Obligaţie de a face. Decizia nr. 621/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 621/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 621/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 621/CM
Ședința publică din 25 noiembrie 2015
Complet specializat pentru cauze
privind conflicte de muncă
Președinte: M. G.
Judecător: Vanghelița T.
Grefier: R. D.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelanta reclamantă FEDERAȚIA N. A SINDICATELOR LIBERE DIN CONSTRUCȚIA DE NAVE, cu sediul în M., ., județul C., cu domiciliul procesual ales în C., ., etaj 2, județul C. la Cabinet avocat E. T., împotriva sentinței civile nr. 2182 din 16 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. M., FAMILIEI, PROTECȚIEI SOCIALE ȘI PERSOANELOR VÂRSTNICE, cu sediul în București, . nr.2-4, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru apelanta reclamantă avocat E. T., în baza împuternicirii avocațiale ./_/30.10.2015 depuse la dosar, iar pentru intimata pârâtă se prezintă consilier juridic Melen C., care depune la dosar delegația de reprezentare nr.7859/AC/23.11.2015.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 155 și următoarele cod procedură civilă.
Apelul este declarat în termen, motivat și scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
În referatul oral asupra cauzei grefierul de ședință învederează instanței că la data de 24 noiembrie 2015, prin e-mail intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare, în două exemplare, ce nu a fost comunicată apelantei reclamante.
După referatul grefierului de ședință;
Instanța comunică 1 exemplar de pe întâmpinarea depusă la dosar de către intimatul pârât și apărătorului apelantei reclamante, care precizează că a luat cunoștință de conținutul acesteia și nu solicită acordarea unui termen, deoarece cunoaște poziția intimatului.
Întrebat fiind apărătorul apelantei dacă sunt chestiuni prealabile invocate prin prisma întâmpinării, acesta susține că apreciază cauza în stare de judecată. Și reprezentantul intimatei pârâte susține că nu mai are alte cereri de formulat.
Față de această împrejurare, luând act de susținerile părților, instanța declară dezbaterile încheiate, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului de față.
Având cuvântul apărătorul apelantei reclamante solicită admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței apelate, cu obligarea pârâtei la efectuarea consilierii conflictului de muncă declanșat la nivelul grupului de unități format din . Industries SA și . Resources Management SRL, fără cheltuieli de judecată.
Precizează apărătorul că inițial această acțiunea a fost întemeiată în principal pe dispozițiile Legii nr. 544/2004 a contenciosului administrativ, fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel C., considerând la acel moment că acțiunea că ar fi de competența Curții de apel – Secția de contencios administrativ, având în vedere că vorbim de o procedură administrativă în principal și în secundar că este o autoritate centrală, Curtea de apel Secția contencios administrativ ar fi fost competentă cu soluționarea acestei cauze. Însă, având în vedere admiterea excepției necompetenței materiale de către Curtea de apel C. și respingerea excepției de către Tribunalul C., nu înțelege să formuleze o nouă excepție în acest sens în apel, pentru că interesul clientului său este să se judece mai repede, iar în măsura în care nu s-a invocat o necompetență a instanței de fond înțelege să argumenteze mai departe apelul.
Această cerere de obligare a Ministerului M. la efectuarea concilierii a avenit în condițiile în care, contrar susținerilor ministerului Curtea de Apel C. a pronunțat o soluție definitivă nr. 90/C, prin care a pronunțat o soluție de constatare a reprezentativității a federației ce este parte în cauză la nivelul grupului de unități format din . Industries SA și . Resources Management SRL.
Poziția Ministerului M. în urma sesizării cu privire la declanșarea acestui conflict de muncă a fost cea adoptată de cele două societăți, contrar poziției sale de conciliator, anulând concilierea, pe motiv că cele două soc. Nu sunt un grup de unități constituit voluntar.
Reprezentativitatea lor a fost constatată și reiese din decizia menționată, faptul că cele două societăți sunt un grup de unități conform legii, potrivit art. 234 din L.62/2011 și nu sunt un grup constituit voluntar. Considerentele avute în vedere de instanța care a pronunțat reprezentativitatea și anume faptul că societatea . Industries SA este asociat unic al . Resources Management SRL și cele două au o strânsă colaborare, chiar dacă codul CAEN ca și diferențiere între societăți a fost modificat la câteva zile după notificarea înființării federației, tocmai prefigurându-se o desfășurare a evenimentelor, în sensul că vor solicita o reprezentativitate la nivel de unități conform legii.
Din câte știe, în România nu a mai existat, o astfel de solicitare pentru grupuri de unități conform legii. Înțelege din unicitatea acestei soluții definitive și poziția Ministerului M. care este doar în litera strictă a Legii nr.62/2011, nu și în spiritul acesteia.
Instanța de fond, a înțeles să motiveze soluția respingerii acestei cereri, prin analiza conflictului de muncă, considerându-l unul nelegal, dând astfel competență inclusiv Ministerului M. să considere că un conflict de muncă este nelegal. Apreciază că aceste argumente sunt greșite din două motive și anume: în principal – instanța renunță la un atribut care este doar al acesteia – al aprecierii unui conflict de muncă și 2, este prematur – având în vedere disp. Legii 62/2011 - care prevăd garanția legală a libertății de a declanșa conflicte de muncă de către organizațiile sindicale, fie sindicate, federații sau confederații, având în vedere faptul că doar în momentul în care un angajator solicită instanței să constate că o grevă este nelegală dacă a fost declanșată cu nerespectarea condițiilor impuse de lege, rezultând abia atunci o analiză a conflictului de muncă colectiv în integralitatea sa.
Declanșarea grevei fiind punctul terminus al unei părți a conflictului de muncă și anume partea mai ales scriptică, pentru că dacă conflictul de muncă este nelegal el poate fi constatat numai de instanță, și numai la acel moment, ori din acest punct de vedere, instanța s-a pronunțat pe un lucru cu care nu a fost sesizată cu privire la legalitatea conflictului de muncă, dând posibilitate ministerului să se pronunțe în acest sens.
Precizează că M. M. a acționat cu abuz de putere, îmbrățișând punctul de vedere al uneia dintre părțile pe care trebuia să le concilieze, neavând căderea, posibilitatea legală să dispună cu privire la acest conflict de muncă. ministerul ar fi putut să se pronunțe, în situația în care ar fi uzitat de procedura arbitrajului, dar numai cu acordul expres părții, însă apelanta nu a uzitat de această procedură, care este total distinctă, a argument în apel formulat această posibilitate că ministerul ar fi putut să uziteze de o anulare a concilierii, instituție care nu este prevăzută de Legea nr. 62/2011, concilierea este obligatorie pentru atât pentru ei, cât și pentru minister. A dezvoltat pe larg toate motivele expuse în apelul depus la dosar, motiv pentru care solicită admiterea lui astfel cum a fost formulat.
Instanța solicită apărătorului apelantului reclamant raportat la motivarea hotărârii de fond, să definească sintagma - grup de unități constituit conform legii, pentru că într-un alt text anterior vorbește de constituirea voluntară, iar aici vorbește de constituirea conform legii.
Apărătorul apelantului reclamant precizează că – art. 134 alin. 1 lit. b din Legea nr. 62/2011, prevede că părțile contractului colectiv de muncă sunt angajatori și angajații reprezentați la negocieri, după cum urmează: lit. b – la nivel de grup de unități de către angajatori care au același obiect principal de activitate conform codului CAEN, constituiți voluntar sau conform legii.
Din punctul lui de vedere, apreciază apărătorul că legea este lacunară din această viziune, că dispozițiile art. 134 alin. 1 lit. b – dezvoltă oarecum definiția grupului de unități din art.1 și acolo se vorbește despre dispozițiile CAEN, a arătat că identitatea de cod CAEN este o condiție ce nu trebuie analizată ad literam și stricto sensu, pentru că cele două societăți chiar dacă nu au același cod CAEN, din punct de vedere formal,ce este un instrument de măsurare statistică, au același obiect de activitate, realizând construcții de nave și nu reparații nave. Înlocuirea din obiectul principal de activitate al societății fiică - fiind din construcții nave, în reparații nave, imediat după ce a constituit Federația N.. Instanța în momentul în care a constatat că sunt reprezentativi la nivelul acestui grup de unități a avut în vedere disp. art. 134 teza finală – că aceste două societăți sunt grup de unități conform legii. Mai arată apărătorul că în argumentele lor ce nu se regăsesc în decizia Curții de apel C., a arătat că societatea mamă este asociat unic al societății mici și din punct de vedere al directivelor europene în materie contabilă și a Ordinului nr. 3055 care preia directivele europene în materie contabilă, aceste societăți sunt mamă și fiică, de aici și exprimarea de mamă și fiică în raport de anume criterii: de dependența lor totală sau majoritară, de faptul că una este asociat unic al celeilalte și alte criterii ce au fost prezentate la momentul când s-a constatat această reprezentativitate. Ca efect imediat al hotărârii judecătorești de constatare a reprezentativități îl reprezintă și constituirea acestui grup.
Reprezentantul intimatului pârât având cuvântul solicită instanței respingerea apelului formulat de reclamantă și menținerea hotărârii instanței de fond pentru motivele expuse în întâmpinarea depusă la dosar.
Instanța solicită reprezentantului intimatului pârât să prezinte opinia sa legat de faptul că sunt două chestiuni cuprinse în hotărârea instanței de fond, una recunoașterea acestui grup pe cale juridică și este o chestiune ce vizează recunoașterea de facto și a doua problemă este referitoare la modalitatea de conciliere la aplicabilitatea disp. art. 129 din legea nr. 62/2011.
Reprezentanta intimatului pârât, susține că în opinia sa, nu sunt constituiți la nivel de grup de unități, având în vedere inexistența acordului și intenția de constituirea grupului de unități deoarece cele două societăți au coduri CAEN diferite.
Întrebată fiind de instanță cum se conciliază această susținere cu hotărârea judecătorească prin care s-a constatat reprezentativitatea sindicatului la nivelul grupului de unități, reprezentanta intimatului pârât susține că înțelege să nu argumenteze acest aspect.
Instanța rămâne în pronunțare asupra apelului de față.
CURTEA :
Asupra apelului de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel C. - Secția a II a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal sub nr._ reclamanta Federația N. a Sindicatelor Libere din Construcția de Nave a chemat în judecată pe pârâtul M. M., Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să oblige pârâtul la efectuarea concilierii conflictului colectiv de muncă declanșat la nivelul grupului de unități format din S.C. Daewoo M. Heavy Industries S.A. și S.C. Daewoo M. Human Resources Management S.R.L..
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are calitatea de federație sindicală reprezentativă la nivelul grupului de unități menționat, în baza Deciziei civile nr. 90/C/22.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel C.. În această calitate, a solicitat celor două entități membre ale grupului negocierea unui contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, iar în urma refuzului celor două societăți a fost declanșat conflictul de muncă, potrivit art. 1561 coroborat cu art. 161 alin.1 lit.a2 din Legea 62/2011.
A mai susținut reclamanta că în urma răspunsului celor două societăți a procedat în conformitate cu dispozițiile art. 1623 din Legea 62/2011 și a solicitat ministerului pârât să concilieze conflictul de muncă. Deși a fost stabilită o dată a acestei proceduri de conciliere, ea a fost ulterior anulată, pentru motivul că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de lege, respectiv constituirea grupului de unități.
Reclamanta a apreciat că pârâtul refuză în mod nejustificat să procedeze la efectuarea concilierii conflictului colectiv de muncă, atâta timp cât ministerul nu este chemat să aprecieze cu privire la cerințele legale privind declanșarea unui asemenea conflict, iar cu privire la constituirea grupului de unități există o hotărâre judecătorească definitivă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2, art. 7, art. 8, art. 10 și art. 11 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar sesizările adresate pârâtului pentru concilierea conflictului colectiv de muncă, adresele de răspuns ale ministerului chemat în judecată și Decizia civilă nr. 90/22.10.2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în Dosar nr._/3/2013.
În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
Pe această cale, pârâtul a învederat că în speță nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 128 alin.3 din Legea 62/2011 pentru constituirea grupului de unități, întrucât cei doi angajatori nu au același obiect de activitate și nu și-au exprimat acordul sau intenția de constituire a unui grup de unități.
Pentru dovedirea celor susținute, pârâtul a depus la dosar corespondența purtată cu reclamanta și cu cele două societăți comerciale reprezentate de aceasta.
Prin Sentința civilă nr. 108/16.06.2015 pronunțată de Curtea de Apel C. în Dosar nr._ a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, cu consecința declinării competenței în favoarea Tribunalului C. - Secția I Civilă.
Pentru a dispune în acest sens, instanța inițial învestită a reținut că în cauză se urmărește valorificarea unui drept care ține de sfera raporturilor de muncă, respectiv participarea la concilierea conflictului colectiv de muncă, astfel că obiectul refuzului pârâtului se situează în sfera dreptului privat, fiind reglementat chiar de Legea 62/1011.
Pe rolul Tribunalului C. - Secția I Civilă, cauza astfel declinată a fost înregistrată la data de 20.07.2015.
La termenul din 12.08.2015, reclamanta a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului C., susținând că insistă în incidența dispozițiilor Legii 554/2004, care atrag competența Curții de Apel C. - Secția de C. Administrativ și Fiscal.
Prin încheierea interlocutorie de la același termen, tribunalul a respins excepția necompetenței sale materiale, reținând că raportul juridic dedus judecății își are izvorul în dispozițiile Legii 62/2011, urmând a fi analizat de instanța specializată în materia litigiilor de muncă.
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul C. a pronunțat sentința civilă nr. 2182 din 16 septembrie 2015 – prin care a respins cererea privind pe reclamanta Federația N. a Sindicatelor Libere din Construcția de Nave în contradictoriu cu pârâtul M. M., Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în baza deciziei civile nr.90 din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel C. s-a constatat reprezentativitatea Federației Sindicale reclamante la nivelul grupului de unități format din cele două unități pârâte – . SA și . Resources Management SRL.
Ulterior constatării reprezentantivității federației sindicale – reclamanta Federația N. a Sindicatelor libere din Construcția de Nave a notificat cele două societăți în vederea demarării negocierilor pentru încheierea unui contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Față de refuzul exprimat de cei doi angajatori, reclamanta a declanșat conflictul colectiv de muncă și potrivit art. 156 și art. 161 din Legea 62/2011, a solicitat pârâtului M. M., Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice să procedeze la concilierea acestui conflict de muncă, în conformitate cu art. 168 și urm. din Legea nr. 62/2011.
În continuare, instanța de fond a procedat la verificarea condițiilor legale de existență a conflictului de muncă, la nivelul grupului de unități ai cărui salariați sunt reprezentați de reclamantă.
S-a reținut că în speță nu sunt îndeplinite disp. art. 129 alin. 1 din legea nr. 62/2011 – negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate și la nivel de grup de unități nu este obligatorie negocierea unui contract colectiv de muncă.
Existența grupului de unități, constituit ca premisă a negocierii unui contract colectiv de muncă este condiționată prin disp. art. 128 alin. 3 din Legea nr. 62/2011, de manifestarea de voință a unităților componente în acest sens, o atare voință comună a unităților componente în acest sens este de esența constituirii grupului de unități în vederea negocierii colective la acest nivel.
Or, în cazul de față, deși există o hotărâre judecătorească definitivă de constatare a reprezentativității federației sindicale reclamante la nivelul grupului de unități constituit din S.C. Daewoo M. Heavy Industries S.A. și S.C. Daewoo M. Human Resources Management S.R.L., din considerentele acestei hotărâri nu rezultă acordul celor două unități în vederea constituirii grupului de unități și implicit a negocierii CCM la acest nivel.
Din adresele depuse la dosar de către reclamantă rezultă că ambele unități la nivelul cărora Federația N. a Sindicatelor Libere din Construcția de nave se bucura de reprezentantivitate – rezultă dezacordul privind constituirea grupului de unități și negocierea contractului colectiv de muncă la acel nivel.
În atare situație nu se constată un refuz al începerii negocierilor pentru încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, ci de neîndeplinirea condițiilor legale în care poate interveni negocierea unui asemenea contract colectiv de muncă.
În termen legal împotriva sentinței civile nr. 2182 din 16 septembrie 2015 a declarat apel Federația Sindicală N. a Sindicatelor Libere din Construcția de Nave.
Motivează apelul arătând că soluția apelată este străină de cauza cu care instanța a fost sesizată.
Instanța de fond, analizând motivele de legalitate a conflictului de muncă a depășit limitele cu care a fost investită.
Prin decizia Curții de Apel C., contrar opiniei instanței de fond, a fost constituit grupul de unități format din cele două societăți.
Instanța de fond a reținut că „existența grupului de unități constituită ca premisă a negocierii unui contract colectiv de muncă, este condiționată însă prin dispozițiile art. 128 alin. 3 din lege, de manifestarea de voință a unităților componente, în acest sens, o atare voință comună fiind de esența constituirii grupului de unități înființat tocmai în scopul negocierii unui contract colectiv de muncă”, fără a observa disp. art. 134 alin. 1 lit. a, lit. b, care prevăd faptul că la nivel de grup de unități, angajatorii sunt reprezentați de către angajatori care au același obiect de activitate conform codului CAEN, constituit voluntar sau conform legii.
Aceste dispoziții completează celelalte norme privitoare la grupurile de unități, în sensul că grupurile de unități pot fi constituite pe de o parte voluntar, iar pe de altă parte „conform legii”, deci chiar împotriva voinței acestora, astfel cum este de altfel dispus prin dispozitivul Deciziei Curții Apel C. prin care se constata reprezentativitatea subscrisei la nivel grupului de unități format din ele două societăți.
De altfel, dacă s-ar admite că cele două societăți nu formează un grup de unități, în mod automat, subscrisa federație nu ar mai avea la nivel ul cărui grup să fie reprezentativi. Pe cale de consecință, prin efectul deciziei Curții de Apel C., care nu a avut în vedere numai aspecte de fapt, ci și de drept, a fost constituit grupul de unități conform legii.
Instanța nu poate face abstracție de dispozițiile cuprinse în aceasta, astfel că, argumentând că numai acordul de voință al părților în vederea constituirii grupului de unități este factorul definitoriu în efectiva constituire, instanța de fond a desconsiderat pe de o parte prevederi legale, iar pe de alta dispozitivul unei hotărâri judecătorești definitive.
În mod greșit, instanța de fond a reținut nelegalitatea conflictului colectiv de muncă.
Potrivit art. 156 din Legea nr.62/2011 „Dreptul angajaților de a declanșa conflicte colective de muncă în legătură cu începerea, desfășurarea și încheierea negocierilor contractelor colective de muncă este garantat de lege”.
Potrivit art. 161 lit. a din legea nr. 62/2011, conflictele colective de muncă pot fi declanșate în situația în care angajatorul sau organizația patronală refuză să înceapă negocierea unui contract ori acord colectiv de muncă, în condițiile în care nu are încheiat un astfel de contract sau acord ori cel anterior a încetat.
Potrivit art. 129 – negocierea este obligatorie numai la nivel de unitate, însă având în vedere cele două dispoziții legale enunțate, trecute cu vederea de instanța de fond, legiuitorul nu a înțeles să distingă între situațiile în care negocierea este sau nu obligatorie atunci când a reglementat situațiile în care conflictul colectiv de muncă poate fi declanșat și chiar mai mult decât atât, prin dispozițiile art. 156 se garantează dreptul angajaților de a declanșa conflicte colective de muncă în legătură cu începerea și desfășurarea negocierii contractelor colective de muncă, din nou, fără a distinge între situațiile în care negocierea este sau nu obligatorie.
Prin atitudinea manifestă a pârâtei, dar și prin dispoziția instanței, garanția legală este încălcată, în sensul că se refuză de către pârât și se consfințește de către instanță încălcarea unei garanții legale. Apreciază că instanțele au singure căderea de a aprecia asupra legalității ori nelegalității unui conflict colectiv de muncă, însă numai în situația în care sunt sesizate cu o astfel de cerere, în procedura prevăzută de art. 198 din legea nr. 62/2011, analizând dacă greva a fost declarată cu nerespectarea legii. Până la respectivul moment însă, instanțele nu se pot pronunța din oficiu cu privire la legalitatea unui conflict colectiv de muncă și cu atât mai puțin autoritatea publică investită cu obligația de a concilia conflictul colectiv de muncă. Declanșarea conflictului colectiv de muncă în sine nu este de natură a crea nici un prejudiciu celor doi angajatori, ci doar o eventuală declanșare a unei greve, ocazie cu care instanța ar avea căderea să aprecieze asupra legalității conflictului colectiv de muncă, apreciind asupra fondului acestuia.
În acest sens, potrivit art. 169 din legea nr. 62/2011, procedura de conciliere este obligatorie, iar potrivit art. 169 – 174, M. M. nu are calitatea de a aprecia cu privire la legalitatea sau nelegalitatea unui conflict colectiv de muncă, ci are deopotrivă cu părțile obligația de a organiza și conduce concilierea, în condiții de neutralitate și imparțialitate, potrivit scopului legiuitorului în instituirea acestei proceduri obligatorii.
În cadrul acestei proceduri, M. are din punctul lor de vedere un rol imparțial, neutru și nu impunând, cu exces de putere astfel cum a argumentat, anularea procedurii de conciliere, neavând această posibilitate legală și substituindu-se instanțelor de judecată.
Arată că este surprinzătoare atitudinea instanței de fond față de această substituire a pârâtului, față de arogarea unei puteri pe care numai instanța de judecată o are, în sensul că se consfințește o autoritate administrativ jurisdicțională, o putere de decizie a pârâtului acolo unde legea nu o prevede.
Singura astfel de situație în care un terț față de conflictul de muncă poate decide în această privință, este aceea prevăzută în mod expres de art. 179 din legea nr. 62/2011, însă cu condiția că ambele părți, prin consens, să supună arbitrajului Oficiului de Mediere și Arbitraj al conflictelor colective de muncă de pe lângă M.M.F.P.S., ale cărui hotărâri arbitrale sunt obligatorii pentru părți.
Menționează că inițial a formulat prezenta cerere sesizând ca primă instanță Curtea de Apel C., Secția contencios administrativ, care a dispus declinarea cauzei către Tribunalul C., Secția I civilă, care, respingând excepția necompetenței materiale invocată, a soluționat pe fond cauza.
Apelanta precizează că acțiunea este întemeiată pe disp. art. 2 alin. 1 lit. 1 coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. e din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. 2 și art.8 alin. 1, art.11 alin. 1 lit.a, b și art. 18 alin. 1 din aceeași lege.
Pentru cele menționate a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și pe fond obligarea pârâtului la efectuarea concilierii conflictului de muncă declanșat la nivelul grupului de unități format din . Industries SA și . Resources Management SRL conform art. 168 și următoarele din Legea nr. 62/2011.
Analizând sentința apelată în baza motivelor de apel invocate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele:
Dispozițiile art. 397 alin. 1 cod pr.civilă – fac aplicarea principiului disponibilității în procesul civil ceea ce înseamnă că instanța a fost investită prin cererile părților.
Așadar instanța trebuie să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere, mai întâi stabilind raporturile juridice dintre părți în fapt, pe baza probelor și după aceea, aplicând la aceste fapte norma de drept corespunzătoare, pe temeiul căreia acțiunea este admisibilă sau respinsă.
Totodată, instanța trebuie să rezolve cererile accesorii și incidentale.
Dispozițiile art. 395 cod pr.civilă, trebuie coroborate și cu cele ale art. 22 cod pr.civilă, care reglementând rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului statuează că „judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii, în afară de cazurile în care legea dispune altfel”.
În speță, instanța de fond s-a pronunțat în limitele cu care a fost investită – respectând întocmai dispozițiile legale mai sus menționate.
Motivarea hotărârii atacate nu este străină de cauza cu care instanța a fost sesizată.
Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicit și întemeiat pe considerente de drept.
În cauză, motivarea hotărârii instanței de fond răspunde acestor exigențe, deoarece a examinat efectiv apărările și susținerile părților, confirmând situația de fapt și dezlegarea în drept, statuată de dispozițiile legale incidente în cauză (art. 129 alin. 1 din Legea nr. 62/2011).
Prin urmare, instanța s-a pronunțat în limitele investirii și nu a acordat mai mult decât s-a cerut, motivarea fiind convingătoare și nu străină cauzei.
Reclamanta din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâtul M. M. Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice a investit instanța cu o acțiune civilă – solicitând obligarea acestuia la efectuarea consilierii conflictului de muncă declanșat la nivelul grupului de unități format din . Industries SA și . Resources Management SRL.
Art.231 definește noțiunea de conflict de muncă, ca fiind acele conflicte dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
De asemenea sunt conflicte de muncă și cele care decurg din exercitarea în nume propriu a unor drepturi și obligații de către asociațiile patronale și organizațiile sindicale.
În speță, reclamanta Federația N. a Sindicatelor Libere din Construcția de nave a solicitat celor două unități membre a grupului de unități negocierea unui contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități, iar acestea au refuzat.
Urmare a refuzului negocierii contractului colectiv și declanșării conflictului de muncă – reclamanta a sesizat pârâta în vederea concilierii acestui pretins conflict de muncă – această instituție stabilind inițial un termen la data de 2 decembrie 2014 ora 12,99 la sediul Inspectoratului Teritorial de Muncă C., iar ulterior concilierea fiind anulată, pentru că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru o conciliere.
Instanța de fond, soluționând cauza, în mod corect a stabilit că refuzul din partea pârâtei de a concilia neimplicarea angajatorilor într-o negociere a unui contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități de muncă este unul legal.
Potrivit art. 129 (1) din legea nr. 62/2011 – negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate, cu excepția cazului în care unitatea are mai puțin 21 angajați.
Din aceste dispoziții legale, astfel cum a reținut și instanța de fond, rezultă că negocierea colectivă este obligatorie la nivel de unitate și nu la nivel de grup de unități, dispozițiile legale sunt imperative și trebuie respectate ca atare.
Art. 129 alin. 3 din legea nr. 62/2011 reglementează posibilitatea constituirii grupului de unități, atât prin hotărâre judecătorească de constituire și prin proces verbal sau o altă convenție, în vederea negocierii contractului colectiv de muncă, a acordului de voință, dar numai la acest nivel și nu la nivel de unitate.
În soluționarea prezentei cauze nu are relevanță decizia civilă nr. 90/C din 22 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul_/3/2013, de constatare a reprezentativității federației sindicale reclamante la nivelul grupului de unități constituit din . Industries SA și . Resources Management SRL, pentru că dispozițiile art. 129 alin. 1 și 4 din legea nr. 62/2011 nu stabilesc ca o unică cerință a începerii negocierilor existența unei organizații sindicale reprezentative, la orice nivel; așa cum s-a arătat, obligativitatea acestor negocieri nu este stabilită prin lege decât la nivelul fiecărei unități, nu și la celelalte paliere de organizare (grup de unități ori ramură).
În concluzie, în mod corect, instanța de fond a reținut nelegalitatea cererii reclamantei, având în vedere disp. art. 129 alin. 1 din legea nr. 62/2011.
În speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1), alin.(2), art.7, art.8 alin.(1), art.11 alin.1 lit. a, b și art. 18 alin.1 din legea nr. 554/2004, pentru că într-o atare ipoteză M. M. nu acționează în calitate de autoritate publică parte a administrației de stat, emitentă a actelor în executarea legilor privitoare la sfera sa de competență, ci sunt incidente prevederile art. 169 – 174 din legea nr. 62/2011, M. acționând ca mediator în sfera raporturilor de muncă și care urmărește, prin reprezentantul său sau prin inspectoratele teritoriale de muncă, să se asigure preîntâmpinarea conflictelor de muncă, echilibrul în relaționarea patronat-sindicate și încheierea unor negocieri cu deplina respectare a legii.
Ca atare, Curtea în baza art. 480 alin. 1 cod pr.civilă, va respinge ca nefondat apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul civil formulat de apelanta reclamantă FEDERAȚIA N. A SINDICATELOR LIBERE DIN CONSTRUCȚIA DE NAVE, cu sediul în M., ., județul C., cu domiciliul procesual ales în C., ., etaj 2, județul C. la Cabinet avocat E. T., împotriva sentinței civile nr. 2182 din 16 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. M., FAMILIEI, PROTECȚIEI SOCIALE ȘI PERSOANELOR VÂRSTNICE, cu sediul în București, . nr.2-4, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător,
M. G. Vanghelița T.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: A.C.
Red.dec.jud.V.T./08.12.2015
Tehnored.gref.RD/09.12.2015/4ex.
Emis 2 .>
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 65/2015. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 561/2015.... → |
|---|
