Obligaţie de a face. Decizia nr. 2269/2014. Curtea de Apel CRAIOVA

Decizia nr. 2269/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 29-05-2014 în dosarul nr. 11616/63/2013

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL CRAIOVA

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 2269/2014

Ședința publică de la 29 Mai 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE I. V.

Judecător F. D.

Grefier N. D.

x.x.x.x

Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta pârâtă . – Ghercești, Aviatorilor, nr.10, jud. D., împotriva sentinței civile nr.297/27.01.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C. – C., C..av.C. D. – ., ., ., având ca obiect obligație de a face.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul reclamant M. C. reprezentat de avocat C. D., lipsind apelanta pârâtă.

Procedura completă.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,

Avocat C. D. pentru reclamant M. C., a depus la dosarul cauzei decizia nr.203/20.11.2007 și situația locurilor de muncă grupa I-a și a II –a din A. C., după care,

Nemaifiind cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constatând cauza în stare de judecată a acordat cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii asupra recursului de față.

Avocat C. D. pentru reclamant M. C., a pus concluzii de respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de Tribunalul D., conform întâmpinării depusă la dosar, fără cheltuieli de judecată.

C R A I O V A

Asupra apelului civil de față.

Tribunalul D. prin sentința civilă nr.297 de la 27.01.2014 a admis cererea formulată de reclamantul M. C., CNP_, cu domiciliul ales în C., . cab. avocat C., nr. 5B, ., ., în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în Ghercești, ., jud. D., a constatat că activitatea desfășurată de către reclamant în perioada 05.09._92 se încadrează în grupa a II-a de muncă, în procent de 100 % din programul de lucru, în temeiul dispozițiilor Ordinului nr. 50/1990, Anexa 2, pct. 34.

A obligat pârâta să elibereze reclamantului o adeverință în acest sens.

Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că potrivit mențiunilor din carnetul de munca al reclamantului s-a reținut că în perioada dedusă judecății acesta a lucrat pentru angajatorul pârât în funcția de rectificator.

Din declarația martorului S. Ș. a reieșit că acesta, împreună cu reclamantul, au lucrat în perioada de timp specificată în calitate de rectificatori (martorul a lucrat și ca frezor), în aceleași condiții și loc de muncă, în aceeași incintă, unul în proximitatea altuia.

Îndeplineau concret aceleași sarcini și activități. Fiind vorba despre piese de precizie, se desfășurau operații de șlefuire în urma cărora se degajau particule de praf/ pulberi de la piatra abrazivă, de siliciu, dar și gaze de emulsie, etc.

Nu beneficiau de o ventilație corespunzătoare ori de instalații de anihilare a pulberilor.

Martorul a susținut că reclamantul și-a desfășurat activitatea în procent de 100% în aceste împrejurări, pe toată durata programului de lucru.

Aceste aspecte nu au fost combătute de către angajator, căruia îi revine sarcina probei, potrivit dispozițiile art. 272 din Codul muncii.

Principiul de bază al încadrării în grupele de muncă este cel al analizei condițiilor de muncă, care trebuie să aibă în vedere circumstanțele concrete.

Ordinul nr. 50/1990 a suferit numeroase modificări și completări, iar pentru unele categorii de personal, angajatorii au acordat pe cale administrativă grupe superioare de muncă, chiar în absența unei enunțări exprese în ordin.

În acest sens, al principiului caracterului nelimitativ este și decizia nr. 258/20.09.2004 a Î.C.C.J. conform căreia nu se poate restrânge aplicarea Ordinului nr. 50/1990 numai la activitățile și funcțiile prevăzute în forma inițială a actului, în lipsa unei dispoziții expres a însuși organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.

Tot un principiu, cel al nediscriminării a fost avut în vedere și prin decizia nr. 87/1999 a Curții Constituționale conform căreia nu există nici o rațiune să se mențină un regim discriminatoriu în materia grupelor superioare de muncă pentru persoanele care au activat în aceleași funcții indiferent de perioadă.

Tribunalul a facut și aplicarea în acest sens a jurisprudenței CEDO, care în cauza B. a decis că jurisprudența contradictorie a unei instanțe poate fi asimilată unui diferențieri de tratament care nu se bazează pe nici o justificare obiectiva si rezonabila. Prin urmare, s-a decis că o astfel de diferențiere constituie o încălcare a articolului 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Martorul a obținut recunoașterea faptului că a prestat o activitate încadrându-se în grupa a II-a de muncă, prin sentință judecătorească executorie, depusă în copie la dosar, nr. 5301/2013 pronunțată de Tribunalul D.. Dacă unor persoane care au lucrat în proximitatea reclamantului, în aceeași incintă și condiții de lucru, li s-a recunoscut grupa de muncă prin hotărâre judecătorească, cu putere de lucru judecat ce se impune acestei instanțe ca o prezumție legală absolută și irefragabilă, ar fi inechitabil ca unei alte persoane care a lucrat în mod real în condițiile specifice grupei de muncă să nu i se poată stabili această calitate și drepturile subsecvente, din pricina unei neglijențe ce nu îi incubă.

Din carnetul de muncă al reclamantului, depus în copie la dosar, coroborat cu declarația martorului, rezultă funcția și condițiile de muncă ale lucrătorului, acestea încadrându-se în ipotezele reținute de dispozițiile Ordinului nr.50/1990, Anexa 2, pct. 34.

În consecință, instanța a admis cererea și a constatat că activitatea desfășurată de către reclamant în perioada 05.09._92 se încadrează în grupa a II-a de muncă, în procent de 100 % din programul de lucru, în temeiul dispozițiilor Ordinului nr. 50/1990, Anexa 2, pct. 34.

În temeiul art.40 alin.2 lit. h) din Codul muncii (Legea nr. 53/2003, forma republicată cu o nouă numerotare a textelor), a obligat pârâta să elibereze o adeverință în acest sens.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâta .-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut că în mod eronat instanța a constatat că activitatea desfășurată de către reclamantul în perioada 05.04._92 se încadrează în grupa a II-a de munca, în procent de 100% din programul de lucru, în temeiul dispozițiilor Ordinului nr.50/1990, Anexa 2, pct.34.

Începând cu anul 1992 societatea a beneficiat de prevederile unor legi specifice industriei de apărare, respectiv Legea nr. 37/1992, Legea nr.78/1995, O.U.G. nr. 95/2002. Datorita lipsei de comenzi, treptat societatea și-a redus activitatea și numărul de salariați, iar pentru protejarea personalului din aviație rămas, societatea a beneficiat de protecția asigurată prin actele normative enumerate mai sus.

În conformitate cu prevederile Legii nr.37/1992 cu completările ulterioare - Decret nr. 45/1993 si Legea nr.14/1993 - pe durata întreruperii activității din cauza lipsei de comenzi în fabricile și secțiile ce produc tehnica militară, personalului civil încadrat i se plătește o indemnizație egala cu 60% din ultimul salariu de baza net lunar avut, indexat, fără să se ia măsura desfacerii contractului de muncă.

In consecință, salariații S A. C. SA s-au aflat la dispoziția societății la domiciliu, nefiind prezenți la serviciu.

Începând cu 1995 societatea a aplicat prevederile Legii nr.78/1995, art.6 - In cazul unor întreruperi ale activității agenților economici din cadrul sectorului de producției de apărare, din lipsa de materii prime sau de comenzi, salariații afectați pot rămâne la dispoziția agenților economici, îndeplinind sarcinile ce li se vor stabili și primesc o indemnizație egala cu 75% din ultimul salariu de baza lunar, inclusiv sporul de vechime, din care s-a dedus impozitul prevăzut de lege, cu menținerea contractului de muncă, pentru o perioada de cel mult 180 de zile lucrătoare, în cursul ultimelor 12 luni.

In aceasta perioadă salariații au stat la dispoziția societății fără să desfășoare activitățile din fișa postului. Salariații afectați de întreruperea activităților vor lucra alte activități sau vor efectua lucrările de întreținere necesare, conform planificării conducerii unităților,volumul muncii prestate, nedepășind 60% din timpul normal de lucru, potrivit indemnizației primite.

În concluzie a solicitat admiterea apelului si respingerea hotărârii Tribunalului D..

În drept și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 470 Cod Prod. Civ.

Apelul urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse.

Pentru soluționarea apelului prezintă relevanță analizarea efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia.

Prin art. 476 Cod pr. civilă s-a prevăzut că „(1) Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept. (2)În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.”

Potrivit art. 477 din Codul de pr. civilă „(1)Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”.

Rezultă din prevederile legale menționate că pentru a stabili care sunt limitele în care se dorește rejudecarea pricinii instanța are obligația de a verifica dacă cererea de apel conține motivele de fapt și de drept, astfel cum prevăd dispozițiile art. 470 alin. 1 lit. c) din Codul de pr. civilă. Dacă acestea nu au fost indicate limitele rejudecării sunt cele prevăzute de art. 476 alin.2 Cod pr. civilă, respectiv „numai pe baza celor invocate la prima instanță”. Dacă, însă, au fost formulate motive de apel instanței îi revine sarcina de a rejudeca pricina ținând cont de prevederile art. 477 alin. 1 sau 2 Cod pr. civilă.

În speță apelanta pârâtă, motivând apelul, a susținut în esență că în mod greșit s-a constatat că intimata reclamantă a desfășurat activitatea în grupa a II-a de muncă, deoarece începând cu anul 1992 societatea a beneficiat de prevederile unor legi specifice (Legea nr. 37/1992, Legea nr.78/1995, O.U.G. nr. 95/2002), în baza cărora salariaților li s-au achitat indemnizații, stabilite în condițiile legii, fără a presta activitățile din fișa postului.

Din modul în care apelanta a formulat motivele de apel rezultă fără echivoc faptul că aceasta critică sentința invocând recunoașterea greșită în favoarea intimatei reclamante a condițiilor specifice grupei a II-a de muncă pentru activitatea desfășurată începând cu anul 1992. Pentru restul perioadei pentru care a fost admisă acțiunea nu au fost formulate critici. Procedând astfel apelanta a determinat incidența în cauză a prevederilor art. 477 alin 1 Cod pr. civilă, limitând efectul devolutiv al apelului.

Referitor la perioada supusă atenției prin motivele de apel, Curtea reține că nu pot fi primite motivele invocate de apelanta pârâtă pentru schimbarea sentinței, întrucât primul act normativ invocat de apelanta pârâtă, Legea nr. 37/1992 a intrat în vigoare la 23 aprilie 1992 și nu s-a susținut și dovedit că aceasta ar fi fost aplicată retroactiv, începând cu 01.01.1992.

În raport de cele expuse, în baza art. 480 Cod pr. civilă, urmează a fi respins apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă ., cu sediul în Ghercești, ., județul D., împotriva sentinței civile nr.297/27.01.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. C., domiciliat în C., C..av.C. D. – ., ., ..

Decizie definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 29 Mai 2014

Președinte,

I. V.

Judecător,

F. D.

Grefier,

N. D.

11.06.2014

Red.jud.I.V.

4 ex/AS

j.f.I.S.V.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 2269/2014. Curtea de Apel CRAIOVA