Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1904/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1904/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-05-2014 în dosarul nr. 12413/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1904/2014
Ședința publică de la 15 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE F. D.
Judecător I. V.
Grefier N. D.
x.x.x.x
Pe rol judecarea apelului declarat de apelanta pârâtă . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE- CFR IRLU SA PRIN . C. – C., ., nr.14A, jud. D., împotriva sentinței civile nr.809/19.02.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. C. – C., ., D., având ca obiect drepturi bănești .
La apelul nominal făcut în ședință au lipsit părțile.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat următoarele: apelul a fost declarat și motivat în termen legal prin serviciul registratură la data de 06.05.2014, intimata reclamantă a depus la dosarul cauzei concluzii scrise, la care se află atașată împuternicirea avocațială a doamnei avocat U. O., precum și lipsa părților care au solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art.242 cod pr.civ., după care constatându-se cauza în stare de judecată s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Tribunalul D. prin sentința civilă nr.809 de la 19.02.2014 a admis acțiunea formulată de reclamantul B. C., CNP_,cu domiciliul în mun. C., ., județul D. în contradictoriu cu pârâta . București - . C. cu sediul în C., . Depoului, nr. 14 A, județul D., a obligat pârâta . București - . C. sa plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, cuvenit conform dispozițiilor din CCM la nivel de unitate din anii 2012-2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 13.12.2012 – 19.02.2014 (la zi), sume care vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă, corespunzător activității desfășurate.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că reclamantul a fost angajat al societății pârâte . București - . C. în perioada 13.12.2012 la zi, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Prin sentința Tribunalului D. s-a dispus obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform dispozițiilor din CCM la nivel de ramură 2008-2010 și CCM la nivel de unitate din anii 2011-2012, respectiv 2012-2014 si drepturile salariale efectiv plătite până la data de 13.12.2012.
Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 12.04.2012 și potrivit art. 144 din Legea 62/2011 s-a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat (art. 2 alin.1 "prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării").
Acest contract este valabil 2 ani de la data înregistrării, conform mențiunilor de la art. 2 alin.3 ("contractul colectiv de muncă este valabil pe o perioadă de doi ani de la data înregistrării").
Ca urmare, instanța a reținut că CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a produs efecte în intervalul 12.04.2012 – la zi, data pronunțării prezentei hotărâri.
Astfel potrivit art. 7 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 „Salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei nr. 1".
Conform Anexei nr. 1 pentru clasa de salarizare 1 s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 de lei pentru anul 2013 si pentru anul 2014.
Salariul minim a fost stabilit pe baza formulei: S = S clasa 1 * Kunde: S = salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1 = salariul de baza brut corespunzător clasei 1 de salarizare (care este 700 lei, așa cum rezultă din anexa 1); K = coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Pârâta nu a respectat însă aceste prevederi și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum rezultă din copia contractului individual de muncă al acestuia (prin împărțirea salariului de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției reclamantului rezultă un salariu minim mai mic de 700 lei).
Prin nerespectarea prevederilor CCM la nivel de unitate în perioada 13.12.2012– 19.02.2014, s-a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul au suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, repararea prejudiciului trebuind să fie integrală.
Față de cele arătate mai sus, instanța a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată ,diferențele dintre drepturile salariale calculate in raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, cuvenit conform dispozițiilor din CCM la nivel de unitate din anii 2012-2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 13.12.2012– 19.02.2014 (la zi), sume care vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data fiecărei scadențe, la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE-CFR IRLU SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, a invocat caracterul superficial al motivării instanței defond, întrucât a dat o interpretare greșită, care produce efecte contrare voinței partenerilor sociali semnatari ai contractului colectiv de muncă și nu a analizat toate înscrisurile și apărările invocate de către . pe parcursul derulării cauzei.
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 13.12._14. În aceste condiții, chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea plății diferențelor drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei din 2009 până la zi, ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită.
Astfel, contrar celor reținute de prima instanță prin hotărârea atacată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei evidențiat de grilele de salarizare din cuprinsul CCM, încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014. Cu toate acestea, instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect, dând o soluție greșită în sensul obligării . la plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi.
Ca atare, a învederat instanței de control judiciar analizarea acestor aspecte sesizate prin cererea de recurs, inclusiv în considerația principiului că menținerea hotărârii atacate este de natură a conduce la îmbogățirea fără justă cauză în persoana părții reclamante.
Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza prin analiza textelor legale care relevă ca având aplicabilitate mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare, ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior".
În esență acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, pe care îl invocă intimatul-petent ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu există un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
În mod incontestabil, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declara că această societate se afla în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or, acest ultim document nu reprezintă un act unilateral, așa cum lasă să se înțeleagă prima instanță, ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, societatea pe de o parte și sindicatele reprezentative pe de altă parte. Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază și semnează Contractul colectiv de muncă în numele salariaților. D. urmare, dacă instanța de fond, analizând atitudinea unității a concluzionat că nu se poate invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant, prima instanță ar fi trebuit, din perspectiva normelor legale în vigoare, să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, a învederat instanței de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți, deoarece . SA nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de
activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001.
Împrejurarea că . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, și anume, conform art. 11 alin. l lit. c) din Legea nr.130/1996, text ce are următorul conținut:
« (1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează :
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. »
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci aplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigura întreținerea și repararea locomotivelor ori a altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de «transport». Prin analogie, dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, deoarece activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art. 11 alin.l lit.c din Legea nr. 130/1996 și la art8 alin. l din aceeași lege.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr. 130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului.
Însă, prima instanță, fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusă judecății s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură, transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanță ar fi putut ignora prevederile Contractului Colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anulării acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiată având în vedere următoarele considerente":
Potrivit art. l și art.8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Aceiași reglementare se regăsea și la art. l și art.8 din OG nr.8/2000, cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002.
Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale.
Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art. 166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație.
Dobânda legală reglementată de art. 1088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011, privește exclusiv convențiile, după caz, contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate.
În dreptul muncii, plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art. 166 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plată a drepturilor salariale se transformă în daune interese, potrivit art. 1530 Cod civil.
Potrivit dispozițiilor art. 166 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor.
Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Pentru toate motivele expuse mai sus, a considerat că nu se impunea actualizarea sumei datorate intimatului-reclamant atât cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale, prima instanță rezolvând destul de sumar cererea de chemare în judecată, fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
A solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecății, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În drept, a invocat dispozițiile art.466 și următ. din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Apelul este nefondat.
Prin art. 41(1) al Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 – 2010, au fost stabiliți coeficienți minimi de ierarhizare, pe categorii de salariați, cu valori cuprinse între 1 și 2.
La alin. 2 s-a prevăzut că acești coeficienți se aplică la „…salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stabilit prin art.41, alin. 3 lit. a).”
Salariul de bază minim brut începând cu data de 01.01.2008 a fost stabilit la valoarea de 700 lei potrivit art.41, alin. 3 lit.(a) din contract.
Potrivit art. 41 alin. 3 (b): „ părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art.41 (3,a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. 1 din prezentul contract de muncă.”
În consecință, prin contractul colectiv la nivel de ramură s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare, precum și salariul de bază minim brut.
S-a prevăzut totodată că acești coeficienți minimi de ierarhizare se aplică la salariul de bază minim brut respectiv.
Totodată, potrivit art. 41 alin. 3 (b), în negocierile colective la nivel de grup de unități și de unitate, părțile implicate urmează să pornească în stabilirea drepturilor de la cele două valori minime stabilite prin contractul de muncă la nivel de ramură.
Fiind valori minime, stabilirea salariilor pentru diferitele categoriile de salariați trebuie să plece de la aceste valori în sens crescător.
Prin acte adiționale la contractul colectiv de muncă, salariul de bază minim brut la nivelul grupului de unități, așa cum rezultă din recunoașterile unității pârâte, a fost de 540, 570, respectiv 600 pentru diferite perioade de timp.
Pe de altă parte, au fost negociați coeficienți de ierarhizare în mod crescător în raport de clasa de ierarhizare, însă aceștia nu au fost aplicați la un salariu de bază minim brut de 700, cum prevede art. 41(2) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, ci la valoarea de 570 lei.
Prin urmare, în mod temeinic și legal, instanța de fond a constatat încălcarea prevederilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Potrivit art. 11(1) din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada în litigiu, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, după cum urmează:
a) pentru toți salariații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
b) pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel;
c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
Potrivit art. 8 (1), clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.
(2) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 (1) din Codul Muncii, în redactarea din perioada în litigiu, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din Codul Muncii, în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40 (2) din Codul Muncii, angajatorului în revin, în principal, următoarele obligații:
c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Potrivit art. 236 (4) din Codul Muncii, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
În raport de prevederile legale mai sus menționate, clauzele contractelor colective de munca își produc efecte pentru toți salariații din unitățile respective.
Ca atare, în mod temeinic și legal, a reținut instanța de fond că pârâta nu a respectat aceste obligații, deși prevederile contractuale încheiate la nivel superior sunt obligatorii și au caracter minimal pentru nivelurile inferioare.
Angajatorul nu are obligația de a respecta dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior doar în cazul în care la nivelul angajatorului nu există încheiat contract colectiv de muncă.
Dimpotrivă, din dispozițiile legale mai sus menționate rezultă efectul obligatoriu al contractelor colective de muncă de nivel superior și caracterul minimal al drepturilor stabilite prin aceste contracte față de cele de nivel inferior.
Curtea constată că alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective trebuie reținute atât principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referință, potrivit art. 11(1) din Legea nr.130/1996, cât și principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de muncă, care determină interdicția prevăzută de art. 247 din Codul Muncii.
În consecință, în situația existenței unor contracte care stabilesc drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, datorită celor două principii, angajatorul are obligația să aplice clauzele contractuale obligatorii mai favorabile.
Din această perspectivă, Curtea reține considerentele deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale, potrivit cu care: „Curtea a reținut că dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
Referitor la critica recurentei privind reactualizarea acestor drepturi și acordarea dobânzii legale, Curtea reține următoarele.
Drepturile bănești acordate de prima instanță au natură salarială, iar prin neacordarea lor la data când erau datorate, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral, potrivit art. 166 alin.4 Codul muncii.
Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste drepturi bănești prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daunele interese la care este îndreptățit reclamantul pentru întârzierea nejustificată a plății acestora.
Prin acordarea acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație, nu înseamnă că va fi obligată recurenta la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul plății. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plății, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.
Daunele interese pentru neexecutarea obligației de plată, la care fac trimitere disp.art.166 alin.4 din Codul muncii și care cuprind dobânda legală, așa cum prevedeau dispozițiile art.1088 Cod civil, au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată.
Prin obligarea recurentei la plata acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului.
În raport de considerentele expuse, Curtea, în temeiul dispoz. art. 480 Cod pr. civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE- CFR IRLU SA PRIN . C., cu sediul în C., ., nr.14A, județul D., împotriva sentinței civile nr.809/19.02.2014, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. C., domiciliat în C., ., județul D..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Mai 2014.
Președinte, F. D. | Judecător, I. V. | |
Grefier, N. D. |
21.05.2014
Red.jud.F.D.
4 ex/AS
j.f.C.D.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 247/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 950/2014.... → |
|---|
