Acţiune în constatare. Decizia nr. 1947/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1947/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 20-04-2015 în dosarul nr. 457/54/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1947
Ședința publică de la 20 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. L.
Judecător L. L. B.
Grefier M. V. A.
**********************************
Pe rol judecarea contestației în anulare formulată de O. I. cu domiciliul procesual ales în Tr.S., . . . împotriva deciziei civile nr. 865 din 17.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtele ..S., cu sediul în Drobeta Tr.S., ., jud. M. și . Tr.S., cu sediul în Drobeta Tr.S., ., jud. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns avocat I. G. pentru contestatorul O. I., lipsind intimatele . și .>
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, constatând cauza în stare de soluționare, a acordat cuvântul asupra contestației în anulare.
Avocat I. G. pentru contestatorul O. I., a solicitat respingerea excepției invocată de intimata . întâmpinare.
Cu privire la motivelor contestației în anulare, a pus concluzii de admitere a contestației, anularea hotărârii atacate și reluarea judecății, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față, constată:
Prin sentința civilă nr.4141 din 31.10.2014, pronunțată de Tribunalul M., a admis în parte în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul O. I. în contradictoriu cu pârâtele ..S. și . Tr.S..
A constatat culpa exclusivă a pârâtelor în producerea accidentului.
A obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 602,00 lei cu titlul de daune materiale.
A obligat pârâtele să plătească reclamantului 80.000 lei daune morale.
A obligat pârâtele la 600 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtele . și . pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel C. – Secția I Civilă prin decizia civilă nr. 865 din 17.02.2015, pronunțată în dosar nr._ a admis apelul, a schimbat în tot sentința în sensul că a respins acțiunea.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Nu exista nici un dubiu că reclamantul a suferit un accident în timpul derularii raporturilor de munca încheiate cu angajatorul . încadrat ca sudor, Secția Furnire, accidentul producându-se prin alunecare în apa reziduală fierbinte ce se infiltra între bazinele de tratare termică a buștenilor din cadrul . .
Conform procesului-verbal de cercetare a evenimentului ce a avut loc la data de 25.07.2013, între bazinele de tratare termică a buștenilor ale Secției Furnire din cadrul SA C. SA exista o cale de acces care făcea posibilă deplasarea lucrătorilor, în vederea alimentării cu bușteni a bazinelor de tratare termică cu ajutorul electropalanului, respectiv scoaterea buștenilor tratați, în vederea prelucrării pentru obținerea furnirului estetic. Calea de acces este prevăzută cu podețe din lemn fixate pe suporți metalici din profile „U”.
Atât înscrisul sus menționat, cât și declarațiile martorilor G. G. și D. V. confirmă faptul că în ziua respectivă reclamantul primise sarcina de a înlocui, împreună cu un alt salariat, cel de al doilea martor, podețele din lemn cu podețe din tablă, respectiv de a pregăti materialul necesar confecționării podețelor din tablă.
Această sarcină fusese trasată de către martorul Găletuse G. care avea si calitatea de maistru mecanic.
Pe de altă parte, conform declarației acestuia, sarcina trasată celor doi angajați nu presupunea măsurarea distanței dintre bazine, ci curățarea materialelor vechi de cioate, selectarea tablelor în funcție de dimensiunea aproximativă și punerea lor pe poziție, însă reclamantul, conform chiar susținerilor sale, a apreciat că operațiunea în discuție nu se putea efectua fără o măsurare prelabilă, procedând în consecință, astfel încât în momentul în care D. V. l-a solicitat pe macaragiu să ridice podețul nr.2 în vederea apropierii acestuia de podețul intermediar, care era fixat prin 2 bolțuri doar de podețul nr. 1 și după ce reclamantul a adus o țeavă cu ajutorul căreia să ridice podețul intermediar pentru a face loc podețului nr. 2, acesta nu a observat că pe podețul intermediar se afla și reclamantul, astfel că în momentul în care acesta s-a înclinat, fiind fixat doar de podețul nr. 1, reclamantul a alunecat în apa reziduală .
Coroborând așadar probele administrate în cauză, se releva faptul că operațiunea ce a avut ca rezultat final accidentarea reclamantului nu a fost consecința executării unui ordin dat de către maistru, cel care avea capacitatea de decizie și coordonare, ci a fost urmarea propriei decizii a reclamantului care, în considerarea specializării sale de sudor, a apreciat necesară ignorarea dispoziției primite și suplimentarea activităților ce trebuiau a fi efectuate, apreciind totodată, astfel cum reiese din întâmpinarea depusă în apel, că lipsa de specializare a maistrului ar fi făcut ca respectarea dispoziției sale să creeze o mai mare stare de pericol.
Asemenea, se remarcă faptul că, în afara celor doi angajați ai pârâtei . finalizarea activității soldate cu producerea accidentul a contribuit și fapta unui angajat al celeilalte pârâte, respectiv B. C., macaragiu în cadrul sectorului de tratare termică bușteni-secția placaj în privința căruia nu s-a făcut dovada că ar fi lucrat nici la solicitarea societății angajatoare și nici la solicitarea maistrului Găletuse G. care ar fi trebuit să primească în prealabil acordul societății angajatoare, depozițiile martorilor P. M. și D. V. fiind doar în sensul cunoașterii de către maistru a activității ce urma a fi desfășurată de către acesta.
Salariații ce desfășoară asemenea operațiuni sunt obligați să-și însușească și să respecte normele de protecția muncii și măsurile de aplicarea acestora, să respecte dispozițiile conducătorului locului de muncă desfășurând activitatea în așa fel încât să nu expună la pericol de accidente sau îmbolnăvire profesională propria persoană, cât și pe celelalte persoane participante la procesul de muncă.
Așa cum s-a menționat și prin procesul-verbal de cercetare avizat de Inspectoratul Teritorial de Muncă T. și s-a confirmat prin probatoriul administrat în cauza, reclamantul nu a respectat întru totul nici dispozițiile conducătorului și nici normele de protecția muncii, respectiv art. 22 din Legea nr. 319/2006, desfășurând activitatea în așa fel încât s-a expus la pericol de accident.
În conformitate cu prevederile art 253 din Codul muncii, „ angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”.
În principiu, angajatorului îi revine obligația de plată a prejudiciului material sau moral creat prin producerea unui accident de muncă având în vedere că potrivit art. 40 alin. )2) litera b) din Codul muncii îi revine obligația „să asigure permanent condițiile tehnice si organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă și condițiile corespunzătoare de muncă, potrivit art. 178 din Codul muncii „ Angajatorul răspunde de organizarea activității de asigurare a sănătății și securității în muncă, iar potrivit art. 177 din Codul muncii „(1) În cadrul propriilor responsabilități angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea securității și sănătății salariaților, inclusiv pentru activitățile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare și pregătire, precum și pentru punerea în aplicare a organizării protecției muncii și mijloacelor necesare acesteia. (2) La adoptarea și punerea în aplicare a măsurilor prevăzute la alin. (1) se va ține seama de următoarele principii generale de prevenire: a) evitarea riscurilor; b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate; c) combaterea riscurilor la sursă”.
În speță însa, deși s-a făcut dovada creării unui prejudiciu reclamantului, rezultat din vătămări aduse sănătății și integrității fizice, cauza producerii accidentului care l-a determinat a constat în chiar fapta reclamantului, la care a concurat și fapta altor angajați, așa cum a fost descris mai sus, prin nerespectarea obligațiilor ce revin lucrătorilor, respectiv prin depășirea atribuțiilor, sarcinilor pe care reclamantul trebuia să le execute, expunându-se riscului de a fi accidentat.
Așa fiind, de vreme ce operațiunea de măsurare a profilelor s-a realizat în lipsa unor indicații în acest sens, cu alte cuvinte prezența reclamantului în spațiul în care s-a produs accidentul nu se datorează dispoziției societății, este lipsită de relevanță pretinsa inexistență a echipamentului de protecție adecvat acestei operațiuni sau lipsa unor instrucțiuni noi, în afara instructajului efectuat la angajare, specifice activității în fapt desfășurate de către acesta.
Pe de altă parte, deși se invoca lipsa de relevanță a existenței benzilor de semnalizare, existența recunoscută de reclamant prin cererea introductivă de instanță și confirmată prin procesul-verbal de cercetare, importanța acestora este dată chiar de rolul lor, acela de a marca o zonă de lucru periculoasă, așa încât, sub acest aspect, nu se poate reține o culpă a vreunei societăți prin neluarea măsurilor necesare pentru protejarea securității și sănății salariaților, inclusiv pentru activitățile de prevenire a riscurilor.
Rezultă că, din punct de vedere al probațiunii, cele două societăți au reușit să dovedească îndeplinirea obligațiilor ce le aveau față de lucrători și că accidentul s-a întâmplat în principal din greșeala sau imprudența lucrătorului, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru obligarea lor la plata unor despăgubiri .
De altfel, potrivit art. 177 din H.G. nr. 1425/2006, alin. (1), în situația în care angajatorul, lucrătorii implicați, victimele sau familiile acestora nu sunt de acord cu concluziile stabilite în procesul-verbal de cercetare a evenimentului, se pot adresa inspectoratului teritorial de munca sau, dupa caz, Inspecției Muncii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data primirii acestuia, în cauză nefiind făcută însă nicio dovadă din care să rezulte contestatarea procesului-verbal încheiat nici sub aspectul locului producerii accidentului, nici sub cel al împrejurărilor în care s-a produs și nici sub aspectul cauzelor producerii acestuia.
La data de 24.03.2015 O. I. a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, arătând că, în fapt, la termenul de judecată pentru care a primit citație, la data de 10.02.2015, observând că dosarul a fost repartizat spre soluționare la Secția I civilă, înainte de a avea cuvântul pe fond, apărătorul său, av. I. G., cunoscând în general completele de judecată care judecă conflictele de muncă și observând că la acest complet nu mai există spre soluționare alte dosare de conflicte de muncă, a ridicat problema competentei instanței de judecată. Răspunsul a fost că titulatura secției este aceea de "secție civilă și conflicte de muncă și asigurări sociale". Această discuție nu a fost consemnată în încheierea de ședință, dar ea poate fi verificată pe înregistrarea audio.
Din verificările ulterioare a aflat că Secția I civilă nu are în compunerea sa complete specializate de soluționare a cauzelor privind litigiile de muncă.
Au fost încălcate dispozițiile art. 35 alin 2 din Legea nr. 304/2005 privind organizarea judiciară, potrivit cărora "în cadrul curților de apel funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părților, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale (s.n), societăți, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și. în raport cu natura și numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime și fluviale".
Prin urmare, hotărârea dată a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut și cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței.
Pe de altă parte, deși s-a invocat excepția corespunzătoare, instanța a omis să se pronunțe în scris asupra acesteia.
Vechiul Cod de procedură civilă prevedea în art.317 alin (1) pct.2 posibilitatea de a formula contestație în anulare, când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Art. 159 din vechiul Cod de procedură civilă la pct. 3 definea necompetența de ordine publică "când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".
Aplicabile în speța de față sunt prevederile art.503 alin 2 pct.1 din noul Cod de procedură civilă; "hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia", coroborate cu prevederile alin (3). "Dispozițiile alin. (2) pct. 1. 2 si 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs".
Noul Cod de procedură civilă folosește termenul de "instanță necompetentă absolut".
Din cuprinsul art.129 din noul Cod de procedura civilă reiese că:
Necompetența este de ordine publică sau privată.
Necompetența este de ordine publică:
1. în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești;
2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad;
3. în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată.
Aceste prevederi trebuie coroborate cu dispozițiile art.246 alin (1) C.pr.civ.: "Excepțiile absolute sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publica”.
Prin urmare, se constată că aplicabilă în speța de față este prevederea de la art.129 pct.3 teza a doua "când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura", corespunzătoare prevederilor din vechiul Cod de procedură civilă "când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".
În concluzie a solicitat admiterea contestației, anularea hotărârii atacate și reluarea judecății în vederea pronunțării unei noi hotărâri neviciate.
În drept, a întemeiază cererea pe prevederile art.129 C.pr.civ., art.503 și urm. C.pr.civ. și art. 35 alin (2) din Legea nr. 304/2005 privind organizarea judiciară.
Intimata . formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare.
Contestația în anulare se respinge pentru considerentele care se vor expune:
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a contestației în anulare invocată prin întâmpinare de către intimata . constată că nu este întemeiată și se va respinge, în condițiile în care această cale de atac poate fi promovată nu numai împotriva hotărârilor date în recurs, ci și a celor din materia apelului.
În acest sens, amintim dispozițiile art.503 (3) C.pr.civ., potrivit cărora: „Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs”.
Cu privire la motivele contestației în anulare, se poate observa că acestea au în vedere dispozițiile art.503 alin.(2) pct.1 C.pr.civ., și care după cum s-a arătat în precedent, se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.
Potrivit art.503 C.pr.civ.: “(1)Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.
(2)Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:
1.hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia;
2.dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;
3.instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;
4.instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză”.
Contestația în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare prin care se cere instanței să desființeze propria hotărâre pentru că a fost dată în condiții neregulate (lipsă sau viciu al procedurii de citare, în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei ori necompetența absolută a instanței), sau dacă soluția dată este rezultatul unei greșeli materiale ori să-și completeze judecata, când respingând sau admițând în parte calea de atac s-a omis să cerceteze unul din motivele de recurs sau nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile promovate.
Hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, cale extraordinară de atac, admisibilă, numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.
Observând motivele contestației în anulare de față, se reține că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art.503 alin.(2) pct.1 C.pr.civ., și anume că instanța nu era competentă absolut a se pronunța cu privire la soluționarea litigiului dedus judecății.
De aceea, se susține că aceeași instanță a încălcat normele referitoare la alcătuirea instanței și că a omis să se pronunțe asupra excepției necompetenței invocate de apelant, dar aceste critici nu sunt întemeiate, în condițiile în care o asemenea excepție nu a fost pusă în dezbaterea părților din oficiu, așa cum prevede art.224 C.pr.civ., și nici de către părți, așa cum a rezultat din încheierea de amânare a pronunțării din 10 februarie 2015 (fila 55 dosar apel).
A rezultat, de asemenea că intimatul contestator nu a invocat excepția nici prin întâmpinare depusă în temeiul art.201 alin.(1) și art.205 C.pr.civ., (filele 20-22 dosar apel), astfel că potrivit art.208 alin.(2) C.pr.civ., nu mai putea invoca alte excepții, “ în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel “.
În cauză nu sunt îndeplinite aceste condiții, astfel că motivele invocate de contestator, nu pot face parte din categoria cazurilor limitativ și expres prevăzute de lege pentru formularea contestației în anulare, iar litigiul dedus judecății fiind de competența instanțelor specializate în materia conflictelor de muncă și asigurări sociale a fost soluționat de secția specializată, atât la fond, cât și în calea de atac și în compunerea completului au fost și asistenți judiciari la prima instanță, potrivit dispozițiilor legale relevante.
În afara acestor motive stricte, părțile nu pot solicita anularea hotărârilor judecătorești invocate pentru motive de fond, care ar presupune reluarea judecății și stabilirea unei alte situații de fapt sau de drept, pentru că s-ar încălca astfel principiile securității raporturilor juridice și autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești irevocabile.Acest principiu trebuie respectat chiar în ipoteza în care partea nemulțumită ar susține că s-au săvârșit erori de judecată și ar pune în discuție legalitatea unei hotărâri.Concluzia care se desprinde și din practica instanței europeană de contencios al drepturilor omului, care a afirmat constant că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul siguranței raporturilor juridice, conform căruia soluția diferită pronunțată de instanțe, la orice controversă nu trebuie să mai fie rejudecată (Hot. Din 8 nov.2007 în cauza R. c.România), iar anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu poate fi justificată numai pe pretinsa apreciere injustă a probelor de către instanță (Hot. Din 15 nov.2007 în cauza Belasin c.României).
În cauza P. c.României (Hot.din 27 ianuarie 2009), Curtea a reținut, că respectarea dreptului la un proces echitabil și principiul securității raporturilor juridice, impune, ca nicio parte să nu poată solicita desființarea unei decizii definitive și executorii într-o cale extraordinară de atac cu singurul scop de a obține rejudecarea cauzei și o nouă hotărâre cu privire la același litigiu.
De asemenea,pronunțându-se în cauza M. vs. România_/3 la 29 iulie 2008 CEDO a apreciat că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă în absența unui defect fundamental (în acest sens fiind și cauza S. E.). Însă, în aceeași hotărâre Curtea a apreciat ,,cu toate acestea principiul securității juridice nu este unul absolut”, Curtea recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6 (cauza L. vs. România).Curtea Europeană în mai multe cauze: Barbera, N. și Jabardo vs. Spania, Feldbugge vs. Olanda, T. – Reisse vs. Elveția, a definit principiul contradictorialității astfel ,,sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți”).
Curtea Europeană a condamnat România în cauza Ieremeiov vs. România - 4637/24 noiembrie 2009 reținând că pentru respectarea procesului echitabil o instanță nu poate desființa o hotărâre anterioară și a reaprecia probele fără să informeze într-un mod adecvat părțile interesate, considerând că a fost încălcat dreptul art. 6. Deși hotărârea CEDO a fost pronunțată într-o cauză penală, ca principiu, sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil, este aplicabil și în ce privește drepturile civile
Nefiind îndeplinite condițiile art. 503 C.pr.civ., în temeiul art.508 C.pr.civ., contestația în anulare se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilități contestației în anulare invocată de intimată.
Respinge contestația în anulare formulată de O. I. cu domiciliul procesual ales în Tr.S., . . . împotriva deciziei civile nr. 865 din 17.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel C. – Secția I Civilă, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtele ..S., cu sediul în Drobeta Tr.S., ., jud. M. și . Tr.S., cu sediul în Drobeta Tr.S., ., jud. M..
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Aprilie 2015
Președinte, M. L. | Judecător, L. L. B. | |
Grefier, M. V. A. |
Red.jud.M.L.
Jud.apel M.P./R.M.
Teh.red. A.G./2 ex
Data:28.04.2015
| ← Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 3425/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
