Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 108/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 108/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 25-03-2014 în dosarul nr. 8176/118/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 108/CM
Ședința publică din 25 martie 2013
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. S. S.
Judecător M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de:
- recurenții reclamanțiA. M., domiciliat în C., ..36, ., ., B. I., domiciliat în C., ., ., județul C., C. M., domiciliată în C., ., ..A, ., județul C., G. M., domiciliat în C., . nr.57A, județul C., I. C., domiciliat în ., I. V., domiciliat în Poarta Albă, Calea București nr.15, județul C., M. A., domiciliat în C., ., ., ., M. C., domiciliat în C., ., ., ., județul C., RADAȘANU V., domiciliată în C., ., ., . C., S. A. – E., domiciliat în C., . nr.2A, ..2, ., S. A., domiciliat în C., ..43, ., V. M. M., domiciliat în C., . nr.30B, județul C. ;
- recurenții reclamanțiD. M., domiciliat în C., ., ..B, ., județul C., I. I. N., domiciliat în Fetești, ..20, ., județul Ialomița, I. I., domiciliat în C., ., ..A, ., județul C., I. I., domiciliată în C., ., ., ., S. ST.N., domiciliat în C., .. 36, ., ., D. A., domiciliat în C., ., ., ., județul C., Ș. M., domiciliat în C., ., ..A, ..3, județul C., recurent intervenientD. N., domiciliat în ., . nr.27, județul C. – reprezentați de avocat M. C. T. și,
- recurenții interveniențiT. D., domiciliată în C., . nr. 43, ., ., M. C., domiciliat în C., ., ..B, ., împotriva sentinței civile nr. 1578/25.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . CĂII FERATE S.A. BUCUREȘTI – SECȚIA I.M.C. C., cu sediul în București, sector 1, ., având ca obiect drepturi bănești (700 lei conform art. 41 alin. 3 CCMRT).
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă:
- recurenta intervenienta T. D., care se legitimează cu C.I. . nr._ eliberat de SPCLEP C.;
- pentru recurenții reclamanți D. M., I. I.N., I. I., I. I., S. St.N., D. A., Ș. M. și recurentul intervenient D. N., se prezintă dl. avocat M. C. T., în baza împuternicirilor avocațiale depuse la dosar, care depune și împuternicirea avocațială pentru recurentul reclamant Ș. M.;
- pentru intimata pârâtă se prezintă d-na consilier juridic M. A. E., în baza delegației de reprezentare depusă la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită conform art. 87 și urm. cod pr.civilă.
După referatul grefierului de ședință:
Reprezentanta intimatei pârâte depune la dosar extras de pe portalul instanței cu privire la dosarul nr._/3/2011 aflat pe rolul Tribunalului București în care s-a acordat termen de judecată la data de 03.04.2014 și solicită admiterea cererii de suspendare și în conformitate cu art.244(1) pct.1 Cod pr.civilă și suspendarea prezentei cauze până la soluționarea acestui dosar, întrucât o parte din reclamanții din cauza de față, au calitatea de reclamanți și în dosarul aflat pe rolul Tribunalului București, solicitându-se acordarea acelorași drepturi bănești ca și în cauza de față.
Apărătorul recurenților reclamanți solicită respingerea cererii de suspendare formulată de intimata pârâtă, din două motive și anume, prezenta cauză se află în faza de recurs și nu este un impediment pentru pârâtă să invoce autoritatea de lucru judecat în situația pronunțării unei soluții în dosar și în raport de dispozițiile art. 132 cod pr.civilă suntem în fața unei cereri de modificare a acțiunii introdusă la finalul dosarului.
Recurenta intervenientă T. D., solicită respingerea cererea cererii de suspendare formulată de intimata pârâtă, având în vedere că s-au câștigat 80% din drepturile solicitate și sunt puse deja în plată.
Instanța deliberând, respinge ca nefondată cererea de suspendare formulată de intimata pârâtă în conformitate cu dispozițiile art. 244(1) pct.1 cod pr.civilă.
Reprezentanta intimatei pârâte invocă o problemă procedurală, legată de calitatea procesuală a unora dintre recurenții reclamanți, respectiv: A. M., B. I., C. M., G. M., I. C., I. V., M. A., M. C., R. V., S. A. E., S. A., V. M. M. și recurenții intervenienți T. D. și M. C., întrucât recursul a fost declarat de o persoană fără calitate de reprezentant - respectiv de dl. avocat M. C. T. care nu îi reprezintă în această fază procesuală. Concluzionând susține că invocă excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului pentru recurenții reclamanți și intervenienți mai sus enumerați.
Dl.avocat M. C. T. având cuvântul solicită respingerea excepției invocate de către reprezentanta intimatei pârâte, susținând că a formulat recursul în conformitate cu dispozițiile Legii nr.51/1995 și ale Statutului profesiei de avocat, întrucât a avut calitatea de apărător al acestor părți la instanța de fond, în acest sens existând la dosar împuterniciri avocațiale în care se menționează printre altele: redactare, semnare acte și cerere, căi de atac.
Recurenta intervenientă T. D., având cuvântul cu privire la excepția invocată, solicită respingerea acesteia, întrucât a formulat recursul de față, iar apărătorul a avut mandat din partea sa.
Întrebate fiind părțile prezente, susțin că nu mai au alte cereri de formulat sau înscrisuri noi de depus, apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța luând act de susținerile părților, declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Apărătorul recurenților reclamanți și intervenienți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse pe larg în recurs, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta intervenientă T. D. solicită admiterea recursului recurenților reclamanți, precizând totodată că începând cu data de 06.01.2014 s-a pensionat.
Reprezentanta intimatei pârâte, având cuvântul solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond; referitor la excepțiile invocate, solicită admiterea excepției nulității recursului în conformitate cu prev. art. 302/1 alin. 1 lit. c cod pr.civilă coroborat cu art. 306 alin. 1 cod pr.civilă, întrucât recursul nu cuprinde motivele de nelegalitate ale sentinței atacate pe care se întemeiază și nu dezvoltă nici una din situațiile prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 cod pr.civilă, ca fiind motive de casare sau modificare a unei hotărâri, precum și a excepției prescrierii dreptului material la acțiune pentru perioada 01.07.2009 – 12.07.2009, în cauză operând disp. art. 268 alin.1 lit.c din codul muncii, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la Tribunalul C. la data de 12.07.2012.
Referitor la recursul recurenților intervenienți T. D., M. C. și D. N., apreciază că în mod corect au fost respinse ca inadmisibile cererile de intervenție, întrucât nu există identitate între obiectul cererii de chemare în judecată și obiectul cererii de intervenție, o parte din acestea fiind prescrise.
Pe fond, instanța corect a apreciat că prin CCM la nivel de unitate 2009 – 2010, sistemul de salarizare a personalului a fost reglementat diferențiat, măsura fiind în acord cu CCM la nivel de ramură transporturi 2008 – 2010. Din analiza situației salariilor minime ale reclamanților, a rezultat că aceștia s-au aflat în clase de salarizare, astfel că nu au avut un salariu de bază mai mic decât cel rezultat algoritmului de calcul prevăzut de CCM la nivel de ramură, ci dimpotrivă superior acestui cuantum.
Cu privire la aplicarea CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, acesta nu este opozabil la nivelul societății, întrucât nu sunt părți semnatare ale acestui contract. De asemenea, obiectul de activitate al societății în constituie cod CAEN 4212 - lucrări de construcție a căilor ferate de suprafață și subterane, care nu are nici o legătură cu transporturile, CCM la nivel de ramură transporturi aplicându-se numai societăților care efectuează acest obiect de activitate. Menționarea societății în Anexa 5 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 11 lit.c din Legea 130/1996.
Referitor la aplicarea dobânzii legale la drepturile bănești solicitate, susține că este neîntemeiată, deoarece O.G. nr.9/200 a fost abrogată. Plata dobânzii legale ar fi excesivă deoarece prejudiciul se acoperă prin diferența rezultată din actualizarea sumelor solicitate și acordarea acestora ar însemna a depăși limitele integrale ale prejudiciului ducând la o dublă reparație și implicit la îmbogățirea fără justă cauză.
Mai precizează că solicită și acordarea cheltuielilor de judecată, sens în care depune la dosar ordinele de deplasare și biletele de călătorie, precum și practică judiciară.
Recurenta intervenientă T. D. având cuvântul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, susținând că în ce îi privește nu s-a aplicat coeficientul de salarizare, iar salariul a rămas la suma de 6 milioane lei. Referitor la excepția de nulitate a recursului lasă la aprecierea instanței.
Apărătorul recurenților reclamanți solicită respingerea excepțiilor invocate de către intimata pârâtă, apreciază că cererile de intervenție sunt întemeiate, impunându-se admiterea lor, solicitând totodată și admiterea recursului formulat de recurenții intervenienți.
Instanța, rămâne în pronunțare asupra recursurilor de față.
CURTEA :
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._/118/2012 reclamanții A. M., B. I., C. M., D. A., D. M., G. M., I. I N., I. C., I. I., I. I., Ițu V., M. A., M. C., Radasanu V., S. M., S. A. E., S. St. N., S. A., V. M. M. au chemat în judecată pe pârâta S.C. Intreținere M. a Căii Ferate S.A. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la stabilirea și plata diferențelor dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei cu sporurile aplicate la această diferență incluzând sporuri, indemnizații, alte adaosuri prevăzut de dispozițiile art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivelul ramurii transporturi, valabil pentru perioada 2008-2010 și sumele efectiv încasate în perioada iulie 2009 – decembrie 2010; diferența de spor vechime, spor munci grele, spor munci feroviare, spor munci periculoase și alte sporuri, dintre suma primită cu acest titlu și cea pe care ar fi trebuit să o primească, în condițiile în care acestea s-ar fi aplicat la un salariu brut de încadrare stabilit plecând de la clasa I de salarizare egală cu 700 lei; diferențe actualizate cu indicele de inflație până la data formulării cererii de chemare în judecată și de la această dată dobânda legală până la plata efectivă;
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin art. 41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, s-a prevăzut un salariu de bază minim brut pe unitate, în cadrul acestei ramuri, de 700 lei, salariu negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună. Aceste clauze contractuale erau aplicabile și la nivelul S.C. Intreținere M. a Căii Ferate S.A. București, înscrisă în anexa nr. 4 a CCM la nivel de ramură, astfel că pârâtei îi revenea obligația ca, începând cu data de 01.01.2008, să accepte suma de 700 lei ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate.
Cu toate acestea, au învederat reclamanții, pârâta nu au ținut cont de drepturile minimale stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior încălcând astfel dispozițiile art. 241 alin.1 Codul muncii și pe cele ale art. 11 alin.1 din Legea 130/1996, referitoare la forța obligatorie a contractelor legal încheiate, aflându-se în culpă pentru cauzarea unui prejudiciu egal cu diferența dintre salariul stabilit cu luarea în considerare a unei baze de calcul de 700 lei și salariul efectiv plătit.
În dovedirea cererii, reclamanții a depus la dosar înscrisuri: copii ale carnetelor de muncă, act adițional la acest contract, contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
În apărare, pârâta S.C. Intreținere M. a Căii Ferate S.A. București a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepție s-a invocat: excepția prescrierii dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 268 alin.1 lit.e Codul muncii: excepția prescrierii dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 268 alin.1 lit.c Codul muncii pentru pretențiile aferente perioadei 01.07 – 12.07.2009; excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C. în privința cererilor reclamanților care au domiciliul în altă unitate administrativ teritorială; excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Ițu V. și C. M..
Pe fondul cauzei, pârâta a precizat că în perioada 2008-2010, la nivelul companiei a existat un contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți, conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea 130/1996. Astfel, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009-2010 să stabilească un alt salariu minim la nivel de unitate, precum și alți coeficienți de ierarhizare, decât cei prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
În cauză, au formulat cereri de intervenție în interes propriu T. D., M. C. și D. N..
Prin încheierea din 26.11.2012 Tribunalul a respins cererile de intervenție reținând că nu sunt îndeplinite condițiile art.49 Cod.pr.civ..
În ședința publică din data de 26.11.2012 instanța a pus în discuția părților și a soluționat în sensul respingerii ca nefondată, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului C. în privința cererilor reclamanților care au domiciliul în altă unitate administrativ teritorială. S-a avut în vedere că prin înscrisurile depuse de acești reclamanți, în soluționarea excepției, s-a făcut dovada domiciliului în jud. C..
De asemenea, prin încheierea de ședință din data de 26.11.2012 instanța a luat act de manifestarea de voință a pârâtei, de a renunța la apărarea pe calea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei C. M. – fila 17.
Prin sentința civilă nr.1578/25.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. s-a respins excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit.c) din Codul Muncii, invocată de pârâtă pentru pretențiile bănești aferente perioadei 01.07.2009 – 12.07.2009; s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în totalitate, întemeiată pe dispozițiile 268 alin.1 lit.e) din Codul Muncii, invocată de pârâtă; s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu reclamantul Ițu Vassile; s-a respins acțiunea formulată de ceilalți reclamanți ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c. și e. C.muncii.
Potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pretențiile formulate în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În speță, pretențiile ce formează obiectul litigiu se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii contraprestația muncii depuse de către salariat, aceasta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În mod evident, excepția vizând incidența art. 268 alin. 1 lit e Codul muncii nu mai subzistă în acest caz, drepturile putând fi pretinse în termenul de trei ani stabilit prin lit. c al aceluiași articol.
Cu referire la acest din urmă termen, urmează a se reține că reclamanții și-au încadrat în timp pretențiile exact în interiorul termenului de 3 ani, anterior înregistrării acțiunii pe rolul instanței. Plata drepturilor salariale aferente perioadei 01.07.2009 – 12.07.2009 este scadentă ulterior datei de 12.07.2009, situându-se în interiorul termenului de prescripție de 3 ani.
Pentru motivele expuse, excepția prescrierii dreptului la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin.1 lit. c. și e. C. muncii invocată de pârâtă prin întâmpinare, va fi respinsă ca nefondată.
Se va respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Ițu V. având în vedere că prin înscrisurile depuse la dosar acesta a făcut pe deplin dovada calității de salariat în cadrul societății pârâte în perioada precizată prin cererea de chemare în judecată.
Cu privire la fondul cauzei:
Reclamanții au fost angajați ai societății pârâte, desfășurându-și activitatea în cadrul S.C. Intreținere M. a Căii Ferate S.A. București.
Prin cererea de față, reclamanții au invocat încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art.41 alin.3 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada 2008-2010, prin stabilirea la nivel de unitate a unui salariu de bază inferior celui garantat prin dispozițiile menționate.
Înainte de a se proceda la verificarea prin comparație a nivelului drepturilor salariale de care au beneficiat reclamanții, se impune a fi subliniat că pârâtei îi erau aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, figurând de altfel în Anexa nr.4 la contract, printre unitățile la nivelul cărora dispozițiile astfel negociate urmau a produce efecte. De altfel, în perioada de valabilitate a acestui contract, erau în vigoare prevederile art. 241 alin.1 lit.c din Codul Muncii aprobat prin Legea 53/2003, potrivit cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de ramură produceau efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În consecință, având în vedere reglementarea legală a efectelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, în cadrul companiei pârâte deveneau direct aplicabile și dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din contractul CCM la nivelul ramurii transporturi, potrivit cu care salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Prin apărările formulate, pârâta nu a contestat împrejurarea că în perioada de referință din acțiune nu a procedat la calcularea salariilor de bază ale reclamanților potrivit algoritmului de calcul convenit prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci a susținut respectarea clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități feroviare, aplicabile în aceeași perioadă.
Această argumentație a pârâtei ar putea conduce, în cadrul unei analize simpliste a pretențiilor reclamanților, la concluzia aplicării unor dispoziții din contracte colective de muncă încheiate la nivel inferior, cu ignorarea drepturilor garantate prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior. Un astfel de raționament ar presupune cu evidență încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 8 alin2. din Legea 130/1996, potrivit cu care contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Soluția aplicării directe a dispozițiilor contractuale de la nivel superior nu poate fi însă una legală și temeinică decât dacă se constată că în această modalitate salariatului i se creează o situație mai favorabilă decât cea rezultată din aplicarea CCM la nivel inferior. Prin urmare, pentru a se verifica susținerile fiecăreia dintre părți, instanța va proceda la analiza comparativă a criteriilor de stabilire a salariului de bază convenite prin contractele colective de muncă aplicabile la nivel de ramură, respectiv la nivel de grup de unități și implicit de unitate.
În ce privește prima reglementare contractuală indicată, se impune a fi subliniat că textul alin.3 lit. a din art. 41 nu poate fi interpretat prin scoatere din context și fără a fi avute în vedere și dispozițiile imediat următoare inserate la lit.b, potrivit cu care părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În consecință, după ce se garanta un salariu minim de bază de la care porneau negocierile, în cuantum de 700 lei, se stabilea obligația determinării salariilor de bază minime pentru fiecare categorie de salariați în parte, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare stabiliți tot prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură. Potrivit art. 41 pct.1 din contract, acești coeficienți erau cuprinși între 1,00-aplicabil muncitorilor necalificați și 2,0-prevăzut pentru personal cu studii superioare și pregătire de inginer.
Un simplu calcul matematic conduce deci la concluzia că la nivelul unităților din cadrul ramurii transporturi era garantat un salariu minim de bază de 700 lei, de care urmau a beneficia în concret doar muncitorii necalificați, în vreme ce cuantumul maxim al acestui salariu de bază, determinat pe baza algoritmului de calcul stabilit tot de art. 41 alin.3, era de 1.400 lei.
Spre deosebire de reglementarea din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, prin contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de grup de unități în perioadele 2006-2008 și 2008-2010, au fost stabilite salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare, pornindu-se de la un salariu de bază minim brut de 570 lei, în perioada 01.07._10, respectiv 600 lei, pentru perioada 01.04._10. În schimb, prin aceste contracte colective de muncă au fost stabilite 46 clase de salarizare, pentru care s-au convenit coeficienți de ierarhizare cuprinși între 1 și 6,371, ajungându-se la un nivel maxim al salariului de bază brut, corespunzător ultimei clase de salarizare, de 3.632 lei.
Din această prezentare comparativă a celor două categorii de dispoziții contractuale, rezultă fără putință de tăgadă că între contractul colectiv de muncă la nivel de ramură și cel la nivel de grup de unități au existat diferențe nu doar în ceea ce privește salariul de bază minim brut garantat la fiecare nivel în parte, dar și referitor la determinarea salariului minim de bază acordat diferitelor categorii de salariați. Pentru calcularea în concret a salariului de bază cuvenit fiecărui angajat în parte, elementele de referință erau așadar salariul minim, al cărui cuantum era expres convenit de partenerii sociali și coeficientul de ierarhizare aplicabil, stabilit de asemenea prin contract, in funcție de clasa de salarizare în care se încadra respectivul angajat.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, prevalându-se de forța obligatorie și efectele contractului colectiv de muncă aplicabil la nivel de ramură, au pretins calcularea salariilor de bază cuvenite pentru perioada 05.09._10, prin raportare la salariul minim de bază de 700 lei, stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din acest contract colectiv de muncă. Cu toate acestea, reclamanții nu au făcut referire și la aplicarea coeficienților de ierarhizare prevăzuți de același contract colectiv de muncă, fiind interesată doar de introducerea bazei de calcul de 700 lei, în algoritmul de calcul întemeiat pe aplicarea coeficienților de ierarhizare stabiliți prin CCM la nivel de grup de unități, în condițiile în care aceștia îi erau în mod vădit favorabili.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul-salariul bază de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale. În realitate, reclamanții urmăresc aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează în esență cu o încălcare a algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali, în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Principiul preeminenței contractului încheiat la nivel superior asupra celui încheiat la nivel inferior, presupune însă înlăturarea întru totul a dispozițiilor vătămătoare și aplicarea întocmai a clauzelor mai favorabile.
În cazul de față, nu se poate vorbi despre o reglementare mai favorabilă stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, analizând trunchiat dispozițiile art. 41 alin.3, doar prin raportate la baza de calcul a salariului minim. În realitate, art. 41 are ca finalitate stabilirea salariilor de bază pe categorii de salariați, pornindu-se de la un minim garantat în plată și cu aplicarea unor coeficienți de ierarhizare. Or, acest salariu de bază, rezultat din aplicarea art. 41 din CCM la nivel de grup de unități și privit ca un element unitar, nu a fost diminuat de compania pârâtă, ci chiar a fost plătit într-un cuantum mai mare, ca urmare a aplicării unui algoritm de calcul diferit, stabilit prin CCM la nivel de grup de unități.
Prin CCM încheiat la nivelul unității pentru anii 2009 – 2010, sistemul de salarizare al personalului angajat în cadrul acesteia a fost reglementat diferențiat, în funcție de categoriile de personal existente la nivelul societății, măsura fiind în acord și cu prevederile CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 care, la art. 40 alin.4 a statuat faptul că formele de organizare a muncii și de salarizare aplicabile fiecărei activități specifice se stabilesc prin convenția colectivă de muncă la nivel de grup de unități sau unitate.
Din analiza situației salariilor minime brute de bază ale reclamanților în perioada supusă verificării judecătorești, rezultă că aceștia s-au aflat în clase de salarizare, astfel încât nu au avut un salariu de bază brut mai mic decât cel rezultat din algoritmul de calcul prevăzut în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci dimpotrivă, superior acestui cuantum - – filele 33, 34 vol II
În aceste împrejurări, instanța reține că în cauză nu se poate aprecia asupra încălcării contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, câtă vreme reclamanților A. M., B. I., C. M., D. A., D. M., G. M., I. I N., I. C., I. I., I. I., Ițu V., M. A., M. C., Radasanu V., S. M., S. A. E., S. St. N., S. A., V. M. M. nu le-a fost plătit un salariu mai mic decât cel rezultat în baza respectivului contract.
Împotriva acestei soluții au formulat recurs reclamanții și intervenienții. În motivarea recursului lor aceștia au arătat următoarele:
- Prin cererile de intervenție formulate au fost solicitate aceleași drepturi, astfel că în temeiul art. 49 cod pr.civilă, instanța trebuia să le admită.
- Potrivit art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 sunt prevăzuți coeficienți minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar la alin. 3 lit.a se prevede că salariul minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de_ și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 lit. b al aceluiași articol prevede expres că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art. 40 pct.3 lit. a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Prin întâmpinare pârâta a recunoscut faptul că în perioada ce face obiectul cauzei, salariul de bază minim a fost cel negociat la nivel de unitate și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi.
Din actul adițional la CCM la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006 – 2008 prelungit prin act adițional, rezultă că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost de 570 lei și nu de 700 lei, cum se prevedea în CCM unic la nivel de ramură transporturi. Mai mult, urmează a se observa și susținerile pârâtei din întâmpinarea depusă la Tribunalul C., din care rezultă în mod clar că salariul de bază avut în vedere este cel de 570 lei și nu cel de 700 lei conform celor menționate anterior. Același salariu de bază brut corespunzător clasei 1 de ierarhizare de 570 lei era prevăzut și în CCM la nivel de unitate. Același salariu de bază brut corespunzător clasei 1 de ierarhizare, de 570 lei era prevăzut și în CCM la nivel de unitate.
Față de dispozițiile art. 236 alin. 4 codul muncii și art. 7 alin. 2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, clauzele fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
Se invocă dispozițiile art. 238 și art. 37 din codul muncii, art. 8 și art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
În toate normele menționate se consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României, conform căruia „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Prin urmare orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractuale colective încheiate la nivel superior, iar în cazul în care din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat în favoarea angajatului, drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzelor celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul analizat în cauză.
Având caracter obligatoriu rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv de grup de unități au fost stabilite drepturi la nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii au fost statuate prin negocierile colective.
Chiar și în jurisprudența Curții Constituționale, respectiv deciziile nr.380/2004 și 294/2007, s-a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
Chiar dacă nu există o cerere de constatare a nulității clauzelor inferioare din CCM la nivel de grup de unități față de clauzele din CCM la nivel de ramură, se poate aplica de către instanță, în raporturile dintre părți clauzele superioare din contractele colective de muncă la nivel de ramură în mod direct în cadrul unei acțiuni având ca obiect drepturi salariale.
Contractul colectiv de muncă se aplică tuturor salariaților semnatari ai contractelor individuale de muncă care sunt încadrați într-o funcție sau meserie prevăzută de către anexele la contractele colective de muncă.
Pentru munca efectuată la unitatea angajatoare beneficiau de o remunerație, exprimată în bani denumită salariu, remunerație individualizată conform art. 7 din contractul colectiv de muncă, art. 7 din CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006 – 2008 și garantată de către art. 10 din Codul muncii, art. 38 din Constituția României.
Drepturile salariale, precum și celelalte drepturi de care au beneficiat prin contractele colective de muncă sunt ridicate la rang de principiu în baza normelor constituționale, dar și potrivit drepturilor reglementate de către convențiile ratificate de către România dintre care numai Convenția nr.100/1951 ratificată prin Decret nr. 213/1957 privind egalitatea de remunerare și Convenția nr. 1/1919 privind durata muncii. Salariile de bază pentru fiecare funcție sunt individualizate în Anexa nr.2 a contractului colectiv de muncă, anexă coroborată cu Anexa 1 a contractului colectiv de muncă privind grila de salarizare.
În conformitate cu disp. art.41 alin. 3 lit. a din CCM la nivel ramură transporturi nr.2/2008 ale cărui efecte au fost prelungite prin acte adiționale, urmau să beneficieze de un salariu brut negociat de 700 lei începând cu data de 01.01.2008.
Se invocă dispozițiile art. 159, 160, 162 alin. 1 din codul muncii, precum și dispozițiile art. 3 din CCM la nivel național.
Se solicită actualizarea cu indicele de inflație până la introducerea cererii de chemare în judecată, iar de la data introducerii cererii de chemare în judecată solicită actualizarea drepturilor cu dobânda legală în vigoare până la plata efectivă a drepturilor cuvenite calculată conform OG nr.9/2000, având în vedere următoarele:
Prin neexecutarea colectivă a dispozițiilor din CCM invocate consideră că a fost adus un prejudiciu real, fiind lipsiși în mod nelegal de drepturile menționate și numai astfel se poate produce o reparație efectivă și integrală.
Consideră că este admisibilă cererea de a cumula dobânda legală cu solicitarea de actualizare cu indicele de inflație conform celor menționate în vederea de chemare în judecată.
Actualizarea cu indicele de inflație are caracter compensatoriu ce rezultă din faptul că prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat ce nu este acoperit de dobânda legală. Astfel actualizarea cu indicele de inflație urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești în timp dobânda legală reprezintă prețul lipsei de folosință.
Având în vedere prevederile legislative și în materie, precum și cele statuate de către doctrina în materie, consideră că și cel de-al doilea capăt de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație comunicat de către Institutul Național de S. până la introducerea cererii de chemare în judecată, iar de la data introducerii cererii de chemare în judecată drepturile să fie actualizate cu dobânda legală în vigoare până la plata efectivă a drepturilor cuvenite, calculată conform OG nr.9/2000 este admisibil.
În drept: art.304 și urm.cod pr.civilă, CCM și Codul muncii.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului cu motivarea că nu cuprinde motivele de nelegalitate ale sentinței raportat la prevederile art.304 pct.1-9 Cod.pr.civ.; s-a mai invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.07.2009 – 12.07.2009 față de data introducerii acțiunii și raportat la un termen de prescripție de 3 ani, arătându-se că în mod greșit Tribunalul a respins această excepție.
La termenul din 25.03.2014, reprezentantul pârâtei a invocat și lipsa calității de reprezentant a avocatului care a formulat acțiunea.
În recurs s-au depus înscrisuri privind raporturile de muncă dintre părți și practică judiciară.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041 Cod.pr.civ., Curtea constată următoarele considerente:
§1. Cu privire la excepțiile invocate:
1.1. Referitor la excepția nulității recursului:
În cauză sunt incidente prevederile art.3041 Cod.pr.civ. astfel încât recursul nu este limitat la motivele prevăzute de art.304 Cod.pr.civ..
Așadar, în motivarea recursului, nu era necesar ca recurenții să indice în mod expres vreunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art.304 Cod.pr.civ..
Recurenții au motivat cererea de recurs astfel cum s-a arătat, neputându-se reține nemotivarea acestuia și nulitatea în conformitate cu art.3021 și art.306 al.1 Cod.pr.civ. .
1.2. referitor la excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului:
Pe de o parte, trebuie avute în vedere prevederile art.69 al.2 Cod.pr.civ.
Pe de altă parte, împuternicirea dată de recurenți avocatului încă din faza judecății în fond a vizat și exercitarea căii de atac, astfel cum rezultă din împuternicirile depuse la dosarul constituit la Tribunalul C..
Ca urmare nu se poate reține lipsa calității de reprezentant în faza recursului a avocatului ales.
§2. Cu privire la fondul cauzei:
2.1. referitor la recursul intervenienților:
Raportat la prevederile art.49-50 Cod.pr.civ., prin cererea de intervenție în interes propriu se urmărește valorificarea unui drept propriu în contradictoriu cu ambele părți ale procesului existent.
În cauză, intervenienții pretind drepturi salariale numai în contradictoriu cu pârâta, neavând pretenții față de reclamanții din cauză, ceea ce nici nu ar fi posibil având în vedere că pretind drepturi salariale proprii pretins datorate de pârâtă.
În realitate, pe calea intervenției se urmărea realizarea unei coparticipări procesuale active în sensul completării cadrului procesual cu reclamanți noi care nu au fost indicați în cererea introductivă.
Ca urmare, în mod corect Tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de intervenție.
Recurenții au posibilitatea să formuleze o acțiune separată în termenele și condițiile legale.
2.2. Referitor la recursul reclamanților:
Astfel, potrivit art. 241(1) lit.c) din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) clauzele din contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă .
Pe de altă parte, art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă), contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractelor colective de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au caracter minimal.
Așadar, prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, părțile pot cuprinde drepturi noi sau la un nivel superior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național care au un caracter minimal.
Aceste prevederi legale cu caracter expres fixează limitele în care părțile unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior pot negocia și pot încheia acest contract.
Opțiunea suverană a legiuitorului a fost aceea ca negocierile între patronat și salariați la nivel de unitate să fie limitate, în sensul de a nu se da posibilitatea stabilirii unor drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea art. art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996, statuând prin Decizia nr.380 din 30 septembrie 2004 și 511/2006 că textele de lege criticate sunt constituționale, în motivare reținând, între altele, că „reprezentativitatea de care se bucură organizațiile sindicale și patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptățește pe acestea să negocieze și să încheie contractele colective de muncă la nivelurile respective, ale căror clauze, referitoare la drepturile minimale, să fie obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare, indiferent dacă părțile acestora s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior”. În sfârșit, Curtea a reținut că „dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare”.
În materia raporturilor de muncă, legiuitorul a înțeles să asigure o anumită protecție salariaților prin limitarea posibilităților patronatului de a impune clauze cuprinzând drepturi la un nivel inferior celor stabilite în contractul colectiv de muncă la nivel superior, tocmai pentru a restabili echilibrul dintre părți, având în vedere că angajatul se află într-o poziție de dependență și inferioritate față de angajator, astfel încât poate fi protejat prin limitele impuse de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, negociat de organizații sindicale reprezentative la nivel național sau de ramură, cu o mai mare forță.
În condițiile în care prevederile legale incidente interzic în mod expres stabilirea, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, a unor drepturi la nivel inferior celor stabilite la nivel superior, în cazul în care se încalcă această interdicție, angajații beneficiază de drepturile stabilite la nivel minimal în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, nefiind necesar a se anula prevederile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel inferior ceea ce, de altfel, ar putea fi chiar imposibil în măsura în care anumite drepturi sunt omise din reglementarea acestor contracte, lipsind chiar o clauză a cărei anulare să se poată solicita.
Nici împrejurarea că contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a fost încheiat ulterior nu are relevanță.
Astfel, tocmai din împrejurarea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate ulterior celui încheiat la nivel de ramură, rezultă obligația legală a părților de a respecta obligația impusă de art. 238 alin.1 și alin.3 din Codul muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) și art.8 al.2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare și aplicabilă în perioada relevantă).
Ca urmare, faptul că la nivel de unitate contractul colectiv de muncă s-a încheiat ulterior sau a fost modificat ulterior contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, nu justifica inaplicabilitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură în cazul. Părțile nu pot ignora prevederile cu caracter minimal cuprinse în contractul colectiv de muncă.
În cauză, trebuie avută în vedere întreaga procedură de stabilire a salariilor stabilită de art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă.
Astfel, în alin.(2) se stabilea că toți coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41, alin. (3), lit. a) adică 700 lei; o altă regulă era cuprinsă în alineatul 3 lit.b) în care se stabilea că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din acest contract colectiv de muncă.
Ca urmare, în art.41 din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul ramurii transporturi în perioada relevantă salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați nu era privit în sine ca un element de negociere care să aibă un anumit cuantum minim; contractul colectiv de muncă stabilea la nivel minimal elementele de calcul constând în salariul de bază minim pe ramură respectiv coeficienții de ierarhizare în mod separat, părțile purtând negocieri distinct asupra ambelor elemente pe baza cărora era ulterior salariul de bază pentru fiecare categorie de salariați la nivelul unității.
Astfel, unitățile din cadrul ramurii transporturi aveau obligația de a porni negocierea salariului de bază minim de la nivelul de 700 lei iar la acest salariu de bază să aplice cel puțin coeficienții minimi de ierarhizare care, la rândul lor puteau fi negociați la un nivel superior.
Or, pârâta nu a respectat nivel minim al salariului de bază de 700 lei stabilit la nivel de ramură contrar prevederilor legale evocate care stabilesc obligația respectării nivelului minim al drepturilor stabilite prin contractul colectiv de muncă încheiat l nivel superior.
Aceste considerente sunt suficiente pentru a stabili caracterul fondat al acțiunii.
În consecință, reclamanții au dreptul la plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea salariului de bază brut în cuantum de 700 lei prevăzut de art.41 din CCM la nivel de ramură transporturi, aceste diferențe rezultând din calculul tuturor elementelor prevăzute de art.155 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) respectiv salariul de bază, sporuri și alte adaosuri.
Referitor la perioada pentru care aceste drepturi trebuie acordate:
Intimata pârâtă nu a formulat recurs împotriva sentinței pronunțate în cauză criticând însă pe calea întâmpinării soluția privind excepția prescripției extinctive ceea ce nu este admisibil.
Totuși, întrucât excepția prescripției extinctive poate fi invocată în acest caz din oficiu, și întrucât Curtea urmează a admite acțiunea prin modificarea sentinței, se poate analiza și problema prescripție.
Se reține că acțiunea a fost înregistrată la Tribunalul C. la data de 12.07.2012.
Potrivit art.268 al.1 lit.c) din Codul Muncii termenul de prescripție de 3 ani curge de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul drepturilor salariale.
În acest sens trebuie avut în vedere că potrivit prevederilor din contractul individual de muncă folosit la nivelul angajatorului pârât, plata salariului se făcea la două date respectiv 15 și 30 ale lunii.
D. la acele date se năștea dreptul la acțiune pentru pretenții având ca obiect drepturi salariale, respectiv la data scadentă a obligației angajatorului de plată a salariului.
Ca urmare, la data de 12.07.2012 nu se împlinise termenul de prescripție de 3 ani pentru drepturile salariale aferente perioadei 01-12.07.2009 întrucât dreptul la acțiune pentru aceste drepturi s-a născut ulterior datei de 12.07.2009.
În consecință, drepturile salariale se cuvin pentru perioada 01.07.2009 – 31.12.2010 (data încetării aplicabilității contractului colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamanți își întemeiază pretențiile).
Recurenții reclamanți au dreptul și la actualizarea cu rata inflației a sumelor reprezentând diferențe de drepturi salariale pentru a compensa scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale în perioada dintre scadența drepturilor pretinse și data plății și la plata dobânzii legale pentru lipsa de folosință a acestor sume de la data cererii de chemare în judecată până la data plății.
Astfel, potrivit art. 161 al.4 din Codul Muncii (în forma anterioară republicării, aplicabilă în cauză) devenit art.166 al.4 după republicarea Codului Muncii, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului.
În cauză, pârâta nu a plătit o parte a drepturilor salariale cuvenite reclamanților, prin nerespectarea prevederilor din contractul colectiv de muncă.
Ca urmare, reclamanții au dreptul la actualizarea sumelor cu rata inflației prin care se compensează scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale astfel încât să beneficieze de îndeplinirea exactă a obligației sumate de angajator.
Pe de altă parte, pentru lipsa de folosință a sumelor reprezentând drepturi salariale reclamanții au dreptul la dobânda legală penalizatoare începând cu data introducerii acțiunii, în temeiul art.2 și 6 din OG nr. 13/2011.
Față de toate aceste considerente, în temeiul art.314 Cod.pr.civ. se va respinge recursul intervenienților, dar se va admite recursul reclamanților și se va modifica în parte sentința recurată în sensul admiterii acțiunii astfel cum s-a arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge excepția lipsei calității de reprezentat și excepția nulității recursului, ca nefondate.
Respinge recursul recurenților intervenienți T. D., domiciliată în C., . nr. 43, ., ., M. C., domiciliat în C., ., ., . și D. N., domiciliat în ., . nr.27, județul C., împotriva sentinței civile nr. 1578/25.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . CĂII FERATE S.A. BUCUREȘTI – SECȚIA I.M.C. C., cu sediul în București, sector 1, ., ca nefondat.
Admite recursul recurenților reclamanți A. M., domiciliat în C., ..36, ., ., B. I., domiciliat în C., ., ..B, ., C. M., domiciliată în C., ., ., G. M., domiciliat în C., . nr.57A, județul C., I. C., domiciliat în ., județul Ialomița, I. V., domiciliat în Poarta Albă, Calea București nr.15, județul C., M. A., domiciliat în C., ., ., ., M. C., domiciliat în C., ., ., ., județul C., RADAȘANU V., domiciliată în C., ., ..A, ..3, județul C., S. A. – E., domiciliat în C., . nr.2A, ., S. A., domiciliat în C., ..43, ..12, județul C., V. M. M., domiciliat în C., . nr.30B, județul C., D. M., domiciliat în C., ., ..B, ., I. I. N., domiciliat în Fetești, ..20, ., județul Ialomița, I. I., domiciliat în C., ., ..A, ., I. I., domiciliată în C., ., ..A, ., județul C., S. ST.N., domiciliat în C., .. 36, ., ., D. A., domiciliat în C., ., ., ., Ș. M., domiciliat în C., ., ., . C., împotriva sentinței civile nr. 1578/25.03.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . CĂII FERATE S.A. BUCUREȘTI – SECȚIA I.M.C. C., cu sediul în București, sector 1, ..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Admite acțiunea.
Obligă pârâta către reclamanți la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate de calcularea acestora raportat la salariul de bază minim brut în cuantum de 700 lei prev. de art. 41(3) din CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada 01.07.2009 – 31.12.2010, actualizate cu rata inflației la data plății și la plata dobânzii legale, începând cu data cererii de chemare în judecată – 12.07.2012 până la data plății.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25 martie 2014.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. S. S. M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: V.T.
Tehnored.dec.jud.A. R.
2 ex. – 24.04.2014
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 485/2014.... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
