Suspendarea contractului individual de muncă dispusă de angajator în temeiul art.52 alin.l lit.b Codul Muncii.
| Comentarii |
|
Condiţiile de formă ale actului prin care se dispune această măsură. Incidenţa art.52 alin.l lit.b în cazul formulării plângerii penale de către angajator ulterior sesizării din oficiu a organelor de cercetare penală şi începerii urmăririi penale.
Decizia de suspendare a contractului individual de muncă în temeiul art.52 alin.l, lit.b Codul Muncii nu trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii ale unei decizii de sancţionare disciplinară, întrucât această măsură de suspendare este independentă de declanşarea unei proceduri de sancţionare disciplinară.
Art.52 alin.l, lit.b Codul Muncii recunoaşte angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă după formularea unei plângeri penale, fără a distinge în funcţie de momentul în care angajatorul consideră oportună formularea unei astfel de plângeri, fiind doar necesar ca aceasta să întrunească condiţiile unei plângeri penale în sensul prevăzut de legislaţia penală, astfel că depunerea plângerii după sesizarea din oficiu a organelor de cercetare penală şi după începerea deja urmăririi penale nu înlătură posibilitatea angajatorului de a dispune suspendarea în temeiul art.52 alin.l lit.b Codul Muncii.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, reclamantul B.G. a chemat în judecată pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. -Bucureşti, prin S.T.F.C Craiova, formulând contestaţie împotriva deciziei nr. S2/1700 din data de 15.03.2013, emisă de pârâtă, prin care i-a fost suspendat contractul individual de muncă, decizie pe care o consideră netemeinică şi nelegală.
în motivare, a arătat că prin decizia contestată i-a fost suspendat contractul individual de muncă începând cu data de 18.03.2013, avându-se în vedere prevederile art. 52, al.l, lit.b din codul muncii. Emiterea deciziei a avut ca punct de plecare adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov prin care SNTFC CFR Călători S.A. avea obligaţia, în temeiul art. 221, al.4 din CPP să depună plângere penală împotriva persoanelor implicate în dosarul nr. 520/P/2011, aflat pe rolul acestui parchet, pârâta achiesând în întregime la cele reţinute de organul de anchetă anterior emiterii deciziei.
Din conţinutul deciziei reiese că presupusele fapte au fost constatate de către Parchet, din oficiu şi nu de societatea pârâtă, înaintea formulării plângerii pârâta având obligaţia să constituie o comisie de anchetă care să efectueze o cercetare prealabilă în sensul stabilirii vinovăţiei şi prejudiciului creat de salariat prin săvârşirea faptei. Faptele reţinute de parchet au fost săvârşite la data de 30.10.2012, iar plângerea penală a pârâtei este formulată la data de 27.06.2013. Art. 221 din Codul de procedură penală se referă la posibilitatea sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, ori, fiind pornită din oficiu urmărirea penală, formularea de către intimată a unei plângeri penale pentru aceleaşi infracţiuni, constituie un abuz de drept, sancţionat de art. 17 din CEDO.
Ca atare, consideră că aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin.l lit. b din codul muncii este contrară modului de aplicare a codului de procedură penală, art. 52 instituind doar o posibilitate de suspendare a contractului, nu o obligaţie şi doar în situaţia formulării unei plângeri penale în termen de 60 zile de la constatarea faptelor penale. Prezenta decizie abuzivă de suspendare încalcă dreptul salariatului de a-şi presta activitatea şi de a-şi încasa salariul.
Prin sentinţa civilă nr. 1057/03.03.2014, pronunţată de Tribunalul Dolj - Secţia de Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 8058/63/2013, a fost respinsă contestaţia formulată de contestatorul B.G., în contradictoriu cu intimata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători - CFR Călători S.A. Bucureşti, având ca obiect contestaţie decizie suspendare contract de muncă.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin decizia nr.S2/1700/15.03.2013, intimata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. - Bucureşti, prin S.T.F.C Craiova a dispus suspendarea contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. 1 lit. b din Codul muncii, reţinând că a fost formulată plângerea penală nr. 203/15.03.2013, înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, în dosarul nr. 520/P/2011.
Astfel, la data de 15.03.2013, intimata a formulat plângerea penală nr.4822/1/458/2013, pe numele mai multor salariaţi, printre care şi contestatorul, plângere ce a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prevederile de art. 254 alin.l Codul penal raportat la art. 7 alin. 1 din legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.2 din c. penal şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin.l şi 2 Cod penal, raportat la art. 17 alin.l lit. b şi art. 18 alin.l din legea nr. 78/2000, raportat la art. 8 din legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a cod penal.
în ce priveşte excepţia nulităţii absolute a deciziei, ca urmare a nemenţionării termenului de contestare şi a instanţei la care se depune contestaţia, instanţa a apreciat că nu sunt fondate, întrucât se referă la dispoziţii din Codul muncii ce prevăd, sub sancţiunea nulităţii, condiţiile de formă ale unei decizii de sancţionare disciplinare.
Dacă legiuitorul ar fi supus şi decizia de suspendare a contractului de muncă din iniţiativa angajatorului (art.52 alin.l lit.b din codul muncii) aceloraşi condiţii de formă ca şi decizia de sancţionare disciplinară, ar fi prevăzut expres acest aspect, întrucât nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute de dispoziţiile art.252 din Codul muncii este sancţionată cu nulitatea absolută, or, sancţiunea nulităţii este prevăzută expres de lege, ca şi situaţiile sau cazurile cărora li se aplică.
Menţiunile din decizia de suspendare contestate sunt suficiente, aceasta conţinând temeiul de drept al suspendării, motivele de fapt ale suspendării, iar faptul nemenţionării termenului de contestare şi a instanţei la care se depune contestaţia oricum nu ar putea duce la constatarea nulităţii deciziei, dat fiind că, cel ce invocă nulitatea a depus contestaţia în termenul legal, la instanţa competentă, deci nu se poate reţine existenţa unei vătămări din acest punct de vedere.
Cât priveşte excepţia tardivităţii, invocată de intimată, s-a reţinut că, potrivit art. 211 litera a din legea nr. 62/2011, cererile vizând măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă pot fi contestate în termen de 45 zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă.
în cauză, din cuprinsul deciziei contestate rezultă că reclamantul a luat cunoştinţă de aceasta la data de 09.04.2013-fila 8, iar contestaţia a fost înregistrată la data de 17.04.2013, deci termenul prevăzut de textul de lege menţionat a fost respectat.
Pe fond, s-a reţinut că, potrivit art. 52 alin.l din codul muncii, angajatorul poate suspenda contractul individual de muncă în cazul în care a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Pentru a putea lua această măsură, în ce priveşte prima situaţie, legea impune două cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ, anume formularea plângerii penale de către angajator, dar şi ca această plângere să aibă legătură cu funcţia salariatului.
în cauză, cele două cerinţe sunt îndeplinite, având în vedere că la data de 15.03.2013 intimata a formulat plângerea penală nr. 4822/1/458/2013, pe numele mai multor salariaţi, printre care şi contestatorul, plângere ce a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prevăzută de ari. 254 alin.l Cod penal raportat la art. 7 alin.l din legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.2 din Cod penal şi infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin.l şi 2 cod penal, raportat la art. 17 alin.l lit. b şi art. 18 alin.l din legea nr. 78/2000, raportat la art. 8 din legea nr. 39/2003, toate cu aplicarea art. 33 lit. a cod penal, infracţiuni care, aşa cum se observă şi din actele de urmărire penală depuse în copie la dosar, au legătură cu funcţia reclamantului, de conductor tren.
Mai mult, s-a reţinut că, prin ordonanţa din data de 30.10.2012, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov în dosarul nr. 520/P/2011, s-a dispus reţinerea reclamantului, învinuit în acel dosar, pe o durată de 24 ore.
Susţinerea reclamantului, în sensul că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 52 alin.l din codul muncii, referitoare la formularea unei plângeri penale, în condiţiile în care urmărirea penală împotriva sa începuse la sesizarea din oficiu a organelor de urmărire, nu poate fi reţinută, având în vedere că, în calitatea ei de unitate, în sensul art. 145 din codul de procedură penală, intimata, dar şi orice funcţionar sau alt salariat au obligaţia, conf. art. 227 Cod procedură penală, să sesizeze procurorul, atunci când au cunoştinţă de săvâşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul, obligaţie pe care intimata a îndeplinit-o, după ce a fost informată prin adresa nr. 117579/15.11.2012, emisă de Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov cu privire la începerea urmăririi penale pentru un număr de salariaţi, printre care şi reclamantul.
Faptul că intimata nu a formulat plângerea penală imediat, ci la un interval de timp, nu duce la concluzia că această plângere penală este lipsită de efecte, ea îndeplinind cerinţele art. 222 Cod procedură penală, intimata constituindu-se şi parte civilă în procesul penal, pentru recuperarea prejudiciului produs de învinuiţi.
S-a susţinut de către reclamant că măsura suspendării încalcă dreptul salariatului de a încasa salariul, dar şi prezumţia de nevinovăţie de care se bucură.
Sub aceste aspecte, s-a constatat că, prin decizia nr. 24/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 72/05.02.2003, Curtea Constituţională a reţinut că prin luarea măsurii suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră in sfera de activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar să formuleze plângere penală împotriva salariatului, dacă deţine date şi indicii suficiente cu privire la săvârşirea de către acesta a unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, solicitând autorităţilor competente soluţionarea cazului. în această situaţie sau atunci când ia cunoştinţă despre trimiterea în judecată a angajatului pentru săvârşirea unei fapte de aceeaşi natură poate lua măsura suspendării.
Curtea a reţinut şi că prezumţia de nevinovăţie, în sensul legii fundamentale, este o măsură de protecţie constituţională a libertăţii individuale, cu aplicabilitate, deci, în dreptul penal şi procesual penal. Prin dispoziţiile textului constituţional s-a statuat că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, este considerată nevinovată persoana căreia i se impută săvârşirea unei fapte penale. Faţă de acestea, facultatea de a lua măsura suspendării acordată angajatorului, nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, consacrată de Constituţie.
Curtea a mai constatat că dispoziţiile examinate nu încalcă nici dreptul la muncă garantat de Constituţie, salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în perioada suspendării contractului individual de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării.
In consecinţă, Tribunalul a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 52 alin.l lit.b din Codul muncii, text care instituie opţiunea şi prerogativa angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă al salariatului pe numele căruia a formulat o plângere penală, decizia de suspendare emisă de intimată este apreciată ca fiind legală, astfel că a respins contestaţia ca nefondată.
împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamantul B.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivarea apelului, reclamantul a susţinut că, în mod greşit, a apreciat instanţa de fond că sunt nefondate susţinerile sale cu privire la nulitatea absolută a deciziei atacate, sub aspectul formei şi a conţinutului acesteia, pe considerentul că legiuitorul nu a stipulat şi pentru decizia de suspendare aceleaşi condiţii ca cele referitoare la decizia de sancţionare disciplinară unde s-a prevăzut în mod expres, art. 252 din Codul Muncii, iar în condiţiile depunerii contestaţiei în termen şi la instanţa competentă nu se poate retine existenta unei vătămări din acest punct de vedere.
A mai susţinut apelantul că tocmai neînscrierea respectivelor menţiuni reprezintă o vătămare, ce si-a produs efecte încă de la emiterea deciziei contestate şi că nu s-a avut în vedere că decizia de suspendare a CIM, întemeiată pe dispoziţiile art. 52, al. 1, lit. b din Codul Muncii, este o decizie unilaterală, ce are efecte majore în privinţa angajatului, iar sub acest aspect decizia de sancţionare disciplinară este mult inferioara cele de suspendare a CIM, astfel că dacă forma şi conţinutul deciziei de sancţionare disciplinara sunt sancţionate cu nulitatea absoluta privind termenul şi instanţa, cu atât mai mult decizia unilaterala de suspendare a CIM trebuie sa cuprindă elementele de baza ale unei astfel de decizii.
Consideră că, din interpretarea prevederilor Codului Muncii, prin raportare la emiterea oricărei categorii de decizii din partea angajatorului, fie de sancţionare, fie de suspendare sau concediere, se ajunge la concluzia ca aceste decizii trebuie sa cuprindă, sub sancţiunea nulităţii absolute, în mod obligatoriu termenul în care aceasta poate fi contestata şi instanţa competenta în soluţionarea acesteia.
Drept urmare, apelantul apreciază că nulitatea absoluta a deciziei contestate privind neînscrierea menţiunilor obligatorii ale unei decizii în legătură cu dreptul muncii, respectiv indicarea termenului în care sancţiunea poate fi contestata şi instanţa competenta în soluţionarea contestaţiei, operează potrivit dreptului comun în materie, dispoziţiile art. 252 pct. 2, lit. e şi f din Codul muncii fiind aplicabile şi în cazul deciziilor de suspendare a contractului individual de munca, în lipsa unor astfel de prevederi.
De asemenea, a susţinut că, fata de împrejurarea ca societatea parata a emis decizia de suspendare unilaterală a CIM, având ca punct de plecare adresa Parchetului de pe Lângă Tribunalul Braşov prin care SNTFC „CFR Calatori" S.A. avea obligaţia, în temeiul art. 221, al. 4 din C.P.P, să depună plângere penala împotriva persoanelor implicate în dosarul penal 520/P/2011, plângerea depusa de către parata este lipsita de sens.
Sub acest aspect, apelantul a menţionat că societatea pârâtă nu a făcut altceva decât sa insereze în decizia de suspendare a CIM faptele deja reţinute prin sesizarea din oficiu a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, achiesând în întregime la cele reţinute de organul de ancheta, formulând anterior emiterii deciziei, plângerea penala împotriva salariatului.
Consideră apelantul că, daca s-a început urmărirea penală anterior emiterii decizie de suspendare a CIM şi până la acel moment angaj atomi nu a întreprins nicio măsură în sensul de a efectua cercetări sau de a descoperi astfel de fapte penale ce aveau legătura cu activitatea angajatului, decizia de suspendare întemeiată pe aceleaşi fapte deja cercetate de organele de ancheta este dispusă în mod abuziv, nefăcând altceva decât sa restrângă dreptul angajatului la munca.
în acest sens, apelantul a arătat că, din analiza modurilor de sesizare ale organelor de cercetare penala, respectiv dispoziţiile art. 221 şi următoarele din Codul penal procesual, precum şi a naturii infracţiunilor reţinute în sarcina salariatului, se poate observa ca organele de urmărire penala se sesizează din oficiu, în condiţiile în care tot acestea constata prin orice mijloace săvârşirea acestor fapte de natura penala, astfel încât consideră că procedura legala de sesizare a organelor de urmărire penala pentru infracţiunile de luare de mită şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, fiind pornita din oficiu, elimina posibilitatea legala a SNTFC „CFR Calatori" S.A. de a formula plângere penala care sa privească aceleaşi persoane şi faptele lor, parata având doar posibilitatea de a se constitui parte civila în dosarul de urmărire penala deja existent.
Ca atare, apelantul apreciază că aplicarea dispoziţiilor art. 52, al. 1, lit. b din Codul Muncii avute în vedere la emiterea deciziei de suspendare a CIM, ca fiind contrara modului de aplicare a Codului de Procedură Penala în prezenta cauză, în condiţiile în care dovada sesizării din oficiu elimină posibilitatea formulării plângerii penale de către angajator pentru aceleaşi fapte.
A mai arătat apelantul că măsura de suspendare dispusă în temeiul art. 52, al. 1, lit. b, din Codul Muncii nu este una obligatorie, fiind lăsata la latitudinea angajatorului doar în condiţiile în care constatarea faptelor de natura penala se face nemijlocit de către acesta şi doar în urma unei plângeri prealabile formulata în termenul legal de 60 de zile de la data constatării faptei şi a făptuitorului, reglementarea data de legiuitor venind în ajutorul angajatorului care, vrând sa preîntâmpine săvârşirea de către salariat a unor asemenea fapte penale, poate formula plângere penala împotriva acestuia, dar care nu trebuie sa aibă un caracter abuziv, de rea credinţa sau care sa încalce drepturile salariatului stabilite prin CIM.
în raport de aceste aspecte, apelantul a susţinut că decizie de suspendare este abuzivă, încălcând dreptul salariatului de a-si presta activitatea şi de a-si încasa salariul aferent, remuneraţie cei este necesara atât pentru existenta sa cat şi a întregii familii şi că măsura de suspendare dispusa unilateral de către angajator vizează un contract de munca bilateral, ceea ce conduce la concluzia ca aceasta încalcă principiul consensualităţii şi bunei-credinţe ocrotit şi reglementat de art. 8 din Codul Munci.
A mai arătat că aceasta măsura a suspendării este dispusa pe un termen lung, pana la rămânerea definitiva a sentinţei judecătoreşti (de condamnare sau de achitare) pronunţata în dosarul penal, care de altfel nici nu a fost inaintat instanţelor competente spre soluţionare,, perioada în care salariatul se bucura de prezumţia de nevinovăţie şi este lipsit de a realiza un salariu pentru a-şi asigura existenţa sa şi a familiei sale.
Faţă de motivele invocate, a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate si, pe fond, în urma rejudecării, să se admită contestaţia, sa se dispună anularea deciziei de suspendare a CIM şi reîncadrarea sa în funcţia deţinuta anterior, cu plata tuturor drepturilor băneşti aferente perioadei cuprinse intre momentul suspendării efective şi pana la reincadrarea efectiva în funcţie, pentru motivele descrise anterior.
în drept, şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Noul Cod procedură civilă, pe dispoziţiile art. 8, art. 221, al. 4 raportat la art. 227 al. 1 din Cod procedură penală art. 23, pct. 11 din Constituţia României, art. 6, al. 2 din CEDO.
Intimata S.N.T.F.C. „ C.F.R. Călători” S.A. Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Tribunalul Dolj.
Prin decizia nr.2907/08.07.2014, Curtea de Apel Craiova a respins apelul formulat de reclamant, având în vedere următoarele considerente:
în ceea ce priveşte motivul invocat la punctul 1 din cererea de apel, Curtea a apreciat că prima instanţă a retinut, în mod corect, că decizia de suspendare a contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin.l, litb Codul Muncii nu trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii ale unei decizii de sancţionare disciplinară şi că nu există motive de anulare a acestei decizii pentru vicii de formă.
Sub acest aspect, Curtea constatat că suspendarea contractului individual de muncă întemeiată pe art.52 alin.l, litb Codul Muncii nu este menţionată printre sancţiunile disciplinare enumerate la art.248 Codul Muncii şi că, în cauză, nu a fost declanşată o procedură de sancţionare disciplinară împotriva contestatorului în conformitate cu art.251 Codul Muncii, procedură în cadrul căreia măsura de suspendare a contractului individual de muncă să fie luată şi să poată fi considerată ca o măsură de sancţionare disciplinară.
Pe de altă parte, măsura suspendării contractului individual de muncă întemeiată pe disp. art.52 alin.l, lit.b Codul Muncii este independentă de declanşarea unei proceduri de sancţionare disciplinară şi este condiţionată doar de formularea unei plângeri penale de către angajator, efectele acesteia fiind aceleaşi ca ale celorlalte situaţii de suspendare, de drept sau facultativă, a contractului individual de muncă, şi anume încetarea temporară a executării principalelor obligaţii ale acestui contract (prestarea muncii de către salariat şi plata drepturilor de natură salarială de către angajator). Prin urmare, măsurii dispuse în temeiul art.52 alin.l lit.b Codul Muncii nu i se poate stabili, în raport de efectele sale, un regim juridic diferenţiat faţă de celelalte cazuri de suspendare a contractului individual de muncă.
Suspendarea contractului individual de muncă potrivit art.52 alin.l lit.b Codul Muncii neputând fi caracterizată drept o sancţiune disciplinară, decizia prin care angajatorul ia o astfel de măsură nu trebuie să cuprindă menţiunile obligatorii ale unei decizii de sancţionare conform art.252 alin.2 Codul Muncii.
Cum Codul Muncii nu impune obligativitatea inserării anumitor menţiuni în decizia/actul prin care se modifică sau se suspendă un contract individual de muncă şi nu prevede nici sancţiunile ce intervin pentru lipsa acestora, devin aplicabile dispoziţiile procedurale de drept comun. Nefiind vorba de o nulitate expresă care să sancţioneze lipsa din decizia de suspendare a menţiunilor privind termenul în care aceasta poate fi contestată şi instanţa competentă să soluţioneze contestaţia, anularea deciziei s-ar putea dispune numai dacă prin lipsa acestor menţiuni s-ar cauza salariatului o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, conform art.175 alin.l Noul Cod procedură civilă (art.105 alin.2 Cod procedură civilă de la 1865).
Or, sub acest aspect, prima instanţă a apreciat, în mod corect, că reclamantul nu a suferit o vătămare pe planul drepturilor sale procesuale, în condiţiile în care contestaţia sa împotriva deciziei de suspendare a fost considerată a fi formulată în termen şi a fost analizată în fond de instanţa competentă, fiind verificate susţinerile sale privind nelegalitatea şi netemeinicia acestei decizii.
în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, Curtea a reţinut că, potrivit art.52 alin.l lit.b Codul Muncii, „ Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: (...) b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; (■■■)”
Textul de lege enunţat recunoaşte angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individuale de muncă după formularea unei plângeri penale, fără a distinge în funcţie de momentul în care angajatorul consideră oportună formularea unei astfel de plângeri, fiind doar necesar ca aceasta să întrunească condiţiile unei plângeri penale astfel cum este definită aceasta în legislaţia penală.
Din această perspectivă, este corectă aprecierea primei instanţe că, atât timp cât plângerea intimatei constituie o plângere în sensul art.222 Cod procedură penală şi îndeplineşte cerinţele acestui text de lege, angaj atomi putea dispune suspendarea contractului individual de muncă potrivit art. 52 alin.l lit.b Codul Muncii.
Nu poate fi primită ca fondată critica apelantului conform căreia plângerea penală formulată de intimată nu putea determina aplicarea măsurii suspendării conform art. 52 alin.l lit.b Codul Muncii, întrucât aceasta a intervenit după sesizarea din oficiu a organelor de cercetare penală şi după începerea urmăririi penale.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că, deşi art.222 Cod procedură penală menţionează plângerea persoane vătămate printre actele de sesizare a organelor de urmărire penală, aceasta nu înseamnă că, după sesizare şi după începerea urmăririi penale, persoana care a suferit o vătămare cauzată printr-o faptă penală deja în cercetare nu poate formula plângere, din interpretarea dispoziţiilor art.24 Cod procedură penală rezultând că partea vătămată poate depune o astfel de plângere oricând în cursul urmăririi penale.
în acelaşi timp, trebuie avut în vedere că începerea urmăririi penale se poate realiza şi „ în rem” nu numai „ în personam”, că în timpul cercetării penale, actele premergătoare efectuate şi probele administrate pot duce la identificarea altor persoane implicate, la extinderea cercetărilor penale cu privire la alte fapte şi alte persoane şi pot demonstra o amploare sau gravitate a faptelor care nu puteau fi prevăzute la momentul sesizării initale din oficiu a organelor de cercetare penală.
A considera că art. 52 alin. 1 lit.b Codul Muncii poate fi aplicat numai dacă plângerea penală a fost actul de sesizare a organelor de cercetare penală sau actul care a determinat începerea urmăririi penale înseamnă a-i nega angajatorului posibilitatea de a dispune suspendarea contractului individual de muncă tocmai la momentul la care probatoriul administrat în faza urmăririi penale oferă indicii cu privire amploarea ori gravitatea faptelor salariatului şi oferă o bază probatorie suficientă a-1 îndreptăţi pe angajator să-l considere pe salariat incompatibil cu funcţia deţinută. Or, o astfel de interpretare este, în opinia Curţii, contrară spiritului dispoziţiilor art. 52 alin.l lit.b Codul Muncii.
Nu poate fi primită ca fondată nici critica apelantului conform căreia prin luarea măsurii suspendării contractului individual de muncă se încalcă principiul consensualismului, reglementat de art. 8 Codul Muncii . Aceasta, întrucât suspendarea contractului individual de muncă este reglementată de Codul Muncii ca măsură diferită de modificarea contractului individual de muncă, supusă într-adevăr principiului consensualismului, cazurile pentru care intervine suspendarea fiind de cele mai multe ori independente chiar de voinţa angajatorului. Chiar dacă măsura suspendării contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului ar putea fi asimilată cu cea a unei modificări unilaterale a contractului individual de muncă, această măsură este prevăzută de lege, fiind conformă art.41 alin.2 Codul Muncii, condiţii în care nu se poate reţine o încălcare a principiului consensualismului.
în ceea ce priveşte susţinerea apelantului în sensul că, prin adoptarea măsurii suspendării contractului individual de muncă, i se încalcă dreptul la muncă, Curtea a reţinut că dispoziţiile legale în baza cărora această măsură a fost luată de către angajator au fost verificate sub aspectul constituţionalităţii sale, tocmai în raport de disp.art.23 şi art.38 din Constituţie, reglementând prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la muncă, iar prin decizia nr.24/2003 s-a constatat conformitatea textului de lege cu dispoziţiile constituţionale.
Prima instanţă a redat, de altfel, în considerentele sentinţei apelate, argumentele în raport de care Curtea Constituţională a apreciat că art. 52 alin.l lit.b (lit.c, în numerotarea anterioară) nu încalcă prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la muncă al salariatului fată de care s-a luat măsura suspendării contractului individual de muncă pe acest temei.
Cu atât mai mult nu se poate retine, în cauză, o încălcare a dreptului reclamantului la muncă, cu cât angajatomi, apreciind că faptele pentru care este cercetat acesta în dosarul penal nr.520/P/2011 al Parchetului de pe lângă tribunalul Braşov îl fac incompatibil cu funcţia deţinută, a încercat să evite consecinţele adoptării măsurii prevăzute de art. 52 alin.l lit.b Codul Muncii, propunându-i acestuia ocuparea unei alte funcţii, propunere pe care reclamantul nu a acceptat-o însă, astfel cum reiese din actul adiţional la contractul individual de muncă din 04.03.2013 şi procesul verbal înregistrat sub nr.4S23/3/218/2013(fila 17 şi 18 dosar apel).
Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că apelul este nefondat, respingându-1 ca atare, în temeiul art.480 alin.l Noul Cod procedură civilă. (Decizia nr.2907/8 iulie 2014 - Secţia I Civilă, rezumat judecător Florenţa-Carmen Cojocaru)
| ← Salarizare. Medici nominalizaţi să asigure asistenţa... | Concediere. Calificarea procedurii de concediere ca fiind... → |
|---|
