Litigiu privind funcţionarii publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2588/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2588/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 18-06-2014 în dosarul nr. 8717/101/2013*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 2588
Ședința publică de la 18 Iunie 2014
PREȘEDINTE T. Ț.
Judecător M. P.
Grefier C. C.
x.x.x.
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul F. I., cu domiciliul ales în Dr. Tr. S., .. FN, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 174 din 17 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât și pe intimat M. FINANȚELOR PUBLICE - ANAF - DGRFP C., cu sediul în C., .. 2, jud. D..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se următoarele: prin cererea înregistrată sub nr._/18.06.2014 apelantul reclamant a solicitat judecata în lipsă, potrivit art. 411 alin. 1 pct. 2 C.p.c.
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare și luând act de cererea de judecată în lipsă, a luat în examinare apelul.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, se constată următoarele:
Pin sentința civilă nr. 4758/27.09.2013, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul M. – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a contestației formulate de reclamantul F. I. împotriva Deciziei nr._13 eliberată de către Ministerul Finanțelor Publice - ANAF - Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice C., prin directorul general, domnul S. M. Pirvuletu, al Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice C., în favoarea Secției Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei Tribunalului M. sub nr._ .
În ședința publică din data de 15.11.2013 reclamantul, prin apărător, a solicitat suspendarea efectelor deciziei contestate până la soluționarea pe fond invocând starea materială precară a reclamantului și a faptului că are un copil în întreținere.
Prin încheierea de ședință din data de 15.11.2013 tribunalul a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată, având în vedere că decizia nr. 914/1.08.2013 este un act de dreptul muncii, reclamantului personal contractual încetându-i contractul de muncă în baza art. 55, 58-60, 65-67, 75-77 Codul Muncii. Așa fiind, împotriva acestei măsuri, reclamantul are la dispoziție calea prevăzută de legislația muncii, nepunându-se problema ca dispoziția respectivă să fie un act administrativ de autoritate, reclamantul, neavând calitatea de funcționar public, pentru care raporturile de funcție încetează doar prin emiterea unui asemenea act. Astfel, cererea de suspendare a executării unei asemenea dispoziții nu poate fi primită în condițiile Legii 554/2004, care se referă strict la posibilitatea suspendării actului administrativ, iar nu a actului de dreptul muncii, unde nu este prevăzută suspendarea deciziei.
Prin sentința civilă nr. 174 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul M. a respins acțiunea formulată de reclamantul F. I. CNP_ domiciliat în Dr. Tr. S., ., ., . și pe pârâta MFP-ANAF-DGRFP C. cu sediul în C., ..2, jud. D..
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a constatat și a reținut următoarele:
Prin decizia nr. 914/1.08.2013, urmare a reorganizării Agenției Naționale de Administrare Fiscală, reclamantului F. I., care ocupa funcția de șofer I, gradul 5 la C. Administrativ, Arhivă și Gestionare a Formularelor, i-a încetat contractul de muncă la data expirării termenului de preaviz, ca urmare a desființării postului deținut, în conformitate cu disp. art. 55, 58-60, 65-67 și art. 75-77 Codul muncii.
La baza emiterii acestei decizii au stat: HG nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea ANAF, OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Ordinul nr. 1104/2013 privind aprobarea structurii organizatorice a direcțiilor generale regionale ale Finanțelor Publice și a structurilor din cadrul acesteia, Ordinul 1106/2013 cu privire la numărul maxim de posturi pentru fiecare direcție generală regională a finanțelor publice, Ordinul 1110/2013 prin care se aprobă statul de funcții al Direcției Generale a Finanțelor Publice C. și a structurilor din cadrul acesteia.
Astfel, DGFP D. s-a reorganizat prin transformarea acestei instituții în DGR C., instituție pentru care a aprobat un număr de posturi conform Ordinului 1106/2013 și care a preluat prin fuziune, în limita posturilor disponibile și DGFP M.. Acesteia din urmă i-au fost alocate un număr de 316 posturi, față de 423 prevăzute înainte de reorganizare.
Prin urmare, această procedură de reorganizare s-a derulat în baza unor acte normative și Ordine ale Președintelui ANAF - nr. 1104/2013, 1106/2013 și 1110/2013 - ce constituie acte administrative, emise pentru aplicarea în concret a dispozițiilor HG 520/2013 privind organizarea și funcționarea ANAF și OUG 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității ANAF și care au fost publicate în Monitorul Oficial.
Desființarea locului de muncă potrivit art. 65 alin.2 Codul muncii este efectivă, reală și serioasă dacă locul de muncă este suprimat din schema de personal și nu se mai regăsește în organigrama acestuia sau în statul de funcții. Ori, din compararea organigramelor și statelor de funcții anterior și ulterior emiterii deciziei contestate, depuse la dosar de pârâtă, rezultă fără nici un echivoc, faptul că postul ocupat de reclamant a fost suprimat, nemaigăsindu-se în schema de personal, după data emiterii deciziei. Astfel, din statul de funcții anterior reorganizării, la C. Administrativ Arhivă și Gestionare a Formularelor, existau 5 posturi, dintre care 3 de șofer și 2 muncitori, iar ca urmare a reorganizării instituției, în noua organigramă se regăsesc doar 2 posturi de șofer.
De altfel, reclamantul a și optat pentru un post de șofer I în cadrul Compartimentului Comunicare și Servicii Interne, susținând un examen de ocupare a acestui post, rezultatul obținut fiind sub punctajul minim prevăzut de Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului. Reclamantul a și contestat acest rezultat, iar contestația i-a fost respinsă.
Susținerea reclamantului potrivit cărei decizia contestată a fost emisă cu încălcarea disp. art. 76 codul muncii este neîntemeiată. Astfel, așa cum rezultă din conținutul acestei decizii, în cauză este vorba despre desființarea locului de muncă ocupat de salariat pentru motive care nu țin de persoana salariatului – concediere individuală și nu colectivă, pentru care decizia trebuie să conțină, în mod obligatoriu, criterii de stabilire a ordinii de priorități, așa cum prevăd disp. art. 76 lit. c Codul muncii.
Pe de altă parte, potrivit disp. art. 74 alin.5 Codul muncii, dispozițiile care reglementează concedierea colectivă nu sunt aplicabile salariaților din instituțiile publice, așa încât susținerea reclamantului de încălcare a acestor dispoziții nu este întemeiată.
Față de cele ce preced, găsind deci neîntemeiată acțiunea promovată de reclamant, a fost respinsă ca atare.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel, în termenul legal, reclamantul F. I., criticând-o pentru nelegalitate, netemeinicie și ca lipsită de obiectivitate.
O prima critică este cea legată de redactarea și comunicarea hotărârii, întrucât au fost incalcate dispozițiile art. 462 NCPC, în sensul în care hotărârea a fost comunicată după 76 de zile, față de termenul de 30 de zile stabilit prin articolul menționat.
Apelantul a arătat că a uzat de dreptul conferit de art. 192 NCPC, acesta fiind acela de a sesiza instanța pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, și de dreptul la un proces echitabil, prin apărarea libertăților fundamentale, garantat de CEDO, fiind imperios necesar ca instanța de judecată să îndeplinească calități de imparțialitate și independență, completul de judecata constituit potrivit legii, trebuind să efectueze activitatea de cercetare și dezbatere a fondului procesului, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, în vederea soluționării legale și temeinice ale acestuia, conform art. 211 NCPC. Pe tot parcursul derulării procesului, instanța ar fi trebuit să urmărească respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale, dezideratul fiind cel al unei soluționări legale și temeinice a litigiului. Instanța avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale.
Judecătorul ar fi trebuit să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut și să țină cont de toate circumstanțele cauzei, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de bună credința.
Analizând conținutul hotărârii, se poate observa încă dintr-o prima și sumară analiză faptul ca instanța nu a motivat corespunzător sentința pronunțată, considerentele hotărârii judecătorești neconținand expunerea situației de fapt reținută de către aceasta pe baza probelor administrate, motivele de fapt pe care se intemeiaza soluția, nefăcându-se vorbire despre motivele de fapt invocate de reclamant, motiv pentru care consideră că hotărârea pronunțată nu corespunde exigențelor art. 425 NPCP.
Hotărârea atacată nu cuprinde decât într-o foarte mică măsură considerentele care au format convingerea instanței, nearătându-se în concret în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care a reținut-o în cauză, nerăspunzând absolut deloc argumentelor aduse de către reclamant, nefăcând în niciun moment referire la acestea, această hotărâre fiind lipsită de motivare. Această lipsă de motivare ar trebui să conducă la desființarea hotărârii.
Hotărârea a cărei motivare o consideră cel puțin sumară necorezpunzand exigentelor impunse de NCPC, lipsa de consistență și de obiectivitate a acesteia poate face imposibilă chiar și realizarea controlului judiciar, întrucât considerentele acesteia nu sunt clare, bazate pe probele prezentate de ambele părți, nefiind luate in considerare argumentele aduse de ambele părți și coroborate între ele și menite a impune o concluzie. Cele câteva elemente de care instanța a ținut cont au fost doar argumentele prezentate de către pârâtă, în scopul de a fundamenta convingerea ca aceasta a procedat conform legii, fapt despre care a încercat pe parcursul judecății sa dovedească contrariul, prin cererea de chemare in judecată, răspunsul la întampinare - în care a detaliat întreaga situație de fapt, precizări si înscrisuri.
Art. 237 alin. 2), pct. 3, privitor la cercetarea procesului, prevede: „se va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților”.
Se poate observa cu ușurință că dispozitivul hotărârii pronunțate nu face referire la nicio probă adusă de reclamant și nu s-a ținut cont de argumentele acestuia, deși au fost mai mult decât pertinente.
În pronunțarea hotărârii, instanța nu a analizat legalitatea deciziei de încetare a contractului de muncă, reținând doar temeiurile de drept ale acesteia (menționate in cuprinsul deciziei), fără a preciza care este motivul de fapt pentru care instanța a ințeles că a fost eliberat din funcție și fără a verifica dacă persoana care a emis decizia avea competența legală să o emită. Lipsa motivelor din decizia contestată, echivalează cu nulitatea acesteia, întrucât orice decizie menită să producă efecte asupra drepturilor si libertăților, trebuie să cuprindă o motivare, nu doar din prisma competenței de a emite acel act administrativ, ci și din prisma posibilității persoanei de a aprecia asupra legalității si temeiniciei măsurii, respectiv asupra măsurii limitelor dintre puterea directionară și arbitrariu.
O decizie nefavorabilă, impune motivarea decăderii dintr-un drept subiectiv al persoanei care îndeplinește condițiile legale.
Emitentul trebuie să-și motiveze decizia, în caz contrar aceasta echivalează cu golirea de conținut a esenței democrației, a statului de drept bazat pe principiul legalității. Motivarea trebuie să existe și să fie adecvată actului emis.
Așa cum a decis Curtea Europeana de Justiție, amploarea și detalierea motivării, depend de natura actului adoptat iar cerințele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea, depend de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită este consideratăa a fi echivalata cu o lipsa a motivării actelor. Mai mult decât atât, insuficiența motivării sau nemotivarea, atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor comunitare (cauza C-41/1969)
De altfel și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 55/05.02.2014, a admis obiecția de neconstituționalitate a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.77/2013, pentru stabilirea unor măsuri privind asigurarea funcționalității administrației publice locale, a numărului de posturi și reducerea cheltuielilor la instituțiile si autoritățile publice din subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea Guvernului ori a ministerelor, Curtea reținând că reducerea numărului de posturi este de natură să afecteze capacitatea administrativă și funcționarea autorităților publice și prin elementul discreționar care intervine în luarea deciziei de desființare a anumitor posturi. De asemenea, consideră că în mod evident, este afectată structura organizatorica și numărul personalului în funcție ale acestor instituții fundamentale ale statului.
În fapt, a arătat instanței de fond faptul ca a fost angajat în funcția de șofer în cadrul instituției pârâte timp de 17 ani, din anul 1996, ulterior fiind emisă decizia nr. 914/01.08.2013, prin care a fost concediat, această decizie limitându-se la enumerarea textelor de lege în baza cărora a fost emisă și a măsurilor luate (încetarea contractului de muncă). Motivarea actului administrativ, justificarea rațiunilor de fapt și de drept care au stat la baza emiterii acesteia, reprezintă o garanție a respectării legii si a ocrotirii drepturilor individuale.
Principiul legalității domina intreaga teorie a actelor administrative, ceea ce inseamna ca activitatea administrației publice este supusa regulilor de drept.
Prin supunerea activității administrative dreptului, legii, se dorește instituirea unor garanții in fata incoerentei sau ineficacității acestei activități.
Mai mult decât atât decizia contestată a fost emisă de către o persoană care nu avea competența legală de a o emite, reclamantul nefiind niciodată angajat al DGRFP C..
A fost încălcat art. 31 din Constituția României, privind accesul la informație, întrucât nu i s-au oferit informații în timp util despre organizarea examenului pentru ocuparea posturilor vacante, acesta aflând despre existența examenului de la un coleg, cu o zi înainte de examen, obținând Bibliografia pentru examenul de testare profesională în vederea ocupării funcției contractuale de șofer, materie pe care trebuia să o învețe până a doua zi când era fixat examenul. Am criticat și încă critic faptul că bibliografia propusă și aprobată pentru examenul de testare profesională, nu a fost în concordanță cu nivelul și specificul postului pentru care s-a organizat concursul, iar examenul nu a avut la baza competența profesională, egalitatea de șanse, profesionalismul și transparența necesară, atașând cererii de apel, exemplicativ, bibliografia propusă de DGRFP Timișoara, pentru postul de șofer și cea primită de reclamant care cuprinde: Constituția României republicata; HG 520/24.07.2013 privind organizarea și funcționarea ANAF; Legea 319/14.07.2006 - privind securitatea și sănătatea în muncă, cu modificările și completările ulterioare; Legea 53/2003 republicată, Codul Muncii cu modificările și completările ulterioare; Legea 477/2004 privind Codul de conduită (...); OUG 195/2002 republicata privind circulația pe drumurile publice; HG 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a OUG 195/2002.
Întrucât conform structurii organizatorice, postul de șofer presupune studii de 10 clase sau studii medii liceale absolvite cu diploma de bacalaureat și permis de conducere pentru categoria B, C si E, a considerat și consideră că față de aceste cerințe minime pentru ocuparea unui post de șofer, subiectele de examen au fost cu mult peste nivelul si specificul postului. A precizat că a mai dat examen pentru ocuparea postului de șofer la DGFP M., la reorganizarea care a avut loc în anul 2011, examen care cuprindea în mod corect la momentul respectiv întrebari din domeniul meseriei sale, motiv pentru care a luat examenul și a fost angajat, profesând în continuare. De asemenea, a mai susținut și în luna martie a anului curent, 3 examene la Autoritatea Rutiera R. (ARR), obținând certificate de pregătire profesionala, încercând să dovedească cu aceasta faptul că stăpânește acest domeniu de activitate atât teoretic, cât și practic, astfel că rezultatul obținut la examenul de testare profesională din august 2013, nu a fost în conformitate cu nivelul meu de pregătire.
A afirmat de asemenea faptul că examenul nu a avut la bază corectitudinea, egalitatea de șanse și transparența obligatorie, întrucat dl. director general C. D. a sosit în sala de examen cu un set de pixuri pe care le-a împărțit tuturor participanților la concurs, solicitându-le în mod expres sa le folosească. Aceasta denotă faptul că s-a procedat la încercuirea răspunsurilor corecte de către comisie la corectarea lucrărilor pentru concurenții „favoriți", lucru pe care l-am contestat Comisiei de Soluționare a Contestațiilor prin contestația inregistrată sub nr. 1718/26.08.2013, aceasta nerăspunzându-i criticilor aduse cu privire la modul de desfășurare al examenului, ci a făcut referire la alt aspect și anume la faptul că punctajul acordat de comisia de examen și punctajul acordat de comisia de soluționare este același, deși nu a criticat în contestația respectiva punctajul acordat.
Astfel, în Anexa nr. 2 la O.p.A.N.A.F. nr. 2133/2013 privind Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului de testare profesională pentru personalul încadrat pe funcții contractuale (...), nu există niciun articol care să prevadă faptul că toți concurenții vor primi instrumente de scris identice din partea comisiei, sau din partea unei persone care nu face parte din comisie (cazul nostru) și mai mult decât atât, nu prevede faptul ca este interzisă folosirea de instrumente de scris personale, așa cum s-a procedat la examenul desfășurat in data de 23.08.2013.
A considerat că toate acestea s-au întamplat datorită antipatiei pe care domnul director C. D. o simte față de reclamant, acesta dorind în mod evident ca acesta să nu treacă de proba scrisă.
În acest sens, cu privire la aprobarea statului de funcții al DGRFP C., ordinile emise privind aprobarea și repartizarea numărului total de posturi, a făcut precizarea ca probabil datorita proastei organizări, s-a ajuns in situația în care s-au desființat posturi care erau absolut necesare (ex: au fost 3 posturi de șofer, desfiițându-se unul si rămânând 2) consecința fiind ca a fost încălcată propria structură organizatorică aprobată printr-un ordin / act administrativ emis de aceeeasi instituție pârâtă, prin faptul că după ce structura organizatorică a aprobat un număr de doua locuri pentru un anumit department, ulterior, constatându-se probabil că doi angajați (care au ocupat prin concurs cele doua locuri) nu sunt suficienți pentru a face fata volumului de munca, au mai fost angajați încă doi oameni, deși structura organizatorică a prevăzut doar două locuri.
La fel s-a întamplat și în cazul posturilor de șofer din cadrul DGRFP C., în sensul în care, după ce a fost desființat un post din cadrul acestei direcții, postul a fost scos ulterior la concurs, în acest sens, anexând anunțul nr. CV_/ 14.11.2013, concursul având loc in ianuarie 2014. În acest sens, Legea 188/1999, art. 100 (5) prevede faptul că în cazul reorganizării activității prin reducerea posturilor, autoritatea sau instituția publica nu poate înființa posturi similare celor desființate pentru o perioada de un an de la data reorganizării iar Codul Muncii republicat prevede la art. 65, alin. 2, faptul ca „desfiinatarea locului de munca trebuie sa fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”. Din aceste articole coroborate, reiese faptul că reducerea postului nu a fost efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă, de vreme ce înainte de termenul legal, pârâta a reînființat postul desființat, prin scoaterea acestuia la concurs.
Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. a fost singura din cele 5 administrații (AJFP Gorj, AJFP D., AJFP Vilcea, AJFP O., AJFP M.) din cadrul DGRFP C., care a renunțat la unul din posturile de șoferi existente, deși aceste administrații aveau un număr superiori de soferi, respectiv 4 sau 5. Concluzionând, reducerea postului de șofer din cadrul AJFP M. nu a avut o cauza reală și serioasă, aceasta având la baza doar motive personale și nicidecum motive străine de persoana salariatului așa cum în mod nereal invocă pârâta DGRFP C..
Așa cum a mai arătat pe parcursul judecații, desi temeiul de drept al deciziei contestate reglementează o concediere individuală, în realitate acesta a vizat o concediere colectivă, întrucat numărul salariaților concediați a fost de 79, iar deciziile individuale de concediere ale acestora au fost întemeiate pe dispozițiile art. 65 din Codul Muncii (concedierea ca urmare a desfiinarii unității, deci din motive care nu tin de persoana salariatului), iar art. 68 din Codul Muncii stabilește ca prin concediere colectivă se înțelege concedierea într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive, care nu țin de persoana salariatului, a unui număr de cel puțin 30 de salariați, în cazul angajatorului care are încadrați cel puțin 300 de salariați. Față de aceste aspecte, a considerat că se află în situația reglementată de art. 68, alin. 1, lit. c din Codul Muncii, respectiv aceea a unei concedieri colective. Cu toate acestea, oricum au fost încalcate atat dispozițiile Codului Mucii privind privind concedierea colectivă, cât și dispozițiile acestuia, privind concedierea individuală pentru motive care nu țin de persoana salariatului. În speță, concedierea a avut la bază antipatia pe care dl. director C. D. o simte față de reclamant, ca urmare a unei serii de conflicte avute anterior. Tocmai din acest motiv s-a procedat în etapa de corectare a lucrărilor la.completarea de către comisie a lucrărilor, prin incercuirea răspunsurilor corecte pentru ceilalți participanți la examen, comisia dând dovadă de lipsa de transparență și profesionalism.
În cazul de față, concedierea nu a avut la baza egalitatea de șanse, ci dimpotrivă, a fost concediat pe baza unor criterii știute doar de Dl. D..
Deși decizia de eliberare din funcție ar fi trebuit în mod obligatoriu să conțină motivele care au determinat-o conform art. 74, litera a) și de asemenea criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art. 74 lit. c), din Codul muncii, acestea au lipsit cu desăvârșire.
A considerat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică atât timp cât a arătat și era mai mult decât evident faptul ca au fost încălcate flagrant o . dispoziții legale, dispoziții care ar fi trebuit să stea la baza actelor administrative normative sau individuale - care la rândul lor nu au fost respectate, (ținând cont de faptul ca pentru a fi valabil, un act administrativ trebuie sa fie emis în forma și cu respectarea procedurii prevăzute de lege, să fie conform cu Constituția cu legile și actele normative in vigoare și conform cu interesul public urmărit de lege), nefiind indeplinite formalități procedurale esențiale pentru asigurarea legalității actelor administrative. Există un principiu al ierarhizării actelor emise prin care este necesar ca regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic superior, trebuie respectate la emiterea actelor la nivelurile inferioare.
Art. 78. Din Codul Muncii stipulează: (1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul. (2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile in situația anterioara emiterii actului de concediere.
A arătat pe parcursul judecații faptul că nu a fost efectuată în mod legal și temeinic concedierea sa, astfel că hotărârea pronunțată de instanța care nu a fost nici măcar motivată, nu a fost una corectă și obiectivă/imparțială.
Și sub aspect social, pârâta trebuia să țină cont de faptul că la data emiterii deciziei de concediere avea un minor în vârsta de 1,7 luni in intreținere, soția aflandu-se in concediu postnatal, iar venitul familiei fiind in cuantul de 800 lei, respectiv ajutorul de 600 lei al soției si alocația de 200 lei a copilului, în condițiile in care au de plătit rate, întreținere, mâncare etc. și cheltuielile aferente pentru copil.
Astfel că Legea 329/2009 privind reorganizarea unor autorități si instituții publice a fost si ea la rândul ei nerespectată, întrucât la Art. 6, (5) este stipulat faptul că încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu ale personalului, ca urmare a reorganizării potrivit prezentei legi, se face cu respectarea procedurilor legale aplicabile categoriei de personal din care face parte și a prevederilor legale privind protecția sociala, pe baza criteriilor stabilite între conducerea autorității ori instituției publice și reprezentanții salariaților sau, după caz, ai sindicatelor, în termen de maximum 60 de zile de la data intrării in vigoare a actelor normative prevăzute la art. 5 alin. (1)—(4) iar Art. 6, alin. 6) prevede faptul că în absența criteriilor stabilite potrivit alin. (5), la aplicarea măsurii de încetare a raporturilor de muncă sau, dupa caz, de serviciu, se vor avea în vedere următoarele criterii minimale: b) calificativul obținut la ultima evaluare a performantelor profesionale individuale, realizată în condițiile legii; (am obținut calificativul - foarte bine-); d) măsura să afecteze mai întâi persoanele care nu au copii în întreținere (a arătat ca avea un minor de 1,7 ani in întreținere).
Solicită admiterea apelului și pe fond a contestației, înțelegând să probeze cele afirmate cu înscrisuri.
Apelul nu este fondat.
Prima critică privind încălcarea dispozițiilor art. 426 NCPC ce vizează redactarea și comunicarea hotărârii, nu afectează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, în condițiile în care codul de procedură civilă nu reglementează nicio sancțiune pentru pentru depășirea termenului de redactare și comunicare a hotărârii.
Este nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii apelate, întrucât cuprinde elementele prevăzute de art.425 lit.b NCPC respectiv motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.
Astfel prima instanță a examinat legalitatea deciziei contestate în raport de criticile de nelegalitate și netemeinicie menționate în precizarea depusă la fila 66 din dosarul de fond, ce vizau încălcarea disp.art.76 Codul muncii, a dispozițiilor privind concedierea colectivă, a dispozițiilor art 65 alin.2 Codul muncii.
Pe de altă parte Curtea, învederează apelantului că anularea(desființarea cum solicită apelantul ) unei hotărâri poate avea loc doar în cazurile expres reglementate de art.480 alin 3 NCPC, dispoziții care nu sunt incidente în cauză.
Pe fondul cauzei Curtea reține următoarele;
Potrivit art.65 alin.1 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, de unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, concedierea fiind individuală sau colectivă.
Concedierea colectivă este definită de art.68 alin.1 Codul muncii, iar procedura concedierii colective este reglementată la art.69-73 Codul muncii.
Pentru a clarifica natura concedierii în cauza de față Curtea, are în vedere disp.art.74 alin.5 Codul muncii potrivit cărora prevederile art.68-73 nu se aplică salariaților din instituțiile publice și autoritățile publice, prevederi care reglementează tocmai concedierea colectivă și procedura obligatorie ce trebuie urmată de angajator.
Concluzia care se desprinde din interpretarea acestor dispoziții este aceea că în cazul în care angajatorul face parte din categoria instituțiilor și autorităților publice, măsura concedierii este individuală și nu colectivă.
În speță măsura încetării contractului individual de muncă dispusă de intimat care este o instituție publică, reprezintă o concediere individuală și nu colectivă și ca urmare angajatorul nu trebuia să urmeze procedura concedierii colective, iar decizia contestată nu trebuie să cuprindă potrivit art.76 alin.1 lit.c, criteriile de stabilire a ordinii de priorități., critica apelantului sub acest aspect fiind nefondată.
Deasemenea decizia contestată cuprinde motivele care determină concedierea, în cuprinsul său fiind menționate actele normative care au determinat reorganizarea intimatului, temeiul de drept al concedierii.
Curtea constată că apelantul invocă în apel în apel o nouă critică de nelegalitate a decizia contestate și anume emiterea acesteia de către o persoană care nu avea competența legală de a o emite, el nefiind niciodată angajat al DGRFP C., ce nu poate face obiectul analizei instanței de control.
Curtea reține deasemenea că angajatorul în raport de disp.art.272 Codul muncii, a făcut dovada respectării disp.art.65 alin.2 Codul muncii, desființarea postului fiind efectivă întrucât postul ocupat de apelant nu se mai regăsește în statul de funcții, și a avut o cauză reală și serioasă, determinată de reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Sunt nerelevante în soluționarea prezentei cauze în raport de limitele investirii primei instanțe - contestație împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă, aspectele invocate de apelant referitoare la organizarea examenului pentru ocuparea posturilor vacante.
Dispozițiile Legii nr. 329/2009, menționate de apelant, nu-i sunt aplicabile, întrucât are calitatea de personal contractual, iar încetarea contractului său individual de muncă cade sub jurisdicția muncii.
Pentru toate aceste considerente Curtea în temeiul disp.art.480 alin.1 NCPC respinge apelul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F. I., cu domiciliul ales în Dr. Tr. S., .. FN, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 174 din 17 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul M. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât și pe intimat M. FINANȚELOR PUBLICE - ANAF - DGRFP C., cu sediul în C., .. 2, jud. D..
Definitivă
Pronunțată în ședința publică de la 18 Iunie 2014
Președinte, T. Ț. | Judecător, M. P. | |
Grefier, C. C. |
Red. Jud. M. P./11.07.2014
Tehnored. CC/4 ex.
Jud. fond C. B.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 407/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 127/2014.... → |
|---|
