Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 5935/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 5935/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 16-01-2014 în dosarul nr. 4488/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 39/2014
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE- C. R.
Judecător-M. L. N. A.
Grefier- F. I.
000
Pe rol, judecarea apelului declarat de pârâta ., împotriva sentinței civile nr. 5935 din 25 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D.-Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. A., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părtile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, iar prin conținutul motivelor de apel, apelantul a solicitat judecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 411 NCPC, după care:
Curtea, luând act de solicitarea apelantului pârât, de judecare a cauzei în lipsă și constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de judecată și a trecut la soluționarea apelului:
INSTANȚA
Asupra apelului de față.
Prin sentința nr.5935 din 25 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D.-Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul B. A. cu domiciliul în ., ., județul D. și pe pârât . BUCURESTI, cu sediul în București, bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 având ca obiect drepturi bănești
S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului diferența dintre ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010 calculat în funcție de salariul de bază brut de 700 lei conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 – 2010 și cel plătit, sumă actualizată și cu dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anii 2011 și 2012, conform prevederilor CCM - urilor la nivel de unitate valabile în anii respectivi, calculat în funcție de salariul de bază de 700 lei, sume actualizate și cu dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
S-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă pentru anii 2010, 2011, 2012, calculată în funcție de salariul de bază brut de 700 lei conform prevederilor CCM la nivel de ramură și respectiv de unitate și cea plătită, sume actualizate și cu dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
S-a respins cererea privind salariul suplimentar pentru anii 2011 - 2012 echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantului din luna decembrie a anului respectiv conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional, precum și ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C., P. și Ziua Feroviarului din anii 2011 - 2012 echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional.
S-a dispus obligarea pârâtei la 150 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Cu privire la excepția prescripției invocată de pârâtă, instanța a constatat că este neîntemeiată și a respins-o deoarece drepturile solicitate de reclamant sunt drepturi de natură salarială, ("salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri" așa cum prevede art. 160 din codul muncii), astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 268 al. 1 lit. c codul muncii, potrivit cărora pentru cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri pentru salariați termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, termen în care se încadrează prezenta cerere.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al societății pârâte . București - . C., în anii 2010 – 2012, anii pentru care se solicită drepturile bănești, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Potrivit art. 50 alin. 3 din CCM la nivel de unitate valabil pe anii 2009 - 2010 s-a prevăzut că "salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă" (primă de vacanță cum o numește reclamantul).
Cu privire la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010 instanța a constatat că a fost plătit de unitatea pârâtă așa cum rezultă din statele de salarii depuse la dosar.
În schimb pârâta căreia îi revine sarcina probei nu a dovedit că a calculat cuantumul acestui ajutor în raport de salariul de bază brut de 700 lei conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 – 2010.
Ca urmare instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența dintre ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010 calculat în funcție de salariul de bază brut de 700 lei conform prevederilor art. 41 alin. 3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi valabil pe anii 2008 – 2010 și cel plătit, sumă actualizată și cu dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Dispozițiile privind ajutor material pentru recuperarea forței de muncă au fost cuprinse, în aceeași formă și în art. 49 alin. 3 din CCM unic la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional până la 31.01.2011, precum și în CCM la nivel de unitate valabil pentru anii 2011 – 2012 ( art. 49 alin.3) și respectiv 2012 - 2014 (art. 50 alin.4)
Deoarece pârâta nu a acordat reclamantului acest drept instanța a obligat-o să plătească reclamantului ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anii 2011 și 2012, conform prevederilor CCM - urilor la nivel de unitate valabile în anii respectivi, calculat în funcție de salariul de bază de 700 lei, sume actualizate și cu dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
În ce privește indemnizația de concediu de odihnă pe anii 2010, 2011, 2012 instanța a reținut că pârâta nu a făcut dovada calculării și plății acesteia în raport de salariul de bază de 700 lei, salariu la care reclamantul era îndreptățit conform art. 41 alin 3 litera a din CCM la nivel de ramură transporturi valabil până la 31.12.2010 și respectiv conform prevederilor din CCM la nivel de unitate valabile în anii 2011 – 2012 și 2012 – 2014, pentru care s-au pronunțat hotărâri judecătorești.
Ca urmare instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența dintre indemnizația de concediu de odihnă pentru anii 2010, 2011, 2012, calculată în funcție de salariul de bază brut de 700 lei conform prevederilor CCM la nivel de ramură și respectiv de unitate și cea plătită, sume actualizate și cu dobânda legală aferentă, de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
În ce privește salariul suplimentar pentru anii 2011 - 2012 echivalent cu salariul de bază de încadrare al reclamantului din luna decembrie a anului respectiv conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional, precum și ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C., P. și Ziua Feroviarului din anii 2011 - 2012 echivalent fiecare cu un salariu de bază la nivelul clasei 1 de salarizare conform art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006-2008 prelungit prin act adițional instanța constată că aceste drepturi sunt solicitate în baza unor prevederi din CCM –uri care nu mai erau în vigoare în anii 2011 – 2012.
Astfel CCM la nivel de ramură transporturi a fost valabil doar până la 31.12.2010, iar CCM la nivel de G. de unități a fost valabil doar până la 31.01.2011. Dreptul reclamantului la salariul suplimentar pentru anii 2011 - 2012 și ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C., P. și Ziua Feroviarului din anii 2011 – 2012 s-a născut după expirarea termenului de valabilitate al respectivelor contracte colective de muncă, când nu mai exista deci reglementarea în baza căreia ar fi putut beneficia de drepturile solicitate.
Ca urmare instanța a respins aceste capete de cerere ca neîntemeiate.
În baza art. 453 din codul de procedură civilă a obligat pârâta la 150 lei cheltuieli de judecată către reclamant, reprezentând onorariul de avocat dovedit cu chitanța depusă la dosar.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel pârâta S.C. ÎNTREȚINRE ȘI REPARAȚII LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE - C. I. S.A. BUCUREȘTI.
A arătat că în mod greșit prima instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât pretențiile intimatului-reclamant derivă din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective muncă, astfel încat sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, conform cărora acțiunea este tardiv formulată și nicidecum nu sunt aplicabile dispozițiile art.283 lit.c din Codul Muncii, așa cum in mod eronat a declarat prima instanța pentru a-si justifica soluția de respingere a excepției invocate.
Principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei invocând ca temei CCM la nivel de unitate 2011-2012 și 2012-2014. Reținerea ca temei a acestor înscrisuri pentru plata acestor diferențe nu se justifică.
În aceste condiții chiar dacă cererea reclamantului reclamă acordarea plata diferențelor
drepturilor salariale în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită. Astfel, contrar celor reținute de prima instanța prin hotărârea atacată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază corespunzător clasei de salarizare așa cum „relevă grilele de salarizare din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014.
Cu toate acestea instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect, dând o soluție greșită în sensul obligării . la plata diferentelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi.
Superficialitatea instanței de fond este relevată de faptul că prin considerente retine în mod greșit că în perioada 2011-2012 drepturile intimatului-reclamant își găsesc temeiul legal în CCM la nivel de unitate potrivit art.7. Or printr-o analiză atentă a probelor administrate în prezenta cauză instanța de fond ar fi putut să observe faptul că prevederile înscrise la art.7 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 se coroborează cu art.105 alin. 8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l în vederea emiterii unei opinii juste asupra utilizării coeficienților de ierarhizare. Prin urmare, singura concluzie judicioasă care se impunea în acest sens consta în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim.
Precizări similare a învederat instanței de control judiciar referitor la CCM încheiat la nivel de unitate 2012-2014 înregistrat în data de 12.04.2012, în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim, concluzie desprinsă tot din coroborarea art.7 cu art.105 alin. 8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l.
Tot în acest context reamintesc faptul că în 2012 nu mai era în vigoare nici CCM incheiat la nivel de grup de unități sau cel la nivel de ramură pe care în mod eronat le aduce în discuție prima instanță, chiar dacă au arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond și prin acte justificative în acest sens că nu sunt aplicabile la nivelul ..
O altă critică adusă acestei hotărâri se circumscrie opiniei cum că instanța de fond a dat o interpretare greșită actului dedus judecații.
Astfel chiar dacă s-a arătat că în CCM incheiat la nivel de unitate 2011/2012. 2012/2014 partenerii sociali au convenit că pentru calculul salariului nu se mai uzitează coeficienții de salarizare si ca atare nici formula de calcul, ci se aplică grila de salarizare Anexa 1, prima instanță a reținut în mod greșit că salariul minim a fost stabilit în baza formulei de calcul S= S clasa 1*K și pentru a demonstra acest lucru exemplifica prin împărțirea salariului intimatului la clasa de salarizare aferentă. Or soluția instanței este total greșită atâta timp cât prin cele două Contracte colective de muncă cu aplicabilitate 2011 și 2012 s-a stabilit ca fiecare salariat va avea salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare aferenta funcției pe care o deține asa cum sunt prezentate prin Anexa 1 - grila de salarizare. Nici o clauză din cele doua CCM incheiate la nivel de unitate nu prevede modalitatea de calcul prezentată de prima instanță prin hotărârea atacată ( utilizarea formulei de pâlcul) ceea ce denotă incapacitatea instanței de fond de a analiza și corobora actele depuse la dosarul pauzei în acest sens. La o analiză minuțioasă a acestor acte prima instanța ar fi putut observa că această formulă de calcul pentru stabilirea salariului fiecărui salariat era prevăzută în CCM încheiate la nivel de unitate în anii anteriori.
Astfel, contrar celor susținute prin cererea introductivă de chemare în judecată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare obținută de fiecare salariat (aferentă funcției pe care o deține) conform Anexei 1 -grila de salarizare - din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 101 1/2012 și 2012/2014
In aceste condiții învederează instanței de judecată faptul că au dispărut coeficienții de salarizare șii implicit formula prin care era stabilit salariul de baza brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, concluzie desprinsă din coroborarea art.7 din cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l care indică pentru fiecare clasă de salarizare nivelul salariului de bază brut, clasei de Salarizare 1 fiindu-i aferentă valoarea de 700 lei.
Ca atare, soluția instanței cum că indemnizațiile de concediu în anii 2010, 2011 și 2012 nu au fost calculate și plătite în raport de salariul de bază de 700 lei nu are nici un temei legal, iar dovezile sunt inexistente fiindcă reclamantul nu a arătat în clar valoarea indemnizației de concediu primită în fiecare an pentru a exista certitudinea că nu s-au respectat prevederile art.50 din CCM încheiat la nivel de unitate referitor la modalitatea de calcul al acestor drepturi bănești. Consideră că soluția instanței ar fi fost corectă dacă s-ar fi bazat pe un calcul just al acestei indemnizații de concediu care reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prevăzute la alin.(l) din ultimele 3 luni lucrate anterior celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Ca atare, un calcul real al acestei indemnizații de concediu atrăgea dupa sine necesitatea existenței unor date referitoare la veniturile obținute de intimat pe ultimele trei anterior efectuării concediului de odihna si a numărului de zile de concediu.
Mai mult, refuzând să-și exercite rolul activ, instanța de fond conchide în mod injust că în lipsa unei dovezi de calcul simpla afirmație a intimatului-reclamant că nu i-au fost acordate aceste drepturi bănești îi permite să-i admită cererea fără a solicita probe care să-i justifice soluția.
De asemenea, apreciază că instanța de fond a omis să facă aplicarea dispozițiile Codului de procedură civilă care consacră rolul activ al judecătorului care are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, putând ordona administrarea probelor pe care le considera necesare.
Simpla constatare că partea nu a făcut dovada că reclamantul a încasat diferența dintre prima de vacanță pe anul 2010 ( ajutorul material pentru recuperarea forței de munca) primita și cuvenită nu avea cum să conducă la aflarea adevărului în speță. Prima instanța ar fi trebuit să pună în discuția părților necesitatea administrării acestei probe, iar această omisiune demonstrează că instanța de fond a soluționat practic cauza, fără a intra în cercetarea fondului.
Ignorarea voinței părtilor cu scopul obținerii de către intimatul-reclamant a unor foloase pe care chiar părțile au înțeles să nu le primească, reprezintă o încalcare a forței obligatorii a contractului, neexistând astfel nici un temei al pretențiilor salariatului cu privire la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pentru pentru anul 2010 (prima de vacanta) raportată la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, opinie exprimată și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei și susținută de extrasele CCM încheiat la nivel de unitate în această perioadă.
Dimpotrivă clauza înscrisă în CCM încheiat la nivel de unitate prevede acordarea acestui drept la nivelul salariului de bază corespunzător clasei de salarizare 20 valabil la data începerii concediului de odihnă.
Instanța de fond, fără a analiza actele depuse în susținerea întâmpinării a admis în mod greșit petitul privind acordarea primei de vacanță pe anul 2010, chiar dacă statul de plată din 2010 evidenția acordarea acestui drept. Cu toate acestea instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect dând o soluție greșită în sensul obligării . la plata primei de vacanță pe anul 2010.
Mai mult, apreciază că atâta timp cât în cauză intimatul-reclamant nu a solicitat ca salariul său de bază să fie calculat și plătit la valoarea de 700 lei, prima de vacanță în mod distinct nu ar putea fi stabilită și calculată în funcție de un salariu de bază de 700 lei ce nu a fost stabilit și plătit de către ., astfel că se impune respingerea acestui capăt de cerere ca fiind neîntemeiat.
Definind contractul colectiv de muncă prin dispozițiile art.236 alin.l din Codul Muncii, ca fiind acel contract prin care părțile stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă, legiuitorul stabilește prin dispozițiile ce urmează atât forța lui obligatorie, cât și relativitatea efectelor sale.
Astfel, potrivit alin.3 al art.236 din Codul muncii, clauzele contractului colectiv de muncă, stabilite în limitele și în condițiile prevăzute de lege, constituie legea părtilor, executarea contractului fiind, potrivit art.243 alin.l din Codul Muncii, obligatorie.
Această executare presupune respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate atrăgând răspunderea celor vinovați.
Așa fiind, ignorarea voinței părților cu scopul obținerii de către intimatul-reclamant a unor foloase pe care chiar părțile au înțeles să nu le primească, reprezintă o încălcare a forței obligatorii a contractului, neexistand astfel nici un temei al pretențiilor salariatului cu privire la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pentru anul 2011 și 2012 (prima de vacanță), opinie exprimată și prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei și susținută de extrasele CCM încheiate la nivel de unitate în această perioadă. Instanța de fond printr-o interpretare greșită a actului dedus judecății admite petitul referitor la acordarea acestor drepturi bănești invocând ca temei CCM încheiate la nivel de unitate fără a lua în considerare că nu există nici o clauza în conținutul acestor acte care să stipuleze acest drept și mai mult decât atât chiar în condițiile prin cererea introductivă intimatul-reclamant își întemeia aceste pretenții pe dispozițiile CCM la nivel de grup de unități care așa cum a arătat și a reținut și prima instanță prin hotărârea atacată a fost valabil până la 31.01.2011.
Chiar dacă acest drept-ajutorul material de recuperare a forței de muncă-era prevăzut în CCM-urile încheiate la nivel de unitate în anii precedenți, acesta nu se mai regăsește în CCM valabile în perioada 2011 2012, partenerii sociali fiind de acord prin clauza înscrisă la art.105 (1) din cap.XI dispoziții finale ca la următoarele -discuții privind un nou CCM să negocieze prevederi referitoare la acordarea acestui drept.
Ca atare, învederează instanței de control judiciar analizarea acestor aspecte sesizate prin cererea de recurs, inclusiv în considerația principiului că menținerea hotărârii atacate este de natură a conduce la îmbogățirea fără justă cauză în persoana părții reclamante.
Pe parcursul derulării prezentei cauze a susținut și argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței care relevă că intimatul-reclamant își motivează cererea invocând clauze inserate în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi în condițiile în care în acea perioadă la nivelul . erau în vigoare și prin urmare aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității 2009/2010, 2011/2012 și 2012/2014. Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza prin analiza textelor legale care relevă că având aplicabilitate mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu exista contract colectiv de muncă, se aplica contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior". În esență acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe care-l invocă intimatul-petent ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
În mod incontestabil Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declară că societatea se află în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or acest ultim document nu reprezintă un act unilateral așa cum lasă să se înțeleagă prima instanța ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, subscrisa societate pe de o parte și sindicatele reprezentative pe de alta parte.
Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază și semnează Contractul colectiv de muncă în numele salariaților. D. urmare dacă instanța de fond analizând atitudinea subscrisei a concluzionat că nu putea invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant prima instanța ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, învederează instanței de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți deoarece . nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001.
Împrejurarea ca . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr.130/1996, și anume, conform art.ll alin.l lit.c) din Legea nr.130/1996, text ce are următorul conținut: « (1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte, dupa cum urmează - c) pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă. ».
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigură întreținerea și repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de «transport». Prin analogie dacă s-ar admite o interpretare de acest gen atunci oricărei unități de reparații autovehicule ar trebui să i se aplice acest contract, căci activitatea de transport se realizează și cu ajutorul autovehiculelor, ceea ce excede sensului noțiunii de transport.
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin.l din Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art.ll alin.l lit.c din Legea nr. 130/1996 și la art.8 alin.l din aceeași lege.
Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr.130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului. Însă, prima instanța fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusă judecății s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanță ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv incheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-și efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiată având în vedere următoarele considerente.
Potrivit art.1 și art.8 din O.G. nr. 13/2011 părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru intarzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculandu-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Aceeași reglementare se regăsea și la art.l și art.8 din OG nr.8/2000 cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002.Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentandu-l diferența de drepturi salariale. Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art.l66 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație.
Dobânda legală reglementată de art.l088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l.535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr.13/2011 privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate. În dreptul muncii plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante * au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art.166 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plata a drepturilor salariale se transforma în daune interese potrivit art.1530 Cod civil. Potrivit dispozițiilor art.l66 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor. Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea in raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Pentru toate motivele expuse mai sus consideră că nu se impune actualizarea sumei datorate reclamantului atat cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale.
De aceea, este de părere că prima instanță a rezolvat destul de sumar cererea de chemare în judecată fără a uza pe deplin de rolul sau activ pentru a oferi o justă soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
Pentru toate aceste considerații solicită examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecății, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
Solicită judecarea apelului în lipsă în conformitate cu art. 411 alin.l pct.2 din din Legea nr.l34/2010 privind Codul de procedură civilă.
Probele solicitate sunt următoarele: înscrisuri și interogatoriu, urmând a fi administrate și orice alte probe a căror necesitate ar reieși din dezbateri.
În drept, își întemeiază apelul pe dispozițiile art.466 și următoarele din Legea nr.l34/2010 privind Codul de procedură civilă.Anexează extras din CCM la nivel de unitate în perioada 2011/2012 și extras din CCM la nivel de unitate în perioada 2012-2014.
Intimatul a depus la dosar concluzii scrise solicitând respingerea apelului.
Cu privire la soluția pronunțată pe excepția prescripției, Curtea constata că această critică este nefondată, având în vedere natura drepturilor solicitate de reclamant, și anume drepturi de natură salarială și disp.art.171 alin.1 raportat la art.268 alin.1lit.c Codul muncii.
Potrivit dispozițiilor art. 171 al. 1 Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. Potrivit disp.art.268 alin.1 lit.c Codul muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unei despăgubiri către salariat.
Pe fondul cauzei Curtea reține următoarele;
În cauză a formulat apel doar unitatea recurentă nu și persoana fizică, astfel încât instanța se va pronunța în limitele investirii prin raportare la principiul disponibilității.
Prin sentința civilă nr.1025/15.02.2013.2012 pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/63/201 rămasă definitivă, prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 5541/2013 a Curții de Apel C. s-a admis in parte actiunea formulata de intimat.
S-a dispus obligarea pârâtei . București- . C. să-i plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei cuvenit conform art.41 alin.3 lit. a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și dispoz. din CCM la nivel de unitate din anii 2011-2012 respectiv 2012-2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 02.10._10, 21.02._12, 12.04._13, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă.
Ca urmare reclamantul este beneficiarul unui titlu executoriu pentru toate drepturile salariale ce trebuie plătite de angajator pentru perioada stabilită în titlu în cadrul cărora este inclusă și indemnizația de concediu și ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010.
Toate aceste drepturi datorate de angajator vor fi calculate în raport de salariul de bază minim de 700 lei, cuvenit conform art.41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și dispozițiilor din CCM la nivel de unitate din anii 2011-2012 respectiv 2012-2014, așa cum s-a stabilit prin sentința nr.1025/2013 pronunțată de Tribunalul D..
Încasarea efectivă a diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit acestui titlu executoriu și drepturile salariale primite, este o problemă de executare.
Ca urmare în prezenta cauză, nu mai pot fi repuse în discuție aspectele referitoare la obligarea . la plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi, existând o hotărâre judecătorească care a statuat, cu putere de lucru judecat, obligația apelantei de a plăti reclamantului intimat diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim de 700 lei, cuvenit conform art,41 alin.3 lit.a din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și dispozițiilor din CCM la nivel de unitate din anii 2011-2012 respectiv 2012-2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 01.09-31.12.2010, 21.02._12, 12.04._12 la zi, sume ce vor fi actualizate cu rata inflației la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculate de la data fiecărei scadențe la data plății efective.
În raport de aceste precizări Curtea reține că, reclamantul va încasa diferențele salariale dintre indemnizația de concediu de odihnă pentru anii 2010, 2011 2012, și ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010 calculate în raport de salariul de bază minim de 700 lei și cele efectiv plătite reclamantului intimat, în urma executării sentinței civile nr. 1025/2013 pronunțată de Tribunalul D..
Referitor la solicitarea reclamantului de a i se acorda ajutorului material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2011 și 2012 calculate în raport de salariul de bază minim de 700 lei, Curtea reține următoarele.
La art.105 din CCM la nivel de unitate 2011-2012, s-a menționat că părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM să negocieze următoarele prevederi printre care sunt și cele referitoare la ajutorul material pentru recuperarea forței de muncă. La încheierea CCM 2012-2014, părțile nu au stabilit expres acordarea efectivă a acestui drept iar la art.98 alin.1 s-a prevăzut că începând cu anul 2013 salariații vor beneficia de acest drept condiționat însă de prevederea în mod expres cu destinație specială în BVC a fondurilor necesare.
Rezultă așadar că voința părților contractante nu a fost aceea de a se acorda efectiv acest drept pentru anul 2011 și 2012, ci numai de a se negocia la încheierea unui nou CCM acordarea acestui drept.
Concluzia ce se desprinde din aceste dispoziții din CCM la nivel de unitate este aceea că angajatorul nu s-a obligat acorde acest drept salariaților pentru anii 2011 respectiv 2012.
Ca urmare reclamantul nu este titularul unui drept, pentru ca în temeiul art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii să invoce neîndeplinirea unei obligații din CCM la nivel de unitate aplicabil în cauză.
Sunt considerentele pentru care Curtea constată că intimatul nu este îndreptățit nici la acordarea acestor drepturi salariale.
Pentru toate aceste considerente Curtea constată că nu se mai impun a fi analizate celelalte critici din apel.
Pe cale de consecință în temeiul disp.art.480 alin.2 Cod pr.civilă Curtea, admite apelul declarat de pârâtă, va schimba în parte sentința în sensul respingerii și cererilor privind diferență ajutor material pentru recuperarea forței de muncă pe 2010, ajutor material pentru recuperarea forței de muncă pe anii 2011-2012 și diferență indemnizație concediu 2010, 2011, 2012, precum și respingerea cererii de cheltuieli de judecată, partea necăzând în pretenții.
Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâta ., cu sediul în București, bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 împotriva sentinței civile nr. 5935 din 25 septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul D.-Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. A., cu domiciliul în ., ., județul D. .
Schimbă în parte sentința civilă, în sensul respingerii și a cererilor privind diferența ajutor material pentru recuperarea forței de muncă pe anul 2010, ajutor material pentru recuperarea forței de muncă pe anii 2011-2012 și diferența indemnizației concediu 2010,2011,2012, precum și respinge cererea de cheltuieli de judecată.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 decembrie 2014.
Președinte, C. R. | Judecător, M. L. N. A. | |
Grefier, F. I. |
Red.Jud.M.L.N. A.
Tehn.I.C./Ex.5/20.01.2014
Jud.Fond/ Cl.D.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 311/2014.... → |
|---|
