Acţiune în constatare. Sentința nr. 2029/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2029/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 30-09-2015 în dosarul nr. 4207/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 4207
Ședința publică de la 30 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE - E. S.
Judecător - M. M.
Grefier - V. R.
x.x.x
Pe rol, judecarea apelului declarat de reclamantul F. C., domiciliat în C., ..83, ..2, ., împotriva sentinței civile nr. 2029 din 29 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ., cu sediul în C., .. 29, jud. D., având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelantul reclamant F. C., asistat de avocat M.Coge, lipsind intimata pârâtă ..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care a învederat că apelul a fost declarat și motivat în termen legal, după care:
Instanța, constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de judecată și a trecut la soluționarea apelului:
Avocat M.Coge, pentru apelantul reclamant, a depus la dosar împuternicirea avocațială. A expus oral motivele invocate în scris, arătând că în mod gresit a fost soluționată cauza pe exceptia prescriptiei dreptului material la actiune și a solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei pentru soluționare pe fond Tribunalului D., fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 2029 din 29 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul F. C., în contradictoriu cu pârâta ., C., jud. D..
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și pusă în discuție de instanță la data de 29.04.2015, excepție care a fost analizată cu prioritate în raport de disp.art.248 Cpciv, s-au reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajatul pârâtei în perioada solicitată, în funcția de frezor,conform carnetului de muncă depus la dosarul cauzei.
Mențiunile referitoare la unitatea la care reclamantul și-a desfășurat activitatea, postul ocupat și salariu au fost înscrise în carnetul de muncă aflat în copie la dosar.
Potrivit acestor înscrieri, reclamantul nu a fost încadrat în grupa a I-a sau a II-a de muncă, pe perioada solicitata, reclamantul luând cunoștință despre faptul că activitatea pe care a desfășurat-o în funcția de frezor nu a fost încadrată în grupă de muncă la data de 28.04.2009, când i s-a desfăcut contractul de muncă și i s-a înmânat carnetul de muncă.
Elementul principal care contează în soluționarea excepției prescripție este determinarea naturii juridice a acțiunii, având în vedere raportul juridic care stă la baza demersului judiciar adică, dacă între părți există un raport juridic civil și astfel s-a formulat o acțiune civilă, îi sunt aplicabile dispozițiile legii civile privind imprescriptibilitatea sau între părți există un raport de muncă, s-a formulat o acțiune pentru soluționarea unui conflict de muncă și îi sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii cu privire la prescripție.
Astfel, cauza de față se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantului formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, unei funcții sau unui loc de muncă în grupe de muncă nu putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.
Rezultă de aici că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.
În acest sens sunt dispozițiile art.278 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod (Codul muncii – nn.) se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
În raport de aceste dispoziții, instanța constată că, în ceea ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care în care pot fi promovate acțiunile în justiție, termene prevăzute de art.268 Codul muncii, republicat.
Astfel, articolul 268 din Codul muncii, prevede că:
"(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancționare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
d) pe toata durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
(2) In toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
Din examinarea dispozițiilor art. 268 din Codul muncii, rezultă că legiuitorul a instituit termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la alin. 1 al art. 268.
Pentru faptul că acțiunea promovată în cauză nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. 1 al art. 268, devin incidente dispozițiile din alin.2 care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă aceea că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Prin urmare, legiuitorul a stabilit faptul că în materia jurisdicției muncii nu există cereri imprescriptibile.
Astfel, în cauza dedusă judecății nu se poate reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil, cum s-a susținut, întrucât acesta nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept conform art.35 NCPC, ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă, care au consecințe patrimoniale și deci, eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile, în condițiile legii.
Rațiunea instituirii termenelor pentru promovarea acțiunilor în cazul raporturilor de muncă este restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate și stabilirea raporturilor juridice.
In conformitate cu dispoz. art. 268 alin. 2 din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului, instanța constatând ca în speță, data nașterii dreptului la acțiune îl reprezintă momentul în care persoana interesată a cunoscut/putea cunoaște neînscrierea în carnetul de muncă a grupei solicitate, respectiv data încetării raporturilor de muncă – 28.04.2009 sau cel târziu data de 01.01.2011 - data abrogării dispozițiilor Decretului nr. 92/1976, întrucât la acea dată, reclamantul a luat/putea lua cunoștință despre înscrierile existente în carnetul de muncă.
Pe de altă parte, trebuie reținut că, spre deosebire de dreptul comun, în legislația muncii, care are un caracter special și derogator, sunt stabilite termene scurte de exercitare a termenelor de sesizare și de soluționare a diferitelor conflicte de muncă sau drepturi, cuprinse între 30 zile și maxim 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, imprescriptibilitatea fiind contrară principiilor generale care guvernează jurisdicția muncii, pentru protecția adecvată și în timp util a drepturilor părților din raporturile juridice de muncă, în scopul clarificării urgente a situațiilor conflictuale dintre aceștia.
Astfel, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut pentru formularea acțiunii în justiție, a început să curgă de la data de 28.04.2009 și s-a împlinit cu mult înaintea promovării acțiunii din 10.11.2014.
Față de aceste considerente, instanța a admis excepția invocată și a respins cererea principala prin care reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta să se constate că activitatea desfășurată în cadrul unității angajatoare, în perioada 01.08.1984 – 15.07.1999 se încadrează în grupa a II-a de muncă în proporție de 100% din timpul de lucru conform prevederilor Ordinului nr.50/1990, Anexa II, poz.34 și 38, si, în consecință, conform principiului accesorium sequitur principale, a respins si cererea accesorie privind obligarea pârâtei să-i elibereze adeverință în acest sens.
La pronunțarea soluției instanța a avut în vedere practica unitară, actuală, în această materie, a Curții de Apel C., (dosar nr._ ), precum și necesitatea unificării practicii și la nivelul Tribunalului D..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul F. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Soliciă admiterea recursului, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei la Tribunalul D. pentru judecarea fondului, având în vedere următoarele motive:
1. Prin hotărârea atacată, instanța de fond i-a respins acțiunea fără să intre în judecarea cauzei pe fond. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul D. a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune considerând în mod neîntemeiat că în cauza dedusă judecății nu se poate reține că obiectul acțiunii este imprescriptibil întrucât acesta nu se referă la constatarea existenței sau inexistenței unui drept așa cum este descrisă această acțiune de art.35 NCPC „...ci la constatarea unei stări de fapt rezultate din derularea raporturilor juridice de muncă care au consecințe patrimoniale și deci,eventualele acțiuni rezultate din acestea sunt prescriptibile,în condițiile legii."
Reclamantul nu este de acord cu acest raționament, având în vedere următoarele aspecte:
a) Articolul 35 din Noul cod de procedură civilă stabilește clar că persoana care are un interes poate să ceară constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Singura condiție pe care legiuitorul o instituie pentru ca acțiunea să fie primită,si deci admisibilă,este ca persoana respectivă să nu își poată realiza dreptul pe orice altă cale prevăzută de lege.
b) Acțiunea formulată este, așa cum rezultă din petitul său, o acțiune în constatare și respectând principiul disponibilității, calificarea ei nu poate fi modificată. Astfel, reclamantul arată că a solicitat instanței de fond constatarea existenței dreptului său de a fi încadrat în grupa a II-a de muncă pentru o anumită perioadă de timp iar potrivit art.2502 din Codul Civil, alin. 2, punctul 2, acest drept la acțiune este un drept imprescriptibil.
c) Potrivit art.l din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un caracter patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege iar aplicând raționamentul logic „per a contrario" putem deduce că dreptul material la acțiunea (în constatare) care nu are un caracter patrimonial nu se prescrie în termenul general de prescripție.
d) Nu este de acord de asemenea că acțiunea pe care a promovat-o are caracter patrimonial întrucât scopul obținerii încadrării în grupa a II-a de muncă este de a obține de la pârâtă (în urma constatării de instanță a dreptului pretins) o adeverință și nicidecum o sumă de bani. Scopul principal al obținerii adeverinței este reducerea vârstei de pensionare în baza art.100 din Legea nr.263/2010 iar dacă în urma reducerii vârstei de pensionare se obține pensia pentru limita de vârstă sau pensia anticipată, aceasta se obține de la Casa Națională de Pensii și nu de la pârâta ..
În concluzie, acțiunea formulată este o acțiune în constatare care nu are un caracter patrimonial și care nu se poate prescrie.
2. Motivarea instanței potrivit căreia acțiunea sa se încadrează în categoria conflictelor de muncă și că, potrivit art.268, alin.2 din Codul Muncii se prescrie în termenul de trei ani este susceptibilă de mai multe critici, după cum urmează:
a) Acțiunea sa este o acțiune în constatare decât un conflict de muncă. Argumente:
- pentru a fi un conflict de muncă trebuie să existe interese antagonice între angajat și angajator iar în cazul în speță nu se poate spune că recunoașterea încadrării în grupa a II-a de muncă ar aduce vreun prejudiciu material angajatorului;
- faptul că s-a adresat unei instanțe de conflicte de muncă nu înseamnă automat că între salariat și fostul angajator există un conflict de muncă în adevăratul sens al cuvântului, acțiunea sa în constatare putând fi soluționată și de o instanță civilă.
b) Consideră apelantul că „de lege ferenda" s-ar impune adăugarea la art.268, alin.2 din Codul muncii, expresia: „...cu excepția acțiunilor în constatare". Argumente:
- Practic interpretarea dată de instanța de fond îi restrânge salariatului dreptul de a formula o acțiune în constatare, peste termenul de trei ani, cu privire la constatarea oricărui alt drept;
- Consideră că intenția legiuitorului atunci când a folosit expresia:„în toate situațiile..." nu s-a referit și la acțiunile în constatare, care, așa cum a arătat la punctul 1, litera b), sunt imprescriptibile.
3.Un număr foarte mare de colegi din . și de la alte societăți au beneficiat de încadrare în grupa a II-a și au primit adeverințele solicitate după promovarea unei acțiuni în constatare fără să se pună problema prescripției dreptului la acțiune, fapt ce îi creează convingerea că între aceștia și apelant, instanța a produs o reală și nemeritată discriminare. Consider că instanțele de Conflicte de muncă, supranumite cândva:„Tribunalele Muncii", au fost create după Revoluție cu scopul de a-i apăra și ajuta pe salariați să-și câștige drepturile și nu pentru a le restrânge drepturile.
În drept, prezentul apel se întemeiază pe prevederile art.466 și 480, aliniatele 1 și 2 din Codul de procedură civilă.
Apelul nu este fondat.
Prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii, constatând că dreptul reclamantului la promovarea acțiunii este prescris.
Premisa de la care trebuie pornit în soluționarea excepției este, așa cum corect a reținut instanța de fond, stabilirea naturii juridice a acțiunii, însă nu în ceea ce privește caracterul patrimonial sau nepatrimonial, ci sub aspectul determinării raportului juridic care stă la baza demersului judiciar.
Acțiunea pendinte are drept obiect constatarea că activitatea desfășurată de reclamant în perioada 01.08.1984 – 15.07.1999, în funcția de frezor se încadrează în grupa a II-a de muncă, conform Ordinului nr.50/1990, anexa II, poz.34 și 38 în procent de 100 %, și să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unei adeverințe în acest sens.
Elementul principal care contează în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune este determinarea naturii juridice a acțiunii, respectiv dacă între părți există un raport juridic de drept civil și astfel s-a formulat o acțiune civilă, îi sunt aplicabile dispozițiile legii civile privind imprescriptibilitatea introducerii acțiunii în constatare sau dacă între părți există un raport de dreptul muncii, s-a formulat o acțiune pentru soluționarea unui conflict de muncă și îi sunt aplicabile dispozițiile din Codul muncii cu privire la prescripție.
Astfel, cauza de față se încadrează în categoria conflictelor de muncă, definite la art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora „jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Raportul juridic pe care se bazează cererea reclamantului formulată împotriva fostului angajator este, în mod evident, un raport juridic de muncă, el vizează executarea unui contract individual de muncă, deoarece încadrarea unei activități, unei funcții sau unui loc de muncă în grupe de muncă nu putea avea loc niciodată în afara unui raport juridic de muncă.
În acest sens sunt dispozițiile art.278 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora „dispozițiile prezentului cod (Codul muncii – nn.) se întregesc cu celelalte dispoziții cuprinse în legislația muncii și, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legislației civile”.
Rezultă de aici că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile speciale privind jurisdicția muncii, care se aplică cu prioritate față de regulile generale din dreptul civil.
Curtea constată că,în mod corect a reținut tribunalul că în ceea ce privește termenele de prescripție, Codul muncii conține dispoziții derogatorii de la dreptul comun, reglementând termene speciale în care pot fi promovate acțiunile în justiție, termene prevăzute de art.268 Codul muncii, republicat.
Nici în Codul muncii anterior nu era prevăzut faptul că dreptul la soluționarea unui conflict de muncă ar fi imprescriptibil, ci în art.176 alin.1 din Legea nr.10/1972,în vigoare la acea dată, s-a prevăzut că termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de munca este de 30 de zile de la data comunicării, in cazul in care legea prevede necesitatea unei comunicări, iar in celelalte cazuri, de la data când cel interesat a luat cunoștința de măsura sau împrejurarea care a determinat litigiul.
În prezent, Codul muncii a reglementat un termen mai lung, în favoarea salariatului, pentru a-i da posibilitatea să se adreseze instanței de judecată, dispozițiile art. 268 din Codul muncii, instituind termene de prescripție speciale pentru anumite categorii de acțiuni care se încadrează în categoria conflictelor de muncă, enumerate la alin. 1 al art. 268.
Pentru cele care nu se încadrează în cele enumerate limitativ de alin. 1 al art. 268, devin incidente dispozițiile din alin. 2, care stabilesc regula generală cu privire la prescripția în materia conflictelor de muncă, și anume aceea că în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Potrivit pct. 15 din Ordinul 50/1990, dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă, conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de MMOS.
În raport de aceste dispoziții ,corect a statuat prima instanță că termenul de prescripție este de 3 ani si începe sa curgă de la data nașterii dreptului, respectiv momentul in care persoana interesata a cunoscut sau putea să cunoască neînscrierea in carnetul de munca a grupei solicitate,adică dreptul reclamantului la acțiune s-a născut la data de 28.04.2009, data desfacerii contractului de muncă și înmânării carnetului de muncă și s-a împlinit cu mult înaintea promovării acțiunii, respectiv 10.11.2014.
Conchizând, Curtea constată că, deși Ordinul nr. 50/1990 – act normativ care prevedea posibilitatea încadrării în grupe de muncă - a fost abrogat prin Legea nr.19/2000, începând cu data de 01 04 2001, reclamantul nu s-a preocupat de faptul că nu are în carnetul de muncă nicio mențiune cu privire la grupa de muncă în care și-a desfășurat activitatea, ci s-a adresat instanței de judecată la data de 20 mai 2014.
Prin urmare, prescripția extinctivă reprezintă practic o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului.
Salariatul nemulțumit de neîncadrarea în grupa de muncă avea dreptul de a se adresa instanței de judecată, potrivit legii în termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 268 alin. 2 din codul muncii, rap. la art. 3 și 7 din Decretul nr.167/1958, calculat de la data la care a luat cunoștință de neînscrierea grupei, aceasta fiind acțiunea pusă la îndemâna sa de legiuitor în scopul valorificării dreptului pretins.
În concluzie, corect a apreciat prima instanță că dreptul la acțiunea în constatarea sau acordarea încadrării în grupa de muncă este prescris și a respins acțiunea, iar pe cale de consecință a dat aceeași rezolvare și acțiunii accesorii privind obligarea intimatei la eliberarea adeverinței, potrivit principiului accesorium sequitur principale.
Având în vedere că prima instanță a soluționat corect acțiunea pe excepție, celelalte motive de apel care vizează fondul cauzei nu vor mai fi analizate.
Față de toate aceste motive, în baza art.480 al.1 cod procedură civilă, apelul formulat urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamantul F. C., domiciliat în C., ..83, ..2, ., împotriva sentinței civile nr. 2029 din 29 aprilie 2015, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă ., cu sediul în C., .. 29, jud. D., având ca obiect acțiune în constatare.
Anulează sentința și trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 30 Septembrie 2015.
Președinte, E. S. | Judecător, M. M. | |
Grefier, V. R. |
Red.jud.M.M.
Tehn.MC/4 ex.
Data red.29.10.2015
j.f. M.I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr.... | Contestaţie decizie de sancţionare. Decizia nr. 4798/2015.... → |
|---|
