Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3216/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3216/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 03-07-2015 în dosarul nr. 3759/104/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3216
Ședința publică de la 03 Iulie 2015
Completul constituit din:
Președinte: M. M.
Judecător: S. A. C.
Grefier: A. Golașu
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelantul-reclamant S. Învățământului Preuniversitar O. pentru membru de sindicat O. M., cu sediul în Slatina, .. 64B, jud. O., împotriva sentinței civile nr. 303/02.04.2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Școala G. Comani, cu sediul în Drăgănești-O., cartier Comani, jud. O., și L. T. „T. V.”, cu sediul în Drăgănești-O., .. 129, jud. O., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că:
- apelul este declarat și motivat în termen legal,
- în cadrul procedurii prealabile intimatul-pârât L. T. „T. V.” a depus întâmpinare,
- în cauză se cere și judecarea potrivit art. 223 Cod proc. civ.
Curtea, socotindu-se lămurită, în baza art. 482 raportat la 244 și 394 Cod de proc.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și, având în vedere că se cere judecarea în lipsa părților, apreciază pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă apelată, Tribunalul O. – Secția I Civilă a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de S. Învățământului Preuniversitar O. în numele membrului de sindicat O. M. în contradictoriu cu pârâtele Școala G. Comani și L. T. „T. V.” Drăgănești O., ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 29.12.2014 sub nr._ pe rolul Tribunalului O., reclamantul S. Învățământului Preuniversitar O., în calitate de reprezentant legal al membrului de sindicat: O. M., a chemat în judecată pe pârâta Școala G. Comani și L. T. „T. V.” Drăgănești O., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la:
1. reîncadrarea personalului didactic (cadre didactice și personal didactic auxiliar) cu începere de la data de 01 ianuarie 2010 potrivit Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, luând în considerare dispozițiile în materia salarizării prevăzute de Legea nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ;
2. reîncadrarea personalului didactic (cadre didactice si personal didactic auxiliar) cu începere de la data de 01 ianuarie 2011 potrivit Legii-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice,luând in considerare dispozițiile in materia salarizării prevăzute de Legea nr.221/2008;
3. calculul si plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008 si a Legii-cadru nr. 330/2009, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate si cele cuvenite in conformitate cu prevederile acestor acte normative, pentru perioada 1 ianuarie — 31 decembrie 2010;
4. calculul si plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, a Legii-cadru nr. 284/2010 si a Legii nr. 285/2010, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate si cele cuvenite in conformitate cu prevederile acestor acte normative, începând cu data de 1 ianuarie 2011 si pana la data de 12.05.2011, actualizate in funcție de coeficientul de inflație, la data efectiva a plătii.
Pârâta Școala G. Comani, legal citată nu a depus întâmpinare.
Pârâta L. T. T. V. Drăgănești O., a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Instanța a respins excepția invocată, întrucât această pârâtă nu a făcut dovada comunicării deciziilor de reîncadrare emise în baza Legii 330/2009, 284 și 285/2010, 63/2011 și nici a emiterii acestora, pentru ca reclamanta să fie obligată la formularea de contestații administrative împotriva acestora.
La termenul de judecată din 02.04.2015, instanța a invocat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune, conform prevederilor art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii.
Examinând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, pe baza actelor depuse la dosar și în raport de disp. art. 248 alin. 1 Cod de procedură civilă, s-a reținut că cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Cum în cauză obiectul judecății îl constituie drepturi de natura salarială solicitate de reclamant, termenul de prescripție este cel reglementat de dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul Muncii.
Având în vedere data la care a fost introdusă acțiunea - 29.12.2014, că diferența de drepturi salariale solicitată este pentru perioada 01.01.2010 – 12.05.2011, s-a constatat împlinit termenul de prescripție de 3 ani, la data de 29.12.2011.
Pe cale de consecință, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul S. Învățământului Preuniversitar O. pentru membrul de sindicat O. M. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului a arătat următoarele:
I. Codul civil prevede:
Art 2512: Invocarea prescripției de partea interesată
(1)Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin
reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință.
(2)Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.
(3)Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi
în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale.
Art. 2513: Momentul până la care se poate invoca prescripția. Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare, sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
Dispozițiile mai sus citate sunt de imediată aplicare, în raport de data intrării în vigoare a Codului civil. în consecință, în litigiile începute după 1 octombrie 2011 (categorie în care este inclusă și prezenta cauză), apreciem că instanța nu mai este obligată să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris și nici nu mai poate invoca excepția prescripției - posibilitate pe care o are numai partea interesată, în condițiile și cu limitările prevăzute prin cele două articole ale Codului civil anterior menționate.
În acest sens, cere a se avea în vedere dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, potrivit cărora „Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia [...] dacă aceste situații juridice subzistă după . Codului civil și pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 223 din același act normativ.
Întrucât regulile de invocare a prescripției țin de domeniul regimului procedural al acesteia, fiind - din această cauză - de imediată aplicare, acestea sunt deplin aplicabile în acele litigii începute după data intrării în vigoare a Codului civil. Orice interpretare contrară ar nega caracterul și efectul novator al dispozițiilor din Codul civil care au reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată.
În aceste condiții, apreciază că instanța nu avea posibilitatea de a invoca din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, acțiunea nu putea fi respinsă ca prescrisă.
II. II De asemenea, Tribunalul nu a ținut cont de dispozițiile art. 171 alin. (2) din Codul muncii, care prevede: „Termenul de prescripție prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului."
Tribunalul ignoră acest text, care instituie întreruperea termenului de prescripție în cazul recunoașterii - explicite sau implicite - de către debitor a drepturilor salariale. Ori, în cauza de față, debitorul (unitatea de învățământ) a recunoscut legitimitatea pretențiilor salariaților - personal didactic - din moment ce (fapt de notorietate) a procedat la plata diferențelor salariale cuvenite salariaților din învățământ, reprezentând diferența dintre salariul cuvenit prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2008 și salariul efectiv încasat, începând cu data de 01.10.2008 și până în prezent.
Mai mult, plata nu a fost realizată la momentul la care era datorată, ci începând cu anul 2012, efect al actelor normative de suspendare a executării hotărârilor judecătorești - primele plăți au fost operate abia în anul 2012, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 230/2011, incidente în materia sentințelor devenite executorii până la data de 31.12.2011:
„Art. 1(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu."
Deci, în anul 2012, dar și în anii următori, are loc recunoașterea de către pârât a drepturilor cuvenite personalului didactic - deci inclusiv membrului de sindicat reprezentat prin plata sumelor datorate în baza Legii nr. 221/2008, Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010 și Legii nr. 63/2011. Sumele achitate sunt drepturi salariale, astfel că în speță sunt incidente dispozițiile art. 171 alin. (2) din Codul muncii.
Pentru aceste considerente, apreciază că instanța trebuia să respingă excepția și să constate că acțiunea a fost depusă în termen.
În sensul susținerilor invocă și practica Tribunalului G. - Secția I Civilă. Astfel, prin sentința nr. 1969/17.12.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul G. a reținut că plata eșalonată a diferențelor salariale în conformitate cu dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă o recunoaștere a datoriei în sensul art. 708 alin. (1) pct. 1 Cod procedură civilă: „pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii, în orice mod, a datoriei". În același sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 11/2012 - invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată. În mod similar s-a pronunțat și Tribunalul B. - sentința nr. 178/10.03.2015 (dosar nr._ ).
III Mai învederează instanței că și în ceea ce privește perioada 01.01._11, acțiunea este temeinică și legală, pentru motivele de fapt și de drept detaliate în cererea de chemare în judecată, pe care le reiterează pe scurt:
Drepturile membrilor de sindicat (personal didactic de predare și didactic auxiliar), cuvenite până la data de 31.12.2009 în temeiul Legii nr. 221/2008, nu au fost acordate începând cu data de 1 ianuarie 2010, dată la care a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. În egală măsură, ele nu au fost acordate nici de la data de 1 ianuarie 2011, dată la care au intrat în vigoare Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010. În opinia reclamantului, neplata respectivelor drepturi ulterior datei de 1 ianuarie 2010 este evident nelegală, astfel cum vor demonstra în cele ce urmează, citând și comentând dispozițiile aplicabile.
Cu privire la temeinicia pretențiilor invocă și Decizia nr. 11/08.10.2008 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 734/31.10.2012 )pronunțată de Înalta Curte de Casație în recurs în interesul legii (dosar nr. 10/2012). Instanța supremă a stabilit că, „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 (...) și ale art. 30 din Legea nr. 330/2009 (...), personalul didactic din învățământ, aflat în funcție la data de 31 decembrie 2009, are dreptul, începând cu 1 ianuarie 2010, la un salariu lunar calculat în raport cu salariul de bază din luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008". Prin decizia invocată, Înalta Curte a reținut că: „Potrivit art. 30 alin. (5) din noul act normativ (Legea nr. 330/2009), în anul 2010, personalul aflat în funcție la 31 decembrie 2009 își va păstra salariul avut în luna decembrie 2009, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal, iar potrivit art. 6 din același text de lege, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la lege sau nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora. Analiza textului de lege evocat denotă caracterul acestuia de normă de protecție, intenția legiuitorului de a proteja drepturile salariale ale personalului bugetar fiind evidentă." (...) „Față de conținutul normei citate rezultă că reîncadrarea personalului didactic din învățământ la data de 1 ianuarie 2010 urma a se realiza luând în calcul salariul de bază la care ar fi fost îndreptățit acesta la data de 31 decembrie 2009, ceea ce reprezintă dreptul recunoscut și ocrotit de lege."
Deci, atât Curtea Constituțională (prin Decizia nr. 877/28.06.2011), cât și Înalta Curte de Casație și Justiție (prin Decizia RIL nr. 11/08.10.2012), au statuat că la data de 01.01.2010, reîncadrarea și salarizarea personalului didactic trebuia făcută conform coeficienților si salariului avut în plată la 31 decembrie 2009, stabilite în conformitate cu Legea nr. 221/2008.
În raport de prevederile art. 3307 din Codul de procedură civilă, Decizia RIL nr.11/2012 este obligatorie. Pentru a fi aplicată în litera și spiritul său, se impune acordarea drepturilor nu doar până la data de 31.12.2010, ci și ulterior, mai ales în condițiile în care au fost în vigoare prevederi legale similare celor cuprinse în Legea nr. 330/2009, fapt care va rezulta în mod evident din cele ce urmează.
Astfel, prin Legea-cadru nr. 330/2009, s-a reglementat salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, categorie în care este inclus și personalul din învățământ. Există însă în Legea-cadru două texte extrem de importante, relevante și esențiale pentru speța dedusă judecății. În primul rând, Legea nr. 330/2009 garantează, la nivel de principiu, menținerea drepturilor câștigate. În acest sens sunt dispozițiile art. 3 lit. c) din lege. Ori, în cazul de față, vorbim despre drepturi salariale recunoscute șl stabilite prin acte normative constituționale și prin hotărâri judecătorești.În al doilea rând, la art. 30 alin. (5) din lege se statuează din nou faptul că în luna ianuarie 2010 salariile nu pot fi diminuate față de luna decembrie 2009. În același sens sunt și dispozițiile art. 5 alin. (1) din OUG nr.1/2010.
În ceea ce privește anul 2011, s-a solicitat să se observe că art. 7 alin. (2) din Legea nr. 284/2010 stipulează faptul că, în anul 2011, valoarea salariilor de bază utilizată la reîncadrarea pe funcții a personalului plătit din fonduri publice se stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011. Aceasta este Legea nr. 285/2010, care, la art. 1 alin. (1) reglementează baza de calcul a salariilor pe anul 2011 ca fiind salariul de bază din luna octombrie 2010, căruia i se aplică o majorare de 15%. Ori, în cursul anului 2010, așa cum rezultă expres din dispozițiile Legii nr. 330/2009 și O.G. nr. 1/2010 (detaliate anterior), salariul de bază nu putea fi stabilit sub nivelul celor din decembrie 2009, astfel că salariul de bază din luna octombrie 2010 nu poate fi sub nivelul celui din decembrie 2009.
În consecință, din interpretarea coroborată a textelor mai sus citate, rezultă fără putință de tăgadă faptul că salariul de bază pe anul 2011 nu poate fi mai mic decât cel cuvenit salariaților din sistemul public, în baza actelor normative constituționale și a hotărârilor judecătorești, în luna decembrie 2009, diminuat conform dispozițiilor Legii nr. 118/2010 și majorat cu 15%, potrivit Legii nr. 285/2010.
Or, în condițiile în care, așa cum a arătat mai sus și cum a statuat și instanța supremă, salariile personalului didactic trebuiau calculate prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 inclusiv până la data de 31 decembrie 2009, raportat la dispozițiile art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, același sistem de calcul trebuia aplicat și ulterior datei de 01.01.2010, astfel încât salariile din anul 2010 să fie la același nivel cu cele din decembrie 2009. Faptul că membrii de sindicat nu au beneficiat încă de plata efectivă a diferențelor salariale dispuse prin sentința mai sus menționată este irelevant - având în vedere dispozițiile Legii nr. 330/2009 și ale OUG nr. 1/2010 interesează nivelul acestui salariu, la care era îndreptățit salariatul, instanța statuând, definitiv și irevocabil, că acest nivel este conform Legii nr. 221/2008.
Faptul că în anul 2010, calculul salariilor s-a făcut incorect, cu ignorarea prevederilor legale speciale aplicabile în materie, a determinat reîncadrarea greșită a personalului didactic și calcularea în mod greșit a salariilor acestuia și în anul 2011, din moment ce salariul de referință (cel din luna octombrie 2010) a fost mai mic. În consecință, față de prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, pentru identitate de rațiune, în considerarea principiilor enunțate anterior, este evident faptul că și ulterior datei de 1 ianuarie 2011, personalul didactic de predare și instruire practică și personalul didactic auxiliar au fost privați de drepturile salariale cuvenite.
La acest punct, subliniază și faptul că art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010 instituie, ca principiu al salarizării personalului plătit din fonduri publice, echitate și coerență, inclusiv prin remunerație egală pentru muncă de valoare egală. Ori, este de notorietate faptul că în unele zone ale țării, salariile personalului didactic s-au calculat prin luarea în considerare a prevederilor Legii nr. 221/2008. Este deci evident, în aplicarea principiului consacrat de Legea nr. 284/2010 că nu se pot crea asemenea diferențieri pentru muncă de valoare egală, astfel că, ținând cont și de celelalte prevederi legale și constituționale aplicabile, se impuneau reîncadrarea cadrelor didactice și didactice auxiliare și calcularea salariilor acestora, atât în anul 2010, cât și în anul 2011, astfel cum s-a dispus de către Tribunal, prin aplicarea prevederilor Legii nr. 221/2008.
Raționamentul reclamantului în justificarea drepturilor aferente perioadei 01.01._10 este aplicabil, mutatis mutandis, salarizării cu începere de la data de 1 ianuarie 2011, din moment ce, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 salariul de referință pentru cel din ianuarie 2011 este cel din luna octombrie 2010 - calculat pentru personalul didactic, așa cum au statuat instanța supremă și cea de contencios constituțional, în raport de coeficienții din Legea nr. 221/2008.
În egală măsură, învederează, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituția României și implicit documentele internaționale ratificate de România sau la care România este parte - în speță art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, care consacră dreptul persoanei fizice la respectarea bunurilor sale. în condițiile în care membrii de sindicat erau încadrați în învățământ la data de 31.12.2009 (indiferent că beneficiază sau nu de sentințe judecătorești până la această dată), sunt beneficiari ai creșterilor salariale dispuse prin Legea nr. 221/2008 și a prevederilor art. 3 lit. c) și art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, respectiv a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 și art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010, astfel că pot pretinde cel puțin o speranță legitimă cu privire la realizarea drepturilor lor referitoare la salarizarea în anii 2010 și 2011.
Este evident, în opinia reclamantului, că nu doar salariile personalului didactic aferente anului 2010, ci și anului 2011, au natura juridică a unui drept de creanță protejat de art. 1 din Protocol, aceasta putând fi considerată un bun în sensul textului respectiv, fapt ce conduce la recunoașterea calității de victimă pentru persoanele lipsite, în tot sau în parte (cum este și cazul de față), de aceste drepturi. Considerente similare se regăsesc și în practica instanțelor de judecată depusă la dosar, inclusiv a Curții de Apel București.
Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
În drept, apelul este întemeiat pe dispozițiile art. 204, art. 266 și urm, art. 430 și art. 483 alin. (2) din Noul Cod de Procedură Civilă raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 și al art. 28, art. 214 și art. 215 din Legea dialogului social nr. 62/2011, ale art. 171 din Codul Muncii, ale art. 2512 și art. 2513 Cod civil, ale art. 5 alin. (2) și art. 223 din Legea nr. 71/2011, ale Legii nr. 221/2008, ale art. 3 lit. c) și art. 30 alin. (5) din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 5 și art. 6 din O.U.G. nr. 1/2010, ale art. 3 lit. c) și art. 7 alin. (2) din Legea-cadru nr. 284/2010, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, precum și ale art. 1 alin. (5) și art. 20 alin. (1) din Constituția României.
Intimatul-pârât L. T. „T. V.” a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor aduse și a dispozițiilor legale incidente, Curtea apreciază a fi nefondat apelul, urmând a-l respinge ca atare pentru considerentele ce succed.
Primul motiv de apel invocat care se referă la faptul că instanța nu mai poate invoca excepția prescripției - posibilitate pe care o are numai partea interesată, în condițiile și cu limitările prevăzute de noul Codului civil este nefondat.
Este adevărat că art. 2512 noul cod civil prevede că invocarea prescripției se face de partea interesată, dar această dispoziție se aplică doar prescripției care a început să curgă după data intrării în vigoare a noului Cod civil, adică după data de 01 10 2011, deoarece în art. 6 alin. 4 prevede că ,,prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”.
În acest sens, a decis și ÎCCJ prin decizia nr. 1/2014 în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Codul civil, raportat la dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, în referire la invocarea de către instanțe, din oficiu ori de către părți, după momentul procedural prevăzut de art. 2.513 din Codul civil, a excepției prescripției extinctive, în cazul prescripțiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, împlinite și, respectiv, neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil - 1 octombrie 2011 .
Dezlegarea problemelor de drept dată prin acestă decizie este obligatorie pentru instanțele de judecată potrivit art.517 alin.4 Cod procedură civilă.
Înalta Curte a decis că noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, 1 octombrie 2011.
Spre deosebire de acestea, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât în privința acestora instanțele sunt obligate să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris, putând invoca din oficiu excepția prescripției, după cum același drept de a invoca excepția îl au și părțile interesate, pe care îl vor putea exercita, indiferent de stadiul procesual al cauzei.
Având în vedere că reclamantul a solicitat pentru membrul de sindicat drepturi bănești reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile legii 221/2008, aferente perioadei 01.01.2010 – 12.05.2010, la data formulării acțiunii, 29 12 2014, termenul de prescripție de 3 ani era îndeplinit.
În ceea ce privește susținerea apelantei că termenul de prescripție nu poate fi calculat începând cu data de 01.01.2010, din moment ce, ulterior acestei date, au intervenit acte normative care au blocat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008, Curtea constată că este nefondată.
Potrivit art. 268 alin.1 lit. c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Curtea reține că majorarea salarială în privința personalului din învățământ a intervenit ca urmare a aprobării cu modificări a O.G. nr. 15/2008 prin Legea nr. 221/2008, principala modificare fiind majorarea coeficientului de multiplicare pentru perioada 1 octombrie – 31 decembrie 2008, coeficient care reprezenta și valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare.
Ulterior adoptării Legii 221/2008 de către Parlament, au fost emise de către puterea executivă mai multe ordonanțe de urgență - OUG nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/10.11.2008, OUG nr. 1/2009, OUG nr. 31/2009 și OUG nr. 41/2009 prin care s-au redus valorile coeficienților de multiplicare stabilite prin Legea nr. 221/2008 de aprobare a OG nr. 15/2008.
Atât OUG nr. 136/2008, cât și O.U.G. nr. 151/10.11.2008 și OUG nr. 1/2009 (art. 2 și 3) au fost declarate neconstituționale prin deciziile nr. 1221/12.11.2008, nr. 842/02.06.2009 și nr. 989/30.06.2009 ale Curții Constituționale, decizii ce au avut în vedere, în esență, faptul că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptată de Parlament încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat prin Constituție.
Dar, această succesiune de acte normative nu a afectat dreptul reclamantului de a acționa în judecată angajatorul pentru a fi obligat la plata diferențele salariale, rezultate ca urmare a greșitei aplicări a Legii nr. 221/2008.
În ceea ce privește susținerea că s-a întrerupt termenul de prescripție prin recunoașterea expresă sau tacită a debitorului, conform art.171 alin.2 Codul muncii ,Curtea reține că este nefondată.
Potrivit acestor dispoziții ,termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
În primul rând, pentru a opera întreruperea termenului de prescripșie, recunoașterea trebuie să intervină în termenul de prescripție de 3 ani și nu după împlinirea lui.
Pe de altă parte, nu se poate spune că prin OUG.71/2009, modificată și completată prin Legea nr.230/2011 a intervenit o recunoaștere din partea debitorului atâta timp cât aceste acte normative reglementează executarea sumelor acordate deja prin hotărâri judecătorești fapt care nu poate echivala cu o recunoaștere a sumelor datorate.
OUG 71/2009, modificată prin OUG nr.45/2010, a prevăzut plata eșalonată începând cu anul 2012 a drepturilor salariale deja acordate prin hotărâri devenite executorii până la data de 31 dec.2011, iar în speță se tinde la obținerea unor astfel de hotărâri, reclamantul neavând un titlu executoriu pentru drepturile salariale reprezentând diferențele prevăzute de Legea nr.221/2008.
Pe de altă parte în situația în care unitatea debitoare a achitat drepturile salariale solicitate, chiar în lipsa unei hotărâri judecătorești, nu se justifică introducerea acțiunii, deoarece într-un atare caz acțiunea este lipsită de obiect.
Referitor la criticile invocate de apelant în al treilea motiv de apel, Curtea reține că acestea privesc fondul cauzei, astfel că analizarea lor devine inutilă, în condițiile soluționării acțiunii pe excepția prescripției,în ceea ce privește perioada_11, excepție care, așa cum s-a arătat anterior, a fost corect reținută de către prima instanță.
Față de aceste argumente, Curtea constată că sentința este temeinică și legală și urmează ca, potrivit art.480 Cod proc.civ., să se respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant S. Învățământului Preuniversitar O. pentru membru de sindicat O. M., cu sediul în Slatina, .. 64B, jud. O., împotriva sentinței civile nr. 303/02.04.2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți Școala G. Comani, cu sediul în Drăgănești-O., cartier Comani, jud. O., și L. T. „T. V.”, cu sediul în Drăgănești-O., .. 129, jud. O., având ca obiect drepturi bănești.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 Iulie 2015.
Președinte, M. M. | Judecător, S. A. C. | |
Grefier, A. Golașu |
Red. MM
Tehnored. A.G. 08 Iulie 2015
Jud. fond: V. V.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 102/2015.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 2047/2015.... → |
|---|
