Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 479/2014. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 479/2014 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 20-02-2014 în dosarul nr. 3738/104/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 479
Ședința publică de la 20 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. B.
Judecător G. I.
Grefier E. O.
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelanta-pârâtă . Locomotive și Utilaje - C. I. SA BUCURESTI -PRIN . C., cu sediul în C., ., nr.14A, jud. D., împotriva sentinței civile nr. 1890 din 20 Noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul O., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. C., cu domiciliul în ., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns intimatul-reclamant T. C., asistat de avocat R. A., care a substituit pe avocat U. O., lipsind apelanta-pârâtă . Locomotive și Utilaje - C. I. SA BUCURESTI -PRIN . C..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care învederează instanței că apelul a fost declarat și motivat în termen, apelanta-pârâtă a solicitat judecarea în lipsă, potrivit dispozițiilor art.411 alin.2 NCPC, intimatul nu a depus întâmpinare, după care;
Avocat R. A., pentru intimatul-reclamant T. C., a depus la dosar împuternicirea avocațială nr._/19.02.2014, delegație de substituire și chitanța nr.17/19.02.2014, privind onorariu avocat.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, instanța, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra apelului.
Avocat R. A., pentru intimatul-reclamant T. C., a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond, ca temeinică și legală. A solicitat plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului O., la data de 25.07.2013, sub nr._, reclamantul T. C. a chemat în judecată pe pârâta .. I. SA București - prin . C., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună:
- obligarea pârâtei să–l plătească la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, începând cu data de 01.01.2011- la zi.
- obligarea pârâtei să-i plătească diferența dintre drepturile salariale de care a beneficiat, pentru o valoare a salariului de bază minim brut de 600 lei și drepturile salariale de care trebuia să beneficieze calculate pentru o valoare a salariului de baza minim brut de 700 lei, începând cu data de 01.01.2011 la zi, în conformitate cu legislația muncii și cu C.C.M. al . 2011-2012, respectiv 2012-2014, la nivel de unitate.
- obligarea pârâtei la plata de daune interese, constând în actualizarea sumelor pe care i le datorează cu rata inflației, precum și dobânda legală la sumele respective;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în perioada dedusă judecății a fost angajat al societății pârâte, conform carnetului de muncă depus la dosar.
În această perioadă a fost plătit la o valoare a salariului de bază minim brut de 600 lei inferioară valorii de 700 lei prevăzută de art. 2, 7, 11 și 17 din CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012 și 2012-2014.
S-a arătat că CCM la nivel de unitate pe anii 2011-2012 este valabil de la data de 01.02.2011, până la data de 31.03.2012, iar CCM pe anii 2012-2014 este valabil de la data de 01.04.2012, pe o perioadă de 2 ani.
Conform Anexei 1 din aceste contracte, pentru clasa de salarizare I s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 lei, iar salariul minim a fost stabilit după formula de calcul: coeficientul de ierarhizare x salariul de bază corespunzător clasei I de salarizare.
A arătat că pârâta nu a acordat salariul stabilit prin CCM, încălcând dispozițiile art.40 alin.2 Codul muncii.
Pârâta .. I. SA București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
De asemenea, pe cale de excepție, s-a invocat autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește drepturile solicitate de reclamant, arătând că prin sentința civilă nr. 8001/23.11.2012 a Tribunalului O., pronunțată în dosarul nr._, s-a admis în parte cererea reclamantului și a fost obligată pârâta să–l plătească la valoarea salariului de baza minim brut de 700 lei pe perioada 16.10.2009 – 31.12.2010, chiar dacă prin cererea de chemare în judecată solicita să i se acorde aceste drepturi bănești la zi.
Pe fond, în motivarea întâmpinării a arătat că la stabilirea salariului reclamantului s-a avut în vedere salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare obținută de fiecare salariat, conform anexei 1 – grila de salarizare din CCM la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014, astfel că salariul reclamantului a fost mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară.
Prin sentința civilă nr.1890 din 20 Noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul O., Secția I Civilă, în dosarul nr._, s-a admis excepția autorității de lucru judecat pentru perioada 01.01._12, invocată de pârâta . București prin . C..
S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul T. C., în contradictoriu cu pârâta . București, prin . C., având ca obiect drepturi bănești.
A fost obligată pârâta . BUCURESTI -. C. să plătească reclamantului, în raport de activitatea desfășurată de acesta, diferențele dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei cuvenit, conform dispozițiilor din CCM unic la nivel de unitate din anii 2011-2012, respectiv 2012 - 2014 și drepturile salariale efectiv plătite pe perioada 07.11._13 ( la zi) sume care vor fi actualizate cu rata inflației la data plății efective.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 150 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 8001/23.11.2012 a Tribunalului O., pronunțată în dosarul nr._, s-a admis în parte cererea reclamantului și a fost obligată pârâta . București să plătească reclamantului diferențele dintre drepturile salariale calculate la nivelul salariului de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, pe perioada 16.10._10, sume care vor fi actualizate raportat la rata inflației, precum și dobânda legală.
Reclamantul, prin cererea formulată în dosarul mai sus menționat a solicitat însă obligarea pârâtei să –l plătească la valoarea salariului de bază minim brut de 700 lei, stabilit la Nivelul Ramurii Transporturi, calculat la clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare corespunzătoare funcției, începând cu data de 01.09.2009 la zi, respectiv data pronunțării sentinței_12. Potrivit dispozițiilor art. 431 alin 1 Cod proc.civ, „nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.
Pentru aceste considerente, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat pentru perioada 01.01.2011 – 06.11.2012.
Pe fond, instanța a reținut că reclamantul este angajat al societății pârâte .. I. SA București - prin . C., așa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar.
În perioada 2011 – 2013 drepturile salariale ale reclamantului își găsesc temeiul legal în prevederile CCM la nivel de unitate.
Potrivit art.7 din CCM la nivel de unitate „salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc în funcție de coeficienții de ierarhizare și de formula de calcul din Anexa nr. 1".
Conform Anexei nr. 1, pentru clasa de salarizare 1 s-a stabilit o valoare a salariului minim de 700 de lei pentru anii 2011 - 2012 si pentru 2012-2014.
Salariul minim a fost stabilit pe baza formulei: S = S clasa 1 * Kunde: S = salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare respective; S clasa 1 = salariul de bază brut corespunzător clasei 1 de salarizare (care este 700 lei, așa cum rezultă din anexa 1); K = coeficientul de ierarhizare a claselor de salarizare.
Pârâta nu a respectat însă aceste prevederi și a stabilit reclamantului un salariu de bază mai mic, așa cum a rezultat din actele adiționale la contractul individual de muncă al acestuia (dacă împărțim salariul de bază lunar brut menționat în contractul individual de muncă la clasa de salarizare corespunzătoare funcției rezultă un salariu de bază brut mai mic de 700 lei în anii 2011 și 2012.
Astfel, pârâta a încălcat prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate din anii 2011 – 2012 și 2012-2014, precum și prevederile art. 40 alin. 2 litera c) din codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractului individual de muncă”, precum și prevederile art. 236 alin 4 din codul muncii potrivit cărora „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților”.
Cu privire la valabilitatea CCM la nivel de unitate, instanța a reținut că pentru anii 2011 – 2012 acesta a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 21.02.2011 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s-a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 alin. 1 din contractul menționat (conform căruia „prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării”).
Acest contract a fost valabil 1 an, potrivit la art. 2 alin.2 („contractul colectiv de muncă este încheiat pe o perioadă de un an”).
Instanța a reținut însă că a produs efecte chiar și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, adică până la 22.03.2012, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 2 din CCM –ul respectiv („contractul va putea produce efecte și după expirarea termenului stabilit inițial, dar nu mai mult de 30 zile calendaristice, dacă niciuna din părți nu denunța contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat”).
CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a fost înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială la 12.04.2012 și potrivit art. 144 din legea 62/2011 s-a aplicat de la data înregistrării la autoritatea competentă, mențiune ce se regăsește și în cuprinsul art. 2 lin 1 din contractul menționat („prezentul contract colectiv de muncă devine aplicabil de la data înregistrării”).
Acest contract este valabil 2 ani de la data înregistrării, conform mențiunilor de la art. 2 alin. 3 („contractul colectiv de muncă este valabil pe o perioadă de doi ani de la data înregistrării”).
Prin urmare, instanța a reținut că CCM la nivel de unitate pentru anii 2012 – 2014 a produs efecte în intervalul 12.04.2012 – la zi, data pronunțării prezentei hotărâri.
Data la care părțile au început negocierile pentru un nou contract colectiv de muncă nu are nici o relevanță sub aspectul datei de la care acestea produc efecte, dispozițiile enunțate care reglementează acest aspect fiind clare și imperative.
Prin nerespectarea prevederilor CCM la nivel de unitate în perioada 21.02.2011 – 22.03.2012 și 12.04.2012 – 19.09.2013, pârâta a produs reclamantului un prejudiciu material constând în contravaloarea diferențelor de drepturi salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, prejudiciu pe care angajatorul este dator să îl acopere în temeiul art. 253 din codul muncii, potrivit cărora „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
Având în vedere că prin neacordarea integrală a drepturilor salariale cuvenite, reclamantul a suferit un prejudiciu constând pe de o parte în contravaloarea drepturilor salariale, iar pe de altă parte în devalorizarea monedei naționale și lipsa de folosință a acestora, instanța a obligat pârâta și la actualizarea sumei cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta . BUCUREȘTI-. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului, s-a arătat că principala critică adusă hotărârii atacate se circumscrie motivului că prima instanță în mod greșit a admis cererea reclamantului pentru plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, invocând ca temei CCM la nivel de unitate 2011-2012 și 2012-2014. În aceste condiții, chiar dacă cererea reclamantului reclama acordarea plata diferențelor drepturilor salariale în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei ar fi trebuit în virtutea rolului său activ să cerceteze dacă cererea este îndreptățită. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță prin hotărârea atacată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază corespunzător clasei de salarizare, așa cum relevă grilele de salarizare din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 și 2012/2014. Cu toate acestea, instanța de fond a ignorat toate aceste acte fără a le corobora și interpreta în mod corect dând o soluție greșită în sensul obligării . la plata diferențelor drepturilor salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei pentru perioada 2011 până la zi.
Superficialitatea instanței de fond este relevată de faptul că prin considerente reține în mod greșit că în perioada 2011-2012 drepturile intimatului-reclamant își găsesc temeiul legal în CCM la nivel de unitate potrivit art.7. Or, printr-o analiză atentă a probelor administrate în prezenta cauză instanța de fond ar fi putut să observe faptul că prevederile înscrise la art.7 din CCM la nivel de unitate 2011-2012 se coroborează cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.1 în vederea emiterii unei opinii juste asupra utilizării coeficienților de ierarhizare. Prin urmare, singura concluzie judicioasă care se impunea în acest sens consta în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim.
Precizări similare învederează instanței de control judiciar referitor la CCM încheiat la nivel de unitate 2012-2014 înregistrat în data de 12.04.2012, în sensul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul minim, concluzie desprinsă tot din coroborarea art.7 din cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l.
Tot în acest context reamintește faptul că în 2012 nu mai era în vigoare nici CCM încheiat la nivel de grup de unități sau cel la nivel de ramură pe care în mod eronat le aduce în discuție prima instanță, chiar dacă a arătat prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond și prin acte justificative în acest sens că nu sunt aplicabile la nivelul ..
O altă critică adusă acestei hotărâri se circumscrie opiniei cum că instanța de fond a dat o interpretare greșită actului dedus judecații.
Astfel, chiar dacă a arătat că în CCM încheiat la nivel de unitate 2011/2012, 2012/2014 partenerii sociali au convenit că pentru calculul salariului nu se mai uzitează coeficienții de salarizare și ca atare nici formula de calcul, ci se aplică grila de salarizare Anexa 1, prima instanță a reținut în mod greșit că salariul minim a fost stabilit în baza formulei de calcul S= S clasa 1 *K și pentru a demonstra acest lucru exemplifica prin împărțirea salariului intimatului la clasa de salarizare aferentă. Or, soluția instanței este total greșita atâta timp cat prin cele doua Contracte colective de munca cu aplicabilitate 2011 si 2012 s-a stabilit ca fiecare salariat va avea salariul de baza brut corespunzător clasei de salarizare aferenta funcției pe care o deține așa cum sunt prezentate prin Anexa 1 - grila de salarizare. Nici o clauză din cele două CCM încheiate la nivel de unitate nu prevede modalitatea de calcul prezentata de prima instanța prin hotărârea atacata ( utilizarea formulei de calcul) ceea ce denotă incapacitatea instanței de fond de a analiza și corobora actele depuse la dosarul cauzei în acest sens. La o analiză minuțioasă a acestor acte prima instanța ar fi putut observa că această formulă de calcul pentru stabilirea salariului fiecărui salariat era prevăzută în CCM încheiate la nivel de unitate în anii anteriori.
Astfel, contrar celor susținute prin cererea introductiva de chemare în judecată, contractul individual de muncă al reclamantului relevă faptul că stabilirea salariului s-a efectuat prin raportare la salariul de bază brut corespunzător clasei de salarizare obținută de fiecare salariat (aferentă funcției pe care o deține) conform Anexei 1 -grila de salarizare - din cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate 2011/2012 si 2012/2014.
În aceste condiții învederează instanței de judecată faptul că au dispărut coeficienții de salarizare și implicit formula prin care era stabilit salariul de bază brut corespunzător fiecărei clase de salarizare, concluzie desprinsa din coroborarea art.7 din cu art.105 alin.8 din Capitolul XI Dispoziții finale și cu Anexa nr.l care indica pentru fiecare clasa de salarizare nivelul salariului de baza brut, clasei de salarizare 1 fiindu-i aferentă valoarea de 700 lei.
Ca atare, învederează instanței de control judiciar analizarea acestor aspecte sesizate prin cererea de recurs, inclusiv în considerația principiului că menținerea hotărârii atacate este de natură a conduce la îmbogățirea fără justă cauză în persoana părții reclamante.
Pe parcursul derulării prezentei cauze a susținut și argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței care releva că intimatul-reclamant își motivează cererea invocând clauze inserate în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi în condițiile în care în acea perioadă la nivelul . erau în vigoare și prin urmare aplicabile contractele colective de muncă încheiate la nivelul unității 2009/2010, 2011/2012 și 2012/2014. Clarificarea conceptului de contract colectiv de muncă aplicabil se poate realiza prin analiza textelor legale care relevă că având aplicabilitate mai întâi cel încheiat la nivel de unitate aflat în vigoare ținându-se cont de drepturile și obligațiile pe care partenerii sociali le-au negociat la acest nivel. Potrivit art. 247 din Codul muncii, „în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu exista contract colectiv de muncă, se aplica contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior". În esență, acest contract colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură pe care-1 invoca intimatul-petent ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu exista un contract colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
În mod incontestabil, Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură este superior celui încheiat la nivel de unitate, însă raționamentul primei instanțe este total greșit în momentul în care declara că societate se afla în culpă și nu poate invoca în favoarea sa Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate. Or, acest ultim document nu reprezintă un act unilateral așa cum lasă să se înțeleagă prima instanță, ci dimpotrivă este expresia voinței comune a partenerilor sociali, societatea pe de o parte și sindicatele reprezentative pe de altă parte. Acești ultimi parteneri fiind de fapt reprezentanții salariaților care negociază și semnează Contractul colectiv de muncă în numele salariaților. D. urmare, dacă instanța de fond analizând atitudinea subscrisei a concluzionat că nu se putea invoca propria culpă, apelând la metoda de interpretare logico-sistematică ar fi trebuit să-și extindă aprecierea cu privire la existența culpei și asupra sindicatelor care în momentul negocierii au reprezentat interesele intimatului-reclamant.
Pentru a stabili temeinicia pretențiilor intimatului-reclamant prima instanță ar fi trebuit din perspectiva normelor legale în vigoare să analizeze noțiunea de aplicabilitate a Contractului Colectiv de Muncă încheiat la nivel de ramură transporturi invocat ca temei juridic de intimatul-reclamant în sprijinul pretențiilor sale. Astfel, învederează instanței de control judiciar faptul că acest contract nu este aplicabil raporturilor dintre părți, deoarece . nu efectuează activități de transport și nu are în obiectul de activitate astfel de activități, după cum rezultă din HG nr.864/2001. Împrejurarea că . este nominalizată în lista societăților cărora li s-ar aplica contractul colectiv de muncă la nivel de ramură este irelevantă atât timp cât contractul nu poate produce efecte decât în limitele Legii nr. 130/1996, și anume, conform art. 11 alin.l lit.c) din Legea nr. 130/1996, text ce are următorul conținut:
« (1) Clauzele contractelor colective de munca produc efecte, după cum urmează :
c) pentru toți salariații încadrați in toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de munca. ».
Or, în condițiile în care . nu are în obiectul de activitate activități de transport rezultă că aceasta nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi, acest contract fiindu-i deci inaplicabil, chiar și în situația în care . este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitatea căreia i s-ar aplica.
De asemenea, împrejurarea că . asigura întreținerea și repararea locomotivelor ori altor utilaje cu ajutorul cărora se prestează activitatea de transport este irelevantă, o astfel de activitate neputând fi asimilată celei de « transport ».
Nu produce nici o consecință juridică prevederea de la art.3 alin. l din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură de transporturi, prin care părțile au stipulat că acest contract s-ar aplica și salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport atât timp cât o astfel de prevedere excede limitelor libertății contractuale stabilite la art. ll alin. l lit. c din Legea nr.130/1996 și la art.8 alin. l din aceeași lege. Clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege. În același timp, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 numai contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Or, extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi nu este permisă de Legea nr.130/1996 și, prin urmare, nu poate constitui «legea părților», ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridică adecvată din partea statului. Însă, prima instanță, fără a analiza și a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusă judecății, s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramura transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatului-reclamant.
De altfel, prima instanța ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat, ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-si efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
O altă critică se îndreaptă împotriva soluției instanței de a obliga . la plata dobânzii legale pe care o consideră neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. l și art.8 din O.G. nr. 13/2011, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate. Aceeași reglementare se regăsea și la art. l și art.8 din OG nr.8/2000 cu modificările și completările aduse prin Legea nr.356/2002. Or, în cauză, între intimat și . nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentându-l diferența de drepturi salariale. Mai mult, în condițiile în care s-a dispus actualizarea creanței cu indicele de inflație în baza art.166 alin.4 din Codul Muncii, republicat, acordarea dobânzii legale constituie o dublă reparație. Dobânda legală reglementată de art.1088 cod civil cu referire la OG nr.9/2000 și art.l.535 din Noul Cod civil cu referire la OG nr. 13/2011 privește exclusiv convențiile, după caz contractele referitoare la drepturi bănești asumate ca obligații și neexecutate. În dreptul muncii, plata dobânzii legale devine admisibilă atunci când părțile contractante au stipulat în convenție o astfel de clauză, astfel, în condițiile art.l66 Codul muncii ca dispoziție derogatorie de la dreptul comun, neexecutarea obligației de plata a drepturilor salariale se transforma în daune interese potrivit art.l530 Cod civil. Potrivit dispozițiilor art.l66 alin.4 Codul muncii, republicat, întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către creditor. Acordând suma actualizată, instanța a dat efecte și clauzei de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale să fie acoperită. Daunele moratorii sub forma dobânzii au reglementare juridică diferită, însă cu același scop și anume să acopere integral prejudiciul rezultat din întârzierea plății.
De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin mai multe decizii (de exemplu decizia nr.72/05.03.2002) a statuat că actualizarea în raport cu rata inflației a sumelor datorate se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
Pentru toate motivele expuse mai sus consideră că nu se impune actualizarea sumei datorate reclamantului atât cu rata inflației cât și cu acordarea dobânzii legale.
De aceea, susține că prima instanța a rezolvat destul de sumar cererea de chemare în judecată fără a uza pe deplin de rolul său activ pentru a oferi o justa soluționare a acțiunii promovată de intimatul-reclamant.
Pentru toate aceste considerații, solicită examinarea cauzei sub toate aspectele și în consecință, admiterea apelului declarat, modificarea hotărârii atacate, reținerea cauzei pentru continuarea judecații, iar pe fondul procesului respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În drept, și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art.466 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Intimatul nu a depus întâmpinare.
Apelul va fi admis fiind fondate criticile apelantei privind acordarea diferențelor salariale aferente perioadei 07.11._13.
Curtea reține că începând cu data de 22.03.2012, pentru aproximativ o lună, în unitate și la nivel de ramură nu au existat acorduri colective în ființă, iar după data de 12.04.2012 a intrat în vigoare CCM la nivel de unitate înregistrat sub nr. 130/12.04.2012.
Prin acest contract, s-a modificat modalitatea de salarizare a personalului, dispozițiile art. 7 din contract fiind în sensul că salariile de bază corespunzătoare fiecărei clase de salarizare se stabilesc conform Anexei 1, anexă ce a prevăzut doar salariul de bază minim brut începând cu 700 lei.
Spre deosebire de contractul colectiv anterior, în anul 2012 părțile au înțeles să excludă coeficienții de ierarhizare, dispoziția contractuală fiind clară, în sensul că stabilirea salariului trebuia să se efectueze prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei evidențiat de grilele de salarizare în cuprinsul CCM încheiate la nivel de unitate.
Din modul în care a fost formulată acțiunea rezultă că reclamantul a învederat instanței că nu i-au fost achitate drepturile salariale conform acestor CCM, dar, deși a cerut aplicarea CCM încheiat în anul 2012, a făcut referire și a citat doar dispozițiile din CCM încheiat în anul 2011, adică acea normă contractuală care cuprinde trimiterea la coeficienții de ierarhizare.
Reclamantul nu a susținut că în anul 2012 nu i s-a aplicat salariul de bază minim brut de 700 lei, ci a solicitat ca acesta să fie calculat și prin aplicarea formulei de calcul anterioare, expusă pe larg în sentința primei instanțe, ceea ce nu mai este posibil în condițiile modificării contractului.
Nemaifiind în vigoare un contract colectiv de muncă la nivel de ramură sau de grup de unități, reclamantul nu mai poate invoca pentru perioada ulterioară datei de 22.03.2012 aplicabilitatea cu prioritate sau în mod direct a negocierilor colective de la nivel superior, singurul contract aplicabil fiind acela în care părțile au convenit ca salarizarea să se facă doar prin respectarea salariului de bază minim brut aplicabil diferențiat fiecărei clase de salarizare.
Reclamantul nu a invocat și nici nu s-a dovedit că după această dată salariul efectiv încasat a fost mai mic față de cel ce trebuia calculat potrivit acordului colectiv valabil pe anul 2011.
În concluzie, instanța apreciază ca fondată critica vizând îmbogățirea fără justă cauză a reclamantului și aplicarea greșită a dispozițiilor contractuale privind salarizarea începând cu data de 07.11.2012, astfel că potrivit art. 480 cod procedură civilă, constatând că dispozițiile legale și contractuale au fost greșit aplicate de tribunal pentru respectiva perioadă de timp, se va admite apelul.
Se va schimba în parte sentința și se va respinge capătul de acțiune privind acordarea drepturilor salariale începând cu data de 07.11.2012, până la 20.11.2013, precum și cererea accesorie privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca fiind nejustificată.
Dispozițiile sentinței privind autoritatea de lucru judecat pentru perioada 01.01._12 nefiind criticate de către reclamant, vor fi mențiune ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă . Locomotive și Utilaje - C. I. SA BUCURESTI -PRIN . C., cu sediul în C., ., nr.14A, jud. D., împotriva sentinței civile nr. 1890 din 20 Noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul O., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant T. C., cu domiciliul în ., având ca obiect drepturi bănești.
Schimbă în parte sentința civilă nr. 1890 din 20 Noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul O., Secția I Civilă, în dosarul nr._, în sensul că respinge capătul de acțiune privind acordarea drepturilor salariale începând cu data de 07.11.2012, până la 20.11.2013, precum și cererea pentru cheltuieli de judecată.
Menține dispozițiile sentinței privind autoritatea de lucru judecat pentru perioada 01.01._12.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Februarie 2014
Președinte, E. B. | Judecător, G. I. | |
Grefier, E. O. |
Red. jud. E. B.
Tehn. E.O.
4 ex./27.02.2014
Jud. fond M. V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 667/2014.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 664/2014.... → |
|---|
