Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 80/2015. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 80/2015 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 1173/63/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 80
Ședința publică de la 10 Februarie 2015
Președinte: - Florența C. C.
Judecător: - L. M. L.
Judecător: - N. D.
Grefier: - A. P.
Pe rol judecarea recursului formulat de pârâta S. N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA CFR MARFA SA BUCURESTI PRIN SUCURSALA BANAT-OLTENIA împotriva sentinței civile nr. 5936/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. M., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care a învederat instanței că recursul este declarat și motivat în termenul legal, precum și solicitarea recurentei pârâte de judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, după care;
Instanța, luând act de solicitarea recurentei pârâte de judecare a cauzei în lipsă și apreciind cauza în stare de soluționare, a trecut la deliberări asupra recursului formulat în cauză.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 5936/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamant V. M. împotriva pârâtei S. N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA CFR MARFA SA BUCURESTI PRIN SUCURSALA BANAT-OLTENIA.
A fost obligată pârâta la 1355 lei reprezentând c/val orelor suplimentare efectuate în perioada 01 ianuarie_13, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație începând cu luna iunie 2014 la data plății efective la care se adaugă dobânda legală.
S-au respins celelalte capete de cerere.
A fost obligată pârâta la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al societății pârâte în anii 2009 – 2010, anii pentru care s-au solicitat drepturile bănești, așa cum rezultă din carnetul de muncă depus la dosar.
Potrivit art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional s-a prevăzut că "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv", iar potrivit art. 43 alin.2 litera a din CCM unic la nivel de ramură transporturi, valabil în anii 2008-2010 s-a prevăzut că "alte venituri sunt al 13 lea salariu, egal cu salariul de bază brut al angajatului avut în luna decembrie a anului precedent și va fi acordat în primul semestru al anului următor".
Conform art.71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar valabil pe anii 2006 - 2008 prelungit prin actul adițional s-a prevăzut că "în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele:
- cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariații unităților componente ale grupului de unități feroviare care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C. se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an.
- pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare".
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anii 2009-2010 , reclamantul și-a întemeiat cererea pe disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi.
Art. 43 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramură transporturi enumeră la „alte venituri” al 13-lea salariu, fără a preciza condițiile în care se acordă sau dacă este unul și același cu salariul suplimentar.
Art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar prevede că salariații vor primi salariul suplimentar numai pentru „muncă ireproșabilă”, dar nu detaliază care sunt criteriile după care se va stabili care sunt persoanele îndreptățite la primirea acestui drept salarial.
Cert este că din prevederile contractuale mai sus amintite nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestui drept la „salariu suplimentar”, motiv pentru care se permite completarea acestor prevederi cu cele existente în contractul încheiat la nivel de unitate.
Art. 30 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate precizează o condiție esențială pentru plata drepturilor solicitate, respectiv din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de pana la 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar.
Astfel, HG nr 28/2010 și 311/2010 dispun în mod imperativ " cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limitele maxime ce nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor ".
În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin contractele colective de muncă la nivel de ramură transporturi sau grup de unități feroviare care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli și pentru care nu s-au alocat fonduri, nu se poate da eficiență convenției particulare a părților prin ignorarea legii .
Prin urmare, pârâta a fost în imposibilitate financiară să constituie acest fond prev.la art.30(3)din CCM la nivel de unitate, dovada fiind în acest sens situația financiară a acesteia atestată de fundamentarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2009 și 2010.
Nu se poate susține astfel că pârâta a ignorat prevederile contractului colectiv de muncă în condițiile în care i-a fost impusă de legiuitor o anumită conduită financiar contabilă cu privire la încadrarea în anumite cheltuieli.
Pe de altă parte, pentru anul 2010, părțile contractante au convenit de comun acord că „salariul suplimentar menționat nu se acordă pentru anul 2010”.
În ceea ce privește plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de P. pe anul 2010 și respectiv de C. pe anul 2010 s-au reținut următoarele:
Potrivit art.71 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, salariații beneficiază de un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de P. și de C., ajutor care se va stabili cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. Se precizează în continuare că de acest ajutor nu vor beneficia salariații care au absentat nemotivat de la serviciu, cei care au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau cei care se află în concediu fără plată cu o durată de un an.
De asemenea, pentru ziua Feroviarului, clauzele contractuale dispun că se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de administrație, la nivelul clasei I de salarizare.
Prin urmare, nu reiese caracterul obligatoriu al acordării acestor „ajutoare” sau premieri, pentru că fie sunt prevăzute categoriile de salariați excluse de la primirea acestora, fie acordarea este condiționată de acordul Consiliului de administrație.
Caracterul de „drept condițional” sau drept supus anumitor condiții permite completarea prevederilor din contractul care stipulează aceste drepturi cu cele existente în contractul încheiat la nivel inferior, de unitate.
În actul adițional la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 s-a stipulat în art. 64 că plata primei de Ziua Feroviarului, a ajutorului de P. și respectiv de C. se vor acorda începând cu anul 2010, după care prin act adițional, părțile au convenit de comun acord ca drepturile mai sus-menționate să nu fie acordate pentru anul 2010.
În speță, nu se pune problema de interpretare a unor dispoziții legale, ci a unor prevederi contractuale a căror existență depinde în primul rând de manifestarea de voință a părților semnatare ale contractului.
Prin urmare, prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009 - 2010 și ale actelor adiționale la acesta reprezintă acordul de voință al părților care, pot conveni suspendarea ori neacordarea acestor drepturi pentru anii 2009 și 2010, conform art.31 și 33 din Legea nr.130/1996, iar aceste prevederi ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate sunt opozabile părților care l-au semnat.
De asemenea, în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora salariații nu pot renunța la drepturile recunoscute prin lege, în discuție fiind numai efectele acordului de voință al părților unui contract colectiv de muncă.
Prin decizia nr. 4 din 12 martie 2012 (Dosarul 1/2012) privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2012, Înalta Curte a respins recursul în interesul legii formulat de Curtea de Apel din Timișoara, pe motiv că nu îndeplinește condițiile de admisibilitate. Argumentul principal a fost acela că recursul respectiv nu privește interpretarea și aplicarea Codului muncii, a Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă sau a Legii dialogului social nr. 62/2011, ci interpretarea, din perspectiva efectelor juridice, a clauzelor referitoare la unele drepturi salariale inserate în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în domeniul feroviar.
Pe cale de consecință, părțile contractante sunt suverane în a aprecia limitele în care se aplică contractele care derivă din manifestarea lor de voință, iar, în condițiile în care acestea convin asupra interpretării unor clauze contractuale, instanța de judecată trebuie să țină cont de acordul de voință al părților.
Prin urmare, instanța a respins capetele de cerere având ca obiect salariul suplimentar pe anii 2009-2010, plata primei/premierii de Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului de P. pe anul 2010 și respectiv de C. pe anul 2010.
Modificându-și practica anterioară, în adoptarea prezentei soluții instanța a avut în vedere și jurisprudența instanței de control judiciar și necesitatea unificării practicii.
Referitor la petitul prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata primei de vacanță pe anul 2010, instanța l-a considerat neîntemeiat și l-a va respins, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 49 alin. 3 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, "salariații vor beneficia și de un ajutor material pentru recuperarea forței de muncă egal cu un salariu de bază corespunzător clasei 20 de salarizare valabil la data începerii concediului de odihnă", iar unitatea pârâtă a făcut dovada că reclamantul a încasat prima de vacanță pentru anul 2010 prin fluturașii de salariu atașați la dosarul cauzei.
Mai mult, dat fiind că prin sentința civilă nr.6698/2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului D. pârâta a fost obligată la plata diferențelor dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de baza minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 și drepturile salariale efectiv plătite, această primă de vacanță,precum și diferența dintre sporurile permanente înscrise în carnetul de muncă și sporurile recalculate în funcție de salariul de bază minim brut de 700 lei prevăzut în CCM la nivel de ramură transporturi, urmează a fi plătită cu ocazia executării acestei sentințe judecătorești ,motiv pentru care instanța va respinge și aceste capete de cerere.
Cu privire la capătul de cerere de acordare a tichetelor de masă s-a reținut că :
Potrivit art. 74 CCM, salariații pârâtei pot beneficia de acordarea a câte unui tichet de masa/zi, în conformitate cu prevederile legale.
Legea nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masă reprezintă dreptul comun in materie, cadrul general pentru toate activitățile din toate ramurile de servicii la nivel național.
Legiuitorul nu stabilește imperativ în sarcina angajatorului obligația de a acorda tuturor salariaților tichete de masă, așa încât acordarea tichetelor de masă rămâne la latitudinea sa în funcție de situația concretă din sistem și, în măsura în care asemenea cheltuieli sunt prevăzute în bugetul de venituri și cheltuieli aprobate.
Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998, tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și, în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Această măsură legislativă, ce ține de politica economică și socială a statului, nu poate fi considerată abuzivă, decât dacă se încalcă grav o normă privind protecția intereselor celor vizați de această măsură.
Printre măsurile de protecție socială garantate de Constituția României nu se regăsește, în mod expres, acordarea tichetelor de masă, aceasta reprezentând o situație specială în care legea a stabilit regulile după care angajatorii își exercită opțiunea de a acorda sau nu aceste beneficii.
Instanța a apreciat că Legea nr.142/1998 privind acordarea tichetelor de masă nu instituie un drept al salariaților și respectiv o obligație corelativă a angajatorilor, ci prevăd doar caracterul opțional al acordării acestor beneficii.
In același sens și Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Decizia nr.14 din 18.02.2008, într-o speță similară, faptul că: "aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocație ce se poate realiza doar în condițiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinație..."
Avându-se în vedere faptul că în bugetul de venituri și cheltuieli al pârâtei nu este prevăzută o astfel de obligație, societatea s-a aflat în imposibilitatea de a acorda salariaților tichetele de masă.
Mai mult, prin actul adițional la CCM la nivel de unitate (f.43)s-a stabilit că toate drepturile menționate în aceste articol nu se aplică pentru anul 2010.
În ceea ce privește capătul de cerere privind sporul de 100% din salariul de bază constând în c/val orelor suplimentare, necompensate cu timp liber, efectuate începând cu 01.01.2011 la zi, conform CCM la nivel de unitate pe anii 2010-2011, 2012-2014, instanța a reținut următoarele:
Din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză rezultă că în perioada ianuarie 2011-septembrie 2013 reclamantul a efectuat un număr de 380 ore suplimentare, iar anterior lunii ianuarie 2011 a înregistrat o restanță de 37 ore neplătite și necompensate .
Din totalul acestor ore, 245 ore i s-au compensat cu timp liber corespunzător ,99 ore i s-au plătit, rămânând la 31.12.2013 un număr de 73 ore neplătite și necompensate.
Tot din raportul de expertiză rezultă că valoarea orelor suplimentare efectuate, necompensate și neplătite la care se adaugă sporul de 100% ,actualizat cu indicele de inflație este de 1355 lei.
Angajatorul, căruia îi revine și obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă sau din contractul individual de muncă, conform art. 40 alin.2 litera c din codul muncii, avea obligația să îi acorde salariatului timp liber corespunzător, în termenul prevăzut de lege sau de contractul colectiv de muncă, organizarea activității fiind atributul exclusiv al angajatorului.
Potrivit art. 120 din codul muncii "munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la 112, este considerată muncă suplimentară", și potrivit art. 121 din codul muncii salariații pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, după caz, doar la solicitarea angajatorului.
Potrivit art.122 "munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia" și "în aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru".
Potrivit art.123 alin 1 din codul muncii "în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia".
Potrivit art.123 alin 2 C.muncii " Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază".
Aceleași dispoziții se regăsesc și în art 44 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2010-2011(f.60).
Potrivit pct VII din Anexa 5 la CCM al nivel de unitate pe anii 2010-2011(f. 61 verso), orele suplimentare necompensate cu timp liber corespunzător se vor plăti cu un spor de 100% din salariul de bază.
Față de cele arătate mai sus, având în vedere că reclamantul a prestat activitate peste timpul normal de muncă, pentru care nu a beneficiat de timp liber corespunzător și nici de plata corespunzătoare, instanța a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1355 lei reprezentând c/val orelor suplimentare efectuate în perioada 01 ianuarie_13, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație începând cu luna iunie 2014 la data plății efective la care se adaugă dobânda legală.
A respins celelalte capete de cerere.
În baza art.274 C., în vigoare la momentul formulării acțiunii, a obligat pârâta la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant reprezentând onorariu de expert.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfa CFR Marfa SA București prin Sucursala Banat-Oltenia, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului, pârâta a susținut că instanța de fond a omologat raportul de expertiză în ceea ce privește contravaloarea orelor suplimentare efectuate de reclamant în perioada 01.01._13, fără a avea în vedere că orele suplimentare efectuate de către reclamant au fost compensate cu timp liber în cursul anului 2014, după cum urmează:
- 26 ore în cursul lunii ianuarie 2014
- l oră în cursul lunii mai 2014
- 31 ore in cursul lunii iunie 2014.
D. urmare, consideră că este greșit calculul efectuat de către expertul contabil reprezentând c/valoarea orelor suplimentare necompensate și neplătite, expertul neluând în calcul faptul că din cele 73 de ore necompensate la sfârșitul lunii septembrie 2013, reclamantului i s-au plătit un număr de 58 de ore suplimentare, rămânând în sold un număr de 15 ore suplimentare.
De asemenea, recurenta a susținut că se impunea respingerea ca nefondată a cererii pentru plata sumelor solicitate actualizate cu coeficientul de inflație și dobânda legală pentru drepturile bănești acordate până la data efectuării plații .
Sub aceste aspect, recurenta a invocat Decizia RIL nr.11/24.10.2005, prin care Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat că „orice clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii."
A precizat că, în cazul de față, reclamantul a solicitat instanței să-i acorde o dublă despăgubire, ceea ce contravine principiului justei despăgubiri, concluzie ce se desprinde, în opinia recurentei, și din aplicarea regulilor privind convențiile: părțile nu pot stipula în contract și nici nu pot solicita pe cale judecătorească alte daune decât dobânda legală sau actualizarea cu indicele de inflație (una excluzând-o pe cealaltă).
A mai arătat că, atât dobânda legală cât și actualizarea cu indicele de inflație, reprezintă tot despăgubiri si au aceeași natură juridică, ambele reprezentând daune și, de aceea, cumulul acestora apare astfel inadmisibil.
Față de motivele invocate și de întregul material probator administrat, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței nr. 5936/23.10.2014, iar pe fond respingerea în totalitate a acțiunii formulată de către O. G. ca neîntemeiată.
În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art.304 pct.8, 9 și art.3041 cod procedură civilă.
Curtea, examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, se constată că recurenta pârâtă critică modul de stabilire, prin expertiza efectuată, a numărului de ore suplimentare lucrate de reclamant, necompensate cu timp liber corespunzător si neachitate, sustinând că nu s-a avut în vedere că o parte a acestor ore au fost compensate cu timp liber în cursul anului 2014.
Analizând concluziile expertizei efectuate la instanta de fond, Curtea retine că, pe baza foilor colective de prezentă și a fluturasilor privind salariile acordate în perioada ianuarie 2011-decembrie 2013, expertul a stabilit că reclamantul, în intervalul 01.01._13 a lucrat un număr de 380 de ore suplimentare, din care până la sfârsitul anului 2013 i s-au plătit 99 de ore si 245 de ore au fost compensate cu timp liber corespunzător, rămânând o diferentă de 73 de ore suplimentare, pentru care s-a retinut că reclamantul este îndreptătit a fi plătit cu suma de 1355 de lei.
Dacă pârâta era nemultumită de modul de determinare a orelor suplimentare totale sau a diferentei de ore suplimentare retinute de expert ca nefiind nici plătite, nici compensate cu timp liber, trebuia să formuleze obiectiuni la raportul de expertiză, în termenul prevăzut de art.212 alin.2 C.pr.civ., ceea ce nu s-a întâmplat. În fapt, prin criticile din recurs, pârâta invocă veritabile obiectiuni la raportul de expertiză contabilă, obiectiuni care, nefiind formulate la instanta de fond la primul termen de judecată după depunerea raportului de expertiză, sunt tardive si nu mai pot fi repuse în discutie in faza recursului.
Pe de altă parte, se retine că, în conformitate cu art.272 C.Muncii, în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, „acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare”, iar recurenta pârâtă nu si-a probat în nici un fel sustinerea că din cele 73 de ore suplimentare determinate de expert, s-ar fi acordat compensarea cu timp liber corespunzător în anul 2014, pentru un număr de 58 de ore. Sub acest aspect, se constată că, la dosarul de fond, nu au fost depuse copii de pe foile colective de prezentă sau de pe statele de plată din perioada mentionată, din care să rezulte că reclamantul a beneficiat de compensarea celor 58 de ore sau de plata acestora, astfel de înscrisuri nu au fost prezentate nici expertului, cu ocazia efectuării expertizei, si nu au fost atasate nici cererii de recurs sau prezentate instantei de control judiciar în această etapă procesuală.
În acelasi timp, se observă că o mare parte a perioadei pe care se invocă o compensare partială a orelor suplimentare cu timp liber corespunzător este ulterioară efectuării expertizei ( în cursul lunilor mai și iunie 2014), conditii în care aceasta nu poate constitui o obiectiune la adresa concluziilor formulate de expertiză (probă pe care instanta de fond si-a bazat solutia adoptată) ori un motiv de nelegalitate a deciziei atacate.
Nu în ultimul rând, Curtea retine că, potrivit art.122 C.Muncii, „ munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia”, iar în conformitate cu art.123 alin.1 „ În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”. Cum pârâta pretinde că a realizat compensarea cu timp liber corespunzător, în anul următor, la un interval de peste 60 de zile pentru o parte din aceste ore, se pune oricum problema oportunitătii, eficientei si efectelor juridice ale unei asemenea pretinse compensări, raportat la dispozitiile legale invocate.
Pentru aceste considerente, se apreciază ca fiind nefondat primul motiv de recurs.
De asemenea, nu poate fi primită ca fondată nici critica recurentei conform căreia instanta de fond a acordat gresit atât actualizarea sumei, cât si dobânda legală, ajungându-se în acest mod la o dublă despăgubire.
Prejudiciul suferit de reclamant prin neplata orelor suplimentare efectuate constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste drepturi bănești prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daunele interese la care este îndreptățit reclamantul pentru întârzierea nejustificată a plății acestora.
Prin acordarea acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație, nu înseamnă că va fi obligată recurenta la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul plății. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plății, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată.
Prin obligarea recurentei la plata acestor drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului.
Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că recursul este nefondat, astfel încât, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., îl va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFA CFR MARFA SA BUCURESTI PRIN SUCURSALA BANAT-OLTENIA împotriva sentinței civile nr. 5936/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul D. – Secția de Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant V. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Februarie 2015.
Președinte, Florența C. C. | Judecător, L. M. L. | Judecător, N. D. |
Grefier, A. P. |
Red.jud.Fl.C.C.
Tehn.MC/2 ex.
Data red.16.02.2015
j.f. E.V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 3213/2015. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 111/2015.... → |
|---|
