Asigurări sociale. Hotărâre din 15-02-2013, Curtea de Apel IAŞI

Comentarii

0

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 15-02-2013 în dosarul nr. 2755/99/2012

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL IAȘI

SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 281/2013

Ședința publică de la 15 Februarie 2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE D. P.

Judecător S. P.

Judecător A. C. S.

Grefier I. P.

S-a luat spre examinare recursul formulat de către A. E. C. împotriva sentinței civile nr. 2255 din 19.09.2012 pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul nr._, intimați fiind C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații și S. R. de Informații Comisia de Contestații, având ca obiect asigurări sociale.

La apelul nominal făcut în ședința publică avocat P. V. pentru recurentul A. E. C., lipsă fiind acesta din urmă și reprezentanții intimaților C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații și S. R. de Informații Comisia de Contestații.

Procedura viciată cu intimații, de pe dovezile de citare cu aceștia, lipsesc semnătura persoanei care a realizat procedura de citare.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la prim termen, prin serviciul registratură s-a depus întâmpinare de către intimați, comunicată recurentului; s-a solicitat judecata în lipsă.

Instanța constată recursul formulat în termen și motivat.

D. fiind faptul că intimații C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații și S. R. de Informații Comisia de Contestații au depus întâmpinare la dosar în care a indicat termenul de judecată, constată că scopul citării a fost îndeplinit și că se acoperă viciul de procedură.

Avocat P. V. pentru recurentul A. E. C. depune împuternicire avocațială la dosar și arată că nu mai are de formulat alte cereri.

Instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.

Avocat P. V. pentru recurentul A. E. C. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat. Arată că instanța de fond nu a răspuns criticilor formulate de ei la decizia de recalculare a pensiei și că s-a lăsat la latitudinea instanței asupra proporționalității măsurii. Precizează că prin prisma condiției de utilitate publică ce ar justifica ingerința în dreptul de proprietate, avocatul poporului a publicat un raport în care se arată că recalcularea pensiilor nu a răspuns la necesitățile bugetului de asigurări sociale. Fără cheltuieli de judecată.

Declarând dezbaterile închise.

După deliberare,

CURTEA DE APEL

Asupra recursului civil de față,

Prin cererea de chemare in judecata inregistrata sub nr._ ca urmare a disjungerii din dosarul nr._/_ contestatorul A. E C. a chemat in judecata C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații si S. R. de Informații, Comisia de Contestații, solicitand anularea deciziei nr._/11.04.2011 privind revizuirea pensiei în baza OUG nr. 1/2011 și a tuturor deciziilor de recalculare/revizuire subsecvente, anularea Hotărârii nr. 228/14.07.2011, emisă de Comisia de Contestații din cadrul Serviciului R. de Informații, ca netemeinică și nelegală, hotărâre emisă ca urmare a contestării deciziei de revizuire a pensiei nr._/11.04.2011 si restabilirea situației anterioare emiterii deciziei nr._/11.04.2011, în sensul restabilirii și menținerii în plată a pensiei stabilite în conformitate cu decizia nr._/09.01.2007 privind pensia de serviciu, stabilită conform Legii nr. 164/2001, prin raportare la cuantumul pensiei în plată în luna decembrie 2010.

D. consecință, a solicitat să se dispuna obligarea pârâtei C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații să-i achite:

a) diferențele dintre cuantumul pensiei stabilite prin decizia nr._/09.01.2007, cu toate majorările și indexările legale aplicate, așa cum era acest cuantum stabilit la nivelul lunii decembrie 2010, și cuantumul pensiei stabilite prin decizia nr._/11.04.2011 privind revizuirea nelegală a pensiei în baza OUG nr. 1/2011, de la momentul executării deciziei nr._/11.04.2011 și până în momentul repunerii în plată a drepturilor de pensie dobândite prin decizia nr._/09.01.2007, în temeiul Legii nr. 164/2001;

b) dobânda legală aferentă sumelor reprezentând diferența dintre cuantumul net al celor două pensii, aflate în plată în luna decembrie 2010 și luna august 2011, de la momentul executării deciziei nr._/11.04.2011 și până în momentul repunerii în plată a drepturilor la pensie dobândite prin decizia nr._/09.01.2007, în temeiul Legii nr. 164/2001.

In motivare s-au aratat urmatoarele: contestatorul a beneficiat de pensie de serviciu conform dispozițiilor Legii nr. 164/2001, așa cum aceasta a fost stabilită prin decizia nr._/09.01.2007. Cuantumul brut al pensiei era în luna decembrie 2010 de 4053 lei, conform taloanelor de pensie aferente lunii 12.2010 („pensia inițială").

Prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 1/2011 și Legii nr.119/2010 a fost emisa de către C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații decizia de revizuire a pensiei nr._/11.04.2011. Prin aceasta decizie, cuantumul brut al pensiilor a fost semnificativ redus la 3381 lei („pensia revizuită"). Aceste decizii au fost contestate conform legii la Comisia de Contestații a SRI, fiind emisa Hotărârea nr. 228/14.07.2011 de respingere a contestației și menținere a deciziei de revizuire a pensiei nr._/11.04.2011.

Consideră că sunt extrem de relevante cele reținute de Curtea de Apel Cluj care, constatând nulitatea Hotărârii de Guvern 737/2010, a statuat (fila 8 a sentinței nr. 491/16.12.2010): „Faptul că Legea nr. 119/2010 a fost declarată constituțională nu are relevanță sub aspectul posibilității atacării hotărârii date în executarea acesteia. Controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate, dar unul de strictă conformare a unor dispoziții legale la normele constituționale a căror încălcare se invocă. Controlul de constituționalitate efectuat de instanța de contencios constituțional nu exclude posibilitatea verificării conformității actului administrativ emis în aplicarea legii cu prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului".

De altfel, chiar Curtea Constituțională, prin Decizia nr.1.344 din 9 decembrie 2008, a reținut faptul ca nu are atribuția de rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională. aceasta revenind instanțelor judecătorești, arătând: „De altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta".

Prin urmare, constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul deciziei nr. 871/25.06.2010 publicată în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Decizia ce formează obiectul prezentei acțiuni a fost emise în temeiul OUG nr. 1/2011 și Legii nr. 119/2010. Metodologia de calcul folosită la determinarea noului cuantum al pensiei este cea prevăzută în Anexa nr. 3 la OUG nr. 1/2011. Această revizuire, în baza normelor indicate, echivalează cu o aplicare retroactivă a legii, fapt nepermis de dreptul pozitiv românesc. în condițiile în care dreptul la pensie a fost deschis în perioada 2006-2007, sub imperiul Legii nr. 164/2001, apreciaza că ne aflăm în prezența unei încălcări a prevederilor art. 15 din Constituție și art. 1 din Codul civil - legea are putere doar pentru viitor.

Astfel, legea nouă nu poate să aducă atingere raporturilor juridice ce au luat ființă în temeiul unei reglementări anterioare. După cum s-a precizat și în doctrina de specialitate1, „subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. O altă practică legislativă sau o altă interpretare ar fi de natură a afecta grav stabilitatea și securitatea raporturilor juridice precum și încrederea în lege". în acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului2 (cazul Silver si alții vs Marea Britanie) care a stabilit că o normă juridică pentru a avea putere de izvor de drept, trebuie să asigure oricărei persoane posibilitatea de a-și regla în mod rezonabil conduita, cunoscând consecințele juridice ale faptelor sale.

Or, prin aplicarea retroactivă a Legii nr. 119/2010, exact această condiție nu este îndeplinită deoarece, la momentul manifestării opțiunii de a ieși la pensie, nu avea cum să intuiasca, că la un anumit moment, acest drept câștigat va fi alterat și modificat prin sfidarea principiilor Constituționale și ale CEDO, printr-un alt act normativ, fiindu-i imposibil să-si regleze conduita socială în funcție de acest eveniment viitor și improbabil. Prin urmare, lipsind această garanție procedurală, simpla existență fizică a normei legale - în cazul de fata a Legii nr. 119/2010 - nu este suficientă pentru a se putea vorbi de o lege în sensul Convenției.

Pensia de serviciu a reclamantului a fost stabilită în conformitate cu prescripțiile Legii nr. 164/2001. Conform doctrinei de specialitate pensiile sunt definite ca „drepturi bănești acordate salariaților la expirarea unei perioade determinate de activitate și la împlinirea vârstei prevăzute de lege [...]". Din această definiție rezultă cu claritate că dreptul la pensie se naște și își consumă toate efectele la momentul îndeplinirii condițiilor legale. Odată îndeplinite aceste condiții, dreptul la pensie dobândește caracteristica unui drept de creanță pe care subsemnații îl avem contra Statului. Odată născut, acest drept este afectat de două modalități: un termen extinctiv și incert, și anume decesul beneficiarului, la împlinirea căruia dreptul de creanță se stinge; un termen suspensiv și cert, și anume data la care devine scadentă, cu o frecvență lunară, suma prevăzută în decizia de pensionare.

Prin urmare, Legea nr. 164/2001 se aplică situațiilor juridice constituite, modificate și stinse în temeiul reglementărilor ei, dreptul la pensie fiind născut și consumat în totalitatea sa de la momentul emiterii deciziilor de recalculare, creându-se astfel efecte juridice definitive. împrejurarea că Statul, ulterior acestui moment, are o obligație cu executare succesivă și că în această perioadă aduce modificări legislative în sensul recalculării pensiilor cu consecința diminuării celor obținute deja, nu poate fi opusă acestor drepturi deja obținute, deoarece s-ar afecta dreptul la speranța legitimă, drept ocrotit de art. 1 din Protocolul la CEDO.

Așadar, recalcularea pensiei acordate sub incidența prevederilor legale anterioare, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 119/2010 și a OUG nr. 1/2011privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu este permisă deoarece se încalcă principiul neretroactivității legii.

Pensia reclamantului, stabilită în temeiul Legii nr. 164/2001 și care se afla în plată la momentul intervenției Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011, constituie drepturi câștigate ce nu pot fi recalculate în baza unei legi noi, neputând fi nici modificate, întrucât legea s-ar aplica retroactiv.

O modificare a cuantumului pensiei, astfel cum a fost dispusă prin deciziile ce formează obiectul prezentei acțiuni, reprezintă o modificare a regimului juridic al pensiilor speciale stabilite în baza legilor anterioare, ajungându-se să se încalce chiar substanța dreptului la pensie.

Doctrina de specialitate a fixat un criteriu în determinarea existenței sau inexistenței unei situații de retroactivare a legii - criteriul drepturilor câștigate. Astfel, s-a stabilit că o lege este retroactivă dacă aduce atingere drepturilor câștigate sub imperiul legii vechi (în cazul de față dacă Legea nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduc atingere dreptului la pensie conferit de Legea nr. nr. 164/2001). Trebuie deci ca legea nouă să aducă atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câștigat sub legea veche pentru a fi în prezența unei retroactivări legislative. Dreptul subiectiv este prerogativa oferită unei persoane de a dispune de o valoare care îi este recunoscută ca aparținându-i. în situația dedusă judecății este vorba de dreptul reclamanților de a beneficia de o pensie de serviciu pe toată perioada vieții conform prescripțiilor Legii nr. nr. 164/2001.

Totodată, pentru a ne afla în fața unei retroactivări, este necesar ca „faptul achizitiv" al dreptului subiectiv să fie situat înaintea intrării în vigoare a legii noi. Or, el se afla exact în această ipoteză, întrucât „faptul achizitiv" prin intermediul căruia a dobândit dreptul subiectiv la o pensie de serviciu s-a petrecut în perioada activității Legii nr. 164/2001, fiind consumat prin emiterea deciziei de calculare - a pensiilor de serviciu. Din moment ce însuși acest fapt achizitiv este protejat de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 1 din Codul civil, rezultă că prevederile Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 nu pot fi aplicate drepturilor deja câștigate de el fără a încălca în mod brutal principiul neretroactivității legii civile. Prin urmare, legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut - dobândirea dreptului la o pensie de serviciu în temeiul Legii nr. nr. 164/2001 - efecte pe care acest fapt nu le putea produce în temeiul legii în vigoare la data realizării faptului.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Supremă de Justiție, într-un Recurs în Interesul Legii - decizie ce are putere de lege - statuând că „ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. [...] De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale [...] drepturi care în momentul intrării în vigoare a legii noi erau concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor". Actele de voință despre care face vorbire Decizia CSJ s-au materializat în cazul de față prin emiterea deciziei întemeiate pe Legea nr. 164/2001 prin care i-au fost acordate drepturile la pensie de serviciu.

ÎCCJ, prin deciziile nr. 537/2004 și 1691/2004, a sancționat încercările autorităților publice de a aplica retroactiv legile. Astfel, prima decizie a stabilit că modificarea contractului de muncă încheiat în temeiul unei legi care ulterior a fost abrogată și înlocuită cu o alta, singurul temei al acestei modificări fiind apariția legii noi, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, privitoare la neretroactivitatea legii civile. Prin decizia nr. 1691/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că „în ce privește acordarea dreptului de pensie, trebuie avută în vedere data înregistrării cererii, cu toate actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor de pensionare"

Toate aceste decizii de speță sunt confirmate și de Curtea Constituțională care s-a pronunțat în privința inadmisibilității modificării dreptului deja dobândit prin 3 decizii, stabilind că o astfel de conduită încalcă principiul neretroactivității legii: Decizia nr. 375/2005 Decizia nr. 120/2007 și Decizia nr. 270/2005 [...] Pe linia acestor preocupări, dispozițiile legale ,respective prevăd, pentru o primă etapă, stabilirea punctajului anual și în privința pensiilor anterior stabilite, precum și recorelarea acestora pentru a ajunge la nivelul punctajului mediu, stabilit pentru persoanele care se pensionează după . legii. Sunt exceptați pensionarii ale căror drepturi anterior stabilite sunt mai mari decât punctajul mediu stabilit conform noilor reglementări".

Toate argumentele prezentate mai sus demonstrează că prevederile din Legea nr. 119/2010 și din OUG nr. 1/2011 nu pot fi aplicate pensiei reclamanților fără a nesocoti prevederile imperative ale art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 alin. (2) din Codul civil. Cum decizia de revizuire contestata are ca temei legal Legea nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011, norme imposibil de aplicat fără a aduce atingere prevederilor imperative mai sus indicate, rezultă că aceasta decizie e lovita de nulitate absolută.

Astfel, în ceea ce privește Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă.

Este de observat că, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - sef executing - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă.

Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu prescrie pentru state obligativitatea încorporării dispozițiilor sale în dreptul lor intern însă acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internațional coroborate cu spiritul Convenției și cu acela al lucrărilor ei preparatorii. Art. 1 al Convenției prevede că părțile contractante "recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile" pe care aceasta le definește, fapt ce implică, indirect, ideea aplicării obligatorii a dispozițiilor Convenției în dreptul intern al statelor contractante.

Exemplifică cu jurisprudență a CCEJ.

Invocă poziția CONSILIULui CONSULTATIV AL JUDECĂTORILOR EUROPENI nr. 9/10.11.2006 adresată Comitetului de Miniștrii a Consiliului Europei art. C lit. c) pct. 45 reține statuările CJCE potrivit cărora: „45. CCJE subliniază că este recomandabil ca, în timpul modificării legislației, legiuitorii să aibă în vedere recomandările Consiliului Europei. în mod similar, judecătorii, atunci când interpretează legea, ar trebui să se conformeze standardelor internaționale, chiar și celor care sunt considerate "soft law"" dar și acelea potrivit cu care: „ CGE încurajează, în ciuda diferențelor dintre sistemele legale din Europa, eforturile pe care sistemele naționale le pot face, în calitatea lor de interpreți si garanți ai regulii de drept, dacă este necesar prin organizarea de schimburi de experiență, pentru asigurarea faptului că dreptul național, incluzând jurisprudența, respectă jurisprudența CEDO; în particular, prin asigurarea redeschiderii unui caz, după ce CEDO a statuat existența unei violări a Convenției și a Protocoalelor Adiționale, iar violarea nu poate fi îndepărtată sau reparată în alt fel decât prin audierea cauzei;" .

Deși CEDO a apreciat că atât Convenția, cât și actele sale adiționale, trebuie să fie interpretate în maniera în care statele să poată respecta obligațiile internaționale și să nu împiedice tendința actuală de extindere și intensificare a cooperării internaționale (CEDO - Marea Cameră, Waite și Kennedy împotriva Germaniei, hotărârea din 18 februarie 1999, paragraf 72), tot aceasta a considerat însă că, în cazul în care statul, prin măsurile legislative adoptate, nu acordă o protecție echivalentă cu cea asigurată de Convenție, TREBUIE aplicată aceasta din urmă, deoarece, într-un asemenea caz, rolul Convenției în calitate de Instrument constituțional al ordinii publice europene în domeniul drepturilor omului este chiar mai important decât interesul cooperării internaționale (23 martie 1995, Loizidou împotriva Turciei, paragraf 75, 30 iunie 2005 - Bosphorus H. Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Sirketi împotriva Irlandei, paragraf 156).

Reținând această bogată jurisprudența, este evident că în cazul în care instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Invocă și literatura de specialitate.

Contestatorul a mai solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziilor de revizuire a pensiei întrucât acestea au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și art. 14 din in CEDO, norme juridice ce ocrotesc un interes general invocand in aceste sens jurisprudenta CEDO .

S-a sustinut ca beneficiarii pensiilor de serviciu se aflau în posesia unui bun, în sensul CEDO, în momentul recalculării drepturilor privind pensia.

Este unanim acceptat că pentru a putea fi solicitată protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 la CEDO, reclamantul trebuie să dețină un „bun". în accepțiunea Curții, noțiunea de „bun" trece dincolo de înțelesul noțiunii de lucru, desemnând nu doar bunuri corporale, ci un ansamblu de drepturi și interese ale unei persoane, cu valoare de active patrimoniale.

În noțiunea de „bunuri" în sensul CEDO, intră și pensia de bătrânețe astfel cum s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Buchen c. Cehia(_/97). în această cauză, reținând că pensia constituie un drept patrimonial, Curtea a decis că „limitarea nejustificată a unui drept recunoscut magistratului, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art.1. par.1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, dar și o discriminare în sensul art.1 din Constituție și art. ldin Protocolul nr.12" ;

Invocă jurisprudența CEDO ( Cauza Gaygusuz versus Austria (16 septembrie 1996, nr._/90, Stec .-Uni., cauza Kjartan Âsmundsson versus Islanda_/00).

Chiar în lipsa acestor decizii de speță ale CEDO, considera că reclamanțul se încadrează în tocmai în plaja de „bunuri" protejate de CEDO, întrucât dreptul la pensia de serviciu acordat în temeiul Legii nr. 164/2001 are caracteristica unui drept de creanță pe care îl dețin în contra Statului.

Astfel, cu privire la drepturile de creanță, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și fosta Comisie, au decis că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă" de a îl vedea concretizat (20 noiembrie 1995, Pressos Compania Naviera SA ș.a. c/Belgiei- 20 noiembrie 2005, M. De Napoles-Pocheco c/Belgiei, 4 iulie 1978. nr. 7742/1977, A. B and Company A S c/Germaniei; 9 septembrie 1998,nr._/1997, Lenzing AC c/ Rouyane-l/n/, 28 septembrie 2004; Kopecky c/Slovaciei, 8 ianuarie 2008. Naanyan etDeryan c/Turciei, §44; 29 ianuarie 2009. Sud Fondi S.RL ș.a. c/Italiei).

Speranța legitimă, în accepțiunea Curții, trebuie să se bazeze pe o normă legală sau pe o hotărâre judecătorească. în cazul de față, speranța legitimă invocată de reclamanți se bazează pe Legea nr. 164/2001. Astfel, la momentul împlinirii vârstei de pensionare, cunoscând prescripțiile legale în vigoare, reclamanții au avut „speranța legitimă" că în urma manifestării de voință în sensul pensionării voi beneficia pe toată perioada vieții de o pensie în cuantumul prescris de Legea nr. 164/2001.

Prin revizuirea pensiilor de serviciu a avut loc incălcarea dreptului de proprietate și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție si prin prisma garantării unui anumit cuantum al dreptului patrimonial.

Prin hotărârea pronunțată în cauza Muller contra Austriei, Curtea a decis că o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrânețe.

De asemenea, referitor la garantarea unui cuantum al pensiei ce face obiectul protecției art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenție, instanța reține cauza PRAVEDNAYA c. Rusia (Cererea nr._/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004), în care Curtea a considerat că prin privarea reclamantului de dreptul de a primi o pensie într-o sumă determinată într-o hotărâre definitivă, statul a deranjat echilibrul echitabil, existent între interesele aflate în joc. în consecință, Curtea a hotărât în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 (paragraful 41), în același sens fiind și hotărârea dată în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgia (paragraful 43) unde a reținut că „O astfel de interferență cu drepturile fundamentale ale reclamanților este contradicție cu menținerea unui echilibru just între interesele aflate în joc" .

Totodată, prin Hotărârea din 18 februarie 2009, dată în cauza Andrejeva contra Letoniei (nr._/00), Curtea a statuat că, există o încălcare a art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 1 și a art. 6 din Convenție, obligând statul să plătească despăgubiri reținând că dreptul la pensie, astfel cum a fost stabilit administrativ de autoritățile letone constituie un „bun" în sensul Convenției, chiar dacă pensia a fost recalculată pentru viitor. S-a mai arătat că neluarea în calcul a perioadei cât reclamanta a contribuit în alt stat (URSS) reprezintă o discriminare în protejarea dreptului de „proprietate". Recalcularea pensiei pentru viitor prin înlăturarea acestei discriminări nu este de natură a înlătura prejudicierea sa prin lipsirea de „bunul" său, adică dreptul la pensie calculat prin includerea întregii perioade cât reclamanta a contribuit la fondul de pensii, chiar dacă a plătit contribuțiile fostului stat, URSS

În final, se mai poate reține că, în materie de prestații sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiții, să ducă la nașterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația națională în materie (X. c/ltaliei).

Or, este evident că dreptul beneficiarilor pensiilor de serviciu era născut la momentul la care li s-au stabilit inițial drepturile privitoare la pensie, fiind întrunite condițiile legale pentru a beneficia de avantajele conferite de sistemele din care proveneau (cum ar fi de exemplu Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești si al parchetelor de pe lângă acestea, art. 68 alin 1 și 7).

Având în vedere că, așa cum am arătat mai sus, beneficiarii pensiilor de serviciu erau titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, pentru a se putea stabili daca a avut loc o incalcarea a acestor dispozitii trebuie sa fie analizate condițiile privării de proprietate, respectiv să se constate dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerință care să fi avut ca efect privarea reclamanților de bunurile lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

Legea nr.119/2010 și OUG nr. 1/2011 nu oferă beneficiarilor pensiilor de serviciu posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cazul recalculărilor. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. In cuprinsul Legii nr.119/2010 și OUG nr. 1/2011 a fost formal justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea pensiilor de serviciu, ca urmare a recalculării, și imposibilitatea beneficiarilor lor de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Procedându-se în acest fel consideră că s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al acestor pensionari, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.

De altfel, chiar Curtea Constituțională a României, în jurisprudența sa anterioară a recunoscut că, o normă care conduce la reducerea pensiilor este constituțională doar în anumite condiții: „În cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior" (decizia nr. 120/15.02.2007).

Nu în ultimul rând chiar instanța de contencios constituțional recunoaște neconformitatea Legii nr. 119/2010 cu dispozițiile constituționale (art. 1 alin 5 și art. 47 din Constituție), reținând în decizia nr. 871/25.06.2010: „Critica de neconstituționalitate are un oarecare grad de pertinență întrucât legiuitorul a menținut, într-adevăr, în vigoare reglementările referitoare la stabilirea pensiei de serviciu....", iar într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, reține faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special.

Toată această jurisprudența a Curții Constituționale, arată fără echivoc că privarea reclamantei de dreptul de a beneficia de pensie, în suma garantată de dispozițiile legii speciale, presupune retroactivitatea legii civile, este lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.

Tot în ceea ce privește lipsa proporționalității ingerinței, este de reținut că, motivarea măsurii prin aceea că pensiile de serviciu trebuie recalculate deoarece „pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială iar partea care depășește cuantumul suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, se suportă din bugetul de stat" vine în contradicție cu statuările CEDO.

Astfel, în privința aplicabilității dispozițiilor Protocolul nr. 1 privitor la prestațiile sociale, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 2005 pronunțată în cauza Stec .-Uni urmată de jurisprudență constantă în materie, instanța europeană a renunțat la distincția între prestații contributive și prestații necontributive și a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile și interesele Individuale ale celor cuprinși în acest sistem intră sub imperiul dispoziției analizate, independent de plata unor contribuții de către aceștia, ori de modul la care sunt fondurile de pensii" (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008 paragraful 27, Andrejeva contra Letoniei din 18 februarie 2009 - paragraful 76) .

În final, poate fi reținută și practica CEJ cu privire la drepturile câștigate, aceasta statuând că dacă „prestațiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse" ( cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 și M. Viva v Fonds N. de Retrăite des Ouvriers Mineurs - 83/87) .

Din analiza conditiilor care trebuie indeplnite pentru ca ingerinta statului in privarea de bunul reprezentat de pensia de serviciu rezulta ca nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile cumulative.

S-a mai invocat încălcarea prevederilor art. 14 din CEDO, prin exceptarea de la efectele legii nr. 119/2010 a pensiilor de serviciu ale magistraților.

Prin prevederile art. 14 din CEDO, statele au obligația de a nu supune nicio persoană aflată sub jurisdicția sa unei discriminări. Doctrina a stabilit că este necesară îndeplinirea a două condiții pentru a discuta despre discriminare: 1) existența unei diferențe de tratament și 2) lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

Susține că prevederile din Legea nr. 119/2010 și din OUG nr. 1/2010 sunt în contradicție cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În baza principiului subsidiarității normelor de drept intern în fața celor reglementate de Convenție, solicităm să înlăture de la aplicare prevederile din Legea nr. 119/2010 și din OUG nr. 1/2010, acestea fiind în contradicție flagrantă cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Odată înlăturate aceste prevederi, decizia de revizuire va rămâne lipsită de temei legal, fapt ce va atrage automat sancțiunea nulității absolute.

Doctrina a stabilit că din punct de vedere procedural, invocarea contrarietății între o normă internă (în cazul nostru Legea nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011) și un drept câștigat conform prescripțiilor Convenției (dreptul la pensie apărat de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO) se poate realiza, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, în fața oricărei autorități publice, inclusiv în fața instanțelor judecătorești. Sancțiunea aplicabilă într-o asemenea ipoteză este inaplicabilitatea normei interne contrare convenției pentru raportul juridic concret și cu privire la situația conflictuală supusă examinării.

În concluzie, solicită ca, în temeiul art. 148 alin. (2) și art. 20 alin (2) din Constituție să se înlăture de la aplicare prevederile din Legea nr. 119/2010 și din OUG nr. 1/2011 întrucât sunt încălcate prevederile CEDO și ale Tratatului privind Uniunea Europeană.

Intimatii au formulat intampinare prin care au solicitat respingerea actiunii.

Prin sentința civilă nr.2255 din 19.09.2012 Tribunalul Iași respinge contestația formulată de contestatorul A. E. C. în contradictoriu cu intimații C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații și S. R. de Informații, Comisia de Contestații.

Analizand probele administrate in cauza instanta retine urmatoarele:

Contestatorul a fost trecut în rezervă la data de 25.09.2006, conform prevederilor art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare și, începând cu data de 20.10.2006, i-a fost stabilită pensia de serviciu pentru limită de vârstă conform art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat.

Prin decizia nr._/09.01.2007 a fost stabilita in favoarea contestatorului o pensie de serviciu in cuantum de 2936 lei.

Potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 119/2010, pe data intrării în vigoare a acestei legi, pensiile militare de stat, acordate conform Legii nr. 164/2001, devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 1 alin. 1 din OUG 1/2011, ,,Pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, pentru care la determinarea punctajului mediu anual s-a utilizat salariul mediu brut pe economie, potrivit art. 5 alin 4 din aceeași lege, se revizuiesc, din oficiu, cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2011, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar de beneficiari.

Prin decizia nr._/11.04.2011 ca urmare a revizuirii pensiei in baza OUG nr. 1/2011 a fost stabilita in favoarea contestatorului o pensie in cuantum brut de 3381lei. Aceasta decizie a fost contestata la Comisia de solutionare a contestatiilor care prin Hotararea nr. 228/14.07.2011 a respins contestatia formulata.

Prin contestatia formulata contestatorul a sustinut ca revizuirea pensiei in temeiul OUG nr. 1/2011 aduce incalcare atât dispozițiile constituționale cât și pe cele ale legislației europene prin nerespectarea principiului nerotroactivitatii legii, a drepturilor castigate si prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art. 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului

Sustinerile contestatorului potrivit carora prin revizuirea pensiei lui are loc o incalcare a principiului neretroactivitatii legii sunt neintemeiate in conditiile in care revizuirea pensiei a avut loc in baza OUG nr. 1/2011 iar efectele deciziei s-au produs dupa . ordonantei si nu pentru o perioada anterioara intrarii in vigoare. De altfel Curtea Constitutionala in Decizia nr. 458 din 2 decembrie 2003 a statuat ca o lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o stare de drept nascuta anterior si nici atunci cand suprima producerea in viitor a efectelor unei situatii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru ca in aceste cazuri legea noua nu face altceva decat sa refuze supravietuirea legii vechi si sa reglementeze modul de actiune in timpul urmator intrarii ei in vigoare, adica in domeniul ei propriu de aplicare. Tinand cont de considerentele deciziei Curtii Constitutionale mentionate anterior instanta retine ca . legii 119/2010 si a OUG nr. 1/2011 a afectat pensiile speciale doar pentru viitor si numai in ceea ce priveste cuantumul acestora astfel incat nu se poate retine incalcarea principiului neretroactivitatii legii prin emiterea deciziei contestate de catre contestator.

Nici incalcarea principiului drepturilor castigate nu poate fi retinuta in cauza.

Astfel pensiile de serviciu se bucura de un regim diferit raportat la pensiile acordate in sistemul public de pensii. Pensiile de serviciu sunt compuse din doua elemente si anume din pensia contributiva si dintr-un supliment din partea statului care prin adunarea cu pensia contributiva sa reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit in legea speciala. Partea contributiva a pensiei de serviciu se suporta din bugetul asigurarilor sociale de stat pe cand partea care depaseste acest cuantum se suporta de la bugetul de stat. Mai mult in cazul pensiilor militarilor intregul cuantum al pensiei speciale se plateste de la bugetul de stat.

Cuantumul pensiei stabilit potrivit principiului contributivitatii se constituie . drept castigat astfel incat diminuarea acesteia nu poate fi acceptata nici macar cu caracter temporar. Prin sumele platite sub forma contributiilor la bugetul asigurarilor sociale asiguratul si-a castigat dreptul de a primi o pensie in cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivitatii. Astfel contributivitatea ca principiu este de esenta dreptului la pensie iar derogarile chiar si temporare referitoare la obligatia statului de a plati cuantumul pensiei rezultat in urma aplicarii acestui principiu afecteaza substanta dreptului la pensie.

Daca . stabilite potrivit principiului contributivitatii

reprezinta un drept castigat nu acelasi lucru se poate afirma in privinta suplimentului acordat de catre stat in cazul pensiilor speciale. Acordarea acestui supliment tine de politica statului in domeniul asigurarilor sociale si nu se subsumeaza dreptului fundamental la pensie. In privinta acestui supliment statul are dreptul exclusiv de a dispune in functie de politica sociala si de fondurile disponibile asupra acordarii lor precum si asupra cuantumului si conditiilor de acordare astfel incat referitor la acesta nu se poate retine ca reprezinta un drept castigat.

In ceea ce priveste sustinerile contestatorului potrivit carora revizuirea pensiei incalca dispozitiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție instanta retine ca nu sunt fondate.

Astfel față de dispozițiile art. 20 din Constituție, instanta reține, având în vedere și considerentele deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ, prin care s-au soluționat recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de colegiile de conducere ale Curților de Apel B., Cluj, C. și G. privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, decizie obligatorie potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă, că judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.

Altfel spus, judecătorul național este cel care stabilește dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare tratatului internațional, raportat la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Prin urmare, s-a examinat dacă aplicarea OUG 1/2011 a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al reclamantului, drept consacrat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO, invocat de reclamant.

Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Pentru a se stabili dacă revizuirea, conform legii, a pensiei militare de stat a reclamantului produce efecte contrare art. 1 din Primul Protocol la CEDO, este necesar, în primul rând, să se constate că pensia militară de stat este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de acest text, sensul noțiunii de „bun” trebuind a fi desprins numai din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța națională nefiind abilitată ca, în conformitate cu propria interpretare, să lărgească sau să restrângă sfera „bunurilor” care fac obiectul protecției instituite prin art. 1 din Primul Protocol la CEDO.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv pensiile militare de stat. Pensiile militare de stat reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin OUG 1/2011 s-au revizuit pensiile recalculate în baza Legii 119/2010, iar titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, OUG 1/2011 modificând anumite aspecte tehnice de calcul al pensiilor cu consecința diminuării pentru reclamant a cuantumului pensiei. Această ordonanță de urgență 1/2011 reprezintă o „ingerință” din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamantului, în raport cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sub acest aspect este avută în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Rasmussen împotriva Poloniei din 28 aprilie 2009 (§ 71), Cauza Aizpurua Ortiz ș.a. împotriva Spaniei din 2 februarie 2010 (§ 48), Cauza Kjartan Asmundssen împotriva Islandei din 12 octombrie 2004 (§ 39 și 40).

Însă „ingerința” va fi analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor” (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”(cea de-a doua normă din același text). Această concluzie se desprinde, de asemenea, din cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ.

Astfel, pentru ca ingerința statului, din perspectiva dreptului reclamantului la respectarea pensiei militare de stat, să nu conducă la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, aceasta trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat.

Instanta constată că ingerința este legală, întrucât este reglementată de OUG 1/2011, dată în aplicarea Legii nr.119/2010, și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu, Cauza Wieczorek împotriva Poloniei din 8 decembrie 2009, § 59), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale.

În ceea ce privește testul de proporționalitate, se reține că, în cazul reclamantului, „mijlocul” utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului pensiei.

Așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența CEDO, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul asigurărilor sociale. De asemenea, Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (a se vedea Hotărârea în cauza Wieczorek c. Poloniei din 08.12.2009 par. 59, Hotărârea în cauza Mellacher c. Austriei din 19.12.1989, par. 53). Împrejurarea că statul ar fi putut găsi alte soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărit nu prezintă relevanță în cauză, deoarece instanța judecătorească are rolul de aplicare a legii, iar nu de cenzurare a acesteia.

Așadar, urmează s-a examinat dacă această reducere a cuantumului pensiei, reprezintă, pentru reclamant, o sarcină excesivă, disproporționată, care depășește un anumit “prag de dificultate”.

În analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale. Nu se poate recurge la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional de tipul privării de proprietate), ori la alte cauze prin care au fost reclamate încălcări ale altor drepturilor fundamentale. În acest sens, se va avea în vedere, așa cum a stabilit ICCJ prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației - decizie de admisibilitate din 30 septembrie 2010, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din 18 octombrie 2005, Cauza Callejas împotriva Spaniei din 18 iunie 2002 - decizie asupra admisibilității, Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011, Cauza Moskal împotriva Poloniei din 15 septembrie 2009, Cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată.

Or, din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când reclamantul a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei.

În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din decizia 29/2011 a ÎCCJ. Ori, instanta constată că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, pensia fiindu-i totuși diminuată, fără însă a-i fi impus reclamantului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.

Reține instanta în acest sens și hotărârea cu privire la cererea 63.627/2011 introdusă de C. A. și alții împotriva Romăniei, hotărâre publicată în M.Of. 586/16.08.2012 și în care Curtea Europeană a Drepturilor omului reamintește că deși art. 1 din protocolul 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat, că statele părți la Convenție dispun de o largă marjă de apreciere în materie de reglementare a politicii lor sociale, Curtea respectând alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil.

În speță, a subliniat Curtea, reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe rațiuni obiective, și anume contextul economic și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii, Curtea constatând că diminuarea pensiilor reclamanților a reprezentat o modalitate de a integra aceste pensii în sistemul unitar de pensii prevăzut de Legea 263/2010, motivele invocate pentru adoptarea acestei legi neputând fi apreciate ca nerezonabile sau disproporționate.

A mai reținut Curtea și faptul că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar perioada serviciului militar a fost asimilată perioadelor de contribuție în sensul legii, în consecință, reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget vărsate în timpul serviciului militar, ci doar o parte din pensie, care era susținută de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor.

În plus, reține Curtea că diferența de tratament invocată de reclamanți în raport de alte categorii de pensionari este discriminatorie în sensul art. 14 din CEDO dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă, ori, în speță, faptul că în prezent alte categorii de pensionari se bucură de altă modalitate de calcul, mai favorabil, ține tot de marja de apreciere a statului, motiv pentru care a apreciat Curtea că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari.

În consecință, având în vedere considerentele mai sus reținute și jurisprudența CEDO în materie, instanta concluzionează că ingerința statului, din perspectiva dreptului reclamantului la respectarea pensiei militare de stat, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, iar prin revizuirea pensiei reclamantului conform dispozițiilor OUG 1/2011, nu s-a adus atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatorul A. E.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se susține că, în ceea ce privește neretroactivitatea legii civile și atingerea adusă drepturilor câștigate, instanța de fond a avut strict în vedere doar . legii noi, dar nu luat în considerare faptul că efectele legii noi sunt de modificare a unor raporturi juridice prestabilite, anterioare. Este adevărat că efectele deciziei de revizuire s-au produs după . OUG nr. 1/2011, dar problema retroactivității este mult mai complexă: există retroactivitate atunci când legea nouă aduce atingere unuia dintre elementele constitutive ale dreptului subiectiv câștigat sub legea veche si atât timp cât „faptul achizitiv" al dreptului subiectiv este situat înaintea intrării în vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut -dobândirea dreptului la o pensie de serviciu în temeiul Legii nr. nr. 164/2001 - efecte pe care acest fapt nu le putea produce în temeiul legii în vigoare la data realizării faptului.

Or, susține recurentul, decizia ce formează obiectul acțiunii a fost emisă în temeiul OUG nr. 1/2011 și Legii nr. 119/2010. Metodologia de calcul folosită la determinarea noului cuantum al pensiei este cea prevăzută în Anexa nr. 3 la OUG nr. 1/2011. Această revizuire, în baza normelor indicate, echivalează cu o aplicare retroactivă a legii, fapt nepermis de dreptul pozitiv românesc. în condițiile în care dreptul la pensie a fost deschis în perioada 2006-2007. sub imperiul Legii nr. 164/2001, motiv pentru care consideră că există o încălcare a prevederilor art. 15 din Constituție si art. 1 din Codul civil - legea are putere doar pentru viitor. Astfel, legea nouă nu poate să aducă atingere raporturilor juridice ce au luat ființă în temeiul unei reglementări anterioare.

Reiterează jurisprudența CEDO (cazul Silver și alții vs. Marea Britanie), în care s-a stabilit că o normă juridică, pentru a avea putere de izvor de drept, trebuie să asigure oricărei persoane posibilitatea de a-și regla în mod rezonabil conduita, cunoscând consecințele juridice ale faptelor sale. Ori, prin aplicarea retroactivă a Legii nr. 119/2010, această condiție nu este îndeplinită deoarece recurentul, la momentul manifestării opțiunii de a ieși la pensie, nu avea cum să intuiască că acest drept câștigat va fi alterat și modificat prin sfidarea principiilor Constituționale și ale CEDO, printr-un alt act normativ, fiindu-i imposibil să-și regleze conduita socială în funcție de acest eveniment viitor și improbabil. Prin urmare, lipsind această garanție, simpla existență fizică a normei legale - în cazul de față a Legii nr. 119/2010 - nu este suficientă pentru a se putea vorbi de o lege în sensul Convenției.

Pornind de la definiția pensiei, recurentul arată că dreptul la pensie se naște și își consumă toate efectele la momentul îndeplinirii condițiilor legale, iar în cazul său pensia de serviciu a fost stabilită în conformitate cu prescripțiile Legii nr. 164/2001, astfel încât statul, ulterior acestui moment, are o obligație cu executare succesivă, iar modificările legislative - în sensul recalculării pensiilor cu consecința diminuării celor obținute deja - nu pot fi opuse drepturilor deja obținute, deoarece s-ar afecta dreptul la speranța legitimă ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 al CEDO.

Așadar, consideră recurentul, pensia sa, stabilită în temeiul Legii nr. 164/2001 și care se afla în plată la momentul intervenției Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 constituie un drept câștigat ce nu poate fi recalculat în baza unei legi noi, neputând fi nici modificat, întrucât legea s-ar aplica retroactiv.

Invocând din nou deciziile 6/1999, 537/2004 și 1691/2004 ale ÎCCJ, recurentul arată că, în ce privește acordarea dreptului de pensie, trebuie avută în vedere data înregistrării cererii, cu toate actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor de pensionare.

În același sens sunt și deciziile nr. 270/2005, 375/2005 și 120/2007 ale Curții Constituționale, prin care aceasta s-a pronunțat în privința inadmisibilității modificării dreptului deja dobândit.

Consideră astfel recurentul că instanța de fond a interpretat într-un mod total diferit noțiunea de drept câștigat, limitând-o nejustificat la dimensiunea contributivă a pensiei. Ori, esențială este în acest sens prefigurarea legitimă a unui anumit nivel al pensiei (ca întreg), și nu sursa finanțării unei „componente” a pensiei, așa cum a motivat prima instanță. Susține astfel recurentul că și „dreptul de pensie” și „dreptul la pensia de serviciu” sunt bunuri în sensul art. 1 din Protocolul 1 al CEDO și nu pot fi diminuate, „expropriate”.

Instanța de fond nu a negat aplicabilitatea art. 1 al Protocolului nr. 1 și a constatat că OUG 1/2011 reprezintă o ingerință din perspectiva respectării dreptului de proprietate al reclamantului, dar a analizat această ingerință numai din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor și nu ca o încălcare a dreptului de proprietate, fără să motiveze această abordare unilaterală a normei europene. Ori, susține, recurentul instanța de fond a reținut greșit existența unui scop legitim pentru recalcularea pensiilor, respectiv reformarea și reechilibrarea sistemului public, eliminarea inechităților, situația de criză economică etc., deoarece situațiile care ar putea autoriza privarea de proprietate a unui subiect de drept sunt precis delimitate de către CEDO și presupun în mod automat acordarea unei despăgubiri.

Ca urmare, chiar dacă s-ar admite existența unui scop legitim pentru recalcularea pensiilor, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că Legea nr. 119/2010 nu oferă reclamantului posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate.

Astfel, mai arată recurentul, cu privire la drepturile de creanță, atât CEDO cât și fosta Comisie, au decis că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la CEDO, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă" de a îl vedea concretizat. Speranța legitimă, în accepțiunea Curții, trebuie să se bazeze pe o normă legală sau pe o hotărâre judecătorească. În cazul de față, speranța legitimă invocată se baza pe Legea nr. 164/2001, deoarece, la momentul împlinirii vârstei de pensionare, cunoscând prescripțiile legale în vigoare, recurentul a avut „speranța legitimă" că în urma manifestării de voință în sensul pensionării va beneficia pe toată perioada vieții de o pensie în cuantumul prescris de acest act normativ.

Susține recurentul că partea a doua a articolului 1 din Protocolul nr. 1, înscrie trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, respectiv: a) privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; b) să fie impusă de o cauză de utilitate publică; c) să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional. Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat o condiție specifică situației de privare de proprietate, și anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului. Tot ca o creație jurisprudențială s-a impus o condiție comună atât în privința privării de proprietate, cât și în materia limitărilor acestui drept, respectiv, orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei.

Legea nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 nu îndeplinesc condițiile menționate, deoarece reducerea pensiilor speciale pentru viitor și lipsirea beneficiarilor de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, iar aceste legi nu sunt accesibile, precise și previzibile, în sensul convenției. În cazul Silver și alții vs. Marea Britanie, CEDO a stabilit că o normă juridică, pentru a avea putere de izvor de drept, trebuie să asigure oricărei persoane posibilitatea de a-și regla în mod rezonabil conduita, cunoscând consecințele juridice ale faptelor sale. Previzibilitatea poate avea însă și un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci și posibilitatea de a modifica legile pentru viitor. Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acțiunii sale.

În ceea ce privește scopul legitim, recurentul susține că, dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foști angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepțional, atunci este evident că Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituție, deoarece lipsește una din cele două caracteristici esențiale, care ar permite evocarea sa, și anume caracterul temporar, limitat în timp. Efectul recalculării pensiilor este unul definitiv și nu temporar, astfel încât nu este îndeplinită condiția existenței unui scop legitim.

În ceea ce privește proporționalitatea măsurii, recurentul susține că nu a fost respectată de stat, deoarece Guvernul a procedat la diminuarea intempestivă a pensiei de serviciu, iar această măsură a adus atingere însăși substanței dreptului.

De asemenea, arată recurentul, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporționalității consacrat de jurisprudența CEDO, prin aceea că rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general prin privarea beneficiarilor pensiilor de serviciu de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale.

Se susține că este imposibil și injust de admis plasarea tuturor categoriilor profesionale sub semnul egalității, după ce acestea și-au încheiat perioada de serviciu. Domeniul în care a activat reclamantul este unul specializat și restrictiv, care a presupus o . incompatibilități cu alte domenii de activitate împrejurare ce nu i-a permis dobândirea unor alte aptitudini în virtutea cărora să își fi putut suplimenta veniturile.

Legat de existența unei cauze de utilitate publică este și necesitatea indemnizării proprietarului bunului expropriat, Curtea europeană statuând că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă iar lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale.

Or, Legea nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 nu oferă beneficiarilor pensiilor de serviciu posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cazul recalculărilor, iar lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica.

De altfel, susține recurentul, chiar jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr. 120/15.02.2007) arată, contrar hotărârii instanței de fond, că privarea reclamantului de dreptul de a beneficia de pensie, în suma garantată de dispozițiile legii speciale, presupune retroactivitatea legii civile, fiind lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.

Tot în ceea ce privește lipsa proporționalității ingerinței, susține recurentul că motivarea măsurii prin aceea că pensiile de serviciu trebuie recalculate deoarece sunt compuse din două elemente, și anume pensia contributivă si un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială, iar partea care depășește cuantumul suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, se suportă din bugetul de stat vine în contradicție cu statuările CEDO, deoarece, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 2005 pronunțată în cauza Stecet autres c/Royaume-Uni, instanța europeană a renunțat la distincția între prestații contributive si prestații necontributive și a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile și interesele individuale ale celor cuprinși în acest sistem intră sub imperiul dispoziției analizate, independent de plata unor contribuții de către aceștia, ori de modul la care sunt fondurile de pensii (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008, paragraful 27, Andrejeva contra Letoniei din 18 februarie 2009, paragraful 76).

Mai arată recurentul că încălcarea prevederilor art. 14 din CEDO se referă la exceptarea de la efectele Legii nr. 119/2010 a pensiilor de serviciu ale magistraților, deoarece statele au obligația de a nu supune nici o persoană aflată sub jurisdicția sa unei discriminări. Doctrina a stabilit că este necesară îndeplinirea a două condiții pentru a discuta despre discriminare: 1) existența unei diferențe de tratament și 2) lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

Consideră recurentul că argumentul instanței de fond, conform căreia diferențele de tratament între diferite categorii de pensionari sunt justificate prin marja largă de apreciere pe care statul o are în materie de securitate socială, nu atinge problema justificării obiective și rezonabile a diferenței de tratament. Ori, argumentele aduse de Curtea Constituțională în favoarea neconstituționalității diminuării pensiilor magistraților nu pot fi catalogate drept justificări obiective și rezonabile, deoarece riscurile la care sunt supuși magistrații, responsabilitățile și limitările pe care le implică exercitarea profesiei lor sunt argumente valabile și în cazul militarilor.

Ca urmare, se solicită admiterea recursului și a contestației.

În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9, 304 ind. 1 Cod proc.civ.

Intimatele C. S. de Pensii a Serviciului R. de Informații și S. R. de Informații - Comisia de Contestații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului.

În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de contestatorul A. E. C. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Contestatorul A. E. C. a fost beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 164/2001, în cuantum brut de 2936 lei, actualizată ulterior la suma brută de 4053 lei, pensia sa fiind recalculată în baza Legii nr. 119/2010, și apoi revizuită în baza OUG 1/2011. Prin decizia nr._/11.04.2011, în prezent contestată, a fost revizuită pensia contestatorului, cuantumul brut al acesteia fiind de 3381 lei.

Prin cererea de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită de către judecătorul fondului a actelor normative interne din perspectiva art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO, susținându-se că interpretarea legii de către prima instanță a făcut să fie încălcate drepturile sale de pensie, care s-au născut la momentul ieșirii la pensie (dreptul la pensie fiind supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare), respectiv că scopul reducerii pensiilor nu a fost legitim și nu s-a respectat nici principiul proporționalității.

Or, Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a cauzei prin prisma art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO.

În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prima instanță a examinat în mod nemijlocit, raportat la situația de fapt concretă a recurentului-contestator, beneficiar al unei pensii acordate potrivit Legii nr. 164/2001 în cuantum brut de 4053 lei, și a cărui pensie revizuită este în cuantum brut de 3381 lei, dacă aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduce atingere unui drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte, respectiv dreptului de proprietate ocrotit potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

În cadrul acestei examinări concrete, prima instanță a aplicat principiile de drept care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011, obligatorie potrivit art. 330⁷ alin. 4 Cod procedură civilă.

Așa cum este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.

Recurentul menționează corect că prin această decizie s-a reținut, la fel ca și prin decizia nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale, că aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.

Însă, tot prin decizia nr. 29/12.12.2011 s-a remarcat că, deși instanțele au reținut corect - din perspectiva jurisprudenței CEDO - că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat), precum și că ingerința statului prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 (prin care titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive) este legală (întrucât este reglementată printr-un act normativ) și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale), practica neunitară ce a condus la inițierea recursului în interesul legii a fost generată, pe de o parte, de faptul că instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate", iar pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).

Ca atare, concluzia că „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor”, și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”, cum solicită recurentul, este statuată, cu valoare de principiu în cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ. Prin această decizie s-a menționat expres că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate).

În atare condiții, nu pot fi reținute criticile recurentului referitoare la imposibilitatea de a mai recupera sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, care echivalează cu o expropriere, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

De asemenea, tot din decizia ÎCCJ se desprinde ideea că nu procentul de diminuare a drepturilor de pensie este esențial în analiza raportului de proporționalitate, ci, așa cum procedează și instanța europeană în jurisprudența sa, situația particulară a contestatorului din fiecare cauză, reținându-se că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel contestator suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când contestatorul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, depășindu-se un anumit ,,prag de dificultate”.

În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ÎCCJ a reținut că ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010, care nu poate fi mai mică de 350 lei) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.

În acest context prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, recurentul nu a fost lipsită total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, iar revizuirea pensiei speciale de la 4053 lei la 3381 lei nu a impus recurentului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie ci, dimpotrivă, cuantumul pensiei sale a crescut ca urmare a revizuirii.

În plus, recurentul nici nu a invocat în contestația sa vreo circumstanță cu adevărat excepțională, care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că, în jurisprudența sa, instanța europeană a subliniat, în mod constant, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [M. și S. împotriva României, (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011].

Un argument suplimentar în sprijinul neîncălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție îl constituie chiar Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 și nr. 45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeași convenție, nefiind relevant procentul de scădere a cuantumului pensiilor speciale.

Prin decizia menționată, CEDO a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragr. 18 și 42) și constituie o modalitate de a echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate (paragr. 44). Curtea a concluzionat că măsurile criticate de contestatoare - personal auxiliar din justiție (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).

Mai mult, așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, CEDO a declarat-o inadmisibilă, reținând că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec.), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croației (dec.), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec.), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Callejas împotriva Spaniei (dec.), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 și 56.001/08, pct. 55, 31 mai 2011] – par. 13, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget …, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții împotriva României, (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)] – par. 17, precum și că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului – par. 19, concluzionând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.

Raportat tuturor celor expuse, Curtea de Apel constată că nu pot fi reținute criticile recurentului sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În ceea ce privește principiul fundamental al „drepturilor câștigate”, se reține că un atare principiu fundamental nu este consacrat de Constituția României și nici de jurisprudența CEDO ori de jurisprudența Curții Europene de Justiție, ci este recunoscut doar în sensul menționat și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 871/2010 și nr. 1237/2010, în care a argumentat că, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.

Împrejurările invocate ce rezultă din raportul avocatului poporului, respectiv lipsa economiei bugetare realizate, diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii, ori măsura în care diminuarea pensiilor speciale a putut ajuta la depășirea situației economice dificile, vizează oportunitatea adoptării Legii nr. 119/2010 și OUG 1/2011. Or, găsirea unei soluții legislative mai adecvate, pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite, nu face obiectul controlului instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește încălcarea/neîncălcarea unor articole din Constituția Românei, se reține că, în principiu, constatarea încălcării prevederilor constituționale se face de către Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat înainte de promulgarea legilor, iar, ulterior acestui moment, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, excepții pe care recurentul nu le-a ridicat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de recurs.

În ceea ce privește principiul neretroactivității legii pe care l-ar fi încălcat prima instanță prin hotărârea pronunțată, conform susținerilor recurentului, se constată că, potrivit art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Or, prin Decizia nr. 871/25.06.2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873/25.06.2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.

Relevantă în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 458/02.12.2003, în care s-a statuat că ,,o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.

De asemenea, prin deciziile nr. 88/2007 și nr.1314/2010 ale Curții Constituționale s-a reținut că ,,Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificația încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, atâta vreme cât, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale și a altor forme de asistență socială sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească și să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condițiile și criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul și cuantumul acestora, cu respectarea condiției ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la ., pentru viitor.”

De asemenea, analizând conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie și dreptul la un nivel de trai decent (art. 47), Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat.

Or, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată, care, în mod evident, nu cenzurează hotărârile și jurisprudența Curții Constituționale.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte a reținut prin decizia nr. 29/2011 că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii și că instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Însă, tot ÎCCJ a reținut că în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.

În ceea ce privește motivul privind încălcarea prevederilor art. 14 din Convenție, se constată că, așa cum s-a reținut anterior, chiar CEDO, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, a concluzionat că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.

Pentru toate considerentele expuse, Curtea de Apel constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., va respinge recursul declarat de contestator și va menține sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de contestatorul A. E. C. împotriva sentinței civile nr. 2255 din 19.09.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 15.02.2013.

Președinte, D. P.	Judecător, S. P.	Judecător, A. C. S.
	Grefier, I. P.

Red./Tehnored.P.D.

2 ex. – 05.03.2013

Tribunalul Iași – M. M.

← Asigurări sociale. Decizia nr. 1619/2013. Curtea de Apel IAŞI		Asigurări sociale. Decizia nr. 350/2013. Curtea de Apel IAŞI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Asigurări sociale. Decizia nr. 367/2013. Curtea de Apel IAŞI Cereri. Decizia nr. 1618/2013. Curtea de Apel IAŞI Asigurări sociale. Decizia nr. 1313/2013. Curtea de Apel IAŞI Asigurări sociale. Decizia nr. 1619/2013. Curtea de Apel IAŞI Asigurări sociale. Decizia nr. 350/2013. Curtea de Apel IAŞI Asigurări sociale. Decizia nr. 770/2013. Curtea de Apel IAŞI Cereri. Hotărâre din 23-10-2013, Curtea de Apel IAŞI Asigurări sociale. Decizia nr. 291/2013. Curtea de Apel IAŞI