Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 603/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 603/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 18-11-2015 în dosarul nr. 603/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.603/CM
Ședința publică din 18 Noiembrie 2015
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE M. B.
Judecător R. A.
Grefier D. R.
S-a luat în examinare apelul civil formulat de apelantul reclamant A. S., domiciliat în C., ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 229 din 4 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ, cu sediul în București, .. 5, județul C., având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința de judecată din 10 noiembrie și au fost consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte din prezenta decizie, iar instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea la data de 18 noiembrie 2015, când a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA:
Asupra apelului de față;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului C., secția I civilă sub nr. _, reclamantul A. S. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. Comercială Română S.A. cainstanța să pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâtei în calitate de angajator la plata drepturilor bănești indexate, majorate și reactualizate, de la data de 01.05.2011 și până la data de 31.12.2013.
În fapt, reclamantul a susținut că a deținut calitatea de angajat al pârâtei B.C.R. S.A. în perioada 01.03._14, când de comun acord părțile au hotărât încetarea contractului conform art. 55 lit. b) din Codul muncii.
Reclamantul a arătat că munca sa a fost apreciată, motiv pentru care în paralel cu activitatea din cadrul B.C.R. România a preluat și conducerea B.C.R. Republica M. din data de 17.02.2009 până la data de 30.09.2013.
Reclamantul a mai învederat că în perioada 17.02._13 pârâta nu i-a plătit drepturile salariale conform funcției de Șef Proiect gradul II la Departamentul Participației din BCR Centrala, deși avea dreptul lunar la suma de 15.390 lei.
Pârâta și-a motivat conduita prin aceea că în perioada menționată contractul individual de muncă al reclamantului era suspendat conform art. 54 din Codul muncii.
În data de 20.12.2013 între părți a fost încheiată convenția nr._, prin care pârâta și-a asumat obligația de a-i plăti 16 salarii brute lunare cu titlul de compensație, după data încetării contractului individual de muncă, însă reclamantului nu i-au mai fost plătite drepturile restante.
În drept, s-au invocat art. 266 și urm. din Codul muncii.
Au fost anexate acțiunii dovada raporturilor de muncă, convenția de încetare a contractului individual de muncă, decizia de încetare a contractului individual de muncă nr. 4022/23.12.2013, adeverința emisă de angajator sub nr. DRU_/23.12.2013, extras din carnetul de muncă.
În apărare, pârâta B. Comercială Română S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În fapt, pârâta susține că reclamantul a fost angajatul B.C.R. S.A. în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 12/01.03.2004.
La momentul în care reclamantul ocupa postul de Director Regional Corporate Zona SE, respectiv la data de 11.12.2008, acesta a primit o ofertă din partea BCR Chișinău, pentru a ocupa funcția de CEO prin detașare.
În cuprinsul ofertei se menționa expres că pe durata exercitării acestei funcții contractul individual al reclamantului cu B.C.R. S.A. va fi suspendat.
Pârâta a mai învederat că reclamantul a acceptat oferta de detașare, menționând sub semnătură și data de la care va începe activitatea în calitatea de salariat detașat, respectiv de la data de 01.01.2009.
În aceste condiții, pârâta a emis decizia de detașare a reclamantului, care la acel moment îndeplinea funcția de șef proiect gr. II în Departamentul Participații, la B.C.R. Chișinău S.A. În decizia de detașare nr. 123/17.02.2009 s-a menționat în mod clar că de la data de 16.02.2009 se suspendă contractul individual de muncă al reclamantului în calitate de salariat al pârâtei.
Pârâta susține că pe întreaga durată a detașării reclamantului în temeiul art. 52 al. 1 lit. e (actual lit. d) din Codul muncii, acesta din urmă nu a prestat muncă decât pentru angajatorul la care a fost detașat, care a și achitat drepturile bănești corespunzătoare, conform art. 47 al. 1 din Codul muncii.
Detașarea s-a prelungit până la data de 31.12.2013, motiv pentru care reclamantul a solicitat și i s-a încuviințat suspendarea contractului său individual de muncă până la data de 31.12.2013.
În structura entității "Departamentul Participații" din cadrul Administrației Centrale a B.C.R. S.A. nu existau posturi alocate în alte orașe, astfel că în mod eronat susține reclamantul că locul muncii a rămas neschimbat.
Pe de altă parte, astfel cum însuși reclamantul a admis prin convenția din data de 20.12.2013, odată cu plata drepturilor salariale prevăzute la lit. f) s-au achitat integral de către angajator toate drepturile de natură financiară izvorâte din raporturile de muncă.
În drept, s-au invocat art. 205 și urm. C. pr. civilă.
În probațiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Acțiune scutită de la plata taxei judiciare de timbru.
Prin sentința civilă nr. 229 din 4 februarie 2015, Tribunalul C. a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. S. în contradictoriu cu pârâta B. Comercială Română.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamantul A. S. a fost angajat al pârâtei B. Comercială Română S.A. în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 12/01.03.2004, ocupând în mod succesiv postul de Director Adjunct BCR, suc. județeană B. în perioada 01.03._06, Director Executiv BCR, suc. județeană B. în perioada 01.06._07, Director Regional Corporate Zona SE în perioada 23.07._09.
Începând cu data de 16.02.2009, reclamantul a îndeplinit funcția de Șef Proiect gradul II din cadrul Departamentului "Participații" al pârâtei B.C.R. S.A. (fila nr. 11), iar prin Decizia nr. 123/17.02.2009 reclamantul a fost detașat din această funcție în cea de vicepreședinte al B.C.R. Chișinău din Republica M.. Prin art. 2 din Decizie s-a dispus cu data de 16.02.2009 suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului cu B.C.R. S.A. (fila nr. 67)
Instanța a constatat că decizia menționată a fost emisă în baza acceptării ofertei de detașare a reclamantului la B.C.R. Chișinău, în care se menționează că activitatea se va desfășura la sediul B.C.R. din Chișinău, Republica M., iar pe perioada numirii în această funcție contractul individual de muncă al reclamantului cu B.C.R. S.A. România va fi suspendat.
Reclamantul a învederat că a aflat despre această decizie prima dată la momentul când pârâta a depus la dosar întâmpinare, acest înscris nefiind înregistrat în carnetul său de muncă ori în REGES. Reclamantul a mai arătat că nu a fost menționată durata detașării și nici nu s-au emis decizii ulterioare de detașare din șase în șase luni cu acordul salariatului.
Instanța a reținut însă că reclamantul și-a dat acordul în scris cu privire la detașare, s-a prezentat la noul loc de muncă din Republica M., a încheiat un nou contract individual de muncă cu angajatorul la care a fost detașat și a solicitat continuarea suspendării contractului individual de muncă în vederea continuării raporturilor de muncă cu noul angajator. (fila nr. 68)
Reclamantul nu a contestat nici faptul că în perioada februarie 2009-decembrie 2013 drepturile bănești i-au fost achitate de către angajatorul B.C.R. Chișinău, până în data de 31.12.2013, când între părți s-a încheiat convenția privind încetarea contractului individual de muncă.
În aceste condiții, ținând seama și de faptul că reclamantul a desfășurat activitate în afara țării, nu se poate admite că această situație de fapt era compatibilă cu exercitarea efectivă și concomitentă a drepturilor și obligațiilor decurgând din contractul individual de muncă încheiat cu angajatorul inițial.
Potrivit art. 45 C. muncii, detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepțional, prin detașare se poate modifica și felul muncii, dar numai cu consimțământul scris al salariatului.
Specificul detașării constă în faptul că presupune trimiterea temporară la un alt angajator, contractul inițial de muncă fiind suspendat pe perioada detașării, urmând ca cel detașat să facă parte din colectivul de muncă al noului angajator, dar cu menținerea funcției avute în cadrul angajatorului inițial.
În cauză, după acceptarea de către reclamant a ofertei de detașare, pârâta a emis decizia nr. 123/17.02.2009 prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de 16.02.2009. În condițiile în care detașarea reclamantului a fost prelungită succesiv, contractul individual de muncă încheiat de reclamant cu B.C.R. S.A. România a fost suspendat corespunzător.
Astfel, în baza cererii formulate de reclamant la data de 30.12.2011, pârâta a emis decizia nr. 2457/30.12.2011 prin care s-a prelungit suspendarea contractului individual de muncă prin acordul de voință al părților între 01.01._13. Ulterior, prin decizia nr. 787/08.03.2013, suspendarea a fost prelungită între 11.02._13.
De vreme ce la data de 30.12.2011 reclamantul a solicitat prin cerere a cărei semnătură nu este contestată (fila nr. 68) prelungirea suspendării contractului individual de muncă, înseamnă că a cunoscut și temeiurile pentru care își producea efectele această măsură.
În aceste condiții, reclamantul nu poate invoca necomunicarea deciziei de detașare ori lipsa consimțământului său pentru reînnoirea detașării din șase în șase luni, de vreme ce prelungirea succesivă a suspendării contractului individual de muncă a operat în interesul reclamantului, care niciun moment nu a semnalat pârâtei lipsa acordului său pentru prelungirea detașării.
Art. 46 al. 2 din Codul muncii a fost edictat în scopul protejării salariaților, însă înscrisurile de la dosar probează că reclamantul a cunoscut cauza de suspendare a contractului său individual de muncă, a fost de acord cu reînnoirea detașării și chiar a semnat convenția de încetare prin care se obliga să nu mai ridice nicio pretenție față de angajator, în afara compensației la care îi dădea dreptul respectiva convenție (fila nr. 61).
Pârâta a probat că a operat în Registrul General de Evidență a Salariaților mențiunile privind suspendarea contractului individual de muncă (filele nr. 72 și urm.), iar în răspunsul la interogatoriu a învederat că înregistrările s-au efectuat începând cu 2011, în temeiul art. 4 al. 1 lit. e) din H.G. nr. 500/2011.
În preambulul deciziei nr. 123/17.02.2009 se menționează că aceasta a fost emisă inclusiv în temeiul ofertei de detașare semnate de reclamant la data de 18.12.2008, ceea ce înseamnă că a fost însușită de pârâtă, de vreme ce i-a recunoscut efecte juridice.
Potrivit art. 159 alin. 1 din Codul Muncii, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
Articolul 47 alin. 1 din Codul Muncii prevede că „drepturile cuvenite salariatului detașat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detașarea”, iar la alin. 4 al aceluiași articol, se prevede că „dacă angajatorul la care s-a dispus detașarea nu își îndeplinește integral și la timp toate obligațiile față de salariatul detașat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a dispus detașarea”.
Or, în cauză, reclamantul nu a contestat că a încasat efectiv drepturile bănești cuvenite de la angajatorul la care s-a dispus detașarea, motiv pentru care nu poate solicita executarea obligațiilor de la angajatorul care a dispus detașarea, conform art. 47 al. 4 din Codul muncii.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse mai sus, instanța a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, invocând în esență următoarele: a avut cu BCR din 01.03.2004 un contract individual de muncă pe perioada nedeterminata, care s-a încheiat de comun acord in data de 112.2013; în perioada 16.02.2009- 31.12._ a îndeplinit funcția de Sef Proiect din cadrul Departamentului Participații al BCR; urmare aprecierii activității, in paralel cu activitatea din România a preluat conducerea BCR Chișinău in baza unui alt contract individual de munca încheiat si supus legislației din Republica M.; unicul acționar al BCR Chișinău era BCR România, iar reclamantul în calitate de Sef Proiect gradul II din cadrul Departamentului Participații administra activitatea din tara vecina si executa dispozițiile acționarului prioritar ERSTE BANK; prin întâmpinarea depusa de BCR la dosarul de fond dosar a aflat pentru prima dată ca intimata parata a emis Decizia nr.123/17.02.2009 de detașare a din funcția de șef proiect gradul II din cadrul Departamentului Participațiuni BCR România in funcția de vicepreședinte al BCR Chișinău din Republica M.; în art.2 din aceeași decizie emisa in data de 17.02.2009 se menționează ca se suspendă retroactiv cu data de 16.02.2009 contractul individual de munca încheiat cu BCR România, dar fără a se menționa pe ce perioada, iar Decizia nr.123/17.02.2009 de detașare nu este consemnata în carnetul de munca si nici înregistrata in evidenta Inspectoratului Teritorial de Munca; cu toate acestea intimata parata a depus la dosarul de fond, ca anexa la întâmpinare, un extras din REGES (Registrul General de Evidenta a Salariaților din data de 12.09.2011 unde se afirma ca CIM este suspendat, fără a se preciza in ce temei si pe ce perioada operează suspendarea; decizia nr.123/17.02.2009 de detașare nu este nicăieri menționata nefiind înregistrata nici in Carnetul de Munca si nici in REGES); detașarea reprezintă conform art.45 din Codul Muncii un act unilateral al angajatorului de schimbare a locului muncii la un alt angajator; conform art.46 din codul muncii detașarea se face pentru maxim un an si in cazuri excepționale se poate prelungi din 6 în 6 luni cu consimțământul salariatului; decizia de detașare trebuie sa se comunice salariatului si anterior detașării trebuie înregistrata la Inspectoratul Teritorial de Munca in REGES, conform art.4 palin.1 lit.e din HG nr.500/2011 privind Registrul General de Evidenta al Salariaților; deoarece prin Decizia nr.123/17.02.2009 nu se menționează durata detașării, se presupune ca aceasta este pe durata maxima de un an de zile conform art.46 din Codul Muncii, deci pana la data de 16.02.2010; după data de 16.02.2010 intimata parata nu a mai emis din 6 in 6 luni decizii de detașare; singurele Decizii după data de 16.02.2010 depuse prin întâmpinare de intimate parata la instanța de fond sunt nr.2457/30.12.2011 de suspendare a contractului de munca pe perioada 01.01._13 si 787/08.03.2013 de suspendare a contractului de munca pe perioada 11.02-31.12.2013; intimata parata a depus in anexa nr.5 la întâmpinare solicitarea sa din data de 30.12.2011; aceasta a fost redactata si pusa la dispoziție de către reprezentanții BCR si imperative a fost obligat să o semneze; temeiul legal a acestei cereri redactate de BCR este art. 49 alin. 1 și art. 54 din Codul muncii; conform art.54 din codul Muncii CIM poate fi suspendat, prin acordul părților, in cazul concediilor fără plata pentru studii sau pentru interese personale; a acceptat sa semneze aceasta cerere, fiind conștient ca este nelegala, deoarece nici nu era in concediu fără plata pentru studii si nici in concediu pentru interese personale; menționează ca aceasta este singura cerere pe care am fost forțat să o semneze, nici anterior si nici ulterior nu și-a mai exprimat acordul pentru o eventuală suspendare a CIM;
pârâtă a răspuns la întrebarea nr.1 ca singura Decizie de detașare este Decizia 123/17.02.2009, dar nu poate explica de ce aceasta nu i-a fost comunicată niciodată; la întrebarea nr.2 intimata parata nu a putut explica de ce acesta decizie de detașare nu a fost înregistrată in cartea de munca; la întrebarea nr.3 a precizat deciziile emise de suspendare a contractului de munca si temeiul lor legal; Decizia nr.787/08.03.2013 privind suspendarea CIM, din nou retroactivă începând cu data de 11.02.2013, este tot prin acordul pârtilor (deși personal nu a mai cerut si semnat nici o alta declarație de felul celei anterioare); parata nu a putut sa explice la întrebarea nr.5 de ce nu a comunicat așa-zisa suspendarea a CIM si nici nu a putut să răspundă la întrebarea nr.6 de menționare a motivelor (conf. art.54 din Codul Muncii) care au condus la emiterea deciziilor de suspendare; a condus subsidiara BCR Chișinău pana la data 30.09.2013, iar in perioada 01.10 -31.12.2013 a revenit in România si a coordonat in paralel cu funcția de sef Proiect gradul II la BCR, din postura de director executiv societatea Good.Bee Credit IFN (societate din același grup BCR deținută de acționarul majoritar ERSTE BANK Austria); în adeverința Direcției Resurse Umane a BCR nr. DRU_/23.12.1013. se precizează ca reclamantul a avut începând cu data de 01.01.2011 funcția de sef Proiect Gradul II in cadrul BCR România, singura perioada in care se menționează ca a avut contractul suspendat a fost 11.02.-31.12.2013, conform acordului părților art.54 Codul Muncii (acordat strict limitativ pentru următoarele motive: în cazul concediilor fără plata pentru studii sau pentru interese personale). Se face mențiunea in aceasta adeverința ca in întreaga activitate desfășurata intre 01.01._13 nu a avut absente nemotivate de la serviciu si nici nu a avut concediu fără plata; în aceste condiții, in cazul in care aceste Decizii nu au fost operate in cartea munca sau in REGES, si nefiind prevăzute in Adeverința emisa la încetarea activității la BCR in 31.12.2013, apreciază că sunt nereale si au fost emise anterior acționarii in instanța; a decis încheierea raporturilor juridice cu parata la data de 01.01.2014 in urma încheierii Convenției nr._/20.12.2013 (anexa nr.2 din întâmpinarea țiței) convenind la punctul b) acordarea de către pârâtă a 16 salarii brute lunare cu titlu de compensație, după data încetării contractului de munca, odată lichidarea celorlalte drepturi bănești aferente; a acceptat aceasta încheiere a raporturilor juridice cu BCR doar în aceste condiții: 16 salarii brute cu titlu de compensație, odată cu lichidarea celorlalte drepturi bănești aferente însemnând salariile neîncasate pe perioada 17.02._13; având în vedere că aceste drepturi nu îi sunt achitate de bună voie, a formulat prezenta acțiune și a solicitat achitarea pe cei 3 ani anterior introducerii cererii, respective pentru perioada 01.05.2011 – 31.12.2013; apreciază că toată motivația instanței de fond este greșita si contradictorie pentru următoarele argumente: conf. art.46 din Codul Muncii detașarea se face pentru maxim un an si in cazuri excepționale se poate prelungi din 6 in 6 luni cu consimțământul salariatului; astfel, daca prima decizie de detașare nr.123/17.02.2009 era emisă in mod legal (si înregistrata in REGES anterior detașării) durata maxima a acesteia ar fi putut fi de cel mult un an de zile, deci pana cel mult la data de 16.02.2010; de la acel moment, 16.02.2010 doar la solicitarea sa expresa, intimata putea emite decizii de detașare din 6 in 6 luni; instanța de fond nu constata ca exista decizii de detașare emise 6 in 6 luni, in baza consimțământului meu pentru detașare, din in contra instanța de fond, in baza înscrisurilor oferite de intimata parata constată ca a doua decizie de suspendare a fost Decizia 2457/30.12.2011 prin s-a suspendat in temeiul art.54 din Legea 53/2003 CIM pentru perioada 01.01._13, acțiunea de față vizează acordarea drepturilor salariale restante aferente perioadei 01.05._13, perioadă pentru care intimate nu probează cu nici un înscris că C.I.M. al reclamantului a fost suspendat printr-o decizie înregistrată anterior în REGES.
Pentru motivele expuse solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu consecința menținerii soluției din fondul cauzei ca fiind legală și temeinică.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476-480 cod pr.civilă, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pretențiile reclamantului vizează perioada 01.05.2011 – 31.12.2013.
Prin decizia nr.123/17.02.2009 emisă de pârâtă s-a dispus la art.1 detașarea reclamantului ca vicepreședinte la B. Comercială Română Chișinău SA în funcția de vicepreședinte pentru perioada 16.02.2009 – 01.04.2009.
În același articol, al aceleiași decizii, s-a stabilit că, începând cu data de 01.04.2009 până la 01.01.2012 reclamantul să ocupe funcția de președinte la B. Comercială Română Chișinău SA.
Așadar, perioada detașării a vizat doar exercitarea funcției de vicepreședinte, reclamantul fiind numit apoi pentru o perioadă de trei ani în funcția de președinte al băncii.
Reclamantul a formulat o cerere privind prelungirea suspendării contractului individual de muncă încheiat cu pârâta, datată 30.12.2011, a cărei existență nu se contestă, apelantul arătând însă că ar fi fost constrâns să o semneze.
Prin decizia nr.2457/30.12.2011 a pârâtei s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului prin acordul părților de la 01.01.2012 – 10.02.2013.
Prin decizia nr.787/08.03.2013 emisă de pârâtă s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului tot prin acordul părților începând cu 11.02.2013 până la 31.12.2013.
Prin decizia nr.4022/23.12.2013 emisă de pârâtă a încetat contractul individual de muncă al reclamantului începând cu 01.01.2014.
Așadar, în toată perioada pentru care reclamantul pretinde drepturi salariale, contractul individual de muncă al acestuia a fost suspendat prin decizia angajatorului, inițial ca urmare a detașării la Chișinău pentru a exercita funcția de vicepreședinte și apoi, începând cu 16.02.2009 în considerarea numirii în funcția de președinte la B. Comercială Română Chișinău SA. Reclamantul nu a contestat deciziile de suspendare a contractului individual de muncă.
Chiar dacă susține că acestea nu i-au fost comunicate și a avut cunoștință de existența lor abia după ce au fost depuse anexat întâmpinării, deși una dintre decizii este dată chiar în baza cererii sale, apelantul avea posibilitatea să conteste aceste decizii în termenul de 30 de zile prevăzut de art.268 al.1 lit.a) din Codul Muncii care curge numai de la comunicarea deciziei de suspendare.
În cadrul unor astfel de contestații reclamantul ar fi avut posibilitatea să invoce toate aspectele de nelegalitate și netemeinicie considerate incidente, inclusiv inexistența acordului său sau vicierea consimțământului său la exprimarea acordului pentru suspendarea contractului individual de muncă.
De asemenea, reclamantul putea invoca eventualul fals referitor la data întocmirii deciziilor și la existența lor la data la care se pretinde că au fost emise, în condițiile art.304 Cod.pr.civ., cel mai târziu la primul termen de judecată după prezentarea înscrisului.
Întrucât reclamantul nu a folosit calea contestației împotriva deciziilor de suspendare a contractului individual de muncă și nici nu a declanșat procedura prevăzută de art.304 Cod.pr.civ., criticile invocate în apel față de deciziile de suspendare a contractului individual de muncă nu pot fi analizate în cauză.
Analiza acestor aspecte ar constitui o încălcare a prevederilor imperative cuprinse în art.268 al.1 lit.a) din Codul Muncii și art. 304 Cod.pr.civ. referitoare la termenele în care aceste cereri se pot face și, totodată, o depășire a limitelor învestirii instanței, care a fost sesizată numai cu pretenții privind drepturi salariale neachitate.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „dreptul de acces la o instanță nu este absolut. El poate da ocazia unor limitări implicit admise, deoarece el reclamă prin însăși natura sa o reglementare din partea statului. În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului de o manieră sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa. Mai mult decât atât, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat „(printre altele, F.E. împotriva Franței, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, p. 3.349, § 44, și Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).
De asemenea, prin decizia de inadmisibilitate pronunțată în 9 decembrie 2014, în cauza N. P. contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat principiul potrivit căruia „dreptul la un tribunal”, unul dintre aspectele căruia îl constituie dreptul de acces la o instanță, nu este absolut și este supus unor limitări, cum sunt și termenele legale de formulare a unor acțiuni. În cauză, Curtea a reținut că limitarea în timp a dreptului de a formula o cerere adresată instanței, cum este contestația formulată împotriva deciziei unilaterale de încetare a raporturilor de serviciu, are ca scop asigurarea bunei administrări a justiției.
Aceste considerente sunt aplicabile și în cazul unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă.
Reclamantul a avut posibilitatea contestării deciziilor de suspendare a contractului individual de muncă cel puțin de la data la care i-au fost comunicate după depunerea lor la dosar împreună cu întâmpinarea, însă nu a uzat de acest drept astfel încât, aceste decizii nefiind anulate, trebuie să li se recunoască efectele. Înregistrarea acestor decizii în Registrul general de evidență a salariaților nu afectează producerea efectelor lor, fiind vorba doar de un sistem de evidență a activității salariaților instituit prin art.34 din Codul Muncii și gestionat în conformitate cu HG nr. 500/2011 pentru informarea Inspectoratului teritorial de munca și protecția salariaților iar nerespectarea regulilor de completare atrage răspunderea contravențională conform art.9 din HG nr. 500/2011.
Față de prevederile art.49 al.2 raportat la art.159 al.1 din Codul Muncii reclamantul nu are dreptul la plata salariului pe perioada suspendării contractului individual de muncă.
Împrejurarea că în anumite perioade reclamantul susține că a desfășurat activități în baza unor relații cu alți angajatori (de ex.Good.Bee Credit IFN) nu are relevanță, fiind vorba de persoane juridice distincte care se angajează în raporturi juridice distincte, fără legătură din punct de vedere juridic cu faptul că ar avea același acționar majoritar ca pârâta.
Față de aceste considerente, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul formulat de apelantul reclamant A. S., domiciliat în C., ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 229 din 4 februarie 2015 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ, cu sediul în București, .. 5, județul C., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător,
M. B. R. A.
Grefier,
D. R.
Jud.fond: A.N.
Tehnoredactat jud.A. R.
11.01.2016 – 4 ex.
Emis 2 .>
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 533/2015.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 220/2015. Curtea... → |
|---|
