Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3536/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3536/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 04-09-2015 în dosarul nr. 717/104/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 3536
Ședința publică de la 04 Septembrie 2015
Completul constituit din:
Președinte: S. A. C.
Judecător: M. M.
Grefier: A. Golașu
Pe rol, judecarea apelului declarat de apelantul-reclamant S. L. Învățământ Zona B. pentru H. M., cu sediul în B., ., jud. O., împotriva sentinței civile nr. 509/14.05.2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Școala G. Vulpeni, cu sediul în Vulpeni, ., jud. O., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că:
- apelul este declarat și motivat în termen legal;
- în cauză se solicită și judecarea potrivit art. 223 Cod proc. civ.
Curtea, socotindu-se lămurită, în baza art. 482 raportat la 244 și 394 Cod de proc.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și, având în vedere că se cere judecarea în lipsa părților, apreciază pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Tribunalul O. – Secția I Civilă prin sentința civilă nr. 509/14.05.2015 a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește perioada 01.10.2008 – 13.05.2011 și a respins acțiunea formulată de S. L. DIN ÎNVĂȚĂMÂNT ZONA B., în numele membrei de sindicat H. M., în contradictoriu cu pârâta ȘCOALA G. VULPENI, ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Instanța, analizând excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 01.10.2008 – 13.05.2011, a admis-o.
Reclamantul S. L. Învățământ zona B., în calitate de reprezentant legal, al membrei de sindicat H. M. a solicitat obligarea pârâtei la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008 pentru aprobarea OG nr. 15/2008 și Legii nr. 330/2009 reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile legii 221/2008, aferente perioadei 01.10.2008 – 13.05.2011.
Văzând dispozițiile Codul Muncii cu privire la prescripție, potrivit cărora dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, raportat la data introducerii acțiunii – 05.03.2015 – s-a constatat că s-a împlinit termenul general de prescripție de 3 ani.
Ca urmare instanța a dispus admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.10._11 și a respins cererea ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S. L. din Învățământ Zona B., în numele membrei de sindicat, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Instanța de fond și-a depășit atribuțiile invocând din oficiu excepția prescripției pentru perioada 01.10._11 invocând art. 171 alin. (1) din Codul muncii.
Dreptul solicitat este un bun, un drept patrimonial, inprescriptibil conform art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, primul judecător al Convenției fiind judecătorul național.
Ca atare, instanța de fond trebuia să se raporteze la art. 6 alin. (6) NCC coroborat cu art. 4 NCC.
Potrivit art. 6 alin. (6) NCC, dispozițiile legii noi sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor.
Potrivit art. 4 alin. (2) NCC, „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile".
In cauză sunt incidente prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reglementări care fac parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România prin Legea nr.30/18 mai 1994.
Conform prevederilor art. 11 din Constituția României, statul roman arc obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele anexă se aplică în ordinea juridică internă a statelor contractante. Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.
În consecință, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului, au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Așa cum s-a menționat mai sus, potrivit prevederilor art. 11 alin.2 din Constituția României revizuită, tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, ceea ce înseamnă că, după ratificare Convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit în cadrul acestuia aplicabilitate directă, dispozițiile Convenției având forța constituțională și supralegislativă.
Art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului si libertăților fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generate ale dreptului internațional. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat în jurisprudența sa o noțiune autonomă specifică sistemului Convenției, pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițială a textului "orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale".
În hotărârea Gasus-împotriva Olandei din 23 februarie 1995, Curtea a explicat că noțiunea de bun reglementată de art.1 al Protocolului are o semnificație autonomă și în mod evident nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporate, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drepturi de proprietate si deci bunuri in sensul acestei dispoziții. CEDO a arătat că noțiunea de bun se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv si licit să le dobândească.
În cauza Viasu împotriva României (Hotărârea din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009), Curtea precizează că noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate.
O astfel de abordare a drepturilor salariale ca drepturi patrimoniale a fost preluată din practica CEDO și de înalta Curte de Casație și justiție care, în motivarea deciziei nr. 11/2012, pune în evidență: conținutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră in sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale, astfel cum rezultă din jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului. De exemplu, in Cauza De Santa contra Italiei (Hotărârea din 2 septembrie 1997, R., 1997-V, p. 1663, pct. 18), în contextul aplicabilității art. 6paragraful 1 din Convenție, Curtea a reținut că plata salariului este un drept „pur patrimonial”.
Așadar, prin neacordarea efectivă, după data de 01.10.2008, a drepturilor conferite de Legea nr. 221/2008 a avut loc o încălcare a Art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art. 11 si art. 20 din Constituția României, trebuie să se acorde prioritate reglementării internaționale la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea drepturilor de natură salariată prevăzute de Lege se circumscrie și încălcării art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, în sensul consacrat prin jurisprudenta CEDO. Dacă s-ar admite teza îmbrățișată de prima instanță, conform căreia dreptul de acordare a unui bun se prescrie în termen de 3 (trei) ani, ar conduce la imposibilitatea acordării acestuia de către autoritățile angajatoare sau de către instanțele judecătorești sesizate, ar însemna că reglementarea legală este, în anumite circumstanțe, iluzorie si teoretică.
In concepția jurisprudenței CEDO instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.1 din Protocolul 1 si art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generate ale dreptului internațional.
În aceste condiții, aceste drepturi salariale devin un drept constituit prin lege, un drept legitim, licit, iar reclamanții ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv și licit sumele aferente acestor drepturi salariale, cu atât mai mult cu cât actele normative în domeniu prevăd expres menținerea cuantumului acestor drepturi salariale în continuare.
Este în afară de orice discuție că, prin neacordarea acestor drepturi salariale reclamanta au fost privată de un drept constituit prin lege și, ca urmare, un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit să-l dobândească în mod efectiv; a avut loc o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, în baza art. 11 și art.20 din Constituția României trebuie să se acorde prioritate reglementărilor internaționale la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției. In speța de față, niciuna dintre condițiile enunțate în textul Protocolului nu se regăsește și de altfel este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
Art. 268 din Codul muncii care instituie prescripția drepturilor salariale în termen de 3 ani este contradictoriu față de art. 38 din aceeași lege. Potrivit principiilor de drept se aplică prevederea favorabilă salariatului, în acest caz, imprescriptibilitatea dreptului prevăzut de art. 38 din lege.
Instanța de fond a eludat prevederile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora: „ Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate. "
Ori, în primul rând, în speța de față este vorba de un drept recunoscut de Legea nr. 221/2008 deci de un drept la care salariata nu poate renunța.
În al doilea rând, prevederile art. 38 din Codul muncii exclud orice formă de renunțare, inclusiv renunțarea tacită care si-ar găsi materializarea prin neformularea cererii de solicitare a dreptului într-un termen anume, indiferent care ar fi acesta.
Art. 171 alin. (1) și art. 268 din Codul muncii sunt neconstituționale în raport cu art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție.
Faptul că în dreptul internațional drepturile salariale sunt asimilate bunurilor, dreptului de proprietate precum și că creanțele care au o bază suficientă în dreptul intern sunt garantate și reclamantul poate pretinde cel puțin o „speranță legitimă" în exercitarea efectivă a dreptului său (cauza Draon împotriva Franței [MC] nr. 1.513/03&65 C.E.D.O. 2005-DC) este preluat și recunoscut de instanța de fond (pag. 5 paragrafele 1 și 2 din sentință). Față de această situație:
a)creanța, în această speță are o „bază suficientă" în Legea nr. 221/2008;
b)art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție prevede:
„ART. 44
Dreptul de proprietate privată
Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală."
Față de aceste prevederi, este evidentă neconstituționalitatea art. 171 alin. (1) și art. 268 din Codul muncii.
Solicită admiterea apelului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii pentru perioada solicitată.
Apelul este nefondat.
Motivele de apel vizează în esență încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, pe considerentul că dreptul la salariu poate fi echivalat cu dreptul de proprietate asupra unui bun, drept care nu ar fi supus vreunui termen de prescripție.
Exercitarea dreptului de acces liber la justiție poate fi supusă unor condiționări legale, cum sunt și termenele stabilite pentru introducerea cererilor, menite să asigure restabilirea în termen rezonabil a drepturilor încălcate, precum și stabilitatea raporturilor juridice. Legiuitorul are dreptul, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, de a opta pentru instituirea unor termene diferite în considerarea deosebirilor ce există între natura și obiectul diferitelor litigii. Aceasta nu contravine principiului constituțional al egalității în drepturi, întrucât, așa cum a statuat în mod constant Curtea Constituțională în jurisprudența sa, acest principiu nu presupune uniformitate, astfel că situații obiectiv diferite justifică instituirea unui tratament juridic diferențiat. (Dec. nr. 342/2006, M. Of. nr. 403/2006).
În fine, cu referire la jurisprudența europeană este de reliefat, că sporul salarial pretins nu poate fi apreciat ca ”un bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât prin nesocotirea normei interne de valorificare a acestuia într-un anumit termen legal reglementat de legiuitor intern, acest drept s-a pierdut și ca atare nu poate naște, în privința apelanților, nici o speranță legitimă în a-l obține.
Pe de alta parte, art.1 din Protocol consacra dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa cu exceptia a doua limitari:
a) posibilitatea privarii de proprietate pentru cauza de utilitate publica;
b) reglementarea exercitarii acestui drept în conformitate cu interesul general.
Ori, aceasta a doua posibilitate de limitare a dreptului de proprietate permisa de art.1 paragraful 2 din Protocol, opereaza în cadrul prescriptiei extinctive, întrucât ratiunea existentei acestei institutii este una de interes general si anume aceea a asigurarii securitatii raporturilor juridice si a înlaturarii incertitudinii din viata juridica.
Mai mult, decât atât, ceea ce se stinge prin prescriptie este numai dreptul la actiune în sens material, nu si dreptul subiectiv care supravietuieste.
Asa fiind, pentru toate aceste considerente existând un deplin acord între reglementarea interna cu privire la prescriptia extinctiva si reglementarea CEDO privind ocrotirea dreptului de proprietate, tribunalul a constatat în mod legal prescris dreptul la actiune al reclamantei.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 435/2015, Curtea Constituțională subliniază faptul că printr-o decizie anterioară a statuat că, potrivit jurisprudenței sale, dreptul la salariu se bucură, în egală măsură, de protecția acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar și de protecția acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, între anumite limite, dintre care una este prescripția dreptului la acțiune.
Totodată, printr-o altă decizie, Curtea Constituțională a reținut că, deși „drepturile salariale nu sunt drepturi reale, cum este dreptul de proprietate, ci drepturi de creanță, în privința apărării lor, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului acestea sunt asimilate cu bunuri, statuându-se că noțiunile de «bun» și «proprietate» au un sens care «nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, ci cuprinde și alte drepturi și interese patrimoniale».
Printr-o altă decizie, Curtea a mai reținut că reglementarea supusă controlului de constituționalitate, prin care se instituie un termen de prescripție de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate, are ca justificare asigurarea securității și stabilității raporturilor juridice și necesitatea soluționării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părțile litigante. Prin prescripție se stinge doar dreptul la acțiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține, pe calea silită, îndeplinirea obligației subiectului pasiv. Așadar, prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să subziste, și nici obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispozițiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripție.
Cât privește pretinsa expropriere fără a fi impusă de o cauză de utilitate publică și fără dreaptă și prealabilă despăgubire, prin aceeași decizie, paragraful 15, Curtea a reținut că și această critică este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu reglementează măsura exproprierii, ci instituie un termen de prescripție de 3 ani pentru acțiunile privind soluționarea unui conflict de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, text ce constituie o sancțiune a pasivității în apărarea dreptului subiectiv.
Referitor la critica potrivit căreia dispozițiile de lege criticate ar contravine și celor ale art. 38 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, conform cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege, Curtea a reținut că aceasta nu poate fi analizată, întrucât Curtea se pronunță doar asupra conformității textelor de lege criticate cu prevederile și principiile constituționale, iar nu și asupra conformității dintre mai multe texte de lege.
La fel ca și Curtea Constituțională, instanța de judecată nu poate aprecia asupra conformității dintre mai multe texte de lege, dar poate constata asupra aplicabilității unuia dintre cele două texte potențial aflate în conflict.
Ori, cele două texte se referă la noțiuni distincte, întrucât în speță nu se pune problema de renunțare la drepturi recunoscute de lege, ci de termenul de prescripție în cadrul căreia se poate introduce o acțiune în protejarea dreptului respectiv, instituție care așa cum s-a arătat mai sus este permisă și de jurisprudența CEDO.
În concluzie, având în vedere disp. art. 480 NCPC, apelul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant S. L. din Învățământ Zona B. pentru H. M., cu sediul în B., ., jud. O., împotriva sentinței civile nr. 509/14.05.2015, pronunțată de Tribunalul O. – Secția I Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Școala G. Vulpeni, cu sediul în Vulpeni, ., jud. O., având ca obiect drepturi bănești.
Decizie definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 Septembrie 2015.
Președinte, S. A. C. | Judecător, M. M. | |
Grefier, A. Golașu |
Red.jud. S.A.C.
Jud.fond V.V.
Tehnored. A.G./2ex.
Data 15 09 2015
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 272/2015.... | Calcul drepturi salariale. Decizia nr. 3539/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
