Acţiune în constatare. Decizia nr. 1287/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1287/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 1287/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1287/2015
Ședința publică de la 11 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. C. Ț.
Judecător I. M.
Grefier G. D. L.
.x.x.x
Pe rol judecarea apelului declarat de apelant ȘOPÎRLEANU I. M. cu domiciliul procedural ales la Cabinet avocat B. A. cu sediul în C., ., nr.80, jud.D., împotriva sentinței civile nr.5988/27.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata . cu sediul în C., ., jud.D., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal au fost lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la 27.02.2015, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea în cauză la data de 04.03.2015, ulterior la data de 11.03.2015.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 5988 de la 27.10.2014, Tribunalul D. a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
A fost respinsă acțiunea reclamantului ȘOPÎRLEANU I. M., CNP_, cu domiciliul procedural ales la Cabinet avocat B. A., cu sediul în C., ., nr.80, jud. D., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., cu sediul în C., ., județul D. ca prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a constatat următoarele:
Dispozițiile referitoare la prescripție au caracter imperativ și, drept urmare, pot fi invocate oricând, de oricine și în orice stadiu procesual al judecății, aceeași concluzie reieșind și din Decizia in interesul legii nr. 1/2014, care a statuat că " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011."
Pentru a soluționa însă această excepție s-a impus ca instanța să stabilească cu prioritate natura juridică a acțiunii, deoarece de aceasta depinde corecta dezlegare a excepției invocate din oficiu, întrucât potrivit disp.art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Instanța are obligația de a face această analiză și în virtutea prevederilor art. 22 Cod procedură civilă, care instituie obligația de a da calificarea corectă cererii deduse judecății în funcție de conținutul său și nu de denumirea dată de parte.
Criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea caracterului patrimonial sau nepatrimonial al unei acțiuni au fost stabilite de instanța supremă prin Decizia în interesul legii nr. 32/2008.
De asemenea, Tribunalul a avut în vedere faptul că, potrivit dispozițiilor art. 100 din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, persoanele care au desfășurat activități în locuri de muncă încadrate în grupele I și a II-a de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, cele care au desfășurat activități în locuri de muncă încadrate în condiții deosebite, condiții speciale sau alte condiții de muncă, potrivit legii, beneficiază de majorarea punctajelor lunare realizate în perioadele respective, după cum urmează:
a) cu 25% pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa a II-a de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri de muncă încadrate în condiții deosebite, potrivit legii;
b) cu 50% pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa I de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri de muncă încadrate în condiții speciale, potrivit legii;
c) cu 50% pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în alte condiții de muncă, potrivit legii.
De asemenea, art. 158 alin.(1) din același act normativ stabilește că perioadele de vechime în muncă realizate în grupele I și a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 constituie stagiu de cotizare în condiții deosebite, în vederea reducerii vârstelor de pensionare.
D. urmare, având în vedere criteriile stabilite de ÎCCJ prin Decizia nr. 32/2008, dar și scopul formulării acțiunii – obținerea unui beneficiu patrimonial reprezentat de majorarea punctajului de pensie în perioada în litigiu - instanța a constatat că acțiunea introductivă are un caracter patrimonial.
A susținut că acțiunea de obligare la acordarea unei grupe superioare de muncă care - așa cum s-a arătat mai sus - produce consecințe patrimoniale directe, nu are caracter evaluabil în bani, înseamnă a se ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic.
ÎCCJ a statuat prin Decizia nr. 32/2008 ca "Un drept are caracter personal, fără conținut economic și, prin urmare, este neevaluabil în bani, doar atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societății sau al familiei: dreptul la viață, la sănătate și integritate fizică și morală, la libertate, la onoare, cinste, reputație, dreptul la nume și la domiciliul etc. "
Prin urmare, dreptul a cărui valorificare se urmărește prin acțiunea pendinte, având efecte directe patrimoniale, nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale menționate anterior, scopul formulării acțiunii fiind acela de a beneficia de aceste drepturi bănești, "acordarea gupei" fiind indisolubil legată de acordarea drepturilor pecuniare corelative.
De asemenea, a susținut că există acțiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamnă a susține o contradicție juridică, a spune de fapt că există drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebește de drepturile personale nepatrimoniale.
Prin urmare, acțiunea pendinte este o acțiune patrimonială, pe calea acesteia tinzându-se a se proteja un drept subiectiv patrimonial.
La rândul lor, acțiunile patrimoniale se împart în acțiuni personale (prin care se încearcă valorificarea unui drept de creanță - numit și drept personal), acțiuni reale (prin care se urmărește valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun) și acțiuni mixte (pentru valorificarea în același timp, a unui drept real și a unui drept de creanță dacă aceste drepturi sunt efectul aceleiași cauze sau se găsesc într-un raport de conexitate).
În speță, acțiunea nu poate fi caracterizată ca o acțiune în constatare, cu obiect nepatrimonial, deoarece aceasta are caracterul unei acțiuni în realizarea unui drept patrimonial, prescriptibil, potrivit art.1 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat să se constate existența unui drept nepatrimonial, care nu a fost acordat de unitatea pârâtă, ci dimpotrivă, cererea de chemare în judecată este o acțiune în realizare, al cărei obiect îl reprezintă solicitarea de a obliga unitatea pârâtă să o încadreze în grupa a-II-a, susținând că în fapt a lucrat în condiții deosebite, care se încadrează în această grupă de muncă.
Prin urmare, reclamantul are interes să fie încadrat/ă în grupa I de muncă, pentru a beneficia, în temeiul legii, de reducerea stagiului de cotizare, precum și de majorarea punctajelor realizate pentru perioadele lucrate în grupa I de muncă, dreptul de a fi încadrată în grupa I de muncă, având deci un caracter patrimonial, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut în art.268 al.2 din Codul Muncii, cu referire la art.3 din Decretul 167/1958.
Conform art. 1 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege". Iar, potrivit art. 2 "termenul la prescripție este de 3 ani". Capătul principal de cerere, astfel cum a fost formulat, îl constituie "obligarea pârâtei la acordarea grupei I de muncă".
Așadar, prescripția extinctivă reprezintă stingerea, după caz, fie a acelei componente a dreptului la acțiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative sau la recunoașterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuși dreptului principal, datorită nesesizării organului de jurisdicție în termenul prevăzut de lege.
Prin urmare, prescripția extinctivă reprezintă practic o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului.
Concluzionând, Tribunalul a constatat că, în cauza dedusă judecății nu s-a putut reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, cum s-a susținut, întrucât nu s-a referit la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 NCPC, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci, eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condițiile legii.
D. urmare, salariatul nemulțumit de neîncadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanței de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art.268 alin.2 din Codul Muncii rap.la art.3 și 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoștință de neînscrierea grupei, aceasta fiind acțiunea în realizare pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.
În plus, s-a reținut că, în materia dedusă judecății, termenele de sesizare a instanței sunt prevăzute în acte normative speciale, aceste termene derogând de la dreptul comun în materie (în măsura în care nu sunt identice).
Astfel, articolul 268 din Legea nr. 53/2003 C o d u l M u n c i i, prevede că:
"(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
d) pe toata durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia; e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
(2) În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
Tribunalul a constatat că în speță, acțiunea formulată de către reclamant se încadrează în dispozițiile prev. de art. 268 al. 2 din Codul Muncii, în conformitate cu care termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Dispoziția legală sus-menționată este clară și lipsită de echivoc - "în toate situațiile", iar exprimarea legiuitorului referitoare la termenul de prescripție în cazul cererilor formulate în vederea soluționării unui conflict de muncă, ce se încadrează în alin. 2 al art. 283 din Codul Muncii, nu lasă loc nici unei interpretări sub aspectul duratei acestui termen.
Având în vedere dispozițiile speciale referitoare la termenele în care pot fi formulate cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă, prevăzute de art. 268 din Codul Muncii, nu s-a putut aprecia că acțiunea introductivă ar fi imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, așa cum s-a susținut de către reclamant/ă.
În conformitate cu disp. art. 283 alin. 2 din Codul Muncii, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului, Tribunalul constatând că în speță, data nașterii dreptului la acțiune îl reprezintă momentul în care persoana interesată a cunoscut neînscrierea în carnetul de muncă a grupei solicitate, respectiv, anul 2006, astfel cum însuși reclamantul a precizat la interpelarea instanței.
Pe de altă parte, trebuie reținut că, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.
Așa fiind, constatând că termenul de prescripție era împlinit la data promovării acțiunii, 19.05.2014, Tribunalul a admis excepția invocată din oficiu și a respins acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel Șopîrleanu I.-M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat că solicită admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea intimatei să constate că activitatea desfășurată de el în intervalele de timp cuprinse între 02.08._99, respectiv 03.05._01 se încadrează în grupa I de muncă și pe cale de consecință să fie obligată unitatea pârâtă .-i elibereze o adeverință în acest sens, respectiv din care să rezulte faptul că în perioadele de timp menționate a desfășurat activitate ce se încadrează în grupa I de muncă.
A arătat că prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței de judecată să constate că activitatea desfășurată de el în intervalele de timp cuprinse între 02.08._99, respectiv 03.05._01 se încadrează în grupa I de muncă și pe cale de consecință să fie obligată unitatea pârâtă .-i elibereze o adeverință în acest sens, respectiv din care să rezulte faptul că în perioadele de timp menționate a desfășurat activitate ce se încadrează în grupa I de muncă.
Apreciază faptul că obiectul prezentei cauze este acțiune în constatare și nu o acțiune în realizare, al cărei obiect îl reprezintă solicitarea de a obliga unitatea să-l încadreze în grupa a II-a de muncă, consecință directă a condițiilor deosebite de muncă.
Susține că solicitarea de a obliga unitatea la emiterea unei adeverințe din care să rezulte că în perioada litigioasă a desfășurat activitate ce se încadrează în grupa I de muncă este o cerere accesorie cererii principale, anume acțiunea în constatarea unui drept nepatrimonial care nu a fost acordat de unitatea pârâtă, respectiv constatarea că „activitatea desfășurată de în intervalele de timp cuprinse între 02.08._99, respectiv 03.05._01 se încadrează în grupa I de muncă.
În acest context, acțiunea în constatare, ca și acțiune în justiție prin care reclamantul solicită instanței doar să constate existența unui drept subiectiv al său față de pârât ori, după caz, inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa este imprescriptibilă.
Atât jurisprudența, cât și doctrina corespunzătoare reglementării anterioare au adoptat soluția imprescriptibilității acțiunii în constatare, arătându-se că această soluție decurge din imprescriptibilitatea așa-zisului drept la acțiune în sens procesual, cât și din împrejurarea că dreptul subiectiv există sau nu există ca atare, iar întrucât partea nu are la îndemână calea unei acțiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obține constatarea existenței inexistenței dreptului subiectiv civil oricând are interes.
Noul cod civil prevede în mod expres, în art.2502 alin.(2) pct.2, imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Acțiune în constatare, acțiune civilă prin care se cere ca instanța de judecată să constate, prin hotărârea sa. fie existența unui drept (atunci când nu este posibilă promovarea unei acțiuni în realizarea acelui drept), fie inexistența unui pretins drept al pârâtului.
Instituind această regulă, legiuitorul a urmărit că, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat de drept să se restabilească ordinea de drept știrbită prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă prin acțiunea în realizare.
În drept a invocat prevederile art.466-482 Cod pr.civilă.
S-a procedat la regularizarea cererii de apel, potrivit dispozițiilor art. XV din Legea nr. 2/2013.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, dispozițiile legale aplicabile în cauză, sentința primei instanțe și motivele de apel, Curtea constată că apelul este nefondat, față de următoarele considerente.
În prealabil, va reține Curtea că elementul esențial care trebuie avut în vedere la soluționarea excepției prescripție este determinarea naturii juridice a acțiunii cu care a fost investită instanța, având în vedere raportul juridic care stă la baza demersului judiciar. Astfel, dacă între părți există un raport juridic civil, sunt aplicabile dispozițiile legii civile privind imprescriptibilitatea acțiunii în constatare, iar dacă între părți există un raport de muncă și instanța a fost investită cu o acțiune pentru soluționarea unui conflict de muncă, sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii cu privire la prescripție.
Potrivit art. 266 din Codul muncii, jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
În același sens, dispozițiile art. 1 lit. e din Legea nr. 62/2011 definesc conflictul individual de muncă drept conflictul de muncă care are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă, precum și din legi sau alte acte normative.
Raportul juridic dedus judecății vizează în mod evident un conflict individual de muncă, cererea de chemare în judecată fiind formulată împotriva fostului angajator și vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, a unei funcții sau a unui loc de muncă în grupe de muncă nu ar putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.
Prin urmare, în prezenta cauza sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.
În acest sens sunt și prevederile art. 278 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
În raport de aceste dispoziții, Curtea constată că, în ceea ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care în care pot fi promovate acțiunile în justiție, anume termenele prevăzute de art.268 Codul muncii, republicat.
Din examinarea dispozițiilor art. 268 din Codul muncii rezultă că legiuitorul a instituit termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la art. 268 alin. 1 lit. a - e din, iar la art. 268. alin. 2 s-a arătat că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. 1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului
În condițiile în care acțiunea promovată în cauză nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. 1 al art. 268, devin incidente dispozițiile din alin.2 care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă, anume termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit faptul că în materia jurisdicției muncii nu există cereri imprescriptibile.
Rațiunea instituirii termenelor pentru promovarea acțiunilor în cazul raporturilor de muncă este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilitatea raporturilor juridice.
Curtea constată că nu prezintă nicio relevanță analiza caracterului patrimonial sau nepatrimonial al cererii pentru că, indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial, conflictul de muncă nu poate fi declanșat decât în termenul de prescripție prevăzut imperativ la art. 268 alin. 2 din Codul muncii.
Sunt nefondate astfel criticile apelantului prin care acesta susține că cererea este imprescriptibilă întrucât aplicabile în cauză ar fi dispozițiile art. 2502 alin. 2 din Codul civil.
Cu privire la data de la care termenul de prescripție a început să curgă apelantul nu a formulat critici concrete, astfel că precizările formulate de acesta în ședința de judecată de la termenul din data de 27.02.2015, cu privire la data la care ar fi intrat în posesia carnetului de muncă, nu vor putea fi reținute.
Având în vedere aceste considerente, constatând că în cauză prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, în baza art. 480 alin.1 NCPC apelul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant ȘOPÎRLEANU I. M. cu domiciliul procedural ales la Cabinet avocat B. A. cu sediul în C., ., nr.80, județul D., împotriva sentinței civile nr.5988/27.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă . cu sediul în C., ., județul D..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 11 Martie 2015.
Președinte, M. C. Ț. | Judecător, I. M. | |
Grefier, G. D. L. |
08.04.2015
Red.jud.M.C.Ț.
4 ex/AS
j.f.M.R.H.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1335/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 1336/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
