Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 6/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 12-01-2015 în dosarul nr. 3654/104/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 6/2015
Ședința publică de la 12 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE -A. M.
Judecător- S. P.
Judecător- R. M.
Grefier -F. I.
****
Pe rol, fiind judecarea recursului declarat de intimata C. JUDEȚEANĂ DE PENSII O., împotriva sentinței civile nr.1411 din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul O.- Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu contestatorul M. M., având ca obiect contestație decizie de pensionare.
La apelul nominal s-a prezentat intimatul contestator M. M., fiind lipsă recurenta intimată C. Județeană de Pensii O..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, care a învederat că la data de 11.11.2014, intimatul contestator M. M., a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, cauză ce a fost suspendată, până la soluționarea dosarului nr._/2/2010 aflat pe rolul Î.C.C.J., dosar ce a fost soluționat la data de 21.10.2014, pronunțându-se decizia irevocabilă nr.3912.
Curtea, apreciază că se impune repunerea cauzei pe rol, întrucât nu mai subzistă motivele ce au stat la baza suspendării judecării recursului și constatând că nu mai sunt formulate alte cereri sau invocate excepții, a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul părții prezente asupra soluționării recursului.
Având cuvântul, intimatul contestator M. M., a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând faptul că HG 737/2010, în ceea ce privește metodologia de recalculare a pensiilor de serviciu prevăzute la art.1, lit.c din Legea nr.119/2010, a fost anulată, fiind pronunțată o decizie irevocabilă în acest sens.
Depune la dosar practică judiciară, constânt în sentința civilă(FN)pronunțată în data de 27.11.2014, de către Tribunalul C., în dosarul nr._/118/2010.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1411 din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul O., s-a admis în parte contestația formulată și precizată de contestatorul M. M., în contradictoriu cu intimata C. JUDEȚEANĂ DE PENSII O..
A fost anulată decizia nr._/23.08.2010 emisă de C. Județeană de Pensii O. și a fost obligată pârâta la plata pensiei de serviciu stabilită prin decizia nr._/29.06.2010 începând cu data de 01.09.2010.
S-a respins cererea de suspendare a deciziei.
A fost obligată pârâta către reclamant la plata sumei de 350 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Contestatoarul M. M. și-a desfășurat activitatea ca și grefier informatician și a beneficiat de pensia de serviciu acordată conform legii 567/2004. Drepturile cuvenite acestuia s-au stabilit succesiv, iar în temeiul deciziei nr._/29.06.2010 ultima pensie a avut un cuantum de 7629 lei.
Prin decizia nr._/23.08.2010 a avut loc o recalculare a drepturilor de pensie potrivit Legii 119/2010 și HG nr. 737/2010, privind metodologia de recalculare a pensiilor de serviciu acordate în baza unor legii speciale noul cuantum al pensiei stabilindu-se la suma de 932 lei.
Comparând cuantumul pensiei de serviciu de care contestatorul a beneficiat în temeiul legii 567/2004 cu drepturile de pensie rezultate în urma aplicării Legii 19/2000 rezulta o diferența de 6697 lei, ceea ce procentual înseamnă o micșorare cu 80 %.
A avut loc o reducere semnificativa a cuantumului pensie contestatorului mai sus menționat.
Instanța a analizat situația reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin Protocolul nr.1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului s-a prevăzut că „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
In alineatul 2 al aceleiași dispoziții se arată că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau amenzilor”.
În primul rând instanța a analizat dacă contestatorul se afla în posesia unui bun în momentul recalculării pensie.
Principiul potrivit cu care art.1 din Protocolul 1 la Convenție garantează dreptul de proprietate se regăsește practic, în multe dintre hotărârile Curții consacrate aplicării dispozițiilor acestui text. Organele Convenției au extins protecția instituită de art.1 și la alte drepturi reale cum ar fi drepturile de creanță.
Cu privire la drepturile de creanță Curtea a decis tot cu valoare de principiu că acesta constituie un bun în sensul art.1, atât în jurisprudența ei cât și a fostei Comisii găsindu-se aplicații ale acestui principiu, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o speranță legitimă de a-l vedea concretizat.
Astfel în cauza Gaygusuz v.Austria CEDO a decis că drepturile de asigurări sociale constituie un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, reținând „că dreptul la asistență de urgență - în măsura în care este prevăzut în legislația aplicabilă - este un drept pecuniar în sensul articolului 1 din Protocolul 1”.Această dispoziție a art.1 din Protocolul 1 se aplică prin urmare, fără a fi necesar să se bazeze numai pe legătura dintre dreptul la asistență de urgență și obligația de a plăti “impozite sau alte contribuții”.
De asemenea în cauza Buchen v.Cehia s-a reținut că pensia constituie un drept patrimonial motiv pentru care limitarea nejustificată a unui drept recunoscut cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior fără a existe o justificare obiectivă și rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art.1 Paragraful 1 din Protocol nr.1 CEDO dar și o discriminare în sensul art. 1 din Constituție și a art.1 din protocolul nr.12.
De asemenea în același sens Curtea a reținut că „din moment ce un stat contractant a adoptat o legislație care prevede acordarea în mod automat a unei prestații indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizații prealabile de către persoana interesată, această legislație dă naștere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicație a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție” (Stec v.Royaume –Uni).
În final instanța a mai reținut că în materie de prestații sociale Comisia a statut în sensul că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate în anumite condiții să ducă la nașterea unui drept protejat de art.1 adică dreptul de a beneficia la un moment dat de avantajele conferite de acest sistem. Numai că pentru ca un asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația națională în materie.
Din toate aceste decizii s-a tras concluzia că dreptul la pensie indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească și dacă se bazează sau nu pe principiu contributivității reprezintă un bun în înțelesul art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Având în vedere argumentele expuse instanța a apreciat că petentul contestator își legitimează interesul său prin invocarea unei valori patrimoniale având semnificația unui drept câștigat, recunoscut si executat de stat în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 567/2004, suficient de clară si previzibilă la data pensionarii și care i-a permis să-și planifice acțiunile atât pe termen lung cât și pe termen scurt pentru sine si familia sa precum și o anumită maniera de gestionare a bunurilor sale prezente și viitoare.
Este firesc a recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativa si orice intervenție intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, așa cum este și situația de față, ca efect afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importanta.
Contestatorul a avut prin urmare, la data intrării in vigoare a Legii 119/2010, un bun actual în accepțiunea Convenție.
Contestatorul fiind titularul unui bun în sensul Convenției instanța a analizat condițiile privării de proprietate, respectiv să constate dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerință care să fi avut ca efect privarea reclamantei de bunul său în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul 1 la Convenție reținând următoarele:
Partea a doua a art.1 din Protocolul nr.1 statuează 3 condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează:
1) privarea să fie prevăzută de lege,, adică de normele interne aplicabile în materie;
2) să fie impusă de o cauză de utilitate publică și
3) să fie conformă cu principiile generale a dreptului internațional. Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat la acestea 2 condiții specifice situației de privare de proprietate și anume:
4) necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului
5) orice limitare a dreptului de proprietate trebuie să fie proporțional cu scopul avut în vedere la instituirea ei.
După cum a decis cu valoare de principiu fosta Comisie o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă dreptului intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijlocele folosite, în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională valorii bunului, acordată titularului acestuia (Comisia EDH –Xc./Italia).
Cu privire la prima condiție instanța a reținut următoarele:
1.Ingerinta să fie prevăzută de lege, condiția satisfăcută în cauza întrucât desființarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forța legii, lege rezultata ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern in fata Parlamentului.
Insă legea trebuie sa fie suficient de clară și previzibilă.
Previzibilitatea poate avea însă și un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci și posibilitatea de a modifica legile pentru viitor.
Persoanele au astfel un drept la continuitatea acțiunii statale.
Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acțiunii sale.
Reclamantul a beneficiat de pensie de serviciu în anul 2008, moment în care nu s-a pus problema schimbării legii.
Totuși, cea mai mare problema nu a fost neapărat schimbarea legii în sine, ci a reglementarilor prin care se diminuează exagerat de mult veniturile din pensie, căci nu se poate admite ca scăderea acestora cu 80 % nu este una de substanța, esențiala si imprevizibilă în anul 2010.
Analizând cea de-a doua condiție, respectiv să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desființa pensia de serviciu instanța a reținut următoarele:
Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010” datorita evoluției crizei economice în anul 2009 si extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum și acordurile de împrumut cu organismele financiare internaționale.
Or, faptul că documentele adresate creditorilor internaționali conțin promisiunea guvernului de a adopta prevederile legale în discuție nu înseamnă că acei creditori au stabilit unilateral aceste condiții, ei limitându-se la a indica obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la discreția Statului.
Daca masurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foști angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridica a unor masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident ca Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituția revizuita deoarece lipsește una din cele două caracteristici esențiale, care ar permite evocarea sa, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalcularii pensiilor fiind unul definitiv si nu temporar.
În fine ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.
Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru” între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie așadar să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera SA și alții contra Belgiei și cauza S. și alții împotriva României).
Pentru a stabili dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru și în special dacă nu obligă pe contestatoare să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință Curtea a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1 decât în cazuri excepționale(cauza Ex Regele Greciei și alții împotriva Greciei; cauza Broniowski împotriva Poloniei).
În orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice a despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar fi spre exemplu principiul egalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești(cauza Broniowski). Cu atât mai mult absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1, Curtea ajungând la concluzia că aceasta obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că în absența unei indemnizări art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și eficace a dreptului de proprietate în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Privarea de proprietate impune așadar obligația Statului de a-l despăgubi pe proprietar pentru că, fără plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituite o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin procedural.
În lumina considerentelor expuse s-a constatat că legea nr.119/2010 nu oferă contestatorului posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.
În cuprinsul legii 119/2010 a fost justificată necesitatea acestei măsuri dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art.1 din Protocolul 1.
Reducerea pensiei de serviciu odată cu transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale și imposibilitatea contestatorului de a-și mai recupera vreodată sumele de bani rezultate din pensia de serviciu anterioară și pensia de asigurări sociale au dus la ruperea în defavoarea acesteia a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza Pravednya v. Rusia a decis că există o încălcarea a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție prin revizuirea, prin acte normative/administrative a unei pensii stabilite pe cale judecătorească. Și în această cauza Curtea a reținut că o „cerere” cu privire la dreptul la pensie poate constitui „bun” în înțelesul art.1 din Protocolul nr.1 dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi aplicată, iar o lipsire de proprietate potrivit unei legi ulterioare poate fi justificată doar de „ interesul public”, interes care poate justifica o schemă eficientă și armonioasă de Pensii, de dragul căreia Statul își poate modifica legislația. Totuși posibilul interes al Statului de a asigura o aplicare uniformă a legii pensiilor nu poate viza retroactiv recalcularea unei pensii stabilite pe cale judiciară. Curtea a considerat că, lipsind reclamantul de dreptul de a beneficia în cuantumul stabilit în hotărârea finală, Statul încalcă justul echilibru între interesele în discuție, cel general și cel individual.
De asemenea procedându-se la recalcularea pensiei și la lipsirea contestatorului de cea mai mare a dreptului de pensie deja câștigat s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al acesteia, atingere care în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
In speța de fata, micșorarea cu 80 % a cuantumului pensiei are fără doar si poate o asemenea semnificație, contrar celor lapidar enunțate de Curtea Constituționala care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului si nu de o pierdere a dreptului în substanța sa.
Insă, după cum a constatat Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Sporrong ., limitările aduse dreptului de proprietate de către autoritățile statale au făcut ca acesta sa devina „precar” cu consecințe asupra valori bunurilor ce formează obiectul acelui drept.
Altfel spus, chiar daca Convenția nu garantează un anumit cuantum al pensie, daca acest cuantum este micșorat semnificativ de autoritățile statului, bunăoară prin masuri legislative, atunci se aduce atingere însăși substanței dreptului aceasta.
Acest aspect este enunțat in cauza Muller versus Austria, prin care s-a decis în sensul că „o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrânețe”.
Curtea a decis ca, și dacă Statul reduce temporar pensia în situații de recesiune economică rapidă, rămâne totuși un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge și a considerat esențial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanța sa - in cauza Kjartan Ásmundsson c. Iceland, Application no._/00, 2005.
Pentru toate aceste motive instanța a considerat că prin recalcularea pensiei de serviciu și transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza legii 119/2010, au fost încălcate dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1
3.3. Referitor la interzicerea nediscriminarii
Potrivit art. 14 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor si libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata in special pe sex, rasa, culoare…sau orice alta situație.
Nu orice diferența de tratament constituie discriminare.
Dreptul la nediscriminare protejează persoanele fizice aflate in situații asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit.
In speța discriminarea se refera la împrejurarea ca beneficiari ai pensiei de serviciu au avut o rezolvare diferita a situației lor.
Legiuitorul a înțeles ca, pe parcursul desfășurării raporturilor juridice de munca, sa acorde un salariu . mare acelora in sarcina cărora a instituit interdicții si incompatibilitati, in comparație cu aceia in sarcina cărora acestea nu existau.
Aceste persoane nu mai puteau avea un al doilea raport juridic de munca, nu puteau desfășura activități economice așa cum pot bunăoară medicii sau profesorii.
In momentul ieșirii la pensie statul a înțeles sa instituie in favoarea categoriilor de persoane in sarcina cărora instituise incompatibilitati si interdicții, acordarea unei pensiei de serviciu, al cărei cuantum a fost diferit calculat, raportându-se obligatoriu la ultimul sau ultimele salarii brute lunare.
Instituirea pensiei de serviciu a avut drept cauza împrejurarea ca persoanele respective avuseseră in timpul serviciului incompatibilitati si interdicții severe, astfel ca au fost în imposibilitate ca, prin voința si efortul propriu să-și majoreze baza de calcul a drepturilor lor de pensie.
Ceea ce s-a aflat la baza pensiei de serviciu a fost neapărat specificul raportului juridic de munca așa cum a fost arătat în cele de mai sus.
In privința recalculării pensiilor militare de stat, a pensiilor de stat ale polițiștilor și ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, s-a instituit un regim diferit in sensul ca pentru aceștia s-a prevăzut un stagiu complet de cotizare, conform art. 4 alin. 2 din HG 735/2010 de numai 20 de ani, in vreme ce pentru restul categoriilor foste beneficiare de pensii de serviciu s-a prevăzut conform art. 5 alin. 2 lit. a) din HG 737/2010 un stagiu complet de cotizare calculat in funcție de data nașterii, astfel cum e prevăzută în anexa 3 la Legea 19/2000.
F. o justificare adecvată, s-a dat așadar o rezolvare diferita unei situații identice deși contribuțiile la asigurări sociale de stat plătite, în vreme ce militarii nu au plătit contribuțiile la asigurări sociale de stat.
Discriminarea se referă așadar la modalitatea de stabilire a drepturilor de pensie pentru grefieri în raport de militari, polițiști si funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor si nu este un drept fundamental ci este aflat în strânsa legătura cu dreptul de proprietate in situația de fata.
Chiar daca pentru aceștia din urma nu se prevede în mod expres ca nu se vor micșora pensiile de serviciu mai mici de 3000 lei, deși s-a susținut acesta de oficialitățile statului, in realitate, împrejurarea ca nu vor scădea sau daca se va întâmpla sa scadă aceasta nu va fi semnificativa, se va datora in special folosirii unui stagiu complet de cotizare diferit, cu mult mai redus in favoarea militarilor, cărora li s-a păstrat stagiul complet reglementat anterior, fata de grefieri, care aveau anterior un stagiu complet de 25 de ani, insa acesta nu a mai fost păstrat în noua reglementare.
3.4. Referitor la dreptul de acces la justitie
Tribunalul a statuat anterior asupra încălcărilor despre care s-a făcut vorbire, chiar daca prin decizia 871/2010 Curtea Constituțională a decis ca dispozițiile Legii privind stabilirea unor masuri in domeniu pensiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate, din următoarele considerente:
Constatarea Curții Constituționale a României în cuprinsul deciziei mai sus enunțate că legea 119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din Constituție-legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu au prioritate față de cele ale Curții Constituționale la Românei, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
Curtea Constituțională este potrivit art.1 și 2 din legea 47/1991 garantul supremației Constituției României, asigurând controlul de constituționalitate a legilor, tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a Ordonanțelor Guvernului. Chiar dacă în exercitarea atribuțiilor sale Curtea Constituțională are posibilitatea raportării la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului statuările acesteia aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea. Dimpotrivă instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea litigiului sunt obligate în temeiul prevederilor art.20 din Constituție și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale care contravin acestor reglementări internaționale.
Chiar dacă prin decizia Curții Constituționale s-a analizat conformitatea noii legi cu anumite dispoziții constituționale pe care Curtea le-a analizat în limitele investirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că această decizie nu poate să acopere prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății; concordanța legii 119/2010 cu textele constituționale pe care Curtea a constatat-o cu toată ampla motivare asupra amenințării la adresa stabilității economice nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.
Instanțele interne care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea legii 304/2004 independente și imparțiale sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele investite cu puterea de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text de lege dintr-o lege internă sau să aplice direct o normă internațională în baza prevederilor art.20 alin 2 din Constituție.
Așadar a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele în mod independent și imparțial asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna practic un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art.6 din Convenție.
Chiar Curtea Constituțională prin decizia nr.1344 din 09.12.2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând” de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acestea”.
Fără a nega obligativitatea unei hotărâri pronunțate de Curtea Constituțională trebuie totuși amintit că deciziile acesteia (inclusiv considerentele decisive) sunt în general obligatorii numai atunci când se constată o încălcare a vreunei norme de drept constituțional printr-o altă normă internă, ceea ce, evident, nu a fost cazul în speță.
Obligativitatea judecătorului național de a aplica cu prioritate reglementările internaționale față de legislația internă, chiar dacă s-a procedat la verificarea constituționalității acesteia de către Curtea Constituțională a fost statuată și în materia dreptului comunitar care are de asemenea preeminență față de dreptul intern la fel ca și prevederile internaționale referitoare la protecția juridică a drepturilor omului.
Acest principiu al supremației dreptului comunitar a fost consacrat prin Hot. Curții de Justiție a Comunității Europene din 15.07.1964 –C. E.N.E.L ȘI Cauza Amministratione delle finanze deloo Stato c.Simmenthal prin care s-a statuat că „Judecătorul național însărcinat să aplice în cadrul competenței sale dispozițiile dreptului comunitar are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a așteptat eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanța de contencios constituțional”.
Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ci la aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Față de considerentele expuse instanța a constatat că pretenția contestatorului este întemeiată și în consecință a admis contestația și, în limitele investirii a anulat decizia nr._/23.08.2010 emisă de C. Județeană de Pensii O. și a obligat pârâta la plata pensiei de serviciu stabilită prin decizia nr._/29.06.2010 începând cu data de 01.09.2010.
În ceea ce privește solicitarea petentului contestator de a se dispune suspendarea executării deciziei contestate în conformitate cu prevederile art.403 C.p.c Tribunalul a respins această cerere reținând că dispozițiile menționate nu sunt aplicabile în speță, întrucât nu ne aflăm în etapa executării silite a vreunui titlu executoriu, aceste norme fiind reglementate în Cuprinsul Cărții a V-a C.p.c -„Despre executarea silită”.
În temeiul art.274 C.p.c instanța a dispus obligarea intimatei către contestator la plata sumei de 350 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe, a formulat recurs intimata C. JUDEȚEANĂ DE PENSII O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
La pronunțarea soluției, instanța de fond a avut in vedere următoarele considerente:
Prin decizia ce a făcut obiectul contestației, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului după recalculare, cuantumul pensiei fiind micșorat cu aproximativ 80%;
Reclamantul a fost discriminat, motivat de faptul ca beneficiari ai pensiei de serviciu, au avut o rezolvare diferita a situației lor deși legiuitorul a pretins ca este identica, tocmai prin desființarea pensiei de serviciu. Astfel, in privința recalculării pensiilor militare de stat, a polițiștilor si a funcționarilor cu statut special din sistemul administrației penitenciarelor, conform Legii nr.l 19/2010, s-a instituit un regim diferit, in sensul ca pentru aceștia s-a prevăzut un stagiu complet de cotizare, conform HG 735/2010 de numai 20 de ani, iar la restul categoriilor beneficiare de pensii de serviciu conform HG 737/2010, stagiu complet de cotizare este cel calculat funcție de data nașterii, conform anexei 3 la Legea nr. 19/2000.
Referitor la dreptul de acces la justiție, Curtea Constituționala nu face parte din puterea judecătoreasca in accepțiunea Legii nr.304/2004 si nu poate fi calificata strict ca fiind un tribunal imparțial si independent, datorita modalității de desemnare a judecătorilor.
Astfel, in conformitate cu art.11 si 20, din Constituția României, tribunalul a dat eficienta dispoziției Convenției Europene a drepturilor Omului, constatând încălcarea art. 1 din Protocolul 1 si art.14, din Convenție.
Recalcularea drepturilor de pensiei ale reclamantei s-a efectuat in temeiul Legii nr.l 19/2010, act normativ ce a fost declarat constituțional de către Curtea Constituționala prin decizia nr. 873/25.06.2010.
Prin decizia contestata, dreptul de pensie al reclamantei nu a încetat, ci doar a fost recalculat având in vedere principiul contributivitati.
Legea nr. 119/2010 a produs efecte de la data intrării in vigoare, drepturile de pensie fiind recalculate de la acea data si nu retroactiv.
Astfel, așa cum precizează si Curtea Constituționala, in conceptul de „drepturi câștigate” pot intra doar prestațiile deja realizate pana la . noii reglementari.
Pensiile de serviciu au fost instituite de către legiuitor in considerarea unui anumit statut social al categoriei profesionale respective și au doua componente: pensia contributiva, ce se plătește din bugetul asigurărilor sociale de stat si pensia suplimentară ce se suporta din bugetul de stat fără plata vreunei contribuții.
Acordarea pensiei suplimentare tine de politica statului in domeniul asigurărilor sociale, nu este un privilegiu si ca atare, poate fi eliminata unei când bugetul de stat si bugetul asigurărilor sociale nu mai poate suporta plata unor astfel de drepturi din rațiuni de ordin economic si financiar.
Având in vedere faptul ca, pensia suplimentara se acorda numai in măsura in care exista resurse financiare alocate in acest scop prin bugetul stat sau cel al asigurărilor sociale de stat, neacordarea acesteia in continuare nu poate fi interpretata nici ca o încălcare a prevederilor art. 20 din Constituție raportat la prevederile art.l din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului si libertățile fundamentale referitoare la respectarea bunurilor persoanei fizice sau juridice. In acest sens s-a pronunțat si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunțata in cauza Muller vs. Austria, arătând ca texul art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, nu poate fi interpretat in sensul ca aceea persoana ar avea dreptul la o pensie ..
Legiuitorul poate lua masuri de acordare, modificare sau suprimare a unor drepturi de asigurări sociale. Aceste masuri devin necesare, atunci când întregul sistem de asigurări sociale este pus in pericol datorita unei grave crize economice, scăderii natalității si a numărului persoanelor încadrate in munca ori îmbătrânirii accentuate a populației.
F. de cele mai sus arătate, consideră că soluția instanței de fond, este data cu interpretarea greșita a legii.
Concluzionând, consideră netemeinică si nelegală soluția pronunțata de către instanța de fond, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, modificarea acesteia, iar pe fond respingerea contestației.
In drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile Codului de procedura civila, Legea nr. 119/2010 si Legea nr. 19/2000.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, contestatorul a solicitat respingerea recursului declarat de C. Județeană de Pensii O., subliniind, in esenta, faptul că statuarile instanței de fond, pe baza cărora și-a motivat hotărârea reprezintă o apreciere autorizată a unei instanțe judecătorești, investită cu o asemenea competență, față de argumentația juridică a părților sau a reprezentanților acestora.
C. Județeană de Pensii O. nu are competența să se pronunțe asupra unei hotărâri date de către o instanță judecătorească, sau să facă apreciere asupra felului cum instanța a interpretat legea.
Instanțele judecătorești sunt singurele investite, urmare a competenței lor și a calității de putere în stat conferită de Constituție, cu autoritatea de a se pronunța în privința aplicării drepte sau nu a legii.
Examinând criticile formulate, se constată fondat recursul, pentru următoarele considerente:
Legea nr.119/2010 a făcut obiectul unui control „a priori” de constituționalitate, iar prin decizia nr.871 din 25 iunie 2010, publicată în M.Oficial al României, partea I nr.433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituțională respingând excepția, a statuat că pensiile de serviciu se bucură de un regim juridic diferit în raport de pensiile acordate în sistemul public de pensii.
Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe când partea care depășește acest cuantum se suportă din bugetul de stat.
Trebuie observat că dispozițiile art.47 alin.(2) din Constituție se referă distinct la dreptul la pensie față de cele privind alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce privește aceste din urmă drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune, în funcție de politica socială și fondurile disponibile, asupra acordării lor, precum și asupra cuantumului și condițiilor de acordare.
Ca atare, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale în raport de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se plătesc, precum și caracterul succesiv al prestațiilor, dobândirea dreptului la pensia specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație pe termen nelimitat a statului de a recunoaște acest drept, singurul drept câștigat reprezentându-l doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări, și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) din Constituție.
Având în vedere că pensiile speciale nu reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă și rațională, se apreciază că acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiilor sociale ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind arbitrară; de asemenea, urmează a se observa că măsura nu impune o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale, nu selectiv, nu prevede diferențieri procentuale pentru diversele categorii cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai mult sau mai puțin măsura de reducere a venitului obținut dintr-o atare pensie.
Prin Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în M.Oficial al României Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004, s-a statuat că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.
O lege retroactivează atunci când înțelege să reglementeze fapte care, înainte de ., au dat naștere, au modificat sau stins o situație juridică sau efecte pe care acea situație juridică le-a produs înainte de această dată – facta praeterita. Astfel, în cazul de față, Legea nr.119/2010 ar fi fost retroactivă dacă ar fi avut drept consecință reducerea pensiei reclamantului pe o perioadă anterioară intrării sale în vigoare.
Legea nouă se aplică însă, de la data intrării sale în vigoare, fără să fie retroactivă, atât situațiilor juridice ce se nasc, se modifică sau se sting după această dată, dar și situațiilor juridice în curs de formare (executare), modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare –facta pendentia, precum și efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura. Este exemplul Legii nr.119/2010 prin care legiuitorul a înțeles să reglementeze situații juridice în curs de a-și produce efectele (primirea lunară a pensiei), adică unor facta pendentia.
În acest sens, se constată că „anularea” pensiei de serviciu a operat la momentul intrării în vigoare a Legii nr.119/2010, cuantumul pensiei a suferit modificări ulterioare acestui moment, nefiind astfel afectat cuantumul pensiei primit anterior intrării în vigoare a acestei legi, pentru a se putea reține că legea s-a aplicat retroactiv în cazul reclamantului.
Se pune problema dacă instanța națională se poate pronunța cu privire la respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului ca efect al aplicării unei legi în cazul concret cu care este sesizată, după ce Curtea Constituțională a declarat deja că legea este constituțională.
Dacă, potrivit propriei jurisprudențe, Curtea Constituțională verifică doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, CEDO, în principiu, nu analizează compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt. Judecătorul intern trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției, iar lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract.
Întrucât Constituția României consacră și garantează principiul neretroactivității legii civile (art.15 alin.2), iar protecția constituțională a acestor drepturi este la nivelul normelor internaționale în domeniu drepturilor omului, se apreciază că standardul fixat de Curtea Constituțională este la același nivel cu cel stabilit de CEDO, astfel că statuările din cuprinsul deciziilor nr.871 și 873 din 25 iunie 2010 își păstrează pe deplin aplicabilitatea.
În numeroase decizii Curtea Europeană a reținut că dreptul la pensie intră sub protecția art.1 din Protocolul nr.1, ca drept de a primi o prestație socială (Cauza Andrejeva contra Letoniei; Cauza Muller contra Austriei; Cuaza Gaygusuz contra Austriei; Cuaza Buchen contra Cehiei).
Contestatorul este titular al dreptului de proprietate asupra unui „bun” în sensul Protocolului nr.1 la Convenție, acest bun fiind „dreptul la primirea unei pensii din partea statului”, drept prevăzut atât de Legea nr.567/2004 – pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr.119/2010 -, cât și în art.1 lit.f din Legea nr.119/2010 – pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr.119/2010.
Nu se poate califica „bunul” contestatorului ca fiind dreptul de a primi un cuantum al pensiei de 7629 lei, deoarece cuantumul este protejat de Convenție doar pentru perioada în care acesta are o fundamentare legală în dreptul intern.
Or, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.119/2010 dreptul contestatorului de a primi o pensie de 7629 lei nu mai are o fundamentare legală în dreptul intern, acest cuantum având ca fundament legal din acest moment dispozițiile actului normativ menționat.
În acest sens, Curtea Europeană a reținut în cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei următoarele: „totuși, chiar dacă art.1 din Protocolul adițional garantează persoanelor dreptul la beneficiile rezultate din plata contribuțiilor la anumite fonduri de securitate socială, acest lucru nu poate fi interpretat ca acordând persoanei o pensie într-un anumit cuantum”.
De asemenea, în cauza Keckho contra Ucrainei Curtea Europeană a considerat că este la libera apreciere a statului să stabilească ce beneficii sunt plătite persoanelor, din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, prin modificări corespunzătoare ale legislației.
Un alt argument în sensul celor arătate mai sus derivă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art.1, 7 și 90 din Legea nr.19/2000, conform cărora pensia este o formă de prestație de asigurări sociale plătită lunar, în baza legii, inerentă și indisolubil legată de calitatea de pensionar, obținută în baza unei decizii de pensionare, cu respectarea tuturor prevederilor legale impuse de legiuitor.
Statul garantează dreptul la asigurări sociale, în condițiile legii, nefiind garantat cuantumul prestației sociale.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în același sens, organele de aplicare a Convenției reținând că art.1 din Protocolulnr1 nu garantează dreptul de a primi pe viitor un anumit cuantum al prestației sociale și acceptând dreptul statelor de a modifica acest cuantum, în considerarea marjei largi de apreciere pe care o au la dispoziție (cauza Jankovic împotriva Croației; cauza Wieczorek împotriva Poloniei)
Curtea de la Strasbourg a statuat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură există soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei ( Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par.59 sau Mellacher c Austriei, hotărâre din 19 decembrie 198, par.53).
Dacă o astfel de analiză nu este îngăduită Curții Europene a Drepturilor Omului, care examinează și coerența sistemului legislativ al unui stat, cu atât mai mult instanța de judecată națională nu are dreptul să cenzureze dispozițiile unui act normativ edictat de altă putere constituită în stat, fiind ținută să respecte principiul constituțional al separației puterilor.
Articolul 1 din Protocolul nr.1 impune ca orice ingerință în dreptul de proprietate să fie proporțională, într-o măsură rezonabilă, cu scopul urmărit (cauza Jahn și ații contra Germaniei), condiția justului echilibru nefiind îndeplinită atunci când persoana în cauză suportă o povară individuală excesivă (Sporroug și Lövnroth contra Suediei).
Dacă valoarea pensiei este redusă, ori plata este suspendată, aceasta poate reprezenta o ingerință în respectarea bunurilor, care necesită o justificare ( cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei și Rasmussen contra Poloniei). În evaluarea unei asemenea ingerințe, este important să se ia în considerare dacă dreptul reclamantului de a primi pensie din regimul de asigurări sociale în cauză, a fost încălcat astfel încât să conducă la o atingere adusă esenței dreptului la pensie al acestuia (cauza Wieczorek contra Poloniei, cauza Maggio și alții contra Italie).
Analiza raportului rezonabil de proporționalitate, din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (regula generală și, totodată, prima normă din art.1 din Protocolul nr.1) reprezintă o chestiune de apreciere, în funcție de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, pentru a se constata dacă în privința fiecărui reclamant a fost depășit un anumit „ prag de dificultate”, pentru ca instanța europeană însăși să constate o încălcare a drepturilor ocrotite de art.1 din primul Protocol Adițional la Convenție.
Sub acest aspect, este de precizat ca decizia nr. 4660/05.07.2011 a Curtii de Apel Bucuresti care a constatat cu caracter general ruperea justului echilibru intre scopurile legii si masura luata prin aceasta prin diminuarea pensiilor de serviciu cu procente cuprinse intre 50 si 80%, dispunand totodata anularea in parte a HG nr. 737/2010, nu poate conduce, de plano, la constatarea incalcarii Conventiei cu consecinta anularii deciziei de recalculare a pensiei, fiind necesara in continuare analiza situatiei fiecarui reclamant, o procedura in sens contrar atragand un efect indirect similar cu cel al abrogarii legii, cum chiar ICCJ a statuat in considerentele deciziei nr.29/12.12.2011.
Asa fiind, in acord cu indrumarile ICCJ, este esențial a se constata, in fiecare cauza, că în privința fiecărui reclamant în parte a fost incalcat raportul de proportionalitate.
Raportul de proporționalitate este compromis dacă se suportă o sarcină individuală excesivă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu este extensivă). Asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social, ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență.
Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.29/12.12.2011, publicată în M.Oficial nr.925/27.12.2011, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art.7 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar), ori pensia medie lunară, cât și circumstanțele concrete ale cauzei.
În cauză, prin decizia contestată, s-a stabilit un cuantum al pensiei de 932 lei lunar, superior pensiei medii pe țară (700 lei), și care este de natură a asigura corespunzător mijloacele de subzistență ale beneficiarului.
Contestatorul nu a fost lipsit de beneficiul social, reducerea cuantumului pensiei respectând raportul de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele folosite, astfel încât acesta să nu fie obligat să suporte o sarcină excesivă, disproporționată, care să exceadă marjei de apreciere a statului în reglementarea politicii sociale.
Ca atare, dreptul contestatorului de a primi pensie din regimul de asigurări sociale nu a fost atins în esența sa, pentru a se opina asupra încălcării dreptului de proprietate ocrotit de art.1 din Protocolul nr.1.
În privința dreptului garantat de art.14 din Convenție, o diferență de tratament este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Conform jurisprudenței Curții Europene, (cauza Twizell contra Marii Britanii, cauza Maggio și alții contra Italiei), tratamentul este discriminator dacă nu urmărește un scop legitim, ori dacă nu există o relație de proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Legea nr.119/2010 a avut ca finalitate tocmai eliminarea, prin uniformizare, a oricărui tratament favorabil rezultat din interpretarea anterioară a prevederilor în vigoare, iar așa cum a subliniat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în procesul de creare a unui sistem de beneficii, este uneori necesar să se utilizeze termene care se aplică unor grupuri mari și care pot părea arbitrare într-o anumită măsură. Acest fapt este o consecință inevitabilă a introducerii de noi reglementări, dar ținând cont de marja de apreciere recunoscută statelor în acest domeniu, existența unor diferențe de tratament are justificare obiectivă și rezonabilă, astfel că nu se poate reține încălcarea dreptului prevăzut de art.14 din Convenție.
Față de considerentele expuse, recursul este fondat, urmând să fie admis, conform art.304 pct.9 și art. 312 alin.(2) Cod pr.civ., să se modifice sentința, și pe fond să se respingă contestația.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de intimata C. JUDEȚEANĂ DE PENSII O., împotriva sentinței civile nr.1411 din 2 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul O.- Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu contestatorul M. M..
Modifică sentința civilă, în sensul că respinge contestația ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Ianuarie 2015.
Președinte, A. M. | Judecător, S. P. | Judecător, R. M. |
Grefier, F. I. |
Red.jud. R.M.
Teh.F.I./2ex/15.01.2015
Jud. fond. A.C.Tițoiu
| ← Recalculare pensie. Decizia nr. 2399/2015. Curtea de Apel CRAIOVA | Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 2613/2015.... → |
|---|
