Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 66/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

Curtea de Apel CONSTANŢA - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2014

Decizia nr. 66/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 19-02-2014 în dosarul nr. 14880/118/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL C.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 66 CM

Complet specializat pentru cauzei privind conflicte de muncă

Ședința publică din 19 februarie 2014

PREȘEDINTE – D. P.

JUDECĂTORI – I. B.

JUDECĂTOR- M. P.

GREFIER - C. I.

Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul în loc. C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 3508/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. N., cu domiciliul în loc. Valul lui T., .. 3, jud. C., având ca obiect drepturi bănești.

La apelul nominal efectuat în cauză, se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.

Recursul este declarat în termen, este motivat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru.

S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, stadiul dosarului și modul de îndeplinire a procedurii de citare.

Instanța, socotindu-se lămurită și având în vedere că a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, constată terminată cercetarea judecătorească și rămâne în pronunțare asupra recursului.

CURTEA

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ la data de 14 decembrie 2012, reclamantul M. N. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA obligarea acesteia la plata următoarelor drepturi salariale: salariul suplimentar pentru anii 2009-2011, echivalent cu salariul de bază de încadrare pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, cuvenit în baza art. 30 din contratul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar; prima de Ziua Feroviarului pentru anii 2010-2011, echivalentă cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare, cuvenit în baza art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar; ajutorul material de Paști pentru anii 2010-2011 și de C. pentru anii 2009-2011, cuvenit în baza art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar; contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din aprilie 2009 până la data de 31.12.2011, cuvenite în baza art. 1 din Legea nr. 142/1998 și art. 81 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar. De asemenea, reclamantul a solicitat ca plata drepturilor sa fie actualizata cu indicele de inflație și obligarea pârâtei să plătească dobânda legală aferentă sumelor la plata cărora va fi obligată prin prezenta hotărâre.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că drepturile salariale menționate nu au fost achitate.

Prin întâmpinare, pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA a invocat excepția prescripției extinctive în baza art. 268 lit. e), d) și c) C. Mc. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii, arătând că drepturile deduse judecății nu se acordă în conformitate cu contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și actele adiționale încheiate ulterior. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior se aplică numai în cazul în care nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate. Pârâta a avut obligația legală de a se încadra în bugetul de venituri și cheltuieli impus prin hotărâre a guvernului, în condițiile în care a înregistrat pierderi. Reclamantul nu a solicitat unei instanțe judecătorești declararea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, astfel că acesta își produce efectele.

Pentru dovedirea pretențiilor și a apărărilor formulate, instanța a administrat proba cu înscrisuri.

La termenul din 5 iunie 2013, instanța a soluționat excepția prescripției dreptului la acțiune, admițând-o pentru perioada aprilie 2009 – 13 decembrie 2009, în temeiul art. 268 lit. c) Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 3508/20.09.2013 Tribunalul C. a admis în parte acțiunea reclamantului M. N. și a obligat pârâta SNTFM CFR Marfă SA către reclamant la plata următoarelor drepturi salariale;

- salariul suplimentar aferent anilor 2009 și 2010, egal cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului pentru care se acordă;

- prima pentru Ziua Feroviarului aferentă anului 2010, echivalentă cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;

- primele de P. 2010 și C. 2009 și 2010, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare;

- contravaloarea tichetelor de masă aferente perioadei 14.12._11.

S-au respins ca nefondate restul pretențiilor reclamantului.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin actele adiționale nr. 370/20.06.2008 și nr. 629/04.01.2011, până la 31.01.2011, în timp ce pârâta și-a bazat pretențiile pe Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate, apreciind că acesta produce efecte între părți până la data anulării lui.

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în speță este supus cerințelor prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sale, respectiv Legii nr. 130/1996, care conține sub aspectul discutat prevederi similare Legii nr. 62/2011 prin care a fost abrogată. Dacă art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, art. 142 alin. 2 din Legea nr. 62/2011 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanțele judecătorești competente, la cererea părții interesate, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție. Cele două reglementări sunt similare, în sensul că cea de-a doua enumeră expres ambele modalități de invocare a nulității, în vreme ce a doua nu distinge între ele, deci le admite la rândul ei pe ambele.

Invocarea nulității „pe cale de excepție” constituie fie opțiunea reclamantului de a se rezuma, în argumentarea pretențiilor sale, la susținerea incidenței nulității exclusiv în cadrul motivării acțiunii sale, fără a formula o acțiune în nulitate, fie opțiunea pârâtului de a se apăra împotriva pretențiilor reclamantului în aceleași condiții, fără a formula o cerere reconvențională în nulitate.

Invocarea de către reclamant a nulității „pe cale de excepție” nu presupune formularea unei cereri în declararea nulității sau în anulare, ci constituie numai o motivare a pretențiilor sale, prin invocarea prevederilor legale imperative încălcate la încheierea contractului, obiectivul urmărit fiind înlăturarea efectelor acestuia.

În cazul contractului colectiv de muncă, este fără suport legal susținerea pârâtei că cel de la nivel superior nu ar fi aplicabil decât dacă nu ar exista cel încheiat la nivel de unitate. Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior conține drepturi minimal prevăzute pentru salariați, al căror nivel nu poate fi stabilit inferior prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior. Când există contracte colective de muncă încheiate la niveluri diferite, ele produc efecte sub rezerva condiției de valabilitate mai sus menționată.

În ceea ce privește aplicabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, instanța constată că acesta a fost înregistrat la MMSSF sub nr. 2836/20/28.12.2006 și este aplicabil pârâtei, potrivit anexei la acesta.

Potrivit art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.

Din analiza acestui text se constată că acesta stabilește un drept necondiționat, formularea imperativă „vor primi” excluzând ipoteza existenței vreunei condiții și făcând ca dreptul în cauză să fie cuvenit salariaților indiferent de preferința angajatorului ori de rezultatele financiare ale acestuia.

În cazul salariului suplimentar aferent anului 2010, din prevederea contractuală în temeiul căreia acesta se va plăti pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul anului, după expirarea acestuia, rezultă că dreptul salarial a luat naștere imediat după încheierea anului calendaristic, deci la 1.01.2011 (dată la care contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități se afla încă în vigoare), dar a devenit scadent abia la 31.12.2011, prevederea contractuală interpretându-se, în ceea ce privește termenul de plată, în baza art. 983 C. civ., în favoarea celui care se obligă.

Potrivit art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; - pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi cel stabilit de consiliul de administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.

Din analiza acestui text se constată că acesta stabilește de asemenea un drept necondiționat, formulările imperative „vor mai beneficia” și „se va acorda” excluzând ipoteza existenței vreunei condiții și făcând ca drepturile respective să fie cuvenite salariaților în egală măsură ca și salariul suplimentar, considerentele de mai sus privitoare la acest drept salarial fiind pe deplin valabile și în cazul ajutoarelor de Paști, C. și Ziua Feroviarului.

În cazul ajutorului de Ziua Feroviarului, este de menționat că, potrivit prevederii contractuale, consiliul de administrație are posibilitatea doar să aprobe cuantumul acestuia, nu și să refuze acordarea lui, formularea „se va acorda” fiind imperativă și necondiționată.

Prin urmare, în baza art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, instanța va obliga pârâta să plătească reclamantului ajutorul material de Paști aferent anului 2010, ajutorul material de C. aferent anilor 2009 și 2010 și ajutorul material de Ziua Feroviarului aferent anului 2010, fiecare la nivelul clasei 1 de salarizare, actualizat cu rata inflației de la scadență până la plata efectivă.

Scadența coincide în anii respectivi cu zilele de Paști și de C. (a treia zi a fiecăreia dintre aceste sărbători), precum și cu ziua de 23 aprilie – Ziua Feroviarului.

În ceea ce privește salariul suplimentar și ajutoarele materiale de Paști, de C. și de Ziua Feroviarului aferente anului 2011, instanța a constatat că scadența acestora ar fi fost la 31.12.2012, 26.04.2011, 27.12.2011 și 23.04.2011, date care sunt ulterioare încetării aplicabilității contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Astfel potrivit actului adițional nr. 629/4.01.2011, contractul a produs efecte numai până la 31.01.2011, dată la care niciunul dintre aceste drepturi nu fusese dobândit de reclamant și prin urmare nu a mai fost dobândit nici ulterior.

În consecință, instanța a respins cererea având ca obiect salariul suplimentar și ajutoarele materiale de Paști, de C. și de Ziua Feroviarului aferente anului 2011 ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe în termen legal a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA care a criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304, pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă cu art. 304 Cod procedură civilă pentru următoarele motive:

1. Hotărârea recurată este nelegală întrucât au fost interpretate greșit dovezile administrate fiind nesocotite Contractele Colective de Muncă încheiate la nivel de unitate, probe ce erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii și pentru pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Prin hotărârea atacată a fost obligată pârâta la plata unor drepturi bănești ce nu au fost prevăzute în Convenția încheiată de părți, respectiv în Contractul Colectiv de Muncă al CFR Marfă în vigoare în perioada analizată 2009/2010 și 2011, fiind astfel încălcat dreptul pârâtei la un proces echitabil.

Interpretând și aplicând greșit prevederile contractuale instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acțiunii, dând o interpretare diferită și aplicând eronat prevederile CCM încheiate la nivel de unitate.

Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a CCM la nivel superior, deși la nivelul unității pârâtei există un contract colectiv de muncă, situație în care hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 247 Codul muncii în prezent abrogat prin art. I pct. 90 din Legea nr. 40/2011) CCM la nivel de unitate are putere de lege între părți, producând efecte față de toți salariații CFR Marfă, și numai în ipoteze în care nu există încheiat un astfel de contract la nivel de unitate, instanța de judecată avea posibilitatea să aplice în speță prevederile CCM la nivel superior.

2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 al. (1) lit. e) Codul muncii referitor la capetele de cerere privind executarea retroactivă a unor clauze prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și acordarea retroactivă a unor drepturi bănești stipulate în CCM încheiate la nivel de angajator.

În mod nelegal, raportându-se la obiectul acțiunii, instanța de fond a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 268 al. (1) lit. c) Codul muncii, potrivit cărora, cererile în vederea soluționării conflictului de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă printre altele fie în plata unor drepturi salariale neacordate.

În speță erau aplicabile dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e) din Codul muncii potrivit cărora cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Cum drepturile solicitate de reclamant prin acțiune nu reprezintă un adaos la salariu pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 160 din Codul muncii, ci simple ajutoare materiale stipulate în CCM la nivel de unitate, conform Capitolului VI, prin raportare la nivelul clasei de salarizare nu se conferă natura juridică a unui drept salarial, se impune aplicarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. e) Codul muncii și respingerea cererii reclamantului ca prescrisă.

Pe fondul cauzei, hotărârea Tribunalului C. este rezultatul interpretării și aplicării greșite a prevederilor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate CFR SA, astfel încât se impune modificarea hotărârii și respingerea capetelor de cerere privind plata premierilor, ajutoarele materiale și a contravalorii tichetelor de masă neacordate din luna aprilie 2009.

Ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și prima Ziua Feroviarului sunt reglementate de art. 64 alin. (1) și (2) din CCM 2009-2010, modificat prin act adițional pentru aplicarea CCM în anul 2010 .

În ceea ce privește anii 2009 și 2010, urmează să se interpreteze prevederile Contractului Colectiv de Munca 2009/2010, notele de negociere, procesele-verbale încheiate anterior încheierii CCM 2009, actul adițional la CCM 2009-2010, înregistrat la Direcția de Munca București sub nr. 1713/21.04.2010, potrivit cărora părțile dialogului social au stabilit de comun acord cu reprezentanții salariaților - federațiile sindicale semnatare, ca prevederile art. 64 alin.(1) și (2) să nu se aplice în anii 2009 si 2010.

Conform actului adițional la CCM 2009-2010, înregistrat la Direcția de Muncă București sub nr. 1713/21.04.2010, prevede modificarea art. 30, 64 alin. (1) și (2) și art. 74 ce reglementa acordarea ajutorului material de P. si C. și prima de Ziua Feroviarului, în sensul că prevederile art. 30, art. 64 alin. (1) și (2) și art. 74 să nu se aplice în anul 2010. Având în vedere înțelegerea părților semnatare consemnată în Contractul Colectiv de Muncă 2009-2010 și actul adițional la CCM, solicită a se reține că voința pârtilor semnatare a CCM a fost de a nu se aplica prevederile art. 64 în anul 2009, precum și art. 30, art. 64 și art.74 în anul 2010 și deci, a nu se acorda premierele de P., C. și Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masă. Având în vedere voința pârtilor dialogului social, astfel cum rezultă din redactarea CCM 2009 și a actului adițional nr. 1713/2010, solicită să se constate că nu sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii contractuale a angajatorului, întrucât convenția încheiate de parți prezentată nu prevede acordul nici uneia din părțile semnatare a CCM la aplicarea art.64 din CCM, aceasta obligație nefiind asumată de angajator pentru anii 2009 si 2010.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului și modificând sentința recurată, respingerea capetelor de cerere privind acordarea ajutorului material de P., C. și prima de Ziua Feroviarului, salariul suplimentar, tichete de masă ca nefondate.

3.1. Interpretând greșit prevederile Contractului Colectiv de Muncă al CFR Marfa SA, instanța a schimbat în mod nelegal înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronată a prevederilor CCM.

În acest context, în temeiul art. 40 alin. 2 Codul Muncii, raportat la art.243 Codul Muncii, art. 155 Codul Muncii și art.41 alin. 5 din Constituție, ce statuează obligația angajatorului de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv aplicabil și contractele individuale de muncă, recurenta pârâtă a fost obligată sa achite intimaților reclamanți drepturi bănești necuvenite ori deja acordate salariaților.

Urmează să se reanalizeze probele administrate, urmând să se constate că CCM 2007-2008, 2009/2010 stabilit de parți prevede la art. 30 următoarele:

„(1) Pentru munca depusă în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Așa cum este prevăzuta în Contractele Colective de Muncă, aceasta clauza nu are caracter obligatoriu, deci angajatorul nu s-a obligat să acorde și nici nu s-a prevăzut că salariatul va primi, clauza neavând caracter imperativ, în mod nelegal a fost dispusa angajarea răspunderii contractuale specifica raporturilor de munca.

3.2. În mod similar, prin interpretarea greșită a Contractelor Colective de Muncă ale CFR Marfă SA și a dispozițiilor Legii nr. 142/1998, ce reglementează acordarea alocației zilnice de hrană sub forma tichetelor de masă, instanța a schimbat în mod nelegal interesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, dând o interpretare diferită, eronată a dispozițiilor cu privire la alocația zilnică de hrana, obligând recurenta pârâtă la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.

În acest context, hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea si aplicarea greșita a legii, întrucât:

Alocația zilnica de hrana astfel cum este reglementata de lege, nu are caracterul drepturilor salariale.

CCM prevede dreptul salariaților de a beneficia de câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare, în condițiile legii.

În condițiile art. (1) alin. (1) din Legea nr.142/1998, „salariații....pot primi o alocație de hrana acordata sub forma tichetelor de masa”. Aceste tichete de masă se pot acorda în limita prevederilor bugetului societății, în conformitate cu dispozițiile art. (1) alin. (2) din același act normativ, conform căruia „tichetele de masă se acordă în limita ... bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii”.

Au fost nesocotite prevederile CCM și dispozițiile legale, care reglementează posibilitatea și modalitatea de acordare a tichetelor de masă, obligând angajatorul la plata contravalorii tichetelor de masă, neexistând prevederi legale în acest sens, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal, prin încălcarea și aplicarea greșită a Legii nr. 142/1998.

Mai mult, prin hotărârea recurată, interpretând greșit contractele colective de muncă încheiate pe anii 2009/2010 și actul adițional la CCM aferent anului 2010, în care părțile dialogului social au stabilit drepturile și obligațiile pârtilor aplicabile anului 2010, prin care s-a stabilit ca pentru anul 2010 nu se aplică prevederile art.74, deci pentru anul 2010 nu se acorda tichete de masă.

3.3. Ajutorul material cu ocazia Paștelui, Crăciunului și premierea de Ziua Feroviarului sunt reglementate de art. 64 din CCM 2007/2008 și reluate de același articol al CCM 2009-2010, cu mențiunea ca în anii 2009 și 2010 nu se aplică prevederile art. 64 CCM. Conform Contractelor Colective de Munca încheiate, premierea acordată de Ziua Feroviarului și ajutoarele materiale de P. și C. 2009 sunt asimilate unui ajutor social financiar (art.64 din Cap.VI - Protecția salariatului), fiind în fapt o suma acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților.

Acest sprijin financiar s-a stabilit de către parți, prin contract, urmând a fi acordat în anumite condiții. Acordarea acestui sprijin material nu este obligatorie, dovada fiind neincluderea sa ca obligație a societății în clauzele contractuale prevăzute in CCM, Cap.II - Sistemul de salarizare. El poate fi acordat numai in anumite condiții negociate de părți.

Statutul premierelor de Ziua Feroviarului, Paste și C. era acela de ajutor social, financiar, fiind o libertate a SNTFM CFR Marfa SA, în raport cu angajații săi, având caracter de obligație doar în condițiile financiar-economice stabilite de Consiliul de Administrație al societății.

4. De asemenea, în temeiul prevederilor art. 304 ind. 1 Cod procedura civila solicită desființarea titlului, repunând părțile în situația anterioară, prin întoarcerea executării, în temeiul dispozițiilor art. 404 ind. 2 alin. (1) Cod procedura civilă.

Având în vedere cererea de executare formulată de intimatul reclamant și listele de plată întocmite de subscrisa, solicită a se dispune întoarcerea executării, prin obligarea intimatului la restituirea sumelor încasate în temeiul titlului desființat.

5. Se solicită acordarea cheltuielilor de judecată ce se vor face cu judecarea prezentului recurs.

În drept, invocă prevederile Codului Muncii, CCM, dispozițiile art. 304, 304 ind.1 Cod procedura civilă.

Curtea analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport de criticile recurentei pârâte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Referitor la criticile recurentei ce vizează încălcarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, astfel cum e reglementat de art. 6 din CEDO, din perspectiva faptului că instanța de fond acordat o . drepturi bănești reclamantului, care erau prevăzute numai în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi feroviare, iar nu și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, Curtea constată că sunt nefondate.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Hotărârea Helle contra Finlandei, din 19 decembrie 1997 și Hotărârea în Cauza Albina contra României din 28 aprilie 2005).

Deși art. 6 paragraful 1 din CEDO nu reglementează admisibilitatea și forța probantă a mijloacelor, argumentelor și ofertelor de probe ale părților, el instituie în sarcina instanțelor judecătorești o obligație de a efectua examinarea lor efectivă (Cauza Vlasia G. V. contra României, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al reclamantului această obligație presupune ca persoana interesată, implicată în conflictul judiciar, să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză.

Or, în speță reclamantul și-a fundamentat o parte din pretențiile cu care a sesizat prima instanță pe dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de G. de unități din Ramura Transporturi Feroviare, apreciind că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile din actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04. 2010 la Direcția de Muncă și Protecție Socială a Municipiului București, care a stabilit drepturi inferioare contractului superior, situație nepermisă de lege.

Din analiza lucrărilor dosarului Curtea constată că s-au depus în fața instanței de fond toate probele pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile,inclusiv extras din CCM la nivelul de grup de unități, aplicabil până la data de 31 ianuarie 2011, iar întreaga documentație a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii ale părților, acestea având posibilitatea să își exprime apărările și susținerile cu privire la incidența sau nu în speță a dispozițiilor cuprinse în CCM la nivel de grup de unități.

În condițiile în care procesul în care a fost implicată pârâta la instanța de fond s-a desfășurat cu respectarea dreptului la apărare și a principiilor contradictorialității și al egalității armelor în procesul civil nu se poate reține că această procedură nu fost echitabilă în sensul art. 6 din CEDO.

Împrejurarea că prima instanță și-a însușit opiniile și probatoriile administrate de reclamant și motivat a înlăturat susținerile pârâtei ce vizau neaplicarea în speță a dispozițiilor CCM la nivel de G. de Unități din Ramura Transporturi Feroviare nu echivalează cu nerespectarea dreptului pârâtei la un proces echitabil, și implicit cu încălcarea formelor de procedură prevăzute la art. 105 al. (2) Cod procedură civilă,ci constituie o chestiune de legalitate a hotărârii primei instanțe supuse controlului judiciar, conform art. 304 și art. 304¹ Cod procedură civilă în prezentul recurs.

Instanța de recurs, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului C. în raport de criticile recurentului ce vizează aplicarea în speță direct a normelor CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar și înlăturarea, pe cale de excepție, a normelor contractului de muncă la nivel de unitate motivat de faptul că acesta conținea dispoziții contrare CCM la nivel de grup de unități și drepturi salariale sub nivelul celor stabilite de contractul de muncă la nivel superior, constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor legii nr. 130/1996 (în vigoare în perioada de referință) contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități produce efecte față de toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.

Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi de un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel superior (art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996).

Prin Deciziile nr. 511/2006, Decizia nr. 294/2007 și Decizia nr. 95/2008 Curtea Constituțională a României a respins excepțiile de neconstituționalitate a normelor din Codul muncii (art. 238) și a art. 8 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996 din Codul muncii referitoare la obligativitatea – între ele, din treaptă în treaptă – a contractelor colective de muncă.

Argumentele instanței constituționale au fost:

-rațiunea încheierii contractelor colective de muncă, la niveluri diferite, constă în aplicarea art. 41 alin. 5 din Constituție care garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convenției colective.

-în acest fel se asigură:

a)îndeplinirea uneia dintre obligațiile statului și anume aceea de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 135 al. 2 lit. f) din Constituție.

b)un nivel minim de drepturi pentru salariați.

-toate aceste obiective, nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligațional al contractului colectiv de muncă de la nivel superior pentru negocierea clauzelor celor de la niveluri inferioare.

În prezent în contextul legislației din domeniul dreptului muncii, prin contractul aplicabil într-o unitate dată, trebuie să se înțeleagă, după caz:

-contractul colectiv de muncă la nivelul unității, dacă există un astfel de contract, cu condiția ca acesta să respecte normele legale și prevederile contractelor colective încheiate la nivelele superioare.

-contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități dacă nu există un contract colectiv de muncă la nivel de unitate și dacă unitatea face parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de la acest nivel.

-contractul colectiv de muncă de la nivel de sector de activitate, dacă nu există contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și nici la nivel de grup de unități și dacă unitatea face parte dintre organizațiile patronale semnatare ale contractului respectiv.

În concluzie, CCM aplicabil într-o unitate dată, este, după caz, contractul efectiv încheiat la nivelul cel mai mic, cu condiția ca acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și ale drepturilor minimale prevăzute în contractele la nivel superior.

În literatura de specialitate s-a subliniat, ca o particularitate, dată fiind obligativitatea, sub aspectul drepturilor salariaților, a contractelor colective de muncă din treaptă în treaptă, în cazul în care există contrarietate între ele cu privire la aceeași problemă, salariaților li se aplică clauza contractuală mai favorabilă (Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a II-a revăzută și revizuită, pag. 174 I. T. Ș.).

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, instanța constituțională statuând că “dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze precum și drepturi superioare”.

În raport de aceste scurte considerente teoretice referitoare la raportul dintre contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și contractul colectiv de muncă la nivel superior, Curtea constată că în speță, în mod judicios Tribunalul C. a reținut aplicabilitatea CCM la nivel de grup de unități din transporturi și în consecință temeinicia pretențiilor reclamantului cu privire la drepturile salariale restante reprezentând prima de Ziua Feroviarului 2010, Prima de Paști pe 2010, Prima de C. 2009 și 2010 și contravaloarea tichetelor de masă ulterioare aferente perioadei 14 decembrie 2009- 31 ianuarie 2011.

Astfel, referitor la Prima de Ziua Feroviarului pe anul 2010 în mod judicios Tribunalul C. a reținut că în condițiile în care prin dispozițiile art. 64 din CCM la nivel de unitate s-a prevăzut că acest drept nu se acordă pe anul 2010, contrar dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități care prevedea dreptul la prima de Ziua Feroviarului la nivelul clasei de salarizare pentru anul 2010 (art. 71), izvorul normativ al pretențiilor reclamantului îl constituie contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi, ce se impune cu putere de lege între părțile semnatare ale acestui contract, iar recurenta pârâtă este parte a acestui contract.

Considerentele mai sus expuse își mențin valabilitatea și pentru salariul suplimentar aferent anului 2010, drept confirmat în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități (art. 80) valabil până la 31 ianuarie 2011, conform actelor adiționale succesive, ultimul fiind actul nr. 629/04.01.2011 înregistrat la M.M.F.P.S., pentru Primele de Paști 2010 și C. 2010 (art. 71 din CCM la nivel de grup de unități) și la tichetele de masă aferente perioadei 14 decembrie 2009-31 ianuarie 2011 (art. 81 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar).

Opțiunea suverană a legiuitorului român a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților în limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând dreptul la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.

În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte.

În consecință, Tribunalul C. nu putea ignora prevederile din contractul colectiv de muncă la nivel superior, contract care conținea clauze mai favorabile decât contractul încheiat la nivel de unitate.

2. Se reține a fi nefondată și critica recurentului pârât ce vizează prescripția dreptului la acțiune – excepție ce rezultă din calificarea drepturilor pretinse de reclamant ca fiind drepturi salariale.

Recurenta susține că drepturile pretinse de reclamant nu sunt drepturi salariale, astfel încât, termenul de prescripție aplicabil nu este cel corespunzător acțiunilor ce au ca obiect drepturi salariale ci cel corespunzător acțiunilor prin care se solicită îndeplinirea unor obligații prevăzute în contractul colectiv de muncă.

Excepția este nefondată.

Salariul suplimentar este prevăzut în art.30 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008.

Acest articol face parte din secțiunea G-„Alte prevederi” din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”.

Aceste prevederi sunt preluate în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anul 2008 în art.28 din Capitolul intitulat „Sistemul de salarizare”.

De asemenea, aceste prevederi se regăsesc în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anul 2009 în art.28 care face parte din capitolul „Sistemul de salarizare”.

Așadar, prin voința părților, salariul suplimentar anual se încadrează în noțiunea de drept salarial.

În art.71 din același contract colectiv de muncă, sunt reglementate ajutoare materiale pentru sărbătorile de Paști și C. și o premiere pentru Ziua feroviarului.

În textul acestui articol se prevede că, „în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:

a) cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații (…) care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se află în concediu fără plată cu durata de un an;

b) pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare;”

Prevederile art.71 lit. a) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA în timp ce prevederile art.71 lit. b) din încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 sunt preluate cu modificări în art.64 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SNTFM CFR - Marfă SA care prevede: „pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”.

Este adevărat că aceste texte contractuale se referă la un „ajutor material” cu ocazia sărbătorilor și la o „premiere”, fiind incluse în capitolul „Protecția salariatului” alături de ajutoare materiale pentru căsătorie, nașterea unui copil sau deces.

Totuși, se constată că, în realitate, ajutorul material pentru sărbătorile de Paști și C. și premierea pentru Ziua Feroviarului, nu sunt acordate cu scopul de a sprijini material salariatul cu ocazia unor evenimente familiale sau de altă natură care ar determina nevoia unui sprijin din partea angajatorului.

De altfel, aceste prevederi nu au legătură nici cu celelalte prevederi din capitolul respectiv, care se referă la protecția socială și protecția sănătății angajaților.

Ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor și premierea pentru Ziua Feroviarului sunt în realitate premieri acordate de angajator cu ocazia unor sărbători, ca recompensă pentru munca depusă de angajați pe parcursul anului.

Pentru suma acordată cu ocazia Zilei Feroviarului, în contractul colectiv de muncă se folosește chiar noțiunea de „premiere” în condițiile în care fondul de premiere este reglementat în secțiunea F din Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare” din ambele contracte colective de muncă.

În cazul Sărbătorilor de Paști și C., deși se folosește noțiunea de „ajutor material”, se constată că sunt stabilite criterii de acordare care au legătură exclusiv cu activitatea desfășurată în cadrul societății, respectiv lipsa absențelor nemotivate, a abaterilor disciplinare, iar acordare este condiționată de desfășurarea activității în cadrul societății, în sensul că salariații care s-au aflat în concediu fără plată de un an nu beneficiază de acest „ajutor material”.

Rezultă astfel că în cazul drepturilor pretinse de reclamanți, acordarea lor nu este determinată și condiționată de o stare de nevoie în care s-ar putea găsi salariatul în anumite situații, pentru a avea natura unei măsuri de protecție socială de care angajații pot beneficia sau nu în funcție de situația lor socială particulară, așa cum este cazul celorlalte ajutoare materiale reglementate de textele contractuale indicate anterior.

Aceste drepturi au fost prevăzute în contractul colectiv de muncă pentru a celebra anumite sărbători și a recompensa activitate din cursul anului a salariaților care au respectat minime norme de disciplină internă.

În această situație, prevederile art.154(1) și 155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) trebuie interpretate coroborat, în sensul că „adaosurile” la care se referă art. 155 din Codul Muncii trebuie să fie acordate în considerarea muncii desfășurate de angajat pentru a se concluziona că ele sunt drepturi de natură salarială.

Noțiunea de „adaos” folosită de art. 155 din Codul Muncii este una care cuprinde orice drepturi corespunzătoare muncii prestate, ce fac astfel parte din salariu.

Aceasta este și situația de față în care, acordarea drepturilor pretinse de reclamanți, reglementate de contractul colectiv de muncă aplicabil, este determinată nu doar de calitatea de salariat ci și de desfășurarea activității precum și de modul în care ea a fost desfășurată.

Rezultă astfel că drepturile pretinse de reclamanți pentru sărbătorile de Paști, C. și Ziua feroviarului au natura unor drepturi salariale, fiind vorba de premieri acordate cu ocazia unor sărbători religioase respectiv a unei sărbători profesionale.

În ceea ce privește contravaloarea tichetelor de masă, se constată că, de asemenea, acest drept este prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 – 2008 în Capitolul II intitulat „Sistemul de salarizare”, secțiunea C- „Sistemul de sporuri” la art.11 care la alineatul 1 prevede adaosurile la salariu iar la alineatul 2 „alte venituri” fiind vorba deci tot de drepturi de natură salarială, tichetele de masă fiind corespunzătoare alocației de hrană.

Ca urmare, și în acest caz, prin voința părților este vorba de drepturi salariale.

În concluzie, fiind stabilită natura drepturilor pretinse ca fiind drepturi de natură salarială rezultă că acțiunea nu este inadmisibilă și nu trebuia parcursă procedura prealabilă prevăzută pentru conflictele de interese, în cauza de față fiind vorba de un conflict de drepturi în raport de prevederile legale în vigoare la data sesizării instanței – 09.12.2010. De asemenea, rezultă că drepturile pretinse de reclamanți au natura unor drepturi salariale, fiind aplicabile prevederile art. 283 al.1 lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) iar nu prevederile art. 283 al.1 lit. e) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză).

Așadar, potrivit acestei reglementări, termenul de prescripție aplicabil este de 3 ani de la data nașterii drepturilor pretinse.

3. Se rețin a fi nefondate și criticile ce vizează fondul cauzei pentru următoarele considerente:

3.1 Cu privire la salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010.

În art. 28 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate în anul 2008 se stabilea că „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. În conformitate cu art. 29 al.1 din același contract colectiv de muncă se stabilea că în Anexa nr. 6 la contract sunt prevăzute criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar.

Dar, în perioada pentru care reclamantul pretinde drepturile ce fac obiectul acestei cauze, a fost aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, înregistrat sub nr. și modificat și prelungit până în anul 2010 prin actul adițional înregistrat sub nr.370/20.06.2008 (care modifică art.4), a cărui aplicabilitate a fost ulterior prelungită până la 31.01.2011 prin actul adițional înregistrat sub nr. 629/04.01.2011.

Potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Or, după încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

În aceeași ordine de idei, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Potrivit art.28 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate pentru anii 2009-2010 „pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”

Dar, în art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011, se stabilește că „ pentru munca desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.

Potrivit art.1 din Legea nr. 130/1996, aplicabilă în cauză, contractul colectiv de muncă este convenția încheiată între patron sau organizația patronală, pe de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă iar în sensul acestei legi, prin termenul patron se înțelege persoana fizică și persoana juridică care angajează salariați prin încheierea contractelor individuale de muncă.

Ca urmare, persoana juridică semnatară a contractului colectiv de muncă, în cazul de față recurenta, dobândește în temeiul acestuia drepturi și obligații. În măsura în care contractul colectiv de muncă nu a fost anulat pentru că ar fi fost încălcate norme de ordine publică, ne se poate refuza în mod unilateral executarea acestuia.

Dreptul pretins de reclamant nu este în nici un fel condiționat de prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități și nici nu este stabilit la un nivel maxim, pentru a se putea argumenta că nivelul stimulentelor ar fi trebuit să facă obiectul unei negocieri ulterioare între părțile contractante. Prevederea contractuală este clară și lipsită de echivoc.

Existând un cuantum bine determinat al salariului suplimentar, stabilit prin contractul colectiv de muncă, angajatorul avea obligația de a acorda acest salariu.

Neacordarea salariului suplimentar în cuantumul determinat prin contractul colectiv de muncă constituie o nerespectare a prevederilor acestuia.

După încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

Este adevărat că, potrivit art. 32 al.3 din contractul colectiv de muncă, pentru plata salariului suplimentar, se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, un fond de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.

Așadar, constituirea fondului necesar pentru plata salariului suplimentar se realiza prin aplicarea unui procent de până la 10% la fondul de salarii realizat lunar, astfel încât este fără relevanță că pârâta nu ar fi avut stabilit în buget, anticipat, fondul de salarii, întrucât raportarea trebuia făcută la fondul bine determinat al salariilor plătite în fiecare lună, al cărui cuantum era cert.

Apoi, constituirea fondului pentru plata salariului suplimentar era, potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, obligatorie, nefiind în nici un mod condiționată.

Astfel, contractul colectiv de muncă nu stabilește plata salariului suplimentar în funcție de posibilitățile de constituire a fondului necesar, pentru a concluziona că plata ar fi fost condiționată de alocarea fondurilor necesare de către societate ci, dimpotrivă, stabilea fără echivoc obligația de a constitui fondul necesar plății, ca o obligație de natură a garanta executarea obligației de plată a salariului suplimentar.

Această concluzie este confirmată și de prevederile art.29 al.2 din contractul colectiv de muncă în care se stabilește că, în cazul în care acest fond constituit pentru plata salariilor suplimentare nu a fost consumat integral, sumele rămase se repartizează salariaților și se plătesc odată cu acordarea salariului suplimentar aferent trimestrului I al anului următor .

Așadar, constituirea fondului prin alocații lunare era obligatorie și suma respectivă trebuia oricum repartizată angajaților, chiar dacă nu era folosită integral pentru plata salariului suplimentar.

Este de asemenea adevărat că textul contractual prevede constituirea fondului necesar plății salariului suplimentar din veniturile societății, indicându-se astfel sursa alocărilor la fondul necesar plății salariului suplimentar.

Dar, recurenta pârâtă nu susține că nu a avut nici un fel de venituri în anii respectivi.

Aceasta confundă noțiunea de venit cu noțiunea de profit, susținând că a avut pierderi în anii respectivi.

Or, textul contractual nu se referă la profit, ceea ce ar fi fost și imposibil de vreme ce constituirea fondului se făcea prin alocări lunare în cursul anului iar nu după stabilirea rezultatelor financiare pentru anul anterior.

Textul se referă la veniturile societății, recurenta arătând însă că veniturile obținute au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Dar, așa cum s-a arătat, art. 156 din Codul Muncii stabilește că „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligații bănești ale angajatorilor”.

Ca urmare folosirea veniturilor în alte scopuri, cu ignorarea obligației de a constitui fondul necesar plății salariului suplimentar și a obligației de a plăti acest salariu potrivit contractului colectiv de muncă, și a obligației impuse de art. 156 din Codul Muncii, este imputabilă recurentei care nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de îndeplinirea obligației asumate.

Recurenta pârâtă nu a probat că reclamantul nu ar fi îndeplinit criteriile de acordare a salariului suplimentar raportat la Anexa 6 din contractul colectiv de muncă.

Ca urmare, reclamantul avea dreptul la salariul suplimentar pentru anii 2009- 2010 motivele de recurs cu privire la aceste drepturi fiind nefondate.

Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010:

Prin actul adițional la contractul colectiv de muncă pe anul 2009/2010 al CFR Marfă SA înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 la Agenția pentru prestații sociale a Municipiului București, s-a stabilit că art.28 se modifică în sensul că la alineatul 2 se prevede în mod expres că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010. Această normă este contrară însă dispozițiilor contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din ramura transporturi, motiv pentru care în mod judicios prima instanță a aplicat dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior recunoscând dreptul reclamantului și la acest salariu suplimentar aferent anului 2010. De altfel se reține că pârâta nu a negat dreptul reclamantului la salariul suplimentar ci a prevăzut că nu se plătește în 2010 datorită situației economice, el urmând a fi plătit ulterior.

Cu privire la prima de Paști pentru anul 2010:

3.2. În anul 2010 sărbătoarea Paștelui a fost celebrată în data de 04.04.2010.

Dar, potrivit art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți.

Ca urmare, aceste prevederi ale actului adițional nu sunt aplicabile decât începând cu 28.04.2010.

O prevedere în sensul că ajutorul material pentru Paști se acordă începând cu 01.01.2010 era inclusă și în art. 62 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat pentru anul 2009 – 2010 dar, acest contract colectiv de muncă, așa cum s-a arătat, s-a înregistrat la data de 04.06.2009 după ce se serbase Paștele.

Întrucât Paștele se sărbătorește la 04 aprilie 2010 dreptul salariaților la această primă se născuse după data de la care a devenit aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010 și înainte de data la care a devenit aplicabil actul adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010 și ca urmare nu poate fi negat cu efect retroactiv. De aceea nu mai este necesar nici a se analiza compatibilitatea acestor clauze cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

Ca urmare, motivele de recurs privind aceste drepturi nu sunt fondate.

3.3.Cu privire la prima de C. pentru anii 2009 și 2010:

În art. 71 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008, cu valabilitatea prelungită până în anul 2011 este reglementat, astfel cum s-a arătat, ajutorul material pentru C..

La data celebrării Crăciunului în anul 2009 era aplicabil contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății pentru anul 2009 – 2010.

Același ajutor material era prevăzut în art.62 din acest contract colectiv de muncă, cu mențiunea că prevederile respective se aplică cu 01.01.2010.

Se constată că în cauză nu este vorba de o prevedere care să stabilească faptul că în anul 2009 nu se acordă acest drept ci de o prevedere care amână aplicabilitatea prevederilor ce stabileau acordarea acestui ajutor material.

În acest caz concluzia este că pretențiile reclamantului pentru ajutorul material pentru C. nu au temei în prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pentru anii 2009 – 2010.

Aceasta nu înseamnă însă că este negat dreptul respectiv și nici că el nu își poate găsi temei în alte prevederi contractuale respectiv art.71 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități.

În sensul acestei interpretări este și faptul că, spre deosebire de formularea folosită în art.62 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, care doar amâna aplicarea prevederilor respective, în actul adițional înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 s-a stabilit în mod expres că „ajutoarele materiale menționate mai sus nu se acordă pentru anul 2010”, între acestea fiind indicat și ajutorul pentru C.. Așadar, atunci când partenerii sociali au dorit ca un anumit drept să nu fie acordat au prevăzut în mod expres aceasta în mod neechivoc. Acest act adițional este de asemenea aplicabil după data înregistrării.

Cu privire la prima de C. pentru anul 2010:

Prin actul adițional înregistrat sub nr. 1073/28.04.2010 s-a prevăzut în mod expres că nu se acordă în anul 2010 prima pentru sărbătoarea de C..

Acest act adițional este contrar CCM la nivel superior situație în care în mod corect prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor CCM la nivel superior iar pentru considerentele expuse deja la punctul 1 din recurs și pe care le vom relua se va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.

Cu privire la tichetele de masă pentru perioada 14 decembrie 2009-31 ianuarie 2011;

În art. 11 al.2 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit până în anul 2010 (prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 care modifică art.4) se prevedea că angajații beneficiază sub titlul de „alte venituri” de tichetele de masa acordate conform prevederilor legale.

Apoi, art. 81 stabilea că începând cu data de 01.01.2007 salariații din unitățile componente ale grupului de unități feroviare vor beneficia de tichete de masa in cuantum de un tichet pentru fiecare zi lucrătoare din luna, in condițiile legislației in vigoare.

Așa cum s-a arătat, potrivit art. 241 al.1 lit.b) din Codul Muncii contractele colective de muncă încheiate la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

Textele nu cuprind nici o altă condiționare, nu impuneau negocieri ulterioare și nu făceau trimitere la alte prevederi legale sau contractuale.

Referirea la acordarea tichetelor în condițiile legii este una cu caracter general iar nu la anumite condiții speciale prevăzute de aceasta a căror îndeplinire să fie necesară pentru ca reclamanții să beneficieze de acestea.

Este adevărat că prin dispozițiile Legii nr. 142/1998 legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului acordarea tichetelor de masă însă, în cauză patronatul și-a manifestat acordul pentru acordarea acestor tichete prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă și și-a asumat astfel obligația contractuală de a le acorda angajaților. În cauză, se constată că prin prevederile cuprinse în contractul colectiv de muncă s-au stabilit și modalități concrete de calcul al numărului de tichete de masă pentru situația generală și pentru situațiile particulare ale unor angajați care efectuează ore suplimentare sau lucrează în program de tură.

Această împrejurare constituie un argument în plus în sensul că angajatorul și-a asumat obligația de plată a tichetelor de masă prin contractul colectiv de muncă.

Legea nr. 142/1998 creează doar o posibilitate de acordare a tichetele de masă, respectiv cadrul legal necesar, lăsând la latitudinea partenerilor sociali și în special a angajatorului decizia acordării acestor tichete.

În cazul de față, prin contractul colectiv de muncă s-a stabilit dreptul angajaților la tichete de masă, angajatorul asumându-și obligația achiziționării și acordării către salariați a tichetelor de masă așa cum rezultă din prevederile contractuale evocate.

Așa cum s-a arătat deja, după încheierea și ., contractul colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante (alin.4 al art.236 Codul Muncii). Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți; art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți și că neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovați.

Dar, astfel cum s-a arătat deja, față de prevederile art. 31(2) din Legea nr. 130/1996 modificările aduse contractului colectiv de muncă devin aplicabile de la data înregistrării sau de la o dată ulterioară convenită de părți, aceste prevederi ale actului adițional fiind aplicabile începând cu 22.04.2010.

Ca urmare, pentru perioada 14 decembrie 2009-21 aprilie 2010 reclamantul era îndreptățit la tichete de masă.

De altfel, împrejurarea că pentru anul 2009 și anul 2010 s-a indicat în acest act adițional că nu se vor acorda tichete de masă constituie practic o recunoaștere din partea angajatorului a obligației asumate prin contractele colective de muncă aplicabile în această perioadă de a acorda tichete de masă salariaților proprii, prin aceea că a considerat necesar să includă în actul adițional o manifestare de voință expresă contrară. Or, dacă angajatorul ar fi considerat că nu și-a asumat această obligație pentru perioada respectivă, în mod evident, nu ar mai fi considerat necesar să includă în actul adițional, în mod expres, o excepție în sensul neacordării tichetelor de masă în anii 2009 și 2010. Chiar dacă aceste prevederi nu pot produce efecte peste limitele impuse de art. 31(2) din Legea nr. 130/1996, manifestarea de voință exprimată permite o astfel de concluzie.

Dar, potrivit art.5(1) din Legea nr. 142/1998, angajatorul distribuie salariaților tichetele de masa, lunar, in ultima decada a fiecărei luni, pentru luna următoare. Apoi, art. 6(1) din aceeași lege stabilește că salariatul poate utiliza, lunar, un număr de tichete de masa cel mult egal cu numărul de zile in care este prezent la lucru in unitate iar art. 9 prevede că salariatul are obligația sa restituie angajatorului, la finele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate.

Ceea ce trebuie reținut, însă, este că în primul rând angajatorul are obligația de a acorda lunar și anticipat tichetele de masă și astfel se justifică și obligația angajatului de a le utiliza în cursul lunii respective și de a le restitui pe cele neutilizate.

În situația în care, însă, angajatorul nu își respectă obligația stabilită în acest caz în contractul colectiv de muncă, necontestată de altfel, nu se poate concluziona că angajatul pierde atât dreptul la tichetele de masă cât și dreptul la compensații pentru motivul neexecutării obligației contractuale de către angajator.

O astfel de concluzie ar însemna să se accepte că angajatorul poate lipsi de efecte juridice în mod unilateral contractul colectiv de muncă ceea ce nu este admisibil, fiind contrar prevederilor art. 236 al.4 și art. 243 din Codul Muncii.

Chiar dacă angajatorul nu acordă tichetele de masă în materialitatea sa acesta rămâne obligat a acoperi prejudiciul creat angajaților prin neexecutarea obligației contractuale asumate, având în vedere că, în mod evident, angajații au utilizat bani în locul tichetelor de masă care nu le-au fost acordate pentru achiziționarea de alimente, ceea ce face totodată ca acordarea contravalorii tichetelor de masă să nu fie nici contrară scopului Legii nr. 142/1998, acela de a asigura prin intermediul tichetelor de masă o alocație individuală de hrană.

Oricum, situația creată este determinată tocmai de culpa angajatorului care nu și-a îndeplinit obligația de a acorda tichetele de masă potrivit contractului colectiv de muncă și legii în luna anterioară lunii pentru care erau datorate și nu poate invoca propria culpă pentru a se exonera de această obligație. Izvorul pretențiilor reclamantului reprezentând contravaloarea tichetelor pentru perioada aprilie 2010- 31 ianuarie 2011 îl constituie CCM la nivel de grup de unitate din transportul feroviar prelungit succesiv, ultimul fiind actul adițional nr. 629/04.01.2011 înregistrat la MMFPS, considerentele cu privire la temeinicia acestor pretenții fiind prezentate deja la punctul 1 din argumentația la recurs, motiv pentru care nu le vom mai relua.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ CFR MARFĂ SA, cu sediul în loc. C., . nr. 2, împotriva sentinței civile nr. 3508/20.09.2013 pronunțată de Tribunalul C., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. N., cu domiciliul în loc. Valul lui T., .. 3, jud. C..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19.02.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,

D. PetroviciIrina B. M. P.

Grefier

C. I.

Jud.fond:C.S.A.

Red.dec.jud.M.P./26.02.2014

Tehnored.gref.I.C./06.03.2014/2ex.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 237/2014. Curtea de Apel...		Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 301/2014.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 66/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 66/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA