Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 12/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 12/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 20-01-2014 în dosarul nr. 11929/118/2012
dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 12 CM
Ședința publică din 20 ianuarie 2014
Complet specializat pentru cauze privind conflicte de muncă
PREȘEDINTE - G. L.
JUDECĂTORI – M. G.
JUDECĂTOR- VANGHELIȚA T.
grefier - C. I.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de recurenta pârâtă S.C. ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE – CFR IRLU S.A., cu sediul în București, .. 38, sect. 1, împotriva sentinței civile nr. 977/15.02.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. C., B. C., B. L., C. N., C. R., E. NICUȘOR, G. M., S. N. P., T. D., Z. M. C., G. M., toți cu domiciliul procesual ales în G.,., ., ., la Cabinet individual avocat N. L., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Grefierul prezintă referatul cauzei arătândcă la data de 06.12.2013, recurenta pârâtă S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje – CFR IRLU S.A a depus la dosar înscrisurile solicitate prin adresa emisă la termenul de judecată anterior, respectiv: contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje – CFR IRLU S.A. pe anii 2009 –2010, înregistrat sub nr. 2695/11.06.2009, Anexa I grila de salarizare și act adițional nr. 1804/29.04.2010, Anexa I grila de salarizare.
Instanța, socotindu-se lămurită și având în vedere că a fost solicitată judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă constată terminată cercetarea judecătorească și rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. la data de 17.10.2012, reclamanții A. C., B. C., B. L., C. N., C. R., E. Nicușor, G. M., S. N. P., T. D., Z. M. C., G. M. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje – C.F.R. IRLU SA - pentru Secția IRLU Palas C., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) si drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada octombrie 2009 - decembrie 2010 precum și actualizarea sumelor cu indicele de inflație până la data introducerii cererii și plata dobânzii, calculată de la această dată și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii lor, reclamanții au arătat că au calitatea de salariați ai societății pârâte în cadrul subunității Secția IRLU C. și erau îndreptățiți să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute in contractul colectiv de munca la nivel de unitate, grup de unități si de ramura transporturi si aceasta deoarece, prin CCMUNRT valabil pe anii 2008-2010, făcând referire la clauza înscrisă la art.41 alin. (3) lit. a) prin care s-a stabilit ca salariul de baza minim brut pe unitate, la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, sa fie de 700 lei/ron, adică 4,12 lei/ora, fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse in acesta.
Se mai arată că pârâta nu a respectat aceste prevederi, în sensul ca la încheierea contractelor colective la nivel de unitate pe anii 2007/2008, 2009/2010, cat si a actelor adiționale de prelungire/ modificare ale acestora nu s-a acceptat ca negocierea pentru stabilirea salariului minim brut pe unitate sa înceapă de la valoarea de 700lei/ron, ci de la valori mult mai mici.
La 16.11.2012, pârâta S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje – C.F.R. IRLU S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, motivând că, prin contractele valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2007/2008 și 2009/2010: părțile au înțeles, de comun acord, pentru anii 2009și 2010, să stabilească un salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi.
În susținerea întâmpinării sale, pârâta a arătat că nu este semnatara Contractului Colectiv de Munca la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar cu aplicabilitate pana in decembrie 2010 si care reprezintă CCM la nivel superior celui încheiat la nivel de unitate; se mai susține că în cazul clauzelor contractuale din contractele colective de munca încheiate la nivel inferior, care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea pârtii interesate -art.24 alin.l, alin.2, alin3 si alin.4 coroborat cu art.8 alin.2 si alin.3 din legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca, aplicabila in perioada 2009-2010 de valabilitate a CCM la nivel de Unitate si CCM. la nivel de G. de Unități.
Pârâta a învederat că reclamanții solicita practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de unitate cu clauze mai favorabile existente in Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, expirat si acesta la data de 31.12.2010. Conform prevederilor legale in vigoare la data existentei contractelor colective de munca, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente in contractul de munca încheiat la nivel superior se poate face numai in urma sesizării instanței de judecata cu o cerere in constatarea nulității clauzelor respective.
În dezvoltarea motivelor întâmpinării, s-a arătat că orice clauză din C.C.M. la nivel de unitate nu poate fi înlocuită de către instanța de judecata cu o clauză mai favorabilă, prevăzute in Contractul Colectiv de Munca la nivel de ramura transporturi, în lipsa unei cereri de constatare a nulității acesteia, introdusa in termenul legal prevăzut de art.268 alin.l lit.d din codul muncii; se consideră că aceste contracte colective la nivel de unitate aplicabile pentru anii 2009- 2010 au fost încheiate cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile. Se apreciază că în speță sunt incidente dispozițiile contractuale la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Prin sentința civilă nr. 977/15.02.2013, Tribunalul C. a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamanților drepturile bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate (incluzând salariul de bază, indemnizații, sporuri, adaosuri, alte sume acordate în temeiul raporturilor de muncă) si drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la un salariu minim brut de 700 lei, pe perioada octombrie 2009- decembrie 2010, drepturi ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; a mai fost obligată pârâta să plătească suma de 2.200 lei (câte 200 lei către fiecare reclamant), cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamanții sunt salariați ai societății pârâte, conform contractelor individuale de muncă și că, în perioada de referință, drepturile salariale ce se cuveneau reclamanților au fost calculate în conformitate cu prevederile C.C.M. la nivel de societate, contract colectiv de munca valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010; în aceeași perioadă de referință era în vigoare și contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Potrivit art. 41 alin. 3) lit. a) din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta; dispozițiile din CCM la nivel de ramură se referă la „salariul de bază minim brut", iar nu la „salariu", astfel încât este irelevant faptul că reclamanții au primit un salariu mai mare de 700 de lei, deoarece „salariul" este compus din salariul de bază la care se adaugă sporuri, indemnizații și alte adaosuri.
Prima instanța a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță reținând că un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior (având, deci, forță juridică superioară) este aplicabil unor raporturi juridice de muncă, produce efecte și are prioritate de aplicare față de un contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, prin care a criticat hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 299-și 3041 C. pr. civ., solicitând modificarea sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.
Recurenta pârâtă a apreciat că nelegalitatea sentinței recurate constă în interpretarea greșită a dovezilor administrate și nesocotirea contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate; în acest context angajatorul a fost obligat la plata unor drepturi neprevăzute pentru salariați ei, în condițiile in care S.C. Întreținere și Reparații Locomotive și Utilaje – C.F.R. IRLU S.A. nu efectuează activități de transport și menționarea ei in lista societăților cărora li se aplică CCM la Nivel de R. Transporturi este irelevantă în condițiile art. 11 din L. 130/1996 deoarece S.C. C.F.R. IRLU S.A. nu are obiectul de activitate transporturi.
Un alt motiv de recurs al pârâtei îl constituie faptul că la obligarea la plata sumei de 2200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată nu s-a avut in vedere valoarea pricinii, volumul de muncă depus de avocat și complexitatea, dificultatea și noutatea litigiului.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurentă, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Cu privire la modalitatea în care operează contractele colective de muncă, Curtea va înlătura aserțiunea recurentei potrivit cu care cel încheiat la nivel de unitate are efectele normei speciale față de cea generală, în sensul că este derogatoriu și prevalent în raport de contractul colectiv la nivel superior.
În mod corect judecătorul fondului a relevat că legea părților în accepțiunea dată de art. 236 alin. 4 din Legea nr. 53/2003 (în forma în vigoare la data încheierii acestor convenții) o reprezintă nu doar contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, ci și cel încheiat la nivel superior, arătând totodată că legiuitorul a impus o condiționalitate între clauzele acestora și a consacrat aplicarea prevalentă a contractelor de la nivel superior.
Nici o prevedere legală nu susține punctul de vedere al recurentei, în sensul că existența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate exclude incidența clauzelor celui superior. Dimpotrivă, art. 241 alin. 1 din Codul muncii (în forma anterioară abrogării lui prin Legea nr. 40/2011) statua că un contract colectiv de muncă produce efecte pentru toți salariații angajatorului, în cazul celui încheiat la nivel de unitate, precum și pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel. A.. 2 dispunea că la fiecare dintre nivelurile prevăzute la art. 240 se încheie un singur contract colectiv de muncă.
Normele enunțate, preluate ulterior în art. 132 și 133 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, reflectă voința legiuitorului ca în acordul partenerilor sociali drepturile salariaților supuși contractelor colective să fie reglementate printr-un sistem piramidal, nivelul superior constituind la rândul său doar minimul unor asemenea drepturi.
Prin urmare, existența ori inexistența unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate (a cărui reglementare era dată de art. 236 Codul muncii) nu avea nici o relevanță asupra aplicabilității, pentru toți salariații societății, a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, în condițiile art. 241 alin. 1 – iar judecătorul primei instanțe a decis corect asupra acestei chestiuni.
Pornind de la dezlegarea dată prin prisma dispozițiilor legale explicite, cuprinse atât în Codul muncii anterior modificării prin Legea nr. 40/2011, cât și în noua lege, nr. 62/2011, Curtea va reține că recurenta ignoră textul art. 238 alin. 1 Codul muncii, cât și pe cel al art. 132 alin. 3 din Legea 62/2011, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Norma exclude așadar posibilitatea ca la nivel de unitate să se deroge în sensul diminuării sau suprimării unor drepturi cu caracter minimal consacrate prin CCM încheiat la nivel superior.
Deși Codul muncii conferă contractelor colective de muncă valoarea juridică a legii părților, nu este mai puțin adevărat că această forță normativă nu este discreționară și absolută, pentru că însuși legiuitorul o supune condiției de „respectare a dispozițiilor legale”.
Or, un contract colectiv de muncă la nivel de unitate care contravine, prin el însuși ori prin actele adiționale, clauzelor contractului colectiv de muncă la nivel superior, nu poate fi evocat ca lex contractus și nu poate produce efectele recunoscute de textul art. 236 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 (anterior modificării prin Legea 40/2011).
Fără a fi necesară constatarea nulității unor asemenea prevederi contrare clauzelor din contractul colectiv de muncă la nivel superior, judecătorul analizează – ca în speță – care prevederi minimale au fost statuate în favoarea salariatului prin CCM la nivel superior, dar au fost ignorate, modificate ori înlăturate la nivelul inferior. O asemenea situație nu impune constatarea nulității clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, sancțiunea prevăzută prin art. 24 alin. 1 fiind prevăzută doar în relaționarea dintre contractele colective. În ce privește însă legătura dintre contractul individual de muncă (ca izvor al drepturilor bănești primite de salariat) și contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/ de ramură, relaționarea era dată de fostul art. 11 din Legea nr. 130/1996, aceleași dispoziții fiind reluate prin art. 11 Codul muncii și art. 133 din Legea nr. 62/2011.
Sub acest aspect, în literatura juridică raport de contractul colectiv în aceeași situație ca și acest din urmă contract față de lege; că dacă există clauze ale contractului individual contrare clauzelor contractului colectiv, ele vor fi înlocuite ipso jure de cele din urmă .
Această abordare legislativă este rațională, pentru că salariatul – aflat într-o poziție de subordonare față de angajatorul său – nu trebuie să fie nevoit să pretindă nulitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru a obține aplicarea clauzelor favorabile ale contractului superior; de altfel, acest demers este superfluu devreme ce drepturile salariale primite își au sorgintea în contractul individual. Este motivul pentru care legea nici nu dispune obligativitatea unei proceduri prealabile de constatare a nulității CIM pentru a se deschide calea obținerii drepturilor favorabile și de aceea disp. art. 142 alin. 1 și 2 din Legea dialogului social, nr. 62/2011, nu se referă la nulitatea clauzelor contractului individual de muncă, ci doar la cele ale contractului colectiv.
Iată deci că apărările recurentei pârâte, privitoare la necesitatea constatării în prealabil a nulității clauzelor contractelor colective de muncă la nivel de unitate (ca fiind contrare celor de la nivel de grup de unități), nu își găsesc rațiunea în această speță.
Acestea au fost premisele de abordare a drepturilor pretinse în cauză de intimatul reclamant, iar instanța de fond în mod corect a transpus asupra lor clauzele Contractului Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar nr. 2830/28.12.2006, încheiat pe anii 2006 – 2008, a cărui valabilitate – stabilită prin art. 4 – a fost prorogată conform actului adițional nr. 370/20.06.2008 la 48 de luni (așadar, pe perioada 28.12.2006 – 28.12.2010).
Tribunalul a relevat care a fost conținutul clauzei incidente din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru calcularea salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi (art. 41 alin. 3 lit. a) pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta
Aceste prevederi conțin de altfel o normă imperativă, iar nu una cu caracter dispozitiv, anume prin crearea posibilității angajatorului de a acorda sau nu salariaților asemenea drepturi. Curtea reține că drepturile salariaților decurgând din CCM superior nu pot fi negate, sistate definitiv ori diminuate prin CCM la nivel inferior. Acordul la nivel de unitate poate doar amâna, pe o durată limitată, plata drepturilor decurgând din contractul la nivel de ramură ori de grup de unități, pe rațiuni obiective legate de situația economică a societății și de impactul financiar (ceea ce are impact corelativ asupra cursului prescripției extinctive și al modalității de plată efective); el nu va putea însă niciodată înlătura acordarea acelor drepturi.
Prin urmare, principala critică a recurentei, în sensul că tribunalul a nesocotit clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate fi înlăturată, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a legii (art. 238 alin. 1 Codul muncii, anterior modificării prin Legea nr. 40/2011).
Cu privire la motivul de recurs în care se critică măsura primei instanțe de obligarea pârâtei la plata sumei totale de 2.200 lei cu acest titlu (câte 200 lei pentru fiecare reclamant), curtea arată că suma solicitate de cei 11 reclamanți nu este deloc exagerată în raport cu criteriile enumerate de art. 274 alin. 3 C. pr. civ., cuantumul onorariului perceput de avocatul comun al reclamanților fiind unul rezonabil în raport de întinderea pretențiilor salariale și de dificultatea muncii prestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta pârâtă S.C. ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE – CFR IRLU S.A., cu sediul în București, .. 38, sect. 1, împotriva sentinței civile nr. 977/15.02.2013, pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți A. C., B. C., B. L., C. N., C. R., E. NICUȘOR, G. M., S. N. P., T. D., Z. M. C., G. M., toți cu domiciliul procesual ales în G.,., ., ., la Cabinet individual avocat N. L..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 20.01.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,JUDECĂTOR,
G. L. M. G. VANGHELIȚA T.
Grefier
C. I.
Jud.fondR.I.S.
Red.dec.jud.G.L. 07.04.14/2ex.
| ← Obligaţie de a face. Încheierea nr. 17/2014. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 341/2014.... → |
|---|
