Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 298/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 298/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 18686/95/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 298
Ședința publică de la 13 Februarie 2014
Completul compus din:
Președinte: - C. R.
Judecător: - T. R.
Judecător: - M. L. N. A.
Grefier: - S. C.
Pe rol, judecarea recursurilor declarate de reclamanta S. R. L. și de pârâta . împotriva sentinței numărul 4663 din data de 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția conflicte de muncă și asiguirări sociale în dosarul numărul_, având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au răspuns recurenta reclamantă S. R. L. personal și asistată de avocat D. M. N. și avocat A. A. H. reprezentând recurenta pârâtă ..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Recurenta reclamantă personal a depus o cerere scrisă.
Ambele părți prin apărători au învederat că nu au alte cereri de formulat.
Nefiind excepții de invocat, alte cereri de formulat, Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra recursurilor.
Avocat D. M. N. pentru recurenta reclamantă S. R. L. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în totalitate a contestației. Consideră că in mod greșit instanța de fond a admis în parte contestația, în mod greșit a considerat că decizia de suspendare a contractului individual de muncă ce a precedat decizia de concediere a fost emisă de intimată în condiții legale fiind determinată de neprezentarea nejustificată a recurentei reclamante la serviciu. Atâta timp cât s-a anulat decizia de concediere, consideră că această decizie de suspendare este subsidiară deciziei de concediere. Apreciază că nu puteau fi emise ambele decizii. A mai susținut că, din punctul său de vedere, consideră că în data de 30.10.2012 când i s-a emis reclamantei adeverința pentru a beneficia de ajutor de încălzire administratorii unității știau că recurenta reclamantă de afla în libere. Consideră că perioada de absență nu este o absență nemotivată.
A solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.
Avocat A. A. H. reprezentând recurenta pârâtă . a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă S. R. L. ca nefundat, susținând că societatea a depus toate diligențele pentru a continua colaborarea cu această angajată . A mai susținut că adeverința s-a eliberat pe data 29.10.2012 nu pe data de 30.10.2012.
În ceea ce privește recursul recurenta pârâtă .. a susținut oral motive scrise în raport de care a pus concluzii de admitere a recursului și pe fond casarea sentinței pronunțată de Tribunalul Gorj., susținând că toate demersurile, notificarea au fost făcute în termen legal însă recurenta reclamantă nu a dat curs acestor demersuri, nu s-a prezentat la societate în baza notificării făcută de societate.
A solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.
Avocat D. M. N. cu privire la recursul declarat de recurenta pârâtă . a pus concluzii de respingere a recursului ca nefundat pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.
A solicitat acordarea de cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința nr. 4663 din data de 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția conflicte de muncă și asiguirări sociale în dosarul numărul_ s-a admits în parte acțiunea formulată de către reclamanta S. R. L., cu domiciliul în Tg-J., ..84, ., în contradictoriu cu pârâta . cu sediul în ..
S-a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr.257/20.11.2012.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8832,85 lei net, reprezentând drepturi salariale cuvenite și neachitate reclamantei pentru perioada 22.04.2012 – 28.10.2012, actualizate la data plății efective.
S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel,instanța a reținut:
În fapt, reclamanta a învestit instanța cu soluționarea următoarelor capete de cerere: constatarea nulității deciziei de concediere nr. 257/20.11.2012 și a deciziei nr.256/14.11.2012 de suspendare a contractului de muncă, repunerea părților în situația anterioară și obligarea unității pârâte la plata drepturilor salariale reactualizate, majorate și indexate la data plății efective; obligarea unității pârâte la plata drepturilor salariale aferente unui număr mediu de 6 ore efectuate zilnic suplimentar peste programul normal de 8 ore de lucru înscris în contractul de muncă, în perioada 22.04._12, obligarea unității pârâte la plata acelorași drepturi salariale aferente unui număr de 3 ore în fiecare zi, lucrate suplimentar peste programul normal de lucru în perioada 01.07._12, precum și obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești aferente sărbătorilor legale, zilelor de repaus săptămânal și concediilor de odihnă. În subsidiar, reclamanta a solicitat anularea celor două decizii.
Astfel, cu privire la primul capăt de cerere, Tribunalul a constatat că prin decizia nr.256 din 14.11.2012 emisă de . s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantei S. R. L., începând cu data de 30.10.2012, pe motivul absentării nemotivate a acesteia de la locul de muncă în perioada 30.10.-20.11.2012. Această măsură a fost luată în baza art.51 alineat 2 din Codul Muncii, text legal conform căruia „Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern”.
Conform art.38 din regulamentul intern întocmit de angajatorul ., printre altele, s-a interzis salariaților societății, absența nemotivată și părăsirea locului de muncă, nefiind precizat însă un anumit număr de absențe nemotivate care să aibă drept consecință suspendarea contractului individual de muncă.
Din expunerea textului reglementării suspendării contractului individual de muncă, în cauza dedusă judecății, rezultă că decizia de suspendare nu poate fi analizată decât prin prisma condițiilor expres prevăzute de lege, respectiv în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă, contractul individual de muncă, precum și prin regulamentul intern.
Normele instituite pentru suspendarea contractului individual de muncă nu impun anumite condiții de formă pentru decizia de suspendare, a căror nerespectare să atragă nulitatea absolută, astfel că, în cazul emiterii unei decizii de suspendare a contractului individual de muncă nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile care reglementează răspunderea disciplinară, aceasta din urmă fiind o instituție diferită.
Prin urmare, nemotivarea deciziei de suspendare, lipsa din conținutul acesteia a duratei măsurii suspendării și a efectelor pe care le atrage suspendarea contractului de muncă nu sunt elemente de natură a atrage nulitatea absolută.
De altfel, art.49 alineat 2 din codul muncii prevede în mod expres că suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat și a plății drepturilor de natură salarială de către angajator.
În consecință, susținerile reclamantei conform cărora decizia de suspendare a contractului individual de muncă este nelegală întrucât lipsește convocarea efectivă și notele explicative necesare, au fost apreciate de instanță ca nefiind judicioase, în condițiile în care prevederile legale referitoare la decizia de sancționare nu sunt aplicabile în cauză, deoarece măsura suspendării contractului individual de muncă are un regim juridic diferit, situație în care aceste elemente nu au fost necesare. Pe de altă parte, nici reclamanta nu a susținut că ar fi fost prezentă la serviciu în perioada vizată.
Prin urmare, Tribunalul a constatat că decizia de suspendare a contractului individual de muncă este legală, emiterea acesteia impunându-se ca urmare a absentării nemotivate a reclamantei de la locul de muncă, pârâta optând pentru această măsură în baza art.51 alineat 2 din Codul Muncii.
Cât privește decizia nr.257 din 20.11.2012 de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, Tribunalul a constatat că aceasta a fost emisă în baza art.61 litera a, art.247 alineat 1 și art.248 alineat 1 litera e din Codul Muncii.
Potrivit art.61 alineat 1 litera a din Codul Muncii angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului „în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară”.
Așa cum impun prevederile art.63 alineat 1 Codul Muncii Concedierea pentru săvârșirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile și în termenele prevăzute de prezentul cod.
Conform art.251 codul Muncii, (2) În vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.(3) Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condițiile prevăzute la alineat 2 fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancționarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
În speță, reclamanta a fost convocată în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, cu adresa nr.253 din 06.11.2012 ce a fost comunicată reclamantei, conform confirmării de primire de la fila 21 din dosar, însă aceasta nu a dat curs convocării și prin urmare societatea a fost în imposibilitate de a lua notă explicativă reclamantei. În acest sens, este de menționat că prin precizarea de la fila 221 din dosar, reclamanta a arătat că nu a fost prezentă în data de 12.11.2012 dar a primit invitația și discutase în data de 11.11.2012 cu administratorul societății. În aceste condiții, nu pot fi primite susținerile reclamantei, în sensul că lipsește convocarea efectivă și notele explicative necesare .
Din examinarea conținutului deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nr.257 din 20.11.2012, a rezultat însă că această măsură a fost dispusă ca urmare a faptului că la data de 30.10.2012 salariata S. R. L. a absentat nemotivat, reținându-se așadar o singură zi în acest sens.
Conform art.38 din regulamentul intern al societății pârâte se interzice salariaților absența nemotivată. În art.48 din același regulament sunt prevăzute abaterile disciplinare care atrag desfacerea contractului individual de muncă, abateri printre care nu este nominalizată și cea constând în absentarea nemotivată. Prin urmare, o astfel de abatere nu a fost catalogată de societatea pârâtă ca fiind de o așa gravitate încât să atragă desfacerea contractului de muncă.
Mai mult, pârâta a optat pentru suspendarea contractului individual de muncă, astfel că la data de 30.10.2012 menționată în decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei – decizie care a fost emisă abia în data de 20.11.2012, își produsese deja consecințele juridice decizia de suspendare a aceluiași contract.
De altfel, demararea procedurii de desfacere a contractului de muncă a început la data de 06.11.2012 când reclamanta a fost convocată să se prezinte la sediul societății în data de 12.11.2012 în vederea clarificării situației(fila 11 din dosar). Prin urmare, numai începând cu acea dată s-ar fi putut pune problema absentării nemotivate. Or, așa cum s-a menționat mai sus, pârâta a reținut în decizia de concediere lipsa nemotivată a pârâtei doar la data de 30.10.2012, dată la care contractul de muncă al reclamantei era suspendat. Acesta este și motivul pentru care la data de 30.10.2012 pârâta a eliberat reclamantei o adeverință prin care se menționa calitatea acesteia de salariat al societății.
Față de aceste considerente Tribunalul a constatat că în mod nelegal societatea pârâtă a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în condițiile în care acesta fusese suspendat, suspendare care subzistă practic și în prezent.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea unității pârâte la plata drepturilor salariale aferente muncii suplimentare și a muncii prestate în zilele de sărbători legale, zilele de repaus săptămânal, concediilor de odihnă Tribunalul a reținut aplicabilitatea în cauză a următoarelor dispoziții legale din codul muncii:
Art.112 (1)„Pentru salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână.
Art.113 (1)“Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus. (2) În funcție de specificul unității sau al muncii prestate, se poate opta și pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână”.
Art.120 (1) “Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară”. Art.122 prevede că (1)“Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Art.123 (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Art. 142(1) Salariaților care lucrează în unitățile prevăzute la art. 140, precum și la locurile de muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. (2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariații beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.
Art.145 (1) Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare.(2) Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabilește în contractul individual de muncă, cu respectarea legii și a contractelor colective aplicabile, și se acordă proporțional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
(3) Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum și zilele libere plătite stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual”.
În speță, din întreg probatoriul administrat în cauză a rezultat că reclamanta a prestat muncă suplimentară în cursul săptămânii, în zilele de repaus săptămânal și în zilele de sărbătoare legală.
Au fost de remarcat astfel declarațiile martorilor audiați în cauză, din coroborarea cărora a rezultat că reclamanta a fost singurul angajat al societății în perioada vizată în cererea de chemare în judecată. Astfel, martorul C. C. C. a declarat că locuiește aproape de punctul de lucru și știe că din luna aprilie 2012 până în 30.06.2012 reclamanta lucra singură în intervalul 8,00-22,00, fără pauză, iar în perioada 01.07._12 a lucrat tot în intervalul 8,00-22,00 însă cu pauză între orele 13,00-16,00, lucrând inclusiv sâmbăta și duminica și chiar dacă existau sărbători legale. Martorul, D. G. a declarat că din luna aprilie 2012 reclamanta a lucrat singură, uneori sâmbăta și duminica lucra patroana. A arătat de asemenea că mergând uneori în jurul orelor 13,00-14,00 la magazine era închis, motiv pentru care a dat telefon patronului acesta spunându-i că era pauză între orele 12,00-16,00. Martorul nu a declarat însă în concret despre ce perioadă era vorba.
Martorul Tuturigă D. a declarat că locuiește la cca 1 km și știe că din luna aprilie 2012 până în 28.10.2012 reclamanta lucra singură între orele 8,00-22,00, iar în perioada august - octombrie avea pauză între orele 13,00-16,00, lucrând inclusiv sâmbăta și duminica. A precizat că are cunoștință de acest program întrucât mergea zilnic la magazine și ajuta la descărcarea mărfii.
Singurul martor care a declarat că reclamanta avea programul între orele 8,00-12,00 și 16,00-20,00 a fost martorul D. G. N. propus de pârâtă, declarație pe care instanța privit-o cu reticență, dată fiind calitatea acestuia de angajat al aceleiași societăți.
S-a reținut totodată că așa cum a rezultat din rapoartele de închidere zilnică de la filele 234-295 din dosar, acestea au fost emise inclusiv în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale. Conform acelorași rapoarte, în general prima vânzare începea în jurul orei 11,00, iar ultima vânzare avea loc după ora 22,00. Așa cum a reținut și expertul în perioada aprilie-octombrie 2012 reclamanta a întocmit și documentele de recepție a mărfurilor, documente care poartă semnătura acesteia.
În același timp, din jurnalul rola casa de marcat din perioada 19.10._12 a rezultat că au fost înregistrate vânzări și în afara orelor menționate de pârâtă ca reprezentând programul de lucru al reclamantei, respectiv în intervalul 12,00-16,00 și după ora 20,00(filele 367-370 din dosar fond, vol.II). De altfel, aceleași copii ale jurnalului rolă casa de marcat au fost expediate și expertului, care în urma efectuării unui sondaj privind încasările din perioada 19.10._12 a ajuns la concluzia că au fost înregistrate vânzări și în intervalul 12,00-16,00.
Față de orele de înregistrare a vânzărilor, pârâta s-a apărat de maniera că a existat un decalaj de aproximativ trei ore astfel că ora 11,00 era de fapt ora 8,00 și dacă s-ar avea în vedere acest decalaj ar rezulta exact programul de lucru cuprins între 8,00-12 și 16,00-20,00, apărare care nu a fost primită însă de instanță având în vedere că nu s-a dovedit de către pârâtă când a intervenit acest decalaj.
De asemenea, semnarea condicii de prezență de către reclamantă nu a reprezentat o probă absolută în dovedirea programului de lucru efectiv lucrat, program care poate fi dovedit și cu alte mijloace de probă, precum în cauza de față.
Nici susținerea pârâtei în sensul că plata orelor suplimentare se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă în scris de către angajator nu a fost considerată întemeiată, în condițiile în care art.121 din Codul Muncii nu prevede solicitarea angajatorului în formă scrisă și mai mult acesta a acceptat implicit prestarea de ore suplimentare, din moment ce avea cunoștință de acest fapt, expertul concluzionând totodată că nu au fost acordate zile libere reclamantei în mod corespunzător timpului de lucru suplimentar. În privința concediului de odihnă, se constată că pârâta nu a făcut dovada achitării contravalorii indemnizației aferente, astfel că reclamanta este îndreptățită la plata acesteia. Prin urmare, tribunalul va reține că în perioada 22.04._12 reclamanta a lucrat zilnic un număr de 6 ore suplimentare, iar în perioada 01.07._12 un număr de 3 ore suplimentare și de asemenea a prestat muncă în zilele de sâmbăta, duminica și sărbători legale.
Cât privește contravaloarea orelor prestate în aceste condiții, s-a dispus a se avea în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul stabilind în total suma brută de 13.168 lei, din care suma de 4515 lei reprezentând contravaloarea drepturilor salariale rezultate din programul suplimentar de 6 ore pe zi pentru perioada 22.04._12; suma de 5562 lei reprezentând contravaloarea drepturilor salariale rezultate din programul suplimentar de 3 ore pe zi în perioada 01.07._12 și suma de 3091 lei reprezentând contravaloarea drepturilor bănești pentru zilele de repaus săptămânal, sărbători legale și concediu de odihnă, rezultând suma netă de 8832,85 lei.
Față de cele ce preced, Tribunalul a admis în parte acțiunea, a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr.257/20.11.2012 și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 8832,85 lei net, reprezentând drepturi salariale cuvenite și neachitate reclamantei pentru perioada 22.04.2012 – 28.10.2012, actualizate la data plății efective.
În temeiul art. 274 cod procedură civilă, aplicabil în cauza de față, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și onorariu expert, nefiind avute în vedere cheltuielile cu transportul având în vedere că reclamanta locuiește în Tg-J., așa cum a rezultat din acțiunea formulată și cartea de identitate a acesteia, astfel că nu s-a apreciat ca justificată acordarea unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta S. R. L. și pârâta ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivele de recurs formulate de reclamantă, aceasta a arătat că în mod greșit instanța de fond a a considerat că decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr. 256/14.11.2012 ce a precedat decizia de concediere nr. 257/20.11.2012 a fost emisă de unitatea intimată în condițiile legii. Din probele administrate rezultă fără echivoc faptul că programul de lucru desfășurat de către recurentă nu era cel înscris în condica de prezență, regulamentul depus de către unitate, ci era adaptat din dispoziția administratorilor unității în funcție de fluxul mare de clienți.
Pentru zilele considerate absentate nejustificat, recurenta arată că a avut credința că urmează să efectueze concediu de odihnă de o săptămână, astfel cum a discutat cu administratorii societății . Soluția de menținere ca legală a deciziei de suspendare a contractului individual de muncă este în discordanță logică față de soluția de anulare a deciziei de concediere pronunțată în condițiile în care așa-zisa perioadă de absență nejustificată a condus la emiterea deciziei de concediere disciplinară a recurentei, astfel că această măsură a fost dispusă nelegal.
Se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii în totalitate a contestației formulate sub aspectul anulării deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.
În motivele de recurs formulate de pârâtă, aceasta critică soluția instanței de fond pentru că în mod greșit s-a dispus anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă nr. 257/20.11.2012, arătându-se că s-a precizat în mod eronat că absențele nemotivate pe o perioadă lungă de timp nu reprezintă abateri grave. Recurenta arată că salariata nu a răspuns solicitărilor unității angajatoare și a lipsit în mod nejustificat o lungă perioadă de timp de la serviciu, punând societatea în imposibilitatea de a-și mai realiza activitatea economică.
În ceea ce privește calculul drepturilor bănești, recurenta pârâtă arată că au fost audiați doi martori din partea recurentei reclamante, unul dintre ei fiind verișor primar cu concubinul acesteia, respectiv Turturigă D., iar celălalt martor se afla la o distanță de 4 Km de magazinul respectiv, în anul 2012 acesta fiind elev la liceu.
Un alt motiv de recurs se referă la raportul de expertiză care a fost făcut prin încălcarea gravă a actelor care au stat la baza expertizei, aceasta nu a ținut cont de adresa eliberată de unitate care se ocupa de mentenanța casei de marcat și nu a ținut cont de decalajul de 3 ore de pe bonurile de marcat.
De asemenea, se arată că este contradictorie mențiunea că societatea a plătit-o pe reclamantă pentru zilele de repaus săptămânal, dar pe de altă parte arată că aceasta nu a beneficiat pentru întreaga muncă efectuată de vreo compensație pentru zilele de repaus.
Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unui nou raport de expertiză, iar în teză subsidiară admiterea recursului, casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii.
Prin cererea formulată la data de 27.12.2013 petenta . a solicitat suspendarea executării silite formulată în baza sentinței civile 4663/31.10.2013 pronunțată de Tribunalul Gorj la cererea intimatei creditoare S. R. L., până la soluționarea recursului declarat în dosarul nr._ în care s-a pronunțat sentința civilă menționată.
A aratat ca in fapt la data de 31.10.2013 Tribunalul Gorj a pronunțat sentința nr. 4663 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_ prin care a fost admisă în parte acțiunea promovată de S. R. L., . fiind obligată la plata sumei de 8832,85 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite, actualizate la data plății efective, precum și la plata sumei de 1100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin Încheierea din data de 23.01.2014, Curtea de Apel C. a espina cererea de suspendare a executării silite a sentinței numărul 4663 din 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul numărul_, formulată de petenta .., în contradictoriu cu intimata S. R. L..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut :
Potrivit art.300 alin. 1 și alin. 2 C.pr.civilă, prevede că - Recursul suspendă executarea hotărârii numai în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări, având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege.
La alin.2 din același articol se arată – la cerere, instanța sesizată cu judecarea recursului poate dispune motivat, suspendarea executării hotărârii recurate și în alte cazuri decât cele la care se referă alin.( 1).
Neîncadrându-se, raportat la obiectul pricinii- în dispoz. art. 300 alin. 1 C.pr.civilă, instanța va analiza incidența în cauză a dispoz. art. 2 al textului de lege.
Se reține că această măsură nu este prevăzută imperativ de textul de lege enunțat, ci doar ca o facultate pentru instanța, care apreciază raportat la situația din cauză.
Potrivit dispozițiilor codului muncii, cauza având ca obiect un litigiu de muncă, sentința este executorie de drept și potrivit susținerilor petentei, aceasta a și fost executată parțial în limita sumei de 380 lei.
Suma stabilită prin sentința civilă nu este o sumă exagerat de mare, iar petenta nu a făcut o minimă dovadă a susținerilor sale ,în sensul că s-ar afla în dificultate financiară, a blocării activității societății în această situație.
La data de 27.01.2014 recurenta reclamantă a formulat întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenta pârâtă solicitând respingerea ca nefondat a recursului pârâtei.
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru considerentele ce se vor arăta în continuare :
Cu privire la recursul reclamantei
Criticile recurentei vizează exclusiv decizia de suspendare a contractului individual de muncă nr. 256/14.11.2012.
Potrivit art.51 alin. 2 Codul muncii, republicat contractul individual de muncă poate fi suspendat în situația absențelor nemotivate ale salariatului, în condițiile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă și prin regulamentul intern. Prin decizia nr. 256/14.11.2012 emisă de recurenta intimată s-a dispus suspendarea CIM al recurentei contestatoare începând cu data de 30.10.2012 pentru absentarea nemotivată a acesteia de la locul de muncă în perioada 30.10._12.
În prevederile art. 38 din regulamentul intern întocmit de recurenta intimată sunt interzise salariaților societății absența nemotivată și părăsirea locului de muncă, fără să se precizeze un număr limită de absențe nemotivate care ar determina suspendarea contractului individual de muncă.
Susținerea recurentei în sensul că programul nu era cel înscris în condica de prezență, ci era determinat de fluxul mare de clienți nu prezintă relevanță atâta vreme cât în decizia de suspendare este trecută o întreagă perioadă de timp 30.10._12, nefiind vorba de absențe nemotivate de durata unor ore, pentru a mai avea importanță fluxul mare de clienți.
De asemenea, nu prezintă relevanță nici faptul că recurenta ar fi avut convingerea că în această perioadă de timp se afla în concediul de odihnă, nefiind depuse acte din care să rezulte că în această perioadă s-a aflat în concediu de odihnă.
Curtea apreciază neîntemeiate și motivele invocate de recurenta reclamantă la instanța de fond ce vizează nulitatea deciziei de suspendare a contractului de muncă .
Analizând conținutul normelor care reglementează suspendarea contractului individual de muncă ( art. 49-52 din Codul muncii republicat ) instanța reține că aceste norme nu impun anumite condiții de formă pentru decizia de suspendare a suspendarea contractului individual de muncă, a căror nerespectare să atragă nulitatea absolută. Așadar, în cazul suspendării contractului individual de muncă nu sunt aplicabile dispozițiile legale care reglementează o altă instituție de dreptul muncii, respectiv instituția răspunderii disciplinare, normele fiind de strictă interpretare. În doctrină și jurisprudență se poate observa o tendință cvasiunanimă în a aprecia că este vorba de două instituții diferite, cu reguli diferite, care nu pot fi aplicate prin analogie. Regulile care guvernează răspunderea disciplinară a salariatului, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă nu pot fi extinse, prin analogie, adăugându-se la lege și în situația suspendării individual de muncă.
În aceste condiții, în mod corect instanța de fond a apreciat că nemotivarea deciziei de suspendare, lipsa din conținutul acesteia a duratei măsurii suspendării și a efectelor pe care le atrage suspendarea contractului de muncă, lipsa convocării efective și a faptului că nu au fost date note explicative, în ceea ce privește decizia de suspendare, acestea nu sunt elemente de natură să atragă nulitatea absolută a deciziei nr. 256/14.11.2012.
Prin urmare, criticile recurentei reclamante sunt nefondate.
În ceea ce privește recursul pârâtei
Singura critică ce vizează decizia de desfacere disciplinară a contractului de muncă formulată de recurenta pârâtă se referă la faptul că instanța a precizat eronat că absențele nemotivate pe o perioadă lungă de timp nu reprezintă abateri grave. Din acest punct de vedere recurenta se află în eroare, întrucât instanța de fond nu a făcut referire la faptul că absențele nemotivate pe o perioadă lungă de timp nu ar reprezenta abateri grave, ci a arătat că măsura desfacerii contractului individual de muncă prin decizia 257/20.11.2012 a fost dispusă pentru absența nemotivată din data de 30.10.2012.
Verificând decizia 257/20.11.2012 se constată că, într-adevăr abaterea menționată de recurenta pârâtă vizează doar ziua de 30.10.2012, arătându-se că: „având în vedere faptul că la data de 30.10.2012, salariata S. R. L. a săvârșit abaterea disciplinară constând în absențe nemotivate”. Prin urmare, nu este vorba de o perioadă mai lungă de timp despre care se face vorbire în motivele de recurs, ci despre o singură zi, astfel că sub acest aspect critica este neîntemeiată.
În ceea ce privește calculul drepturilor bănești, recurenta pârâtă arată că au fost audiați doi martori, dintre care unul –Turturigă D. - era verișor primar cu concubinul reclamantei, iar celălalt - C. C. C. – se afla la o distanță de 1 km de magazinul respectiv, în anul 2012 fiind elev la liceu.
Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea constată că în ședința publică de la 04 aprilie 2013 apărătorul recurentei reclamante a solicitat încuviințarea probei testimoniale cu doi martori, iar apărătorul recurentei pârâte a arătat că se opune probei testimoniale, întrucât la dosarul cauzei există înscrisuri, această probă având prioritate. Tribunalul Gorj a încuviințat pentru fiecare parte proba testimonială cu doi martori.
În ședința publică de la 25.04.2013 a fost audiat martorul C. C. C., declarația acestuia a fost consemnată și atașată la dosarul cauzei. Recurenta pârâtă a fost reprezentată prin avocat D. C., care nu s-a opus la audiere, la acel moment, apărătorul recurentei pârâte nu a formulat nici o obiecțiune, nefiind aduse la cunoștința instanței faptul că Turturigă D. era verișor primar cu concubinul reclamantei.
Pe de altă parte, art. 189 alin. 1 pct. 1-4 vizează în mod expres persoanele care nu pot fi ascultate ca martor, între acestea nefigurând rudele concubinilor părților, astfel că nici din acest punct de vedere critica nu este întemeiată.
În ceea ce privește martorul C. C. C., în ședința publică de la 25.04.2013 s-a consemnat faptul că acest martor are vârsta de 17 ani, instanța dispunând acordarea unui termen pentru prezentarea acestui martor însoțit de unul dintre părinți în vederea audierii sale.
Referitor la faptul că acest martor s-ar fi aflat la o distanță de 4 km de magazin, nici aceasta nu este o critică întemeiată pentru că nu contează distanța de magazin la care s-ar fi aflat martorul, ci programul și activitatea pe care a desfășurat-o recurenta reclamantă.
Cu privire la litigiile ce vizează raportul de expertiză motivat de faptul că experta nu a ținut cont de adresa eliberată de către societatea care se ocupa de mentenanța casei de marcat și în care se face precizarea că între ora reală și cea de pe bonul de marcat există un decalaj de 3 ore, nici această critică nu este apreciată ca întemeiată pentru că prin acest argument recurenta pârâtă își invocă propria culpă. Faptul că această casă de marcat prezenta un decalaj de 3 ore reprezintă o disfuncționalitate pe care recurenta pârâtă însăși ar fi fost necesar să o remedieze și în nici un caz nu poate fi invocată ca argument pentru a arăta că nu ar fi existat desfășurate ore suplimentare .
Nu este întemeiată nici ultima critică referitoare la zilele de repaus săptămânal, instanța de fond în mod corect a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în cauză, neexistând nici un fel de mențiune contradictorie din acest punct de vedere.
Față de considerentele de fapt și de drept expuse și de prev. art. 312 alin. 1 C.pr.civilă, vor fi respinse ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S. R. L. și de pârâta . împotriva sentinței numărul 4663 din data de 31 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Gorj – Secția conflicte de muncă și asiguirări sociale în dosarul numărul_ .
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 13 februarie 2014.
Președinte, C. R. | Judecător, T. R. | Judecător, M. L. N. A. |
Grefier, S. C. |
Red.Jud.C.R.
Tehn.I.C./ex.2/ 10.03.2014
Jud.Fond/M.V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din... | Pretentii. Decizia nr. 299/2014. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
