Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 239/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 239/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 07-04-2015 în dosarul nr. 239/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 239/CM
Ședința publică din 07 aprilie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflictele de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE - M. B.
JUDECĂTOR - R. A.
GREFIER - M. D.
Pe rol soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul M. I., domiciliat în C., . A, .. C, . domiciliul procesual ales în C., . nr. 41, . Avocat D. B., împotriva deciziei civile nr. 333/CM din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S.C. C. P. S.R.L., cu sediul în C., .. 42 și M. T., domiciliat în C., . nr. 221.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru contestatorul M. I., avocat D. B., în baza împuternicirii avocațiale nr. 268 din 06 aprilie 2015 pe care o depune la dosar, pentru intimata S.C. C. P. S.R.L., avocat A.-A. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 07 aprilie 2015 pe care o depune la dosar și intimatul M. T., personal.
Procedura este legal îndeplinită, cu respectarea dispozițiilor art. 155 și următoarele Cod procedură civilă.
Contestația în anulare este declarată și motivată în termenul legal prevăzut de lege și scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
La solicitarea instanței, apărătorul contestatorului M. I. precizează că prezenta contestație în anulare este întemeiată pe omisiunea analizării motivelor de apel.
Întrebate fiind, părțile arată că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, solicitând cuvântul pe fond.
Curtea, luând act de declarația părților, în sensul că nu mai sunt cereri de formulat, probe de propus sau excepții de invocat, în temeiul dispozițiilor art. 392 Cod procedură civilă declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Apărătorul contestatorului M. I., având cuvântul solicită admiterea contestației în anulare așa cum a fost formulată.
Instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel, în condițiile în care în fața acesteia s-a administrat doar proba cu înscrisuri. Consideră că era necesară și efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, în concret, pe lângă înscrisurile depuse de către reclamantă, valoarea bunurilor.
La instanța de fond au solicitat proba cu expertiză contabilă, ce a fost respinsă ca nefiind utilă cauzei. Acțiunea a fost respinsă întrucât nu s-a administrat proba cu înscrisuri. În apel, s-a administrat proba cu înscrisuri, care în opinia părții pe care o reprezintă nu erau decât niște facturi proforme și niște ordine de compensare. Din această perspectivă, valoarea contabilă a bunurilor nu a fost stabilită în niciun moment.
Este injust pentru cei doi pârâți, care au avut calitatea de paznici, ca societatea să stabilească niște valori aleatorii, prin compensări cu alte bunuri și servicii cu cealaltă societate, în condițiile în care nu s-a dispus o expertiză contabilă care să stabilească care era valoarea bunurilor raportat la gradul de uzură și la anul de fabricație al acestora.
Din verificările pe care le-au efectuat personal pe internet a rezultat că valoarea de circulație a unor asemenea bunuri nu este cea solicitată în factura depusă de către reclamantă.
Apărătorul intimatei S.C. C. P. S.R.L., având cuvântul invocă excepția inadmisibilității contestației în anulare, având în vedere că art. 503 alin. 2 din codul de procedură civilă prevede că această cale de atac se exercită „atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata”. Ori aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, iar art. 504 Cod procedură civilă arată că, „Contestația în anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a recursului”.
Apărătorul contestatorului M. I., având cuvântul raportat la art. 504 Cod procedură civilă, deoarece nu și-au întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503 Cod procedură civilă, solicită respingerea excepției inadmisibilității. Din perspectiva înscrisurilor și a probelor pe care le-au solicitat consideră că instanța a omis să analizeze toate probele care erau necesare și utile cauzei, iar acest motiv poate fi invocat pe calea contestației în anulare.
Apărătorul intimatei S.C. C. P. S.R.L., având cuvântul pe fond solicită respingerea ca nefondată a contestației în anulare.
Instanța a analizat toate susținerile reciproce ale părților și a considerat că nu este necesară efectuarea probei cu expertiză contabilă. Aceasta a observat că societatea intimată a demonstrat în susținerea pretențiilor existența unui prejudiciu cert și creat actual, dovedit cu facturile plătite printr-o modalitate legală ce se numește compensare.
În concret, în speță, după evenimentul nefericit prin care s-a creat un prejudiciu, intimata a cerut de la agenții de pază contravaloarea prejudiciului ce a plătit-o către beneficiarul pazei. După acel eveniment, societatea intimată a prestat pază gratis pentru clientul său o perioadă foarte lungă de timp până când s-a clarificat în justiție situația. La un moment dat s-a impus reglarea conturilor, sens în care părțile au făcut o compensare. Consideră că societatea nu este ținută să demonstreze că trebuie să recupereze o valoare de piață sau care este valoarea prejudiciului. Prejudiciul este ce s-a plătit de intimată către societatea beneficiară, indiferent care este valoarea bunurilor.
Pentru cele arătate, solicită respingerea ca nefondată a contestației în anulare.
Intimatul M. T., având cuvântul precizează că este de acord cu dispozițiile deciziei civile nr. 333/CM din 24 septembrie 2014.
Fiind lămurită cu privire la cauza dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare asupra contestației în anulare.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față:
Prin sentința civilă nr. 3858/14.10.2013 pronunțată de Tribunalul C., secția I civilă, în dosarul nr._ s-a respins ca nefondată cererea formulată la 04.04.2013 de reclamanta S.C. C. P. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții M. I. și M. T., prin care se solicita obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 60.450,42 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor de serviciu, a dobânzii legale de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă și a cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta S.C. C. P. S.R.L., solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea cererii de apel, apelanta reclamantă a arătat că acțiunea este întemeiată în baza art. M pct. 2 lit. f) din contractele individuale de muncă, iar instanța a urmărit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu pe cele ale răspunderii contractuale, așa cum ar fi fost corect. Totodată, probele au fost greșit analizate sau ignorate, prin factura nr. 33/27.12.2012 prejudiciul fiind cuantificat și astfel cert.
Prin întâmpinare, intimatul pârât M. I. a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că instanța a reținut corect că apelanta nu a despăgubit societatea beneficiară a pazei, astfel că existența prejudiciului nu a fost dovedită. De asemenea, acordul de compensare invocat de reclamantă în fața instanței de fond nu a fost depus la dosar.
Prin decizia civilă nr. 333/CM din 24 septembrie 2014 Curtea de Apel C. a admis apelul formulat de apelanta reclamantă S.C. C. P. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 3858 din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul C. în contradictoriu cu intimații pârâți M. I. și M. T., a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de câte 30.225,18 lei fiecare, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor de serviciu, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la 20.12.2013 până la plata efectivă a întregii datorii.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele:
Din considerentele sentinței apelate rezultă că motivul pentru care prima instanță a respins acțiunea a fost nedovedirea existenței prejudiciului pretins cauzat de cei doi intimați, în sensul că nu a fost probată plata de către societatea reclamantă a sumei reprezentând acest prejudiciu către beneficiarul serviciilor de pază.
Din ordinele de compensare nr._ și_/20.12.2013 și facturile fiscale menționate în cuprinsul acestora, depuse în apel, rezultă dimpotrivă că apelanta a suferit prejudiciul aflat în discuție, ca urmare a compensației intervenite între creanța de despăgubiri față de beneficiarul serviciilor de pază și creanța acestui beneficiar constând în contravaloarea serviciilor de pază.
Ordinul de compensare nr._/20.12.2013 a fost inițiat de .. pentru suma de 60.450,37 lei, reprezentând contravaloarea a 15 facturi fiscale depuse la dosar, care privesc servicii de pază prestate de apelantă pentru .. în perioada octombrie 2012 – decembrie 2013.
Ordinul de compensare nr._/20.12.2013 a fost inițiat de apelantă pentru aceeași sumă, reprezentând contravaloarea facturilor nr._/29.03.2013 și_/16.12.2013, care privesc bunurile menționate în factura proforma nr. 33/27.12.2012 emisă de .. către apelantă.
Compensația este, ca și plata, o modalitate de stingere a obligațiilor.
Rezultă astfel că societatea apelantă a suportat suma de 60.450,37 lei, ea nemaiputând beneficia de contravaloarea serviciilor de pază prestate potrivit celor 15 facturi mai sus menționate în folosul .., în același cuantum. Ca urmare, existența prejudiciului a fost dovedită.
Faptul că operațiunea de compensare a fost finalizată abia la 20.12.2013 nu conduce la altă concluzie, faptul că apelanta a beneficiat de un termen în vederea stingerii obligației sale de despăgubire față de .. neînsemnând că această obligație nu s-a născut, între cele două societăți, la data producerii furtului, în pofida serviciilor de pază prestate de apelantă. În acest sens, compensația a fost, între cele două societăți, doar o modalitate de executare a obligațiilor, rezultând că .. a acceptat ca obligația de despăgubire să se stingă la momentul în care se va fi realizat concurența dintre valoarea bunurilor furate și contravaloarea totală a serviciilor de pază prestate până la momentul respectiv de către apelantă, ceea ce s-a întâmplat la 20.12.2013.
Câtă vreme bunurile furate au fost identificate, evaluate și facturate de apelantă, iar intimații nu au formulat apărări punctuale cu privire la existența, starea sau valoarea acestor bunuri, curtea nu are motive să se îndoiască de corectitudinea datelor referitoare la identificarea și evaluarea acestor bunuri.
Nerespectarea prevederilor H.G. nr. 685/1999 în sensul că operațiunea de compensare s-a realizat doar între cele două societăți, fără intervenția unui serviciu de compensare, nu este de natură să atragă inexistența sau nevalabilitatea compensării, câtă vreme sunt întrunite cerințele art. 1616 și următoarele Cod civil.
Totodată, câtă vreme au fost întrunite condițiile compensației legale, toate facturile compensate privind creanțe certe, lichide și exigibile reciproce, nu prezintă importanță, din perspectiva stingerii datoriilor reciproce, cum și dacă s-a efectuat înregistrarea în contabilitatea apelantei a compensației, important fiind că această compensație a avut loc.
2. În ceea ce privește fapta ilicită reclamată, aceasta constă în neîndeplinirea de către intimați, angajați ca agenți de pază, a obligațiilor de serviciu. În acest sens, în fișa postului depusă la dosar se regăsesc obligațiile de executare a serviciului de pază, de a interveni pentru a opri distrugerea, degradarea sau furtul bunurilor avute în pază, de verificare a integrității inventarelor, în prezența predecesorului omolog, de a semna împreună cu acesta pentru primirea-predarea serviciului, de a prezenta schimbului informații complete privind evenimentele petrecute în timpul serviciului, de a consemna în carnetul de procese-verbale toate evenimentele petrecute în timpul serviciului.
Prin urmare, cei doi intimați aveau atribuții de asigurare a pazei, precum și, la predarea-primirea serviciului, de semnare a unui proces-verbal între cel care predă și cel care primește serviciul.
Este necontestat că în intervalul 5-7.10.2012 a avut loc furtul a mai multe bunuri din incinta .., unde cei doi intimați s-au succedat în serviciu.
3. Din procesul-verbal nr. 1/9.10.2012, coroborat cu răspunsul intimaților la interogatoriu și cu susținerile intimatului M. I. din întâmpinare, s-a reținut că la 5.10.2012 M. T. a preluat serviciul fără a încheia proces-verbal, iar la 6.10.2012 M. T. a predat serviciul lui M. I. în baza unui proces-verbal. În această privință, intimatul M. I. a susținut că a făcut ulterior încheierii procesului-verbal o verificare a perimetrului și a considerat că fusese făcută curățenie la platforma de sudură, ceea ce i s-a părut firesc, fiind sfârșit de săptămână. La 7.10.2012, M. Iuxel a predat serviciul lui M. T. fără a se încheia un proces-verbal, iar după plecarea colegului său, M. T. a constatat că avusese loc furtul, respectiv un lacăt descuiat, precum și acoperișul unei barăci spart și prăbușit în interior, un geam spart și deșeuri de fier pe acoperișul barăcii.
Cu privire la susținerea intimatului M. I. că a constatat că fusese făcută curățenie, ceea ce i s-a părut firesc, acesta nu a susținut și că este posibil ca atunci să se fi produs furtul, astfel că o asemenea speculație nu poate fi făcută. Totuși, simplul fapt al încheierii unui proces-verbal de predare-primire la 6.10.2012, astfel cum au susținut ambii intimați, nu dovedește că furtul nu avusese deja loc, în condițiile în care intimatul M. I. a susținut că nu a verificat efectiv obiectivul, iar intimatul M. T. nu a combătut în niciun fel această susținere.
De asemenea, datorită predării serviciului la 7.10.2012 fără a se încheia un proces-verbal și fără a se verifica obiectivul de către ambii agenți de pază, nu s-a putut stabili nici dacă furtul a avut loc înainte sau după preluarea serviciului de către intimatul M. T..
Niciunul dintre intimați nu a susținut că nu ar fi putut împiedica furtul și nici că acesta ar fi fost comis în așa fel încât aceștia să nu poată lua la cunoștință de el în timp ce se afla în desfășurare, rezultând astfel că furtul a fost consecința neexecutării corespunzătoare a atribuțiilor de pază propriu-zisă.
Rezumând, datorită modului deficitar de lucru, cu încălcarea de către ambii intimați a obligației prevăzute în fișa postului constând în aceea de a semna împreună cu acesta pentru primirea-predarea serviciului, obligație care presupune și asumarea răspunderii pentru atestarea integrității obiectivului predat, respectiv primit, s-a ajuns în situația în care, deși este cert că s-a comis un furt, nu se poate stabili cu certitudine în timpul serviciului căruia dintre intimați s-a produs.
4. În aceste condiții, neexecutarea obligațiilor de pază propriu-zisă nu poate fi imputată decât unuia dintre intimați (presupunând că a avut loc un furt în formă simplă, iar nu continuată pe parcursul serviciului ambilor intimați – ipoteză care de altfel nu poate fi exclusă, dar nici presupusă), fără a se putea stabili care este acela.
Cu toate acestea, prin neexecutarea obligațiilor la predarea-primirea serviciului, ambii intimați au creat premisele prejudicierii apelantei, tinzându-se, fie cu intenție, fie din neglijență, la împiedicarea acesteia să își recupereze prejudiciul de la acel agent de pază în cursul serviciului căruia s-a produs furtul.
Prin urmare, dincolo de obligația de asigurare a pazei propriu-zise, obligația de a atesta prin proces-verbal situația obiectivului și cea de verificare a integrității inventarelor în prezența predecesorului omolog, care reprezintă obligații de serviciu distincte (cea de-a doua fiind în mod logic inclusă în prima), nu au fost îndeplinite corespunzător de niciunul dintre intimați. Aceștia nu au încheiat proces-verbal de predare-primire la 7.10.2012, iar la 6.10.2012 au încheiat, dar nu au verificat împreună obiectivul predat, astfel încât procesul-verbal a fost întocmit doar formal.
Între această faptă ilicită și producerea prejudiciului există legătură de cauzalitate, întrucât apelanta a fost pusă în situația de a nu putea acționa împotriva aceluia dintre intimați în timpul serviciului căruia s-a produs furtul, deși era ținută să suporte contravaloarea bunurilor furate în raport cu beneficiarul serviciilor de pază.
Forma vinovăției nu este relevantă, de vreme ce una dintre aceste forme (intenția sau culpa) se regăsește cu certitudine în cazul ambilor intimați, care își cunoșteau obligațiile de serviciu.
Fiind astfel întrunite condițiile răspunderii patrimoniale, în baza art. 254 Codul Muncii, s-a dispus obligarea intimaților la plata sumei de 60.450,42 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor de serviciu.
5. Potrivit art. 255 alin. 2 Codul Muncii, când paguba a fost produsă de mai mulți salariați, „dacă măsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabilește proporțional cu salariul său net de la data constatării pagubei și, atunci când este cazul, și în funcție de timpul efectiv lucrat de la ultimul inventar.”
Salariul net este proporțional cu salariul brut, întrucât rezultă în urma aplicării unor rețineri procentuale asupra salariului brut, astfel încât proporția realizată în funcție de salariul net este aceeași și dacă este realizată în funcție de salariul brut.
Deși apelanta a solicitat obligarea intimaților la plată în solidar, curtea a constatat că nu există nici un temei legal care să permită concluzia că în speță obligația intimaților ar fi solidară, în condițiile în care, potrivit art. 1445 Cod civil, solidaritatea dintre debitori nu se prezumă; ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părți ori este prevăzută de lege.
Din contractele individuale de muncă ale intimaților rezultă că M. I. are un salariu brut de 600 lei, iar M. T. de 670 lei, dar prin raportare la data încheierii contractelor (21.05.2010 în primul caz și 2.08.2011 în cel de-al doilea) s-a constatat că în cazul ambilor salariați a fost prevăzut salariul minim pe economie, stabilit prin H.G. nr. 1051/2008 și 1193/2010. Ca urmare, în acord cu precizarea făcută oral de avocatul apelantei și necontestată de intimații prezenți, trebuie considerat că aceștia aveau, la data producerii prejudiciului, salarii egale.
Ca urmare, prejudiciul urmează a fi suportat de către intimați în cote egale, respectiv câte 30.225,18 lei fiecare.
În baza art. 1535 cod civil s-a reținut că, intimații datorează și dobândă legală, care se calculează de la scadență, respectiv de la data la care prejudiciul s-a obiectivat în patrimoniul apelantei, adică de la 20.12.2013, care este data operațiunii de compensare.
În consecință, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, curtea a admis apelul formulat în cauză și a schimba în tot sentința apelată în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamantei suma de câte 30.225,18 lei fiecare, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligațiilor de serviciu, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la 20.12.2013 până la plata efectivă a întregii datorii.
Împotriva acestei decizii, contestatorul Memet I. a formulat contestație în anulare, invocând următoarele: din înscrisurile depuse în fața primei instanțe, cât și din susținerile reprezentantului apelantei, a rezultat că apelata nu a despăgubit societatea beneficiară a pazei; pe cale de consecință, singura probă de care a înțeles apelanta reclamantă să se folosească în dovedirea prejudiciului a fost factura proformă nr. 33/27.12.2012, cu toate că la termenul din data de 14.10.2013, reprezentantul apelantei a învederat că între apelantă și societatea beneficiară, a fost încheiat un acord de compensare, în ceea ce privește repararea pagubei suferite, acord care nu a fost depus la dosarul cauzei; instanța de fond, în mod corect a reținut că factura fiscală sus citată nu poate face dovada efectuării plății, în speță achitarea de către apelantă a sumei de 60.450,42 lei, către ..; sub un prim aspect, apelanta reclamantă a înțeles să critice hotărârea instanței de fond, învederând că instanța a urmărit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, iar nu pe ale răspunderii contractuale, conform 1.253 și următoarele din Legea nr. 53/2003; se apreciază de către apelantă că instanța ar fi trebuit să constate numai existența unui prejudiciu, creat de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor din contractul individual de muncă de către angajați, fiind greșit analizate sau ignorate; mai mult, prejudiciul nu este probat, deoarece factura fiscală nr. 33/27.12.2012, nu face dovada plății și implicit rezultă neîndeplinirea condiției existenței unui prejudiciu viitor cert; solicită a se avea în vedere dispozițiile art. 254 alin. (1) Codul muncii; prejudiciul, respectiv modificarea patrimoniului ca urmare a diminuării activului, din cauza săvârșirii faptei ilicite, ori prin creșterea pasivului, în legătură cu această condiție trebuie să se observe că, pentru ca salariatul să răspundă patrimonial, prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să fie real, astfel că salariatul nu poate fi direct răspunzător pentru valori pierdute din patrimoniul angajatorului din alte cauze; să fie cert, sub aspectul existenței cât și a evaluării; să fie cauzat direct; prejudiciul suferit de apelanta reclamantă nu este dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, în speță nefăcându-se dovada că s-a achitat către .., vreo sumă de bani reprezentând contravaloarea bunurilor dispărute, patrimoniul acesteia nefiind micșorat în niciun fel, prin micșorarea activului; instanța de fond a reținut că în cazul de față, nu este îndeplinită condiția privind existența prejudiciului, esențială privind angajarea răspunderii patrimoniale a contestatorului, cât și faptul că aceasta nu a administrat probe din care, să rezulte că ar fi săvârșit o faptă producătoare de prejudicii; plata unei eventuale despăgubiri pentru bunurile dispărute nu este sigur că se va produce, întrucât existența unei facturi fiscale nu face dovada plății; dovada efectuării plății se face prin eliberarea unei chitanțe, ordin de plată, etc., conform dispozițiilor în vigoare în materie fiscală; în cauză, prejudiciul este unul eventual și nu unul cert, pentru a exista angajarea răspunderii patrimoniale.
Raportat la ordinele de compensare solicită a fi respinse deoarece acestea nu îndeplinesc condițiile legale pentru a reține compensarea.
Intimații nu au formulat întâmpinare.
În calea de atac a contestației în anulare nu s-au administrat alte probe.
Analizând decizia contestată prin prisma susținerilor contestatorului și a prevederilor legale aplicabile Curtea constată că este nefondată contestația în anulare pentru următoarele considerente:
Este de remarcat faptul că în contestația în anulare contestatoarea a invocat inițial drept motiv prevederile art.503 al.2 pct.1 și 2 Cod.pr.civ..
În fața Curții, apărătorul ales a arătat că invocă drept motiv al contestației în anulare erorile materiale care au condus la pronunțarea soluției.
Cu privire la excepția inadmisibilității:
În cauză se constată că se invocă un caz prevăzut de lege în care se poate formula contestația în anulare și sunt îndeplinite și celelalte condiții de admisibilitate a contestației în anulare.
Verificarea aspectelor invocate, respectiv dacă acestea pot constitui o eroare materială în sensul art.503 al.2 Cod.pr.civ. este o chestiune de fond.
Ca urmare, excepția nu este întemeiată.
Cu privire la fondul contestației:
Din motivarea contestației în anulare rezultă că se invocă în temeiul art.503 al.2 Cod.pr.civ. raportat la alin.3 al aceluiași articol, o eroare materială a instanței de apel. Cu toate acestea, contestatorul nu indică în concret nici în ce ar consta eroarea materială a instanței de apel.
Potrivit art.503 al.(2) pct.2 raportat la alin.(3) Cod.pr.civ., hotărârile instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, cum este cazul de față, mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale.
În cauză, din motivarea contestației în anulare rezultă că în opinia contestatorului eroarea materială a instanței de apel ar viza modul în care Curtea a analizat probatoriul și modul de interpretare și aplicare a prevederilor unor legi în referire la existența prejudiciului și condițiile răspunderii patrimoniale a angajaților.
Or, susținerile contestatorului privind omisiunea de a lua în considerare anumite probe, greșita apreciere a situației de fapt sau greșita aplicare a unor reguli de drept sau norme juridice concrete, nu se încadrează în noțiunea de eroare materială iar o eroare de judecată nu poate fi îndreptată pe această cale întrucât contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac prin care se urmărește desființarea unei hotărâri irevocabile nu pentru că fondul pricinii nu a fost corect soluționat, ci pentru că instanța de recurs a comis erori materiale. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac admisibilă numai în cazurile expres prevăzute de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare și neputând fi valorificate pe această cale pretinse greșeli de judecată respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale întrucât a da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a pronunțat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac ceea ce este ilegal.
Aceasta ar constitui și o încălcare a principiului securității raporturilor juridice desprins de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa din prevederile Convenției, ca fiind unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului. Acest principiu a cărui încălcare echivalează cu încălcarea art.6§1 din Convenție, impune ca o soluție definitivă a oricărui litigiu pronunțată de o instanță judecătorească să nu mai fie repusă în discuție.
De altfel, în motivarea contestației în anulare, contestatorul exprimă în realitate nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată în apel urmărind o nouă judecare a apelului, o nouă apreciere a probatoriului prin prisma prevederilor legale aplicabile, ceea ce este inadmisibil, aceste nemulțumiri neputând fi încadrate nici în noțiunea de eroare materială.
Față de aceste considerente, se va respinge contestația în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția inadmisibilității.
Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul M. I., domiciliat în C., . A, .. C, . domiciliul procesual ales în C., . nr. 41, ., la Cabinet Avocat D. B., împotriva deciziei civile nr. 333/CM din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații S.C. C. P. S.R.L., cu sediul în C., .. 42 și M. T., domiciliat în C., . nr. 221.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 aprilie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
R. A. M. B.
GREFIER
M. D.
Red.dec.jud.R.A./06.05.2016
Tehnored.gref.M.D./12.05.2015/2 exp.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 82/2015.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 20/2015.... → |
|---|
