Obligaţie de a face. Decizia nr. 602/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 602/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 18-11-2015 în dosarul nr. 602/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA I CIVILĂ
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă
DECIZIA CIVILĂ NR.602/CM
Ședința publică din 18 noiembrie 2015
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - M. P.
Grefier - A. B.
Pe rol soluționarea apelului civil formulat de apelantul reclamant F. V., cu domiciliul în Municipiul Medgidia, ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 835, pronunțată de Tribunalul C. la data de 30.04.2015 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și S. C.R.E.I.R C., cu sediul în C., ., având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă pentru apelantul reclamant, avocat M. C. T., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015, nedatată, pe care o depune la dosar (și, în anexă, chitanța nr. 2267 din 30.09.2015, cu care face dovada achitării onorariului pentru avocat, în sumă de 200 lei), iar pentru intimații pârâți, răspunde consilier juridic B. M., în baza delegației nr. 61 din 18.11.2015, pe care o depune la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință prin care s-au evidențiat părțile, obiectul litigiului și stadiul procesual, precum și faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 155 și urm. Cod procedură civilă. Învederează, totodată, că apelul este declarat și motivat în termen legal; în cauză a fost formulată întâmpinare; după care:
Întrebate fiind de către instanță, părțile, în conformitate cu art. 390 Cod procedură civilă, dacă mai sunt chestiuni prealabile dezbaterilor în fond de discutat sau excepții de invocat, se arată următoarele:
Apărătorul apelantului reclamant solicită cuvântul asupra probatoriului solicitat prin cererea de apel.
Arată că a solicitat și la instanța de fond efectuarea unei expertize de specialitate care să determine condițiile de muncă efective în care reclamantul și-a desfășurat activitatea, condiții de microclimat,instalațiile efective de lucru,echipament avut în dotare, observarea înscrisurilor și a criteriilor menționate de Institutul Național de Cercetare și Dezvoltare pentru Protecția Muncii; precum și dacă reclamantul este îndreptățit să beneficieze de încadrarea în grupa superioară de muncă.
Consideră că aceasta este singura modalitate prin care apelantul poate să demonstreze condițiile efective de lucru în care și-a desfășurat activitatea. Arată că fără această lucrare, Ordinul nr. 50/1990 impunea acordarea grupelor de muncă în raport de condițiile de muncă pe care persoana în cauză le-a avut.
Este de părere că aceasta este modalitatea prin care se pot stabili condițiile efective de muncă și în raport de acestea dacă reclamantul poate beneficia de încadrarea în grupă sau nu.
Reprezentantul intimaților pârâți, având cuvântul asupra probatoriilor formulate în cauză, pune concluzii de respingere având în vedere că se solicită a se verifica anumite aspecte, or s-au schimbat utilaje, condițiile de muncă ș.a.m.d., astfel că expertiza nu ar mai putea fi obiectivă.
Apărătorul apelantului reclamant, solicită cuvântul pe probatorii, în replică, în raport de această precizare și arată că, dacă se va admite proba solicitată, expertul poate analiza în raport de ce utilaje și aparatură existau la acel moment, având în vedere că acestea sunt consemnate într-o listă de inventar. Astfel că expertul se poate pronunța pe baza a ceea ce a existat la acel moment.
Instanța, deliberând cu privire la cererea de probatorii formulată de apelant, urmează a respinge cererea de efectuare a unui raport de expertiză tehnică, apreciind proba neutilă cauzei în raport de prevederile Ordinului 50/1990.
Părțile, având pe rând cuvântul, prin apărători, arată că nu mai au excepții de invocat sau chestiuni prealabile de adus în discuție și solicită acordarea cuvântului pe fond pentru dezbateri asupra apelului formulat în cauză.
În raport de dispozițiile art. 392 Cod procedură civilă președintele de complet deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând cuvântul asupra apelului formulat în cauză.
Apelantul reclamant, prin apărător, pune concluzii de admitere a apelului astfel cum a fost formulat și motivat. Cu cheltuieli de judecată.
Intimatul pârât, prin reprezentant, având cuvântul, pune concluzii de respingere a apelului și menținerea hotărârii atacate, ca fiind legală și temeinică.
Instanța, în conformitate cu prevederile art. 394 Cod procedură civilă, socotindu-se lămurită asupra împrejurărilor de fapt și a temeiurilor de drept ale cauzei, închide dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra apelului formulat în cauză.
CU R T E A
Asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Constanta sub nr._, reclamantul F. V. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA - S. C.R.E.I.R C., ca prin hotărâre judecătorească să constate că activitatea pe care a desfășurat-o în cadrul societății pârâte în perioada 15.05.1974 – 01.04.2001 se încadrează în grupa a II-a de muncă în procent de 100% conform Ordinului nr. 50/1990, Anexa 2.
S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare s-a arătat, în esență, că în intervalul de timp anterior menționat, reclamantul a avut calitatea de salariat al societății pârâte, iar activitatea pe care a prestat-o în calitate de dulgher beneficiază de încadrare în grupa a II a de muncă conform pct.198, 169 și 171 din Anexa 2 a Ordinului nr.50/1990, în procent de 100%.
În drept au fost invocate prevederile Ordinului nr.590/2008 și cele ale Ordinului nr.50/1990.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat, în principal, excepția lipsei calității procesuale pasive, motivat de faptul că reclamantul a ocupat funcția de dulgher în cadrul unei alte structuri a societății, respectiv Regionala CF București. A solicitat și respingerea acțiunii ca nefondată și a arătat că reclamantul nu a beneficiat de încadrarea în grupa a II-a de muncă, întrucât funcția de dulgher nu se regăsește în prevederile Ordinului nr.50/1990.
Prin sentința civilă nr.835/30.04.2015 Tribunalul C. a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâtă și acțiunea reclamantului, ca nefondată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că, potrivit mențiunilor din carnetul de muncă, în perioada menționată în acțiune reclamantul a fost angajat al Regionalei CF C., Secția L2 Medgidia, în funcția de dulgher și că prin adeverința nr.1704/09.04.2008 angajatorul a atestat nivelul salariului de bază și al sporurilor cu caracter permanent de care acesta a beneficiat.
S-a arătat că, până la . Legii nr.19/2000, acordarea grupelor de munca a fost reglementata prin Ordinul nr.50/1990, cu modificările ulterioare, care prevedea în mod expres locurile de muncă, activitățile si categoriile profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I si II de muncă in vederea pensionării și că activitatea desfășurată de reclamant ca dulgher nu se încadrează în Anexa II a acestei reglementări.
A mai subliniat instanța de fond că simpla existență a condițiilor grele de muncă într-un sector de activitate nu impune acordarea automată a grupei a II-a de muncă sau schimbarea grupei de muncă, ci trebuie urmată procedura prevăzută de Ordinul nr.50/1990.
In concluzie, beneficiul grupelor de munca se acorda limitativ activităților enumerate in anexe, cu condiția exercitării acestora pentru o perioada mai mare de 50, respectiv 70% din programul de munca, in situația in care, cu toate masurile luate de unitate pentru nominalizarea condițiilor de munca, nivelul noxelor existente la locurile (activitățile, meseriile, funcțiile) prevăzute in aceste grupe depășește nivelul maxim admis prevăzut in Normele republicane de protecție a muncii.
Au fost reținute și prevederile art. 3 alin.2 din Ordinul nr.50/1990, potrivit cărora beneficiază de aceleași drepturi personalul muncitor din construcții-montaj sau din alte activități, care realizează lucrări de extinderi, modernizari sau reparatii ale capacitatilor de productie si care isi desfasoara activitatea in aceleasi conditii cu personalul beneficiarului incadrat in grupele I si II de munca și s-a arătat că, oricum, trebuie avute in vedere toate completările si modificările ulterioare ale Ordinului nr.50/1990, nu doar activitățile si funcțiile prevăzute in forma inițială a actului, fără ca aceasta să însemne că grupele de muncă pot fi acordate pentru orice funcție sau că oricine poate adăuga la ordin activități care nu au fost avute in vedere de emitentul său si nici că poate fi schimbată încadrarea funcțiilor din Anexa I in anexa II sau invers.
Au fost menționate și prevederile art. 6 din ordin, potrivit cărora nominalizarea persoanelor care se încadrează in grupele I si II de munca se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de munca concrete in care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizica sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare, etc.).
S-a constatat că reclamantul nu a fost încadrat în grupa a II-a de muncă, iar contribuțiile au fost achitate la nivelul mai redus și că, și în ipoteza în care s-ar aprecia că acesta a lucrat in condiții pentru care i s-ar fi cuvenit acordarea grupei II de munca, atât timp cat nu s-a respectat procedura prevăzută de Ordinul nr.50/1990 si nu a fost nominalizat printre persoanele care au beneficiat de grupa II, instanța nu poate obliga societatea parata sa emită o astfel de adeverință, din care sa rezulte ca reclamantul a beneficiat de grupa II de munca, întrucât, pe de o parte, acest lucru nu este real, iar pe de alte parte s-ar încălca principiul contributivității, conform căruia fondurile de asigurări sociale se constituie pe baza contribuțiilor datorate de persoane fizice si juridice, participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-se pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
A fost reținută și incidența prevederilor art.15 din Ordinul nr.50/1990 și s-a concluzionat că, în condițiile în care legislația în materie anterior menționată reglementează expres criteriile pe baza cărora se stabilesc locurile de munca ce se încadrează in grupa I si II de munca, organele competente care fa aceste încadrări, metodologia pe baza căreia unitățile efectuează încadrarea in grupele I si II de munca, instanța de judecată nu este competentă în realizarea acestor încadrări, iar acțiunea reclamantului nu este întemeiată.
Excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei a fost respinsă cu motivarea că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, care reprezintă un litigiu de muncă în care cel obligat este fostul angajator, s-a făcut dovada identității între pârâtă și titularul obligației din raportul juridic dedus judecății.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul F. V. și a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
A susținut apelantul că încadrarea în grupa superioară de muncă se poate efectua și de către instanța de judecată, care are atribuția de a analiza condițiile concrete de la locul de muncă, iar concluzia contrară echivalează cu restricționarea accesului la justiție, consfințit de art.6 din CEDO și cu nerespectarea principiului de drept potrivit căruia nimeni nu își poate invoca propria turpitudine.
S-a arătat că instanța de fond nu a analizat condițiile efective de lucru, dar și-a prezentat punctul de vedere asupra prevederilor legale în materia asigurărilor sociale, deși în ipoteza neîndeplinirii de către angajator a obligațiilor ce-i revin față de Casa Județeană de Pensii, aceasta are posibilitatea de a-l constrânge, potrivit reglementărilor în materie, la îndeplinirea anumitor obligații.
Au fost invocate prevederile art.169 din Codul muncii, principiul ultraactivității legii civile vechi și Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că noțiunea de bun în sensul acestei reglementări comunitare nu se limitează la proprietatea corporală, ci poate cuprinde atât bunuri actuale, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.
S-a subliniat că trebuie avute în vedere și statuările deciziei nr. 258/20.09.2004 pronunțată de ÎCCJ, Completul de 9 judecători, potrivit cărora Ordinului nr.50/1990 nu i se poate restrânge aplicarea numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții exprese a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.
A mai arătat apelantul că, deși Ordinul nr.50/1990 și Ordinul nr.125/1990 au fost abrogate, criteriile care au condus la încadrarea unor activități în grupa I și II de muncă au rămas neschimbate, iar instanța de fond trebuia să aibă în vedere dacă activitatea reclamantului s-a desfășurat în baza unor proceduri de lucru specifice, dacă utiliza utilaje și mașini cu grad înalt de risc de accidentare, utilaje ce produc vibrații mecanice, zgomote și emisii de substanțe peste limitele admise și dacă timpul de lucru prestat în aceste condiții depășește 80%, devenind chiar 100%.
Sub acest aspect s-a precizat că apelantul a fost angajat la Secția L10/L2 Medgidia de la 15.05.1974, până la 01.04.2001, unde a prestat activitatea de dulgher; în acest interval de timp, unitatea angajatoare a suferit modificări, iar în anul 1998 a fost împărțită, activitatea apelantului desfășurându-se în cadrul Companiei Naționale de Căi Ferate; activitatea s-a desfășurat în aceste condiții în procent de 100% și se regăsește în Anexa II a Ordinului nr.50/1990, pct.198, pct.169 și pct.171; în cadrul activității astfel desfășurată apelantul lucra cu presiuni mari de aer, zgomot puternic, exista pericol de incendii (datorită specificului muncii), praf de rumeguș; de asemeni, fluxul era foarte mare, iar în cadrul unității se utilizau lacuri, vopsele, diluanți, deci substanțe volatile care prezentau un mare risc de incendiu.
Intimata pârâtă a solicitat prin întâmpinare respingerea apelului ca nefondat.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Spre deosebire de legislația anterioară anului 1990, potrivit Ordinului nr. 50 din 05.03.1990, pe care se întemeiază pretenția reclamantului de încadrare a activității desfășurată până la 01.04.2001 în grupa II de muncă, pentru încadrarea unei persoane într-o anumită grupă de muncă nu mai este suficientă funcția deținută – care conferă numai vocație la beneficiul grupei de muncă – ci trebuie verificate condițiile efective de muncă în care se îndeplinește funcția respectivă, executarea ei în condiții grele sau periculoase determinând încadrarea în grupa corespunzătoare de muncă, proporțional cu timpul lucrat.
Astfel, pct. 8 din ordin prevedea că „perioada de timp în care o persoană are sarcina să lucreze integral sau o parte din programul de muncă în astfel de locuri se stabilește prin dispoziția conducerii unității sau prin prevederile legale care reglementează atribuțiile de serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcția îndeplinită”, iar „anul de muncă efectiv lucrat în condiții deosebite se stabilește prin totalizarea, până la obținerea unui an complet de muncă, a perioadelor în care personalul a lucrat efectiv în locuri ce se încadrează în grupele I și II de muncă”.
Pct. 6 din această reglementare stabilește procedura de urmat pentru încadrarea salariaților în grupele de muncă I și II, respectiv faptul că nominalizarea persoanelor care se încadrează în aceste grupe de muncă se face de către conducerea unităților împreună cu sindicatele libere din unități, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă concrete în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.), iar la pct.7 se prevedea că „încadrarea în grupele I și II de muncă se face proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiția ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puțin 50%, iar pentru grupa II, cel puțin 70% din programul de lucru”.
Norma de la pct.3 al ordinului recunoaște posibilitatea extinderii situațiilor de încadrare legală a locurilor de muncă, a activităților și categoriilor profesionale în grupa I sau a II-a și asupra altor persoane, a căror activitate nu se regăsește explicit în Anexele 1 și 2 ale acestuia, dar prin prevederile următoare au fost stabilite și cerințele de admisibilitate ale unei asemenea extinderi, respectiv: derularea activității în aceleași condiții cu personalul încadrat în grupele I sau II de muncă; verificarea efectelor măsurilor luate de unitate pentru normalizarea condițiilor de muncă sub aspectul nivelului noxelor; stabilirea condițiilor concrete de muncă (nivelul noxelor existente, condiții nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare); timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe.
Prin urmare, pentru realizarea unei astfel de încadrări este necesar ca salariații care o pretind, al căror loc de muncă, activitate ori categorie profesională nu a fost recunoscută prin lege ca intrând în grupa I sau II conform Anexelor Ordinului nr.50/1990, cu completările ulterioare, să dovedească existența similitudinii în raport de toate elementele anterior menționate și pentru întreaga perioadă vizată prin cererea de chemare în judecată.
În cauză, pentru a demonstra îndeplinirea condițiilor impuse de lege pentru încadrarea în grupa II de muncă a activității pe care a desfășurat-o în calitate de dulgher, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a celei cu expertiză de identificare a condițiilor concrete în care și-a desfășurat activitatea.
Apreciind asupra utilității probatoriilor solicitate, instanța de fond a respins administrarea probei cu expertiză și a justificat soluția dată acțiunii prin raportare la aspectele relevate de mențiunile cărții de muncă a reclamantului și la exigențele impuse de dispozițiile Ordinului nr.50/1990 pentru încadrarea unei activități în grupă superioară de muncă, dar această cenzurare a mijloacelor de probă nu a avut drept consecință restricționarea dreptului de acces la justiție al titularului acțiunii, cum în mod nejustificat se susține în apel, pentru că încadrarea într-o grupă de muncă superioară nu era nici la momentul emiterii Ordinului nr.50/1990, și nici ulterior datei de 01.04.2001, atributul expertului, ci al conducerii unităților, care împreună cu sindicatele din unități stabileau care anume persoane și pentru care locuri de muncă se impune derularea procedurii de determinare a persoanelor beneficiare a acestor reglementări (art. 6 din Ordinul nr. 50/1990).
Așa cum s-a arătat în precedent, prin Ordinul nr.50/1990, ca și prin actele normative ulterioare referitoare la condițiile speciale de muncă, legiuitorul a stabilit o procedură de determinare a persoanelor beneficiare ale acestor reglementări, precum și un cumul de condiții care trebuie evaluate în cadrul acestei proceduri, în referire la care preciza explicit: nivelul noxelor existente, condițiile nefavorabile de microclimat, suprasolicitarea fizică sau nervoasă, riscul deosebit de explozie, iradiere sau infectare, etc.
Determinarea acestora implica în mod necesar măsurători periodice efectuate de specialiști în domeniu, actul normativ prevăzând că existența condițiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările efectuate de către organele Ministerului Sănătății sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităților. Aceste determinări trebuiau confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecția muncii care, la data efectuării analizei, constatau și dacă s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condițiilor și dacă toate instalațiile de protecție a muncii funcționau normal.
În măsura în care, în urma acestor determinări, se identificau factori negativi pentru sănătatea și securitatea în muncă, era stabilită obligația verificării nivelului noxelor existente la locurile (activitățile, meseriile, funcțiile) prevăzute în aceste grupe și dacă acesta depășește nivelul maxim admis.
Chiar dacă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Ordinului nr.50/1990, încadrarea locurilor de muncă în grupele I și II nu era condiționată de existența buletinelor de determinare a noxelor, operațiunea nu avea caracter formal, ci se raporta la criteriul proporției de timp lucrat în aceste condiții pentru perioada 18.03._89, ori reclamantul nu a depus înscrisuri care să certifice încadrarea anterioară în grupa a II a de muncă sau care să confirme proporția de timp lucrată în condiții specifice acestei grupe.
Concluzia nu contravine statuărilor din decizia nr.258/2004, pronunțată de Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în anulare și nici prevederilor pct.3 din Ordinul nr.50/1990 pentru că acestea se referă la posibilitatea încadrării unor alte persoane din aceeași unitate, care lucrează în aceleași condiții cu personalul încadrat deja în grupele I sau II de muncă, ori reclamantul nu a dovedit că se află într-o astfel de situație - în sensul de a fi lucrat în aceleași condiții cu alți angajați ai pârâtei, cărora aceasta le-a recunoscut beneficiul grupei II de muncă.
În consecință, cum funcția deținută de reclamant nu se regăsește printre cele prevăzute de anexele Ordinului nr.50/1990, iar procedura impusă de această reglementare nu a fost derulată în privința locului de muncă și a persoanei reclamantului, încadrarea prin hotărâre judecătorească a locului de muncă al titularului acțiunii printre cele în condiții speciale ar contraveni dispozițiilor exprese ale reglementărilor anterior menționate și ar presupune ca instanța să se substituie voinței legiuitorului și să înceapă să creeze norme juridice, cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești.
Ori misiunea instanțelor judecătorești este aceea de a soluționa litigiile dintre subiectele de drept cu aplicarea legii, cum s-a și statuat, de altfel, prin decizia nr.818/03.07.2008 a Curții Constituționale, care a constatat că prevederile art.1, art.2 alin. 3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Raportat la toate aceste considerente, care justifică legalitatea și temeinicia hotărârii instanței de fond, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul civil formulat de apelantul reclamant F. V., cu domiciliul în Municipiul Medgidia, ., județul C., împotriva sentinței civile nr. 835, pronunțată de Tribunalul C. la data de 30.04.2015 în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A., cu sediul în București, .. 38, sector 1 și S. C.R.E.I.R C., cu sediul în C., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18.11.2015.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
I. B. M. P.
Grefier,
A. B.
Red.hot.jud.fond RIS
Tehnored.dec.jud.apel IB/18.12.2015
Gr.AB/5 ex./07.01.2016
Emis 3 .>
azi,07.01.2016
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 220/2015. Curtea... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 248/2015.... → |
|---|
