Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 432/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 432/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-11-2014 în dosarul nr. 10384/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 432/CM
Ședința publică din 04 noiembrie 2014
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - R. A.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea apelului civil declarat de apelanta reclamantă S. D., domiciliată în C., .. 35, ., . domiciliul procesual ales în G., ., . Individual de Avocat „N. L.”, împotriva sentinței civile nr. 293 din 10 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești, în contradictoriu cu intimatele pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2 și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. – SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul în C., . nr. 2.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru apelanta reclamantă S. D., avocat N. L., în baza împuternicirii avocațiale ./NL nr._ din 10 martie 2013 depuse la dosar, lipsind intimatele pârâte S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. – Sucursala Muntenia Dobrogea.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Apelul este declarat și motivat în termenul legal prevăzut de lege și scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Întrebat fiind, apărătorul apelantei reclamante S. D. arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația apărătorului apelantei reclamante S. D., în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 392 Cod procedură civilă declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Apărătorul apelantei reclamante S. D., având cuvântul solicită admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul obligării pârâtei la plata drepturilor salariale menționate în cererea de chemare în judecată pentru perioada ianuarie 2011 până la pronunțarea hotărârii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Consideră că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a actului dedus judecății schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit al acestuia.
Prin contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate 2011-2012, respectiv 2013-2014 au fost inserate clauze care cuprind principii importante privind modul de stabilire al salariilor de încadrare și la art. 2 au fost înscrise următoarele prevederi: Dacă o prevedere a prezentului contract va fi în contradicție cu prevederile unui act normativ apărut ulterior semnării contractului, acesta se va modifica în conformitate cu legislația. Deci, în situația în care în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă intervin reglementări favorabile, ele vor face parte de drept din contract.
Este de notorietate faptul că pe rolul instanțelor s-au înregistrat numeroase dosare, prin care salariații CFR, și-au solicitat drepturile salariale întrucât nu au fost respectate convențiile încheiate la nivel superior. Astfel că, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile cât și prin convențiile încheiate la nivel superior părțile au câștigat salariul brut la calea ferată de 700 lei.
La solicitarea instanței, precizează că salariul din contractul colectiv de muncă la nivel superior era prevăzut prin raportare la salariul de bază brut de 700 de lei. Deci era un salariu de bază stabilit de 700 lei în convențiile încheiate la nivel superior atât de grup cât și de ramură.
Este adevărat că, contractele colective de muncă la nivel de ramură au expirat la 31 decembrie 2010 dar angajații și-au câștigat prin instanță și prin convențiile încheiate la nivel superior acest salariu.
În privința contractelor 2011-2013 încheiate la nivel de unitate, prin clauzele care și le-au asumat părțile, întrucât nu ne mai raportăm la nivel superior pentru că nu mai există, s-a arătat că negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate trebuia să pornească de la valoarea de 700 lei fiindcă era un drept câștigat, recunoscut și acordat prin negocieri colective anterioare care constituie legea părților. Acestea sunt drepturi minime câștigate, se respectă principiul salariului minim garantat în plată și interdicțiile renunțării la drepturile recunoscute, potrivit art. 38 din Codul muncii.
Întrebat fiind, arată că întrucât contractele colective de muncă erau pe durată determinată, într-adevăr aceste drepturi nu trebuiau păstrate la nesfârșit dar trebuia să se respecte ceea ce și-au asumat părțile prin contract, acesta constituind legea părților, fiind negociat de ambele părți. Prin contract părțile și-au asumat să respecte drepturile câștigate până în decembrie 2010, pe de o parte. Pe de altă parte, atâta timp cât în contract se menționează că în situația în care în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă intervin reglementări favorabile ele vor face parte din contract. Ca această clauză să producă efecte juridice, în momentul în care au apărut hotărârile de guvern privind salariul minim garantat în plată, pe anul 2011 – 670 lei, pe anul 2012 – 700 lei și 750 lei prin H.G. nr. 23/2013 modificată la 800 lei, angajatorul avea obligația de a aduce clasa 1 de salarizare la aceste valori ca să fie înregistrate la I.T.M. Hotărârile de guvern sunt prevederi legale care sunt favorabile salariatului iar aceste trebuiau să facă parte de drept din contract.
Urmează a se reține că nu s-au respectat drepturile câștigate până în anul 2010 și din anul 2011 până în prezent nu au fost respectate nici prevederile legale privind salariul minim garantat în plată.
Prevederile legale la care face referire sunt H.G. nr. 1193/2011, nr. 1225/2012 și nr. 23/2013 care ar trebui să facă parte de drept din contract iar angajatorul ori de câte ori se modificau aceste prevederi legale era obligat să actualizeze clasa 1 cu salariul minim garantat în plată ca aceste clauze asumate să producă efecte juridice. Or, în situația de față angajatorul nu a actualizat clasa 1 de salarizare ci a menținut-o la 600 de lei.
La solicitarea instanței precizează că, clasa 1 de salarizare era echivalentă salariului minim garantat în plată și nu o trimitere deși nici un salariat din CFR nu este plătit cu această clasă. CFR are clasele de salarizare de la 2 la 46 conform funcției pe care salariații sunt încadrați și pregătirii profesionale iar fiecare clasă se înmulțește cu un coeficient de ierarhizare corespunzător funcției. Clasa 1 de salarizare trebuia respectată fiind echivalentul salariului minim garantat în plată. E adevărat că, dacă înmulțim clasa 1 de salarizare cu coeficientul de ierarhizare și cu sporurile pe care le ia fiecare salariat în parte acest salariu este mai mare. Clasa 1 de salarizare trebuia să fie egală cu salariul minim garantat în plată. Art. 164 din Codul muncii prevede la alin. 2 că „Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară”.
Având în vedere aceste prevederi, consideră că nu se poate face o distincție între cei care nu au contract colectiv de muncă și trebuie să respecte salariul minim garantat în plată și cei care au contract colectiv de muncă și nu trebuie să respecte acest salariu minim garantat în plată întrucât s-ar crea o anomalie.
Solicită a se avea în vedere și observațiile I.T.M.-ului pe care le-au depus la dosar cu privire la nelegalitatea contractelor și actul adițional încheiat în 2013 prin care au demonstrat că pârâta a actualizat clasa I de salarizare la valoarea de 800 lei adică a respectat salariul minim garantat în plată. Mai mult, în anul 2010 au dovedit faptul că prin încheierea actului adițional a fost respectat de asemenea salariul minim garantat în plată.
Deci atâta timp cât în 2010 și 2013 societatea pârâtă se conformase dispozițiilor legale consideră că în perioada 2011-2012 este de rea credință.
Totodată, arată că la Curtea de Apel București, alți salariați ai CFR cu domiciliul aflat în București, au câștigat prin hotărâre definitivă și irevocabilă aceste drepturi, dar într-adevăr practica la nivel de țară nu este unitară.
Precizează că în contractul colectiv de muncă se menționează că fac parte de drept dispozițiile legale mai favorabile, respectiv cele din hotărârea de guvern care stabilesc salariul minim garantat în plată și acesta este cel de la clasa 1 de salarizare.
Arată că singurul organ îndreptățit care poate să spună dacă acest contract de muncă este legal și respectă hotărârile de guvern este I.T.M.
În cauză consideră că ar trebui să se stabilească dacă clasa 1 de salarizare reprezintă sau nu salariul minim garantat în plată. În opinia intimatelor pârâte, salariații au luat drepturi mult mai mari întrucât acestea adună coeficientul de ierarhizare cu clasa 1 de salarizare și cu sporurile și e normal ca un inginer sau un muncitor să ia 14 – 15 milioane de lei.
Față de cele arătate și menționate și în scris în cadrul motivelor de apel, solicită admiterea apelului și schimbarea în totalitate a sentinței pronunțate de instanța de fond.
Totodată, solicită amânarea pronunțării pentru a depune la dosar concluzii scrise.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA
Cu privire la apelul civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ reclamanta S. D. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtele S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. și S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea să se dispună obligarea pârâtelor la calculul și plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 670 lei stabilit prin H.G. nr. 1225/2011, de 750 lei și respectiv de 800 lei stabilit prin H.G. nr. 23/2013 și drepturile salariale efectiv plătite, corespunzător activității desfășurate în perioada în care actele normative menționate își află aplicabilitatea, sume actualizate cu rata inflației.
În motivarea acțiunii s-a arătat că potrivit contractului de muncă la nivel de unitate, cuantumul salariului de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare a fost stabilit la suma de 600 lei, acesta fiind inferior cuantumului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum a fost stabilit de dispozițiile H.G. nr. 1119/2010, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013.
În vederea respectării prevederilor actelor normative anterior menționate, revenea angajatorului obligația de a actualiza în mod corespunzător cuantumul salariului de bază corespunzător clasei nr. 1 de salarizare, astfel cum acesta a fost stabilit prin contractele colective de muncă la nivel de unitate asigurând astfel un minim de drepturi ale salariaților sub care nu se poate negocia.
Prin urmare, angajatorul avea obligația de a determina salariul de bază brut corespunzător fiecarei clase de salarizare în raport de cunatumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum a fost stabilit prin H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013.
Pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei Sucursala Muntenia Dobrogea și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Întrucât obiectul acțiunii nu constă în plata unor drepturi salariale ci obligarea la respectarea unei clauze din CCM, fiind aplicabile dispozitiile art. 268 lit. „e” Codul muncii, termenul de prescripție este de 6 luni.
Pe fondul cauzei, pârâta a arâtat că reclamanta a primit un salariu mult mai mare decât salariul minim pe economie. De asemenea, societatea a negociat CCM pe anii 2011-2012 si 2012-2014 în funcție de situația economică concretă a societății la acel moment, fără a fi nevoită să respecte clauze ale unor contracte superioare, deoarece nu mai existau.
În ședința din data de 10 februarie 2014 instanța a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii, a prescripției acțiunii și a excepției lipsei capacității de folosință a Sucursalei Muntenia Dobrogea.
Excepția inadmisibilității acțiunii s-a respins motivat de faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 601 din Legea nr. 192/2006. Astfel, în dispozitiile art. 601 se prevede că procedura prealabilă a informării reclamantei asupra avantajelor medierii se face în cauzele ce privesc încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractului individual de muncă, or în speță, este vorba de drepturi ce decurg din aplicarea unor Hotărâri de Guvern.
Excepția prescrierii dreptului la acțiune s-a respins în conformitate cu dispozițiile art. 268 lit. „c” și „e” Codul muncii din care rezultă că pentru drepturile salariale termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 3 ani, iar pentru neexecutarea clauzelor contractului colectiv de muncă termenul de prescripție al dreptului la acțiune este de 6 luni.
Potrivit art. 160 Codul muncii „Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.”
Din cuprinsul contractului colectiv de muncă, rezultă că dreptul la calcularea unui salariu de bază brut este un drept salarial.
Apreciind deci, că dreptul la salariul brut de bază negociat este un drept salarial neacordat, instanța a constatat că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevazut de lit. „c” a art. 268 alin. 1 Codul muncii. Avându-se în vedere că dreptul la plata salariului se naște la începutul lunii următoare celei pentru care se calculează, s-a constatat că dreptul la acțiune pentru plata salariului calculat corespunzător fiecărei clase de salarizare în raport de cuantumul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, astfel cum a fost stabilit prin H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 nu este prescris.
Cum termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data formulării acțiunii instanța a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune ca nefondată.
Asupra excepției lipsei capacității de folosință, instanța a decis în sensul admiterii deoarece potrivit art. 13 alin. 6 lit. „c” din H.G. nr. 582/1998 „Adunarea Generală a acționarilor hotărăște cu privire la înființarea și desființarea de sucursale, agenții și de alte subunități fără personalitate juridică;”
Prin urmare, persoana juridică dobândește capacitate de folosință de la data dobândirii personalității sale juridice.
Potrivit art. 19 alin. 2 din H.G. nr. 582/1998 privind atribuțiile directorului general al CFR Călători „Directorul general poate delega din atribuțiile sale directorilor executivi sau oricărei alte persoane din cadrul C.F.R. Marfă”.
În cauză nu s-a făcut dovada acestei delegări de competențe.
Totodată, chiar dacă s-ar reține că a operat o delegare de competențe în ceea ce privește atribuția de a încheia contracte de muncă, acest lucru nu înseamnă decât faptul că directorul sucursalei acționează în numele directorului general care se degrevează de executarea efectivă a atribuției respective, însă care răspunde în continuare de actele și faptele efectuate în numele său de către directorul regionalei.
Prin urmare, deși contractul de muncă al reclamantei este încheiat de către directorul sucursalei, acesta acționează ca un mandatar al directorului general, calitatea de angajator fiind astfel păstrată de S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A.
În litigiul de față persoana care are calitatea de angajator și capacitate de folosință este S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A., astfel că instanța a apreciat că pârâta S.N.T.F.M. CFR Marfă S.A. - Sucursala Muntenia Dobrogea nu are capacitate de folosință fapt pentru care a admis excepția lipsei capacitații de folosință a acestei pârâte.
Față de soluționarea excepției lipsei capacității de folosință a pârâtei instanța, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Sucursala Muntenia Dobrogea.
Prin sentința civilă nr. 293 din 10 februarie 2014 Tribunalul C. a respins acțiunea că nefondată reținând următoarele aspecte:
Reclamanta pretinde achitarea de către pârâtă a unor drepturi salariale calculate potrivit algoritmului de calcul stabilit prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de unitate, dar cu reținerea bazei de calcul ca fiind salariul de bază minim brut pe țară prevăzut de H.G. nr. 1193/2010 și H.G. nr. 1225/2011.
Contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi și-a încetat valabilitatea prin ajungere la termen la data de 31.12.2010 astfel că, în perioada 2011-2013, în cadrul societății pârâte, au fost aplicate contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și înregistrate la M.M.F.P.S. –D.M.P.S. sub nr. 43/24.03.2011 și nr. 109/20.03.2012.
Potrivit art. 7 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr.1”.
Astfel, potrivit dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, salariul de bază brut al reclamantei s-a calculat prin încadrarea mai întâi a acestuia în clasa de salarizare. Ulterior, având în vedere coeficientul de ierarhizare stabilit pentru clasele de salarizare, conform anexei 1, și cuantumul stabilit pentru o clasă de salarizare de 600 lei, pârâta, folosind algoritmul de calcul: salariul de bază brut ═ coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare X valoarea clasei de salarizare, a stabilit pentru reclamantă salariul de bază brut (600 X clasa de salarizare).
Reclamanta pretinde că salariul său de bază brut trebuia calculat prin utilizarea salariului minim brut pe țară, garantat în plată, stabilit prin H.G. nr. 1193/201, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013.
Prin art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, art. 1 din H.G. nr. 1225/2011 și art. 1 din H.G. nr. 23/2013 s-a reglementat salariul minim brut pe țară garantat în plată începând cu 01.01.2011, ca fiind de 670 lei, respectiv de 700 lei din data de 01.01.2012 și 750 lei din data de 01.02.2013.
Interpretarea reclamantei referitoare la modalitatea de stabilire a salariului de bază este contrară scopului urmărit prin instituirea pe cale legală a unui salariu minim brut pe țară, garantat în plată.
Astfel, prin chiar art. 2 din H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1225/2011 și H.G. nr. 23/2013 s-a prevăzut că nivelul salariului de bază, potrivit încadrării, nu poate fi inferior nivelului salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată. Prin urmare, ceea ce s-a interzis a fost plata efectivă a unui salariu de bază inferior celui stabilit ca indicator de referință prin actele normative menționate, orice eventuală verificare a respectării acestui minim impus prin lege urmând a fi raportată la salariul concret de încadrare stabilit prin contract individual de muncă.
Instanța a constatat că prin aplicarea dispozițiilor prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate referitoare la stabilirea salariilor de bază ale muncitorilor calificați, pârâta a acordat reclamantei un salariu de bază brut mai mare decât cel care rezultă din H.G. nr. 1193/201, nr. 1225/2011 și nr. 23/2013 (700 lei, 750 lei sau 800 lei ).
Ceea ce dorește reclamanta este o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei de calcul prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate dar cu unul din elementele de calcul - salariul de bază brut la nivelul salariului minim brut pe țară.
Însă, executarea vizată de art. 30 din Legea nr. 130/1996 presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractului, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de părți.
Totodată, art. 41 alin. 5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.
În măsura în care în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate ar fi existat o lacună în modul de stabilire a salariului de bază brut al salariaților calificați, atunci această lacună ar fi putut fi acoperită cu dispoziții din acte normative ( Hotărâri de guvern sau legi ) mai favorabile.
În speță însă, nu este vorba despre nici o lacună în reglementarea modului de calcul a salariului de bază brut, algoritmul de calcul stabilit fiind clar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta S. D. care a fomulat următoarele critici:
În CCM la nivel unitate valabile 2009-2010 și 2011-2012 părțile au negociat la art. 2 alin. (6) clauza potrivit căreia „În situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract, în condițiile prevăzute de acestea”.
La 01.01.2011 a intrat în vigoare H.G. nr. 1193/2010 publicată în M.O. Partea I nr. 824 din 09.12.2010 care la art. 1 a stabilit că „Începând cu data de 1 ianuarie 2011, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 170 de ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră”.
Codul muncii în forma în vigoare între 01.01._11 prevede la art. 159 dispoziția potrivit căreia „- (1) Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor ……… (2) Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară. (3) Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară. Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să își desfășoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepția grevei …….”.
În realitate, așa cum rezultă din înscrierile din actele adiționale depuse, precum și din Anexa 1 la CCM pârâtele nu au respectat prevederile legale mai favorabile reclamantei și i-au calculat salariul de bază de încadrare brut, plecând tot de la clasa de salarizare 1-600 lei x coeficient de ierarhizare în loc de clasa salarizare 1 = 670 lei x (coeficient de ierarhizare) diferența în minus la salariul brut de încadrare fiind semnificativă.
Este corect faptul că salariul este un produs între o valoare fixă și un coeficient de ierarhizare însă tot la fel de adevărat este și faptul că acea valoare fixă la care se face referire este de fapt salariul minim de bază pe unitate garantat în plată, a cărei valoare se stabilește prin Hotărâre de Guvern.
În speță, începând cu 01.01.2011 valoarea acestuia a fost de 670 conform art. 1 din H.G. nr. 1193/2010, 700 lei de la 01.02.2012 conform H.G. nr. 1125/2011, de 750 lei începând cu data de 01.02._13 conform H.G. nr. 23/2011, de 800 lei începând cu 01.07._13 conform H.G. nr. 23/2011.
În CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012, 2012-2014 au fost inserate clauze care cuprind principii importante privind modul de stabilire a salariului minim de bază pe unitate și a salariului de bază de încadrare a fiecărui salariat în raport cu calificarea, importanța, complexitatea lucrărilor ce revin postului în care este încadrat, cu pregătirea și competența profesională, clauze de care instanța, atunci când a interpretat contractele invocate ca temei al solicitării drepturilor salariale, era obligată să țină seama.
Pârâtele ignoră principiile ce trebuiau să guverneze stabilirea drepturilor reclamantei ca salariat, înscrise la 238 din Codul muncii și art. 8 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la data încheierii CCM 2011-2012 și art. 132 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în vigoare la încheierea CCM 2012-2014 și care reiterează de fapt teoria potrivit căreia drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie „legea părților” și fiind „drepturi minime câștigate”, la negocierea noului contract colectiv de muncă nu puteau fi micșorate de angajator.
De asemenea, cu ocazia negocierii și încheierii noilor contracte colective la nivel de unitate pârâtele încalcă cu bună știință principiul „salariului minim garantat în plată” prevăzut de art. 164 din Codul muncii potrivit căruia „Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară”, și principiul „interdicției renunțării la drepturile recunoscute salariaților prin lege” prevăzut de art. 38 din Codul muncii.
În concluzie solicită admiterea apelului, desființarea în parte a sentinței civile nr. 293/10.02.2014 și obligarea pârâtei intimate la plata drepturilor salariale constând în diferențele salariale determinate de baza greșită de calcul al salariului de bază de încadrare, pentru perioada ianuarie 2011 și până la pronunțarea hotărârii, actualizate cu coeficientul de inflație și dobânda legală precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând sentința apelată în raport de criticile formulate, de probele administrate și de dispozitiile legale aplicabile speței, Curtea constată că apelul este nefondat.
Apelanta reclamantă solicită ca instanța să aibă în vedere că în CCM la nivel de unitate încheiat în anul 2011-2012, respectiv 2013-2014 părțile au negociat anumite clauze pe care societatea pârâtă nu le-a respectat.
Astfel, la art. 2 alin. (6) din CCM la nivel de unitate a fost prevăzut faptul că „în situațiile în care, în privința drepturilor ce decurg din contractul colectiv de muncă, intervin reglementări legale favorabile, ele vor face parte de drept din contract, în condițiile prevăzute de acestea”.
Arată că între anii 2011 - 2014 au intrat în vigoare reglementări favorabile salariaților respectiv H.G. nr. 1193/2010, H.G. nr. 1125/2011, H.G. nr. 23/2013 care prevedeau că începând cu 01.01.2011, salariul de bază minim garantat în plată se stabilește la 670 lei, acesta fiind modificat la 700 lei, 750, respectiv 800 lei.
Consideră apelanta că aceste prevederi ar fi trebui să facă parte de drept din CCM încheiat la nivel de unitate și că pârâta intimată nu a actualizat clasa 1 de salarizare și nu a respectat aceste hotărârii de guvern, care au caracter obligatoriu, fiind trecut doar pe hârtie, în CCM, clasa 1 de salarizare 700 lei, doar pentru a putea fi înregistrat contractul la I.T.M. și a se crea aparența legalității (deși nimeni în CFR Marfă nu are clasa 1 de salarizare), stabilindu-se salariul începând de la clasa 2-46 la 600 lei contrar dispozițiilor legale anterior menționate.
Consideră apelanta că s-au încălcat atât dispozițiile din CCM încheiat la nivel de unitate, clauzele pe care și le-au asumat părțile, cât și dispozițiile art. 164 din Codul Muncii care prevăd că angajatorul nu poate negocia și stabili salariile prin contractul colectiv de muncă sub salariul minim garantat în plată.
Aceste critici nu sunt fondate având la bază un raționament greșit care excede voinței legiuitorului.
Astfel, prin hotărârile de guvern enunțate s-a stabilit salariul de bază minim garantat în plată și nicidecum nivelul clasei I de salarizare acestea fiind două noțiuni diferite care nu se pot cumula.
Prin garantarea în plată a unui anumit salariu de bază minim, legiuitorul a urmărit ca nici un angajat să nu încaseze mai puțin decât e stabilit în lege iar societatea pârâtă a demonstrat în cauza de față că reclamanta a încasat mai mult decât era garantat în plată prin aceste hotărâri de guvern, formula de calcul a salariului nefiind una criticabilă atâta vreme cât a respectat clauzele CCM astfel cum ele au fost negociate.
Nu se pune problema corelării dispozițiilor din CCM cu cele din hotărârile de guvern enunțate deoarece așa cum am arătat mai sus, se referă la formule diferite de calcul al salariului.
Nu s-a demonstrat în cauza de față că reclamanta a fost plătită cu mai puțin decât era stabilit prin hotărârile de guvern pentru a aprecia că acesteia i s-au încălcat drepturile garantate de lege, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta recunoaște că formula de calcul a salariului său era alta și anume prin înmulțirea salariului de bază cu coeficientul de ierarhizare și adăugarea sporurilor cuvenite, ceea ce conduce în mod evident la un salariu plătit, cu mult mai mare decât cel de 700 lei, 750, respectiv 800 lei cât era garantat prin aceste hotărâri de guvern.
Mai mult decât atât, Curtea constată că nu există nici o prevedere în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate care să oblige pârâta să aplice pentru calculul salariilor anumiți coeficienți la salariul de bază minim brut, garantat în plată astfel că interpretarea clauzelor contractuale este una greșită și lipsită de temei legal.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 293 din 10 februarie 2014 va fi respins că nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de apelanta reclamantă S. D., domiciliată în C., .. 35, ., . domiciliul procesual ales în G., ., ., . Individual de Avocat „N. L.”, împotriva sentinței civile nr. 293 din 10 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele pârâte S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și cu sediul procesual ales în C., . nr. 2 și S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ S.A. – SUCURSALA MUNTENIA DOBROGEA, cu sediul în C., . nr. 2, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.hot.jud.fond F.M.
Tehnored.dec.jud.apel M.B./02.12.2014/7 exp.
| ← Anulare act. Decizia nr. 255/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 487/2014.... → |
|---|
