Acţiune în constatare. Decizia nr. 3554/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3554/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 07-09-2015 în dosarul nr. 13062/63/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr.3554
Ședința publică de la 7 septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE- S. P.
Judecător- C. R.
Grefier- F. I.
***
Pe rol, fiind soluționarea apelului declarat de reclamanta D. N., domiciliată în C., ..98, bloc40B, ., județul D., împotriva sentinței civile nr.1432 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă . sediul în C., ..80, județul D., având ca obiect contestație în anulare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părtile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefier, care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termenul legal, iar prin cererea depusă la dosar, la data de 02.09.2015, apelanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 411 pct.2 teza 2 NCPC, după care:
Curtea, luând act de solicitarea apelantei, de judecare a cauzei în lipsă, a apreciat cauza în stare de judecată și a trecut la soluționarea apelului:
CURTEA
Asupra apelului de față.
Prin sentința nr.1432 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanta D. N., având CNP_, cu domiciliul în C., ..98, ., .>jud. D., în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.A, cu sediul în C., .. 80, județul D..
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Reclamanta a fost angajata . cu data de 19.02.1979 în funcția de lăcătuș montator conform carnetului de muncă depus la dosarul cauzei, până la data de 21.04.1999, când i s-a desfăcut contractul de muncă conform art.130 alin.1, lit.a din Codul muncii,coroborat cu OUG nr.9/1997 modificată și completată prin OUG nr.52/1998.
Mențiunile referitoare la unitatea la care reclamanta și-a desfășurat activitatea, postul ocupat și salariu au fost înscrise în carnetul de muncă aflat în copie la dosar.
Potrivit acestor înscrieri, reclamanta nu a fost încadrată în grupa a II a de muncă, reclamanta luând cunoștință despre faptul că activitatea pe care a desfășurat-o în funcția de lăcătuș montator nu a fost încadrată în grupă de muncă la data de 21.04.1999, când i s-a desfăcut contractul de muncă și i s-a înmânat carnetul de muncă.
Elementul principal care contează în soluționarea excepției prescripție este determinarea naturii juridice a acțiunii, având în vedere raportul juridic care stă la baza demersului judiciar adică, dacă între părți există un raport juridic civil și astfel s-a formulat o acțiune civilă, îi sunt aplicabile dispozițiile legii civile privind imprescriptibilitatea sau între părți există un raport de muncă, s-a formulat o acțiune pentru soluționarea unui conflict de muncă și îi sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii cu privire la prescripție.
Astfel, cauza de față se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantei formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, unei funcții sau unui loc de muncă în grupe de muncă nu putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.
A rezultat de aici că în această cauză sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.
În acest sens sunt dispozițiile art.278 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod (Codul muncii – nn.) se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
În raport de aceste dispoziții, instanța a constatat că, în ceea ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care în care pot fi promovate acțiunile în justiție, termene prevăzute de art.268 Codul muncii, republicat.
Astfel, articolul 268 din Codul muncii, prevede că:
"(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
d) pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
(2) In toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
Din examinarea dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, a rezultat că legiuitorul a instituit termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la alin. 1 al art. 268.
Pentru faptul că acțiunea promovată în cauză nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. 1 al art. 268, devin incidente dispozițiile din alin.2 care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă aceea că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit faptul că în materia jurisdicției muncii nu există cereri imprescriptibile.
Astfel, în cauza dedusă judecății nu s-a putut reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, cum s-a susținut, întrucât acesta nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 NCPC, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci, eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condițiile legii.
Rațiunea instituirii termenelor pentru promovarea acțiunilor în cazul raporturilor de muncă este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilirea raporturilor juridice.
In conformitate cu disoz. art. 268 alin. 2 din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului, instanța constatând ca în speță, data nașterii dreptului la acțiune l-a reprezentat momentul în care persoana interesată a cunoscut/putea cunoaște neânscrierea în carnetul de muncă a grupei solicitate, respectiv data încetării raporturilor de muncă - 21.04.1999 sau cel târziu data de 01.01.2011 - data abrogării dispozițiilor Decretului nr.92/1976, întrucât la acea dată, reclamanta a luat/putea lua cunoștință despre înscrierile existente în carnetul de muncă.
Pe de altă parte, trebuie reținut că, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.
Astfel, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut pentru formularea acțiunii în justiție, a început să curgă de la data de 21.04.1999 și s-a împlinit cu mult înaintea promovării acțiunii (17.10.2014).
Față de aceste considerente, instanța a admis excepția invocată din oficiu și a respins acțiunea reclamantei.
În consecință, nu s-a mai impus analizarea pe fond a solicitărilor reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta D. N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Apelantul susține ca, instanța de fond în mod greșit i-a respins acțiunea cu motivarea că aceasta a fost formulată cu mult peste termenul legal de prescripție, în opinia sa motivarea fiind greșită întrucât acțiunea în constatare a unor drepturi fiind imprescriptibilă.
A mai susținut că, într-adevăr în Codul muncii nu există prevăzut expres regimul juridic al acestui gen de acțiune, dar Codul muncii se completează cu dispozițiile din legislația civilă, motiv pentru care solicită admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei la Tribunalul D. pentru a se pronunța pe fond.
Solicită admiterea apelului, anularea sentinței apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
În drept a invocat dispoz. art. 480 NCPC.
Apelul este fondat și se va admite pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Astfel, hotărârea primei instanțe este nelegală fiind rezultatul unei greșite calificări a naturii juridice a acțiunii promovată de reclamant.
În acest sens încălcând un principiu fundamental al procesului civil român, respectiv principiul disponibilității părților, reglementat în Noul Cod de procedură civilă, în art.9, referitor la dreptul de dispoziție al părților, Tribunalul D. a schimbat calificarea juridică a cererii formulată de către reclamant, dintr-o acțiune în constatare, într-una în realizare.
În acest sens, dispozițiile arătate(art.9 alin.2 din N.C.P.C.) stipulează faptul că –
„ obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”.
Se constată că Tribunalul D. a invocat, din oficiu, la termenul din 18 martie 2015, excepția dreptului material la acțiune, însă legat de această excepție, și –a încălcat obligația prevăzută în partea finală a aliniatului 4 a art.22 din NCPC, în sensul că nu a pus în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii formulată de reclamant, câtă vreme a recalificat în considerentele hotărârii pronunțate acțiunea în constatare cu care a fost investită de către reclamant, ca fiind una în realizare de drepturi.
În condițiile în care instanța tocmai în vederea recalificării juridice a acțiunii, a invocat, din oficiu, excepția prescripției dreptului material la acțiune, avea obligația să pună în discuția părților și recalificarea juridică a acțiunii.
Prin încălcarea dreptului de dispoziție al părților, potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra obiectului dedus judecății, limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, Tribunalul D. a schimbat natura juridică a acțiunii deduse judecății, recalificând în mod greșit, acțiunea în constatare cu care a fost investită cu o acțiune în realizare.
Constatând acest fapt, Curtea reține că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată, din oficiu, în mod eronat, de către prima instanță.
În acest sens nici dreptul muncii și nici dreptul securității sociale, ca ramuri de drept autonomă, nu cuprind reglementări de principiu în materia prescripției extinctive, ci câteva dispoziții singulare referitoare la câteva termene speciale de prescripție extinctivă, precum și la unele aspecte legale de cursul prescripției extinctive.
De asemenea, dispozițiile art.278 alin.1 din Codul muncii, arată că prevederile acestui Cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile.
Cum în Codul muncii nu se găsesc dispoziții de principiu referitoare la prescripția acțiunilor derivând din contractul individual de muncă sau din contractul colectiv de muncă, după caz, prevederile Codului muncii referitoare la prescripția extinctivă se întregesc cu cele cuprinse în Decretul nr.167/1958 și în Codul civil.
Fiind vorba de o acțiune în constatare formulată de către reclamant, aceasta are un caracter imprescriptibil, soluție adoptată sub imperiul legii vechi atât de jurisprudență cât și de doctrină, imprescriptibilitatea acțiunii în constatare decurgând din imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesul - dreptul de a sesiza sau intenta acțiunea în justiție -, întru-cât cu ajutorul lor nu se valorifică nicio pretenție împotriva cuiva, ci se solicită numai ca instanța să constate existența unui drept subiectiv civil al reclamantului împotriva pârâtului sau, după caz, inexistența unei drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Or, existența sau inexistența unui drept ar putea, în principiu, să fie constatate oricând.
În același timp imprescriptibilitatea acțiunilor în constatare se întemeiază și pe faptul că dreptul subiectiv nu se stinge în întregul lui prin efectul prescripției extinctive și, dacă dreptul există, oricând se poate constata existența lui, iar dacă nu există, la fel se poate solicita să se stabilească oricând acest fapt cu putere de lucru judecat.
Prin urmare se poate constata existența sau inexistența unui drept întrucât dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar legea nu dă dreptul la o acțiune în realizare.
De asemenea, Noul Cod Civil, în dispozițiile art.2502 alin.2 pct.2 consacră imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept precizând faptul că – „ în afara cazurilor prevăzute la aliniatul 1, sunt imprescriptibile, drepturile privitoare la: acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței uni drept”.
În consecință, se va reține faptul că cererea promovată de reclamant are natura juridică a unei acțiuni în constatarea existenței unui drept, respectiv a drepturilor corelative desfășurării activității în condiții corespunzătoare grupei a II-a de muncă.
În același timp, prima instanță și –a întemeiat caracterul prescriptibil al cererii promovate de reclamant pe dispozițiile art.268 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora – „ în toate situațiile altele decât cele prevăzute la aliniatul 1, termenul de prescripție este de 3 ani de la nașterii dreptului.
Acest text însă, ca și întregul articol 268 din Legea 53/2003 (Codul muncii) ce reglementează termenele în care pot fi soluționate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, este aplicabil numai acțiunilor în realizare, nu și în cazul acțiunilor în constatare, care sunt imprescriptibile atât sub imperiul legii vechi, conform doctrinei și jurisprudenței, cât și sub imperiul legii noi unde caracterul imprescriptibil al unei asemenea acțiuni este stabilit expres prin dispozițiile art.2502 din Noul Cod civil.
Prin urmare, Curtea constată că, în mod greșit prima instanță a soluționat cererea formulată de reclamantă, pe excepție, reținând în mod eronat excepția dreptului material la acțiune, astfel încât se impune soluționarea acțiunii, pe fondul cauzei.
În consecință, față de cele arătate și în raport de dispoz. art.480 alin.2 și 3 Cod pr.civ, apelul declarat de reclamanta D. N., se privește ca fiind întemeiat și se va admite, se va anula sentința civilă nr. nr.1432 din 18 martie 2015, și se va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv Tribunalului D., în condițiile în care prin motivele de apel reclamantul a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamanta D. N., domiciliată în C., ..98, bloc40B, ., județul D., împotriva sentinței civile nr.1432 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă .>
Anulează sentința civilă nr.1432 din 18 martie 2015, pronunțată de Tribunalul D.- Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr._ și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 07 Septembrie 2015
Președinte, S. P. | Judecător, C. R. | |
Grefier, F. I. |
Red.Jud.C.R.
Tehn.I.C./Ex.4/15.09.2015
Jud.Fond/M.I.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1180/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 820/2015.... → |
|---|
