Asigurări sociale. Decizia nr. 770/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 770/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 24-05-2013 în dosarul nr. 2613/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 770/2013
Ședința publică de la 24 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C. S.
Judecător D. P.
Judecător S. P.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea cauzei asigurări sociale privind recursul declarat de recurentul S. C. Militare Disponibilizate în rezervă și în retragere (SCMD) - în numele și pentru S. C. E. împotriva sentinței civile nr.3457 din 17.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimată fiind C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale.,M. Administrației și Internelor Comisa de Contestații
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat R. B. pentru recurent, lipsă fiind reprezentantul legal al intimatei.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că este al doilea termen de judecată, că prin registratura instanței intimatul M. Administrației și Internelor a înaintat la dosar întâmpinare,duplicatul comunicându-se recurentului după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată si acordă cuvântul părților la dezbateri .
Având cuvântul, avocat B. R. pentru recurent pune concluzii de admitere a recursului astfel cum a fost formulat.
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art.150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iasi, S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere Iași în numele și pentru reclamantul S. E. E. a chemat în judecată pârâta C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale, solicitând anularea deciziei de revizuire a pensiei nr._/7.12.2011, menținerea deciziei de pensionare nr._/10.11.2008, plata diferenței dintre pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 164/2001 și pensia revizuită, obligarea pârâților la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, a precizat reclamantul că înțelege să conteste pensia revizuită ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în vigoare, fiind desființat în mod nejustificat statutul de militar în rezervă.
În motivarea acțiunii s-au arătat următoarele:
Membrii SCMD au avut calitatea de militari, polițiști, funcționari speciali („cadre militare") în prezent fiind beneficiari ai pensiilor de stat aferente activității desfășurate, vechimii și gradului avut, conform deciziilor de pensionare anexate. Prin Decizia contestată prin prezenta acțiune, s-a dispus în mod netemeinic și nelegal revizuirea pensiei de care beneficiază membrii subscrisei, producându-se o diminuare nejustificată a cuantumului acestora și implicit a patrimoniului. Cadrele militare sunt singura categorie profesională care are statuată obligația sacrificiului suprem pentru țară, obligația de a se jertfi pentru apărarea integrității României, pentru apărarea celorlalte categorii sociale (art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare).
De asemenea, cadrele militare sunt în serviciul națiunii și dobândesc grade militare, care pot fi pierdute numai în condițiile legii (degradarea militară). în măsura în care se va admite recalcularea pensiilor, conform dispozițiilor OUG 1/2011 cu modificările ulterioare se va realiza o degradare a militarilor, cu încălcarea clară a dispozițiilor legale. Cadrele militare au activat pe întreg teritoriul României, îndeplinind acțiuni de sacrificiu, fiind obligați să își mute domiciliul împreună cu întreaga familie în alte localități, iar partenerii de viață ai acestora au fost obligați să își găsească alte locuri de muncă. Cum aceste locuri de muncă nu au putut fi găsite imediat ce cadrul militar s-a instalat în noua localitate, pensiile partenerilor de viață ai militarilor sunt diminuate față de cele ale soților/soțiilor personalului civil, ca urmare a lipsei stagiului complet de cotizare. Pensia militarului este așadar o contraprestație pentru sacrificiul pe care acesta este obligat să îl facă atât timp cât este cadru militar activ sau rezervist, pentru privațiunile la care a fost supus de-a lungul timpului, dar și o contraprestație pentru soțul care a fost obligat să își abandoneze slujbele pentru a-l urma pe militar. Prin OUG 1/2011 și normele de aplicare ale acesteia se încalcă dreptul de proprietate. De asemenea, faptul că nu există carnete de muncă, iar adeverințele cu veniturile sunt aproape imposibil de reconstituit la întreaga valoare a câștigurilor noastre, ceea ce încalcă în mod fundamental dreptul nostru la proprietate, creează un tratament discriminatoriu față de personalul civil care își poate valorifica toate câștigurile prin existența carnetelor de muncă. Astfel se creează o discriminare, pe de o parte între cadrele militare active care au lucrat într-o singură unitate și deci au putut prezenta adeverințele cu veniturile realizate, și celelalte cadre militare care nu mai pot prezenta astfel de adeverințe. De asemenea se creează o discriminare și între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele și veniturile realizate. Nu în ultimul rând se creează o discriminare, între cadrele militare și magistrați, care deși au avut aceleași privațiuni, magistrații beneficiază prin lege de un mod de calcul al pensiei mult mai favorabil (procent din salariul avut). De asemenea, prin recalcularea pensiilor subsemnaților se încalcă principiul dreptului câștigat, deoarece pe parcursul anilor în care am fost militari activi am câștigat dreptul de a beneficia de sistemul de pensii sub imperiul căruia ne-am desfășurat activitatea. Acest drept a fost câștigat prin suportarea regimului militar, prin suportarea privațiunilor specifice acestui sistem, prin renunțarea la orice altă activitate aducătoare de venit, prin renunțarea partenerilor de viață la slujbele lor pentru a ne urma acolo unde am fost dislocați în vederea îndeplinirii unor misiuni pentru apărarea patriei, chiar cu prețul vieții noastre. Deciziile contestate și implicit procesul de recalculare a pensiilor sunt nelegale raportat la dispozițiile Constituției României, ale dreptului comun cât și ale legislației Europene în materie. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile intern e conțin dispoziții mai favorabile”. De asemenea se statuează ca „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne” (art. 148 alin.(2) din Constituția României). Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin art. 17, stabilește că „Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”. In ceea ce privește Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca principiu general, dispozițiile acesteia au forță constituțională și supralegislativă. Este de observat că, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului au aplicabilitate directă în dreptul intern - self executing - obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impun tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu prescrie pentru state obligativitatea încorporării dispozițiilor sale în dreptul lor intern însă, acest lucru rezultă din principiile generale ale dreptului internațional coroborate cu spiritul Convenției și cu acela al lucrărilor ei preparatorii. Art. 1 al Convenției prevede că părțile contractante "recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile" pe care aceasta le definește, fapt ce implică, indirect, ideea aplicării obligatorii a dispozițiilor Convenției în dreptul intern al statelor contractante. Spre exemplificare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE)a impus pentru prima dată acest principiu în hotărârea V. Gend en Loos, rămasă de referință. în speță, se punea problema aplicabilității directe a art. 12 (devenit art.25) al Tratatului. În aceeași jurisprudență constantă a CJUE s-a dispus: „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional"(Hotărârea din 9 martie 1978, Amministrazione delle finanze dello Stato/Simmenthal, C -106/77). Recent, Curtea Europeană a subliniat că, chiar dacă statele contractante nu au obligația formală de a încorpora Convenția și protocoalele adiționale în ordinea internă de drept, din principiul subsidiarității rezultă că jurisdicțiile naționale au obligația să interpreteze și să aplice înseși norme normele lor de drept intern în conformitate cu dispozițiile Convenției iar Curtea este competentă să verifice dacă modul în care este interpretat și aplicat dreptul intern produce efecte compatibile cu principiile Convenției, din care face parte integrantă și jurisprudență instanței europene ( Hotărârea din 30 mai 2000, Carbonara ., paragraf 68; Hotărârea din 22 martie 2001, Streletz, Kesslerși Krenz împotriva Germaniei, paragraf 49). Reținând această bogată jurisprudență, este evident că, în cazul în care, instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă. Constatarea de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul Deciziei nr. 871/25.06.2010( Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.433 din 28 iunie 2010), că Legea nr.119/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. De altfel chiar Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.344 din 9 decembrie 2008 a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești, arătând că: „De altfel, instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu aceasta"(Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 866/2008). Plecând de la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie constatat că membrii Sindicatului SMCD beneficiază de un drept de proprietate asupra pensiei a cărei recalculare a fost dispusă de către pârâte însă este lipsită de această proprietate, prin dispozițiile legale naționale enunțate mai sus. În aceste condiții, evident aceste norme naționale vin în contradicție directă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa încât, instanța este obligată conform art. 20 alin 2 din Constituția României să facă aplicarea directă a reglementărilor internaționale. Cu privire la domeniul de aplicare a art. 1 al Protocolului nr. 1, începând cu cauza Sporrong ., și până la ultimele hotărâri adoptate în materie, instanța de contencios European a drepturilor omului a stabilit că el cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele și anume:prima, enunță principiul respectării proprietății;.a doua, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții;a treia, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor. Așa cum s-a statuat în cauza Gasus Dosier - und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, ultimele două reguli trebuie interpretate prin prisma principiului general enunțat în prima regulă, deoarece se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor.
Cu privire la drepturile de creanță, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât și fosta Comisie, au decis că acestea constituie un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă" de a îl vedea concretizat (Hotărârea din 20 noiembrie 1995, Pressos Compania Naviera SA ș.a. c/Belgiei; Hotărârea din 20 noiembrie 2005, M. De Napoles-Pocheco c/Belgiei, Hotărârea din 4 iulie 1978, A. B and Company A S c/Germaniei; Hotărârea din 9 septembrie 1998, Lenzing AC c/ Rouyane-Uni, Hotărârea din 28 septembrie 2004, Kopecky c/Slovaciei, Hotărârea din 8 ianuarie 2008, Naanyan ., paragraf 44; Hotărârea din 29 ianuarie 2009, Sud Fondi S.RL ș.a. c/Italiei). Astfel, în cauza Gaygusuz v. Austria (Hotărârea din 16 septembrie 1996, nr._/90), CEDO a decis că drepturile din asigurări sociale constituie un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reținând: „Curtea consideră că dreptul la asistență de urgență - în măsura în care este prevăzut în legislația aplicabilă - este un drept pecuniar în sensul articolului 1 din protocolul 1. Această dispoziție articolului 1 din protocolul 1 se aplică, prin urmare, fără a fi necesar să se bazeze numai pe legătura dintre dreptul la asistență de urgență și obligația de a plăti "impozite sau alte contribuții". De asemenea, în cauza Buchen v. Cehia (Hotărârea nr._/97, Buchen v. Cehia), reținând de asemenea că pensia constituie un drept patrimonial, Curtea a decis că: „limitarea nejustificată a unui drept recunoscut magistratului, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1. par.l din Protocolul nr. 1 la CEDO, dar și o discriminare în sensul art.l din Constituție și art. ldin Protocolul nr.12". De asemenea, în același sens, Curtea a reținut că: „din moment ce un stat contractant a adoptat o legislație care prevede acordarea în mod automat a unei prestații sociale, indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizații prealabile de către persoana interesată, această legislație dă naștere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicație a act 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție" ( Hotărârea Stec .-Uni). Nu în ultimul rând, instanța de contencios european a drepturilor omului a stabilit că: „Dreptul la pensie al reclamantului este un bun în sensul acestei dispoziții din Convenție"( Hotărârea din 12 octombrie 2004, Kjartan Âsmundsson versus Islanda (_/00)). Prin această hotărâre, CEDO își confirmă încă o dată jurisprudența constantă dar și hotărârea din 9 decembrie 1994 dată în cauza Rafinăriile grecești Stran și Stratis Adreadis împotriva Greciei, unde Curtea a constatat existența dreptului de proprietate și în situația în care, deși reclamanții nu au intrat efectiv în posesia drepturilor pecuniare stabilite de hotărârea nr._/79 Tribunalului de Primă Instanță din A., anularea ulterioară de către stat a acestora echivalează cu nerespectarea dreptului de proprietate. Astfel, Curtea a reținut că "deși proprietatea nu a fost transferată de stat, efectul combinat al alineatelor 2 și 3 din articolul 12 a dus la privarea defacto a proprietății lor, deoarece rezultatul a fost literalmente de a anula datoriile care decurg dintr-un premiu final și obligatoriu al curții de arbitraj" (paragrafele 59 - 63)". Prin hotărârea pronunțată în cauza Muller contra Austriei(Cauza Muller c. Austriei, 1972), Curtea a decis că o reducere substanțială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanța dreptului de proprietate și chiar a însuși dreptului de a rămâne beneficiar al și sistemului de asigurare la bătrânețe. De asemenea, referitor la garantarea unui cuantum al pensiei ce face obiectul protecției art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenție, instanța reține cauza PRAVEDNAYA c. Rusia1(Cererea nr._/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004J, în care Curtea a considerat că prin privarea reclamanților de dreptul de a primi o pensie într-o sumă determinată într-o hotărâre definitivă, statul a deranjat echilibrul echitabil, existent între interesele aflate în joc. în consecință, Curtea a hotărât în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 (paragraful 41), în același sens fiind și hotărârea dată în cauza Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgia2 ( paragraful 43) unde a reținut că „0 astfel de interferență cu drepturile fundamentale ale reclamanților este contradicție cu menținerea unui echilibru just între interesele aflate în joc".
Totodată, prin Hotărârea din 18 februarie 2009, dată în cauza Andrejeva contra Letoniei ( Hotărârea din 18 februarie 2009, Andrejeva contra Letoniei nr._/00), Curtea a statuat că, există o încălcare a art. 14 raportat la art. 1 din Protocolul 1 și a art. 6 din Convenție, obligând statul să plătească despăgubiri reținând că dreptul la pensie, astfel cum a fost stabilit administrativ de autoritățile letone constituie un „bun" în sensul Convenției, chiar dacă pensia a fost recalculată pentru viitor. De asemenea, trebuie reținut că în materie de prestații sociale, Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuții la sistemul de securitate socială poate, în anumite condiții, să ducă la nașterea unui drept protejat de art. 1, adică dreptul de a beneficia la un anumit moment de avantajele conferite de acest și sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască și deci să fie recunoscut trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiții care sunt prevăzute de legislația națională în materie (X. c/Italiei). Așadar, pensia membrilor SCMD, la care aceștia au dreptul ca urmare a muncii prestate, reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenție. Având în vedere că așa cum s-a stabilit anterior, membrii SCMD erau titularii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, urmează a fi analizate condițiile privării de proprietate, respectiv să se constate dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului (a proprietății), ingerință care să fi avut ca efect privarea membrilor SCMD de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr.1. Partea a doua a articolului 1 din Protocolul nr. 1, înscrie trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează: privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie; să fie impusă de o cauză de utilitate publică; să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional. Jurisprudența organelor Convenției a mai adăugat o condiție specifică situației de privare de proprietate, și anume necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului. Tot ca o creație jurisprudențială s-a impus o condiție comună atât în privința privării de proprietate, cât și în material limitărilor acestui drept, prevăzute de paragraf 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1 respectiv, orice limitare trebuie să fie proporțională cu scopul avut în vedere la instituirea ei. După cum a decis, cu valoare de principiu, fosta Comisie, o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de dreptului intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite, în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia ( Comisia EDH, 15 ianuarie 1998, nr._/92, X c/Italia). Condiția prevederii de către lege a privării de proprietate este îndeplinită, dacă există o lege în sensul Convenției, în temeiul căreia să fi avut loc privarea de proprietate și dacă această lege îndeplinește calitățile determinate de Curte în jurisprudența sa, respectiv să fie accesibilă, precisă și previzibilă. Legea 119/2010 privind stabilirea unor masuri în domeniul pensiilor și HG 735/2010 privind metodologia de recalculare a categoriilor de pensii de serviciu prevăzute la art. 1 lit. c)—h) din OUG 1/2011 privind stabilirea unor masuri în domeniul pensiilor, îndeplinesc condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis și previzibil în sensul jurisprudenței CEDO . Potrivit expunerii de motive a OUG 1/2011, adoptarea acesteia s-a impus în vederea respectării angajamentelor asumate de România prin semnarea acordurilor de împrumut cu organismele financiare internaționale, acorduri absolut necesare pentru stabilitatea economica a României, ca o măsură cu caracter excepțional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare și în anul 2010, apreciindu-se că „diminuarea dezechilibrelor existente si menținerea deficitului bugetar în limite sustenabile creează premisele relansării economice" măsura fiind necesară și pentru „menținerea acordurilor cu organismele financiare internaționale". In aceeași expunere s-a arătat că "apariția unor sisteme speciale de pensii publice care au introdus o . privilegii și tratamente favorabile unor categorii profesionale, a condus la crearea unui decalaj uriaș între cea mai mare și cea mai mică pensie plătită de stat" iar „existența unor acte normative care reglementează organizarea și funcționarea diferitelor sisteme de pensii de tip public în prezent, îngreunează în mod evident funcționarea sistemului de pensii". Și această condiție este aparent îndeplinită, având în vedere faptul că stabilitatea economică a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general" și de „cauză de utilitate publică". Ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un „just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Cu privire la posibilitatea controlului de proporționalitate, trebuie reținut faptul că, instanța de contencios european al drepturilor omului, a statuat faptul că o reglementare a folosinței bunurilor care urmărește un interes general poate constitui o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 datorită disproporționalității, consacrând principiul unui real control de proporționalitate pentru măsurile restrictive de proprietate, începând cu hotărârea din 29 aprilie 1999 ( CEDO - Marea Cameră, Chassagnou și alții împotriva Franței, paragraph 85) și confirmată ulterior printr-o jurisprudența constantă (Hotărârea din 28 iulie 1999 Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraf 59, Luordo împotriva Italiei, paragraf 78). În jurisprudența sa(Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgia (paragraful 38 ; Sfintele Mănăstiri împotriva. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, . nr.301 A, p.23 și paragraf 38 Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, Hirschhorn împotriva României, nr._, paragrafele 93-94), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că „o interferență cu respectarea bunurilor trebuie să respecte un "echilibru just" între cerințele interesului general al comunității și cerințele de protecție individuală a drepturilor fundamentale. Preocuparea pentru realizarea acestui echilibru se reflectă în structura de articolul 1 astfel că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit". În aceste condiții trebuie determinat dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, dacă această măsură nu obligă reclamanta să suporte o sarcină disproporționată, situație în care, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale ( Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. 25.701/94, paragraful 89; cauza Broniowski împotriva Poloniei, Cererea nr. 31.443/96, paragraful 176).Obligația de indemnizare a proprietarului este o cerință, chiar dacă este de creație jurisprudențială, impusă de convenție pentru ca o privare de proprietate să nu înfrângă dispozițiile de protecție instituite de art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit statuărilor instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție ( Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53). Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o ( Akdivar și alții împotriva Turciei, cererea nr._/93, hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr._/98, paragraful 40, J. împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30). OUG 1/2011 nu oferă membrilor SCMD posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul OUG 1/2011, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor a impus membrilor SCMD o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Reducerea pensiei membrilor SCMD, ca urmare a recalculării și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea pensionarilor, beneficiari ai pensiilor stabilite prin acte normative speciale, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel, s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art.l din Protocolul nr.l la Convenție. De asemenea, interesul public urmărit, respectiv asigurarea unui sistem unitar de pensii, încalcă principiul proporționalității consacrat de jurisprudența CEDO, prin aceea că rupe justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general prin privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, respectiv a Legii nr. 164/2001. În acest sens, a statuat (Hotărârea din 18 noiembrie 2004 - PRAVEDNAYA c. Rusia - paragrafele 40-41) și Curtea Europeană a Drepturilor Omului: „Curtea consideră că prin privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată într-o hotărâre judecătorească definitivă, statul a rupt echilibru corect între interesele aflate în joc" fPressos Compania Naviera SA și alții c. Belgia, hotărârea din 20 noiembrie 1995, ., nr 332,. § 43). De altfel, chiar Curtea Constituțională a României, în jurisprudența ( Decizia nr. 120/15.02.2007, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 204/26.03.2007) sa anterioară a recunoscut că, o normă care conduce la reducerea pensiilor este constituțională doar în măsura în care: "în cazurile în care din recalculare rezultă un cuantum mai mare al pensiei, se va plăti acesta, iar dacă noul cuantum rezultat este mai mic, se va acorda în continuare pensia anterior stabilită și aflată în plată, fără a se aduce vreo atingere drepturilor legal câștigate anterior". Nu în ultimul rând chiar instanța de contencios constituțional recunoaște neconformitatea OUG 1/2011 cu dispozițiile constituționale (art. 1 alin 5 și art. 47 din Constituție), reținând în Decizia nr. 871/25.06.2010: „Critica de neconstituționalitate are un oarecare grad de pertinență întrucât legiuitorul a menținut într-adevăr, în vigoare reglementările referitoare la stabilirea pensiei de serviciu". Într-o altă decizie, referitoare la o categorie de pensii speciale, Curtea Constituțională a României reține faptul că instituirea unei pensii speciale nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, constituind o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutului special. Toată această jurisprudența a Curții Constituționale arată, fără echivoc, că privarea membrilor SCMD de dreptul de a beneficia de pensie în suma garantată de dispozițiile legii speciale, este lipsită de proporționalitate, rupând astfel echilibrul just dintre interesele acesteia și interesul general.
Tot în ceea ce privește lipsa proporționalității ingerinței, nu poate fi reținut nici eventualul argument conform căruia pensiile de serviciu trebuie recalculate deoarece pensiile de serviciu sunt compuse din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de prevederile legilor speciale, și anume: pensia contributivă și un supliment din partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială, iar partea care depășește cuantumul suportat din bugetul asigurărilor sociale de stat, se suportă din bugetul de stat. Astfel, în privința aplicabilității dispozițiilor Protocolul nr. 1 privitor la prestațiile sociale, începând cu decizia privitoare la admisibilitatea cererii din 6 iulie 2005 pronunțată în cauza Stec .-Uni urmată de jurisprudența constantă în materie, instanța europeană a renunțat la distincția între prestații contributive și prestații necontributive și a statuat în sensul că atunci când un stat contractant a instaurat un anumit regim de pensii, drepturile și interesele individuale ale celor cuprinși în acest și stern intră sub imperiul dispoziției analizate, independent de plata unor contribuții de către aceștia, ori de modul la care sunt fondurile de pensii (Reveliotis contra Greciei din 4 decembrie 2008 paragraful 27, Andrejeva contra Letoniei din 18 februarie 2009 - paragraful 76). Prin recalcularea pensiilor se creează o discriminare, între cadrele militare și personalul civil, inclusiv cel încadrat în unitățile militare, personalul civil putându-și valorifica toate veniturile ca urmare a existenței carnetului de muncă, document oficial prin care se atestă, printre altele șj veniturile realizate. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o diferență de tratament în situații similare constituie o discriminare în sensul articolului 14 din Convenție dacă nu are o justificare rezonabilă și obiectivă și nu urmărește un scop legitim ( Willis c. Marii Britanii, Hotărârea din 11 iunie 2002, paragraf 48). Pe de altă parte, lista pe care o cuprinde articolul 14 are un caracter exemplificativ și nu limitativ3( Hotărârea din 28 noiembrie 1984, Engel și alții c. Țărilor de Jos, Hotărârea din 8 iunie 1976, paragraf 72 și Rasmussen contra Danemarcei, paragraf 34). Așadar pensiile cadrelor militare se recalculează utilizându-se algoritmul sistemului public de pensii. Ca idee centrală, pensia publică se calculează avându-se în vedere veniturile obținute de contribuabil în fiecare lună. Pentru personalul civil, aceste venituri sunt demonstrate prin carnetele de muncă, întocmite conform art.l al.l al Decretului nr. 92/1976: „Carnetul de munca este actul oficial prin care se dovedește vechimea in munca, vechimea neîntrerupta in munca, vechimea neîntrerupta In aceeași unitate, vechimea in funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat in locuri de munca cu condiții deosebite, retribuția tarifara de încadrare si alte drepturi ce se includ in aceasta". Cadrele militare nu au avut cărți de muncă, actul oficial prin care se dovedește vechimea in serviciul militar și funcțiile îndeplinite de cadrele militare este fișa matricolă. Fișa matricola nu cuprinde și salariile avute de cadrul militar. Salariile militarilor se pot regăsi numai în statele de plată, iar acestea se găsesc la unitățile militare unde au lucrat (inclusiv pe șantierele naționale unde au fost înființate unități militare) și acestea sunt foarte multe. După 1990 cea mai mare parte din aceste șantiere s-au desființat, documentele acestora fiind trimise la arhive. În situația în care aceste arhive mai există (deoarece foarte multe arhive s-au pierdut, prin incendiere, inundare sau pur și simplu abandonare) refacerea/eliberarea acestor adeverințe riguros exact ar reprezenta o muncă foarte anevoioasă și care necesită enorm de mult, fara a avea certitudinea reconstituirii cu precizie a evoluției veniturilor acestora. În măsura în care pentru personalul civil au fost eliberate carnete de muncă în temeiul Decretului nr. 92/1976 privind carnetele de muncă, în care au fost consemnate toate veniturile obținute de acesta de-a lungul timpului, venituri care stau la baza calculării cuantumului pensiei, iar pentru cadrele militare nu s-au întocmit aceste cârti de munca care ar evidenția cu exactitate veniturile acestora de-a lungul timpului, ne aflăm în fața unei deosebiri de tratament fără o justificare obiectivă. Cadrele militare sunt dezavantajate prin faptul că nu au avut carnete de muncă și nu își pot reconstitui veniturile în vederea calculării a pensiei conform algoritmului utilizat de OUG 1/2011, în vreme ce personalul civil s-a bucurat de regimul carnetelor de muncă, astfel încât cuantumul pensiei acestora va reflecta cu fidelitate veniturile obținute de-a lungul timpului. Măsura privind recalcularea pensiilor stabilite prin legi speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii publice nu se poate face decât prin încălcarea principiului neretroactivității legii, prevăzut la art.15 alin. (2) din Constituția României, republicată, conform căruia: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". După . Constituției din 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituțional și deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. „Suntem în prezența unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, [...], indiferent dacă este vorba de legi materiale sau de legi procesuale. Deci, chiar și în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situații nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care sa aibă caracter retroactiv, ci trebuie sa caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicție cu acest principiu constituțional" ( Decizia nr. 9 / 1994, publicata în Monitorul Oficial nr. 326 din 25 noiembrie 1994). Constituția României consacră, prin articolul anterior invocat, un principiu de drept incontestabil și anume că legea dispune numai pentru viitor, principiu cunoscut și afirmat sub expresiva formulare „neretroactivitatea legii". Conform literaturii de specialitate (I. P., M. S. - Principiul securității juridice, fundament al statului de drept. Repere jurisprudențiale, in Buletinul CCR nr. 1/2009), principiul neretroactivității legii a fost preluat inițial de legiuitorul român în Codul civil și, respectiv, în Codul penal și, ulterior, în considerarea importanței sale pentru statul de drept, acest principiu a fost ridicat la rang constituțional. Curtea Constituțională a stabilit, în practica sa(Decizia nr. 9 din 7 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 25.11.1994):" consecințele înscrierii principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe, (...) dar în același timp ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, precum șl datorită faptului că blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept". Ca urmare a consacrării sale constituționale, acest principiu a devenit obligatoriu și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanție fundamentală a drepturilor constituționale. Prin Decizia nr. 830/2008 Curtea Constituțională a statuat(Publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 24.07.2008): „ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă însă este aplicabilă deîndată tuturor și situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi (...)". Curtea Constituțională, a sancționat în numeroase rânduri(Deciziile nr. 6/1993, 22/1993, 9/1994, 62/1995, 72/1995, 73/1995, 81/1995, 101/1995, 35/1996, 96/1996, 20/2000, 46/2002, 375/2005, 57/2006, 120/2007, 830/2008), prin constatarea neconstituționalității dispozițiilor legale cu privire la care a fost sesizată, încălcarea principiului neretroactivității legii, contribuind, totodată, la definirea lui. Astfel, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi juridice, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Curtea Constituțională a României a fost constantă cu privire la aplicarea principiului neretroactivității pensiilor, statuând: Noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, respectiv, în privința cuantumului pensiilor anterior stabilite, ci numai pentru viitor, începând cu data intrării lor în vigoare(Decizia nr. 375 / 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 591 din 08.07.2005,). Componentele dreptului la pensie, printre care cele mai importante sunt tipul pensiei, condițiile de acordare a diferitelor tipuri de pensie, modul de calcul și plata pensiei, sunt, potrivit prevederilor art. 47 alin.(2) din Constituție, republicată, stabilite prin lege. Astfel, legiuitorul este în drept să modifice și să completeze reglementările legale referitoare la condițiile de exercitare a dreptului la pensie ori de câte ori consideră că situația economică a țării, resursele financiare existente permit sau impun anumite modificări, dar orice reglementare nouă se aplică numai de la data intrării sale în vigoare O nouă legislație referitoare la pensii nu se aplică în mod automat persoanelor pensionate pe baza legislației anterior în vigoare. O asemenea aplicare ar însemna o extindere a incidenței actului normativ asupra unor situații din trecut, care ar avea efect retroactiv și ar contraveni dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, republicată{Decizia nr. 290 / 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 735 din 16.08.2004). Drepturile de pensie stabilite anterior intrării în vigoare a acestor reglementări legale [Legea nr. 164/2001 s.ns] nu sunt atinse, iar actualizarea, recalcularea și recorelarea acelor pensii se pot face numai în favoarea beneficiarilor(DECIZIA nr. 278 / 2006 publicata în Monitorul Oficial nr. 346 din_ ;. prin adoptarea Legii nr.164/2001 s-a reglementat o nouă modalitate de calcul și de stabilire a pensiilor militare de stat. Evident, acest nou mod de calcul se poate aplica doar pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a legii. Cu toate acestea legiuitorul a adoptat OUG 1/2011, încălcând acest principiu constituțional al neretroactivității legii. Într-adevăr, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie și la alte forme de asistență socială se stabilesc prin lege și, prin urmare, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a modifica sau completa legislația în materie și de a stabili data de la care operează recalcularea, însă orice prevedere nouă poate fi aplicată numai de la data intrării sale în vigoare, pentru a respecta principiul neretroactivității legii, consacrat de art.15 alin.(2) din Constituție(Decizia Curții Constituționale nr.5 7/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164/2006J. Prin recalcularea pensiilor subsemnaților se încalcă un principiu al drepturilor câștigate. Chiar dacă nu are o consacrare legală, acest principiu are o construcție jurisprudențială. Astfel, în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene(Cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 și Mărio Viva v Fonds N. de Retrăite des Ouvriers Mineurs - 83/87) cu privire la drepturile câștigate, aceasta precizează: "dacă prestațiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse(Cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 și Mărio Viva v Fonds N. de Retrăite des Ouvriers Mineurs -83/87)”. În ceea ce ne privește, apreciază că a câștigat aceste drepturi din desfășurarea activității ca militar activ. Astfel, pe durata activității ne-am supus tuturor rigorilor specifice vieții militare, cu promisiunea certă din partea statului că vom beneficia de un cuantum al pensiei care să compenseze restricțiile pe care le-am suferit ca militari activi. Astfel, pensiile aflate în plată constituie drepturi legal câștigate și nu pot fi afectate prin recalculare, care prin efectele ei, ar constitui implicit o aplicare retroactivă a legii, orice nouă reglementare aplicându-se numai pe viitor, adică pensiilor stabilite după data intrării în vigoare a acesteia. În conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statului polițistului, flecare cadru activ, în funcție de gradul pe care îl deținea, precum și în funcție de decorațiile care îi erau acordate beneficia de un venit. În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 735/2010: „(4) Pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare si pentru care nu au putut fi dovedite veniturile realizate lunar sau documentele doveditoare nu au fost depuse în termenul pentru recalculare prevăzut de lege, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează salariul mediu brut pe economie din perioadele respective." Așadar, deși a desfășurat activitate, și a obținut venituri diferențiate în funcție de pregătirea fiecăruia, de gradul pe care l-a avut, de meritele recunoscute prin decorare, la stabilirea cuantumului pensiei urmează să fie luate în considerare doar salariul mediu brut pe economie pentru perioadele respective . Prin această modalitate de calcul sunt degradați fără a avea nici o vină, deoarece în lipsa carnetelor de muncă, ce ar fi putut evidenția veniturile lunare obținute de subsemnații, nici unul din documentele necesare dovedirii veniturilor nu se află în posesia noastră, statul, prin unitățile de poliție, fiind gestionarul acestor documente. Calculul pensiei la salariul mediu brut pe economie, reprezintă, pentru o parte dintre subsemnații, o degradare, deoarece suntem asimilați persoanelor cu grade inferioare care se bucură de același venit ca și al celor cu grade superioare, deși pe parcursul desfășurării activității ca polițiști activi între veniturile polițiștilor au existat diferențe specifice. Definirea gradului profesional (cf. art. 16 din Statutul poliștilor nr. 360/2002) ca o parte componentă a unui drept de proprietate pentru fiecare individ în parte este dat și de faptul că înaintarea în grad este rezultatul unei contribuții efective și continue a fiecăruia, bazată pe criterii de competență profesională și conduită morală. S-a acordat și se acordă și în prezent prioritate celor care se remarcă prin profesionalism, rezultate deosebite obținute prin muncă, cultură, personalitate, spirit de organizare și inițiativă, în perspectiva îndeplinirii unei funcții superioare. în acest context, echivalarea cuantumului soldei rezervistului cu venitul mediu brut al unui civil conduce implicit la nerecunoașterea în prezent a unor merite profesionale pe care anterior statul le-a recunoscut și consfințit prin acordarea gradului profesional. Degradarea se aplică numai în condițiile expres prevăzute de legea penală polițiștilor în activitate, în rezervă sau în retragere condamnate la pedeapsa complementară prin hotărâre judecătorească.
Față cele menționate, apreciază că revizuirea pensiei polițiștilor atunci când nu există documente doveditoare, pe baza salariul mediu brut pe economie, integral sau pe o perioadă determinată, nu este legală, întrucât: documentele doveditoare nu se află în posesia pensionarului și nu poate avea acces la ele; imposibilitatea determinării soldei este a unității militare care emite adeverința, nu a pensionarului militar, iar interpretarea diminuării soldei la salariul mediu brut pe economie echivalează cu o degradare și cu încălcarea unui drept de proprietate.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr.164/2001, OUG 1/2011.
Până la prima zi de înfățișare, reclamantul și-a completat acțiunea solicitând și anularea Deciziei nr._/3.03.2012 emisă de aceeași intimată.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Apărării Naționale a solicitat prin întâmpinare respingerea acțiunii ca inadmisibilă iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată și pe cale de consecință și a celorlalte cereri conexe.
A susținut intimata ca acțiunea reclamantului este inadmisibilă deoarece nu este îndreptată împotriva unei decizii emise de Comisia de contestații pensii din cadrul M.. deciziei de revizuire a pensiei emisă de C. sectorială de pensii a M.. class="CharChar"> Potrivit art. 149 alin.(2) din Legea nr. 263/2010, în vigoare la data formulării acțiunii, procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional, iar art. 151 alin.(2) din același act normativ, prevede că hotărârile emise de Comisia de Contestații P. care funcționează în cadrul M.. atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Că instanța de judecată nu poate soluționa o contestație împotriva deciziei de revizuire a pensiei, ci numai acțiunile formulate împotriva hotărârilor comisiilor de contestații, reiese și din dispozițiile art. 153 lit. d) din Legea nr. 263/2010, potrivit cărora tribunalele soluționează în primă instanță litigiile privind hotărârile Comisiei Centrale de Contestații și ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul Ministerului Apărării Naționale, (…) privind deciziile de pensie.
În fapt, pensia contestatorului a fost revizuită, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2011 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, aprobată prin Legea nr. 165/2011. Cuantumul pensiei a fost stabilit prin determinarea stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual, în conformitate cu Metodologia de calcul privind revizuirea pensiilor acordate beneficiarilor proveniți din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, cuprinsă în anexa nr. 3 la acest act normativ. Revizuirea s-a efectuat în baza documentelor doveditoare ale veniturilor realizate lunar, pe baza cărora s-au determinat punctajele medii anuale.
Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 1/2011, acesta poate solicita revizuirea pensiei „în baza actelor doveditoare prezentate de acesta, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date și elemente decât cele rezultate la recalcularea/revizuire, perioade referitoare la drepturi cu caracter salarial, perioade suplimentare la vechimea în serviciu, respective în muncă, utile în sistemul public de pensii, care se au în vedere la stabilirea stagiului de cotizare și a punctajului mediu anual”.
Se susține în mod eronat că decizia contestată este lipsită de temei legal. La data de 3.02.2011 a intrat în vigoare O.U.G.nr.1/2011 prin care s-a abrogat expres H.G. 735/2010 și a fost instituită o nouă metodologie pentru calcularea pensiilor, cu respectarea principiului contributivității. În baza acestui act normativ (art.1) pensiile militare de stat s-au revizuit, din oficiu, pe baza actelor doveditoare ale veniturilor realizare lunar de către beneficiar.
Referitor la degradarea militară, contestatorul se află în eroare când susține că, odată cu abrogare legii nr. 164/2001a pierdut gradul de militar obținut de-a lungul carierei sale militare. Potrivit legii nr. 80/1995 privind Statutul C. Militare, gradul de ofițer, maistru militar …nu se poate pierde decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dar în nici in caz prin aplicarea unei noi metodologii de calcul a pensiilor. Cu privire la încălcarea dreptului de proprietate, principiul neretroactivității legii, și principiul drepturilor câștigate, asupra acestor aspecte s-a pronunțat CURTEA CONSTITUȚIONALĂ prin Decizia nr.871/2010. Curtea a statuat că disp. Legii nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu contravin dispozițiilor constituționale privind neretroactivitatea legilor, principiilor drepturilor câștigate, dreptului de proprietate și nici tratatelor internaționale la care România este parte. În esență Curtea a constatat existența unei compensații speciale privind pe militari ( constând că întregul cuantum al pensiei lor se plătea de la bugetul de stat fără a exista elementul contributiv personal). Această compensație, neavând ca temei contribuția la sistemul de asigurări sociale, ține de politica statului și nu se subsumează dreptului constituțional la pensie ca element constitutiv al acesteia. De asemenea CURTEA CONSTITUȚIONALĂ a constatat prin Decizia nr.873/2010 că dispozițiile legii nr.119/2010 nu contravin prevederilor constituționale ale art. 15 privind neretroactivitatea legii ( relevantă în acest sens fiind și Decizia nr.458/2003 a Curții). Nici critica privind încălcarea dreptului de proprietate nu este întemeiată . Având în vedere că partea necontributivă (suplimentul de la stat) se acordă numai în măsura în care există resursele financiare necesare, suprimarea pe viitor a acestei componente nu poate avea semnificația unei exproprieri. În aceste condiții, partea necontributivă a pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată potrivit interpretării CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI, în noțiunea de „bun”,ea reprezintă totuși un drept câștigat numai cu privire la prestațiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi.
Alăturat întâmpinării s-a depus la dosar documentația aferentă deciziilor contestate.
Reclamantul a precizat instanței de fond (f. 62 dosar) că înțelege să conteste și Hotărârea Comisiei de Contestații din cadrul M.. pentru aceleași considerente ( hotărâre dată în analizarea legalității deciziilor de pensie nr._/ 07.12.2011,nr._/ 29.02 ,2012 și nr._/ 13.03.2012 – f.63).
În cauză s-a administrat, la fond, proba cu înscrisuri pentru ambele părți.
Prin sent.civ.nr. 3457 din 17.12.2012, Tribunalul Iasi a respins atat exceptia inadmisibilitatii contestatiei cat si contestatia formulata de Șimota E..
Analizând actele și lucrările dosarului cauzei, instanța de fond a reținut următoarele:
Potrivit mandatului scris dat în condițiile legii, Șimota E. a împuternicit S. C. Militare Disponibilizate și în Rezervă să formuleze în instanță prezenta acțiune, fiind reprezentat și de avocat conform împuternicirii avocațiale de la f.37 dosar.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța defond a constatat ca reclamantul a parcurs procedura prealabilă obligatorie reglementată de disp.art. 149 din Legea nr. 263/2010, formulând contestație la Comisia de contestație împotriva ambelor decizii contestate în cauză ( f. 11 și 26 dosar contstând în instanță și Hotărârea Comisiei de Contestații nr._/07.09.2012).
Pe fond, prima instanta a constatat ca neîntemeiată acțiunea, pentru următoarele considerente:
„Reclamantul Șimota E. E. a fost trecut în rezervă în anul 1998 fiindu-i stabilită pensia de serviciu pentru limită de vârstă. Ulterior, drepturilor sale de pensie li s-au aplicat disp. Legii nr. 164/2001, reclamantul solicitând menținerea în plată a deciziei nr. O75566 din data de 10.11.2008. Prin apariția Legii nr.119/2010, începând cu data de 1.01.2011, prin raportare la Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii, i s-a stabilit reclamantului un alt cuantum al drepturilor bănești cuvenite ca pensie - de 3219 lei- prin decizia nr._/7.12.2011.
Potrivit art. 1 lit. a din Legea nr. 119/2010, pe data intrării în vigoare a acestei legi, pensiile militare de stat de devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 3 alin. 1 din acest act normativ prevede că pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Ca urmare, a fost emisă decizia nr._/7.12.2011, prin care s-a recalculat pensia reclamantului prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. Ca urmare a recalculării pensiei de serviciu, nu s-a mai acordat diferența de la bugetul de stat, pensia reclamantului fiind redusă la componenta contributivă stabilită conform Legii nr. 19/2000.
Față de cele reținute, instanța de fond a constatat că lipsa temeiului legal de emitere a deciziei de revizuire nu poate fi reținută în cauză.
În ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate, încălcarea principiului neretroactivității legii și încălcarea principiului drepturilor cîștigate, instanța de fond a reținut că statuările Curții Constituționale cuprinse în deciziile nr. 871/25.06.2010 și 873/25.06.2010 date în cadrul controlului obiectiv, în abstracto, realizat în privința compatibilității dintre Legea nr. 119/2010 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, nu exclud posibilitatea instanței judecătorești de a efectua o analiză nemijlocită, directă, de convenționalitate, raportată la situația particulară a speței.
Față de dispozițiile art. 20 din Constituție, instanța reține, având în vedere și considerentele Deciziei nr. 29/2011 a Î.C.C.J, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor Legii nr. 119/2010, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituție, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și art. 14 din Convenție, referitoare la recalcularea pensiilor prevăzute de art. 1 din lege, decizie obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă, că judecătorul național poate să constate inaplicabilitatea unei norme juridice adoptate de legiuitorul intern, în măsura în care, prin aplicarea normei interne, s-ar atinge un drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte.
Astfel, instanța reține următoarele:
Potrivit art. 1 din Primul Protocol la CEDO, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Deși art.1 Protocolul nr.1 adițional la convenție garantează plata prestațiilor pentru persoanele care au achitat contribuții la bugetul asigurărilor sociale, acest lucru nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la acordarea unei pensii în cuantum determinat ( Skorkiewicz c. Poloniei, decizia Jankovic c. Croației, decizia Kuna c. Germaniei).
În cauza F. și alții c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că statele părți la convenție dispun de o marjă largă de apreciere pentru reglementarea politicii lor sociale. Curtea a reamintit că, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai adecvate în atingerea scopului stabilirii unui echilibru între cheltuielile și veniturile publice, iar Curtea respectă alegerile lor, cu excepția cazului în care aceste mijloace se dovedesc în mod evident lipsite de un temei rezonabil (Jankovic c. Croației, Kuna c. Germaniei, M. și S. c. României). În cauza F. indicată mai sus (reclamanții fuseseră grefieri la instanțețe și parchetele din Județul C. iar în baza Legii nr.119/2010 pensiile lor speciale au fost abrogate și recalculate conform criteriilor prevăzute de Legea nr. 19/2000- respectiv în funcție de anul ieșirii la pensie, durata și cuantumul contribuțiilor la bugetul de asigurări sociale, consecința fiind diminuarea pensiilor cu aproximativ 70%) Curtea a subliniat că reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe motivele obiective invocate la adoptarea Legii nr.119/2010 și anume contextul economic actual și corectarea inegalităților existente între diferitele sisteme de pensii. Curtea a considerat că reducerea pensiilor în acestă manieră, deși substanțială, constituie o modalitate de a integra aceste pensii în regimul general al pensiilor pentru a echilibra bugetul și a corecta diferențele existente între sistemele de pensii.
Edificatoare pentru aprecierea temeiniciei cerereii ce face obiectul prezentei judecăți este Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 mai 2012 cu privire la cererea introdusă de C. A. și ceilalți ( foste cadre militare care beneficiau de o pensie calculată potrivit Legii nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat). Astfel Curtea a declarat cererea inadmisibilă, considerând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate. În argumentele Curții, aceasta a arătat că, deși art. 1 din Protocolul 1 garantează plata prestațiilor socile pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat. Statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când reglementează politicile sociale iar reforma sistemelor de pensii a fost fundamentată pe rațiuni obiective: contextul economic și corectarea inegalităților dintre diferitele sisteme de pensii.
Prin raportare la întreaga jurisprudență a Curții, instanța constată că pensia de serviciu este un „bun”, deci face obiectul protecției instituite de primul protocol la CEDO.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că noțiunea de „bun” nu se limitează la proprietatea unor bunuri corporale, ci are în vedere și alte valori patrimoniale, inclusiv pensiile de serviciu, așa cum a reținut și prima instanță. Pensiile de serviciu reprezintă un „interes patrimonial” ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suportă de la bugetul de stat). Referitor la dreptul câștigat, Curtea Constituțională a României a reținut în cuprinsul deciziei nr.820/2006 ( în analiza constituționalității Legii nr. 19) că deși pensia specială se încadrează în sfera noțiunii de bun, ea reprezintă totuși un drept câștigat numai cu privire la prestațiile de asigurări sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi iar suprimarea acestora pentru viitor nu are semnificația expropierii.
Fiind calificată ca „bun” instanța a reținut că diminuarea pensiei reclamantului reprezintă într-adevăr o ingerință a statului, din perspectiva dreptului reclamantului la respectarea pensiei de serviciu. Această ingerință trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să respecte un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat. Instanța a apreciat că ingerința este legală, întrucât este reglementată de Legea nr.119/2010, și urmărește un „scop legitim”, de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Wieczorek c. Poloniei ), constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale. În ceea ce privește proporționalitatea, se reține că, în cazul reclamantului mijlocul utilizat pentru atingerea acestui scop legitim a fost cel al recalculării și revizuirii pensiei speciale, cu consecința reducerii cuantumului pensiei la suma de 3084 lei. Așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența CEDO, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul asigurărilor sociale. De asemenea, Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei .
În analiza raportului de proporționalitate, judecătorul național nu poate avea în vedere decât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în care Curtea însăși a analizat tipuri de „ingerințe” în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale. Nu se poate recurge la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional de tipul privării de proprietate), ori la alte cauze prin care au fost reclamate încălcări ale altor drepturilor fundamentale.
În acest sens, se va avea în vedere, așa cum a stabilit Î.C.C.J. prin decizia pronunțată în recursul în interesul Legii nr. 29/2011, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Hasani împotriva Croației, Cauza Rasmussen împotriva Poloniei, Cauza Banfield împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Cauza Callejas împotriva Spaniei), în cauze în care statele contractante au adoptat măsuri legislative prin care au suprimat sau au limitat, pentru viitor, plata unor pensii speciale sau a altor beneficii sociale aflate în plată. Or, din jurisprudența CEDO, se poate reține că raportul de proporționalitate este compromis numai dacă reclamantul suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii au fost stabilite, de exemplu, când reclamantul a fost lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, și nu prin raportare procentuală a diminuării cuantumului pensiei, așa cum solicită reclamantul.
În ansamblul circumstanțelor obiective de analiză a testului de proporționalitate se includ criterii precum pensia medie lunară, indemnizația socială pentru pensionari, toate raportate la circumstanțele particulare ale cauzei, așa cum rezultă din Decizia 29/2011 a Î.C.C.J. Instanța a mai constatat că, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență. Eliminarea componentei necontributive a pensiei de serviciu (suportate până atunci de la bugetul de stat) și menținerea componentei contributive a pensiei de serviciu (suportate de la bugetul asigurărilor sociale de stat), în cuantum de 3804 lei în prezent ( conform deciziei emise la data de 13.03.2012), nu a impus reclamantului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
În ceea ce privește neretroactivitatea legii, potrivit Deciziei nr.458/2.12.2003 a Curții Constituționale, „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea pentru viitor a efectelor unei situții juridice constiruite sub imperuil legii vechi”. Conformându-se art. 15 din Constituțe, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe viitor și numai în ceea ce privește cuantumul acestora . Curtea Constituțională a considerarat că pensiile speciale nu pot constitui un privilegiu ci au o justificare obiectivă și rațională. Conform susținerilor Curții Constituționale, acestea pot fi eliminate doar dacă există o rațiune, o cauză suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestațiior sociale ale statului sub forma pensiei. În cadrul analizei de constituționalitate a Legii nr. 119/2010, Curtea Constituțională a arătat că o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul. În consecință, având în vedere că ingerința statului, din perspectiva dreptului contestatoarei la respectarea pensiei de serviciu, a fost legală, a urmărit un scop legitim și a respectat un rezonabil raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit a fi realizat, instanța a constatat că, prin recalcularea și revizuirea pensiei reclamantului conform dispozițiilor Legii 119/2010, nu se aduce atingere dreptului fundamental de proprietate consacrat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ceea ce privește desființarea în mod nejustificat a statutului reclamantului de militar în rezervă, instanța a reținut susținerile intimatei care arată că potrivit Legii nr. 80/1995 privind Statutul C. Militare, gradul de ofițer, maistru militar …nu se poate pierde decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, dar în nici in caz prin aplicarea unei noi metodologii de calcul a pensiilor”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recursS. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatorul S. E.,considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivarea recursului se susține că interpretarea dată celor două acte normative de către instanță este în contradicție atât cu conceptul de bunuri din prima parte a art. 1 din Protocolul 1, cât și cu actele normative interne. Reclamantul și-a legitimat acțiunea prin invocarea unei valori patrimoniale, având semnificația unui drept câștigat, recunoscut si exercitat de stat, în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, lege suficient de clară și previzibilă la data pensionării, și care i-a permis să-și planifice acțiunile atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, pentru sine și pentru familia sa, precum și să abordeze o anumită manieră de gestionare a bunurilor prezente și viitoare. Se impune a se recunoaște oricărei persoane o asemenea prerogativă, iar orice intervenție intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, ca urmare afectarea substanței dreptului în partea sa cea mai importantă.
Se mai susține că, din conținutul Legii 164/2001, se poate observa că pensia de serviciu a militarilor ar fi constituită dintr-o parte contributivă și una necontributivă, adică un supliment, așa cum a reținut instanța de fond. Legea amintită nu a prevăzut niciodată faptul că pensia de serviciu, în întregul ei, ar fi un supliment condiționat de existența resurselor financiare din bugetul de stat. Prin transformarea în pensie de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse în medie între 25% - 80%, ceea ce demonstrează că sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot fi considerate niciodată ca fiind egale.
Potrivit jurisprudenței CEDO, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual de la caz la caz, spre deosebire de analiza instanței de fond, care nu se apleacă asupra situației faptice a unei persoane care a fost lipsită spre exemplu de 70% din pensia ce a fost inițial stabilită pentru a se vedea dacă, in concreto, sarcina la care a fost supus Reclamantul a fost una exorbitantă și mult prea împovărătoare, într-un evident dezechilibru cu interesul public.
În realitate, din toate practica CEDO enunțată în cuprinsul acțiunii introductive, se poate concluziona că, convenția apară drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanță de judecată trebuie să fie unul efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare, ci și prin analiza efectivă a pretențiilor formulate.
Prin aplicarea ideii de ingerință legală a statului în reglarea sistemului de pensii pe criterii așa zise de echitate socială, se poate spune că statul a garantat constituțional doar dreptul la pensie, nu și cuantumul acesteia, conferindu-se teoria că statul garantează dreptul la pensie în mod abstract, tinzându-se spre protejarea unor drepturi iluzorii, făcându-se abstracție de faptul că, în cazul pensiilor de serviciu, anumiți salariați au optat pentru a- și desfășura serviciul în anumite condiții și în considerarea răsplătirii constrângerilor și limitărilor ce au survenit în activitate.
Se mai susține în motivarea recursului că ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistența raportului juridic, deoarece îl lipsește de unul dintre elementele constitutive, și anume obiectul. Mai mult decât atât, raportul juridic de drept dintre reclamant și stat a fost definitivat la momentul ieșirii la pensie și a emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile, cât și obligațiile părților, dar și conținutul lor concret a fost fixat clar și definitiv. În momentul care s-a constatat că au fost îndeplinite condițiile de pensionare, dreptul la pensie a devenit cert, cuantumul stabilit de legislația în vigoare la momentul emiterii deciziei născându-se obligația statului de a plăti acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat. Consideră că statul poate să modifice condițiile de pensionare oricând, până în preziua ieșirii la pensie a unei persoane, putând astfel să îngreuneze condițiile cu consecința amânării pensionării și realizării astfel a unei economii bugetare.
Mai motivează recurentul că dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se atât principiul neretroactivității legii civile în timp, cât și stabilitatea și certitudinea raportului juridic. Sub aspectul celor prezentate, consideră că ingerința nu este legală, așa cum a argumentat instanța de fond, respectiv nu este prevăzută de lege.
Consideră că scopul este unul ilegitim așa cum a fost el prezentat de legiuitor, acesta rezumându-se la a prezenta un scop general, fără a oferi însă și informațiile necesare pentru a se aprecia asupra realității acestui obiectiv, asupra necesitații luării măsurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea. Este nelegitim acest scop, deoarece nu se indică cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată, cuantumul pensiilor calificate ca "speciale", cuantumul bugetului asigurărilor sociale, al reducerii ce se vor realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total al pensionarilor și, mai ales, de ce aceasta este singura măsura posibilă pentru echilibrarea bugetară.
Dacă măsurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii ale foștilor angajați din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor masuri cu caracter excepțional, atunci este cu totul evident că Legea 119/2010 nu se poate întemeia pe articolul 53 din Constituție, deoarece lipsește una dintre cele doua caracteristici esențiale, și anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv, și nu temporar.
S-a mai motivat că nici cel de al treilea element al ingerinței nu a fost corect invocat, în sensul de a fi proporțional cu scopul legitim urmărit, deoarece desființarea pensiei de serviciu și înlocuirea acesteia cu o pensie de asigurări sociale echivalează cu imposibilitatea Reclamantei de a-și mai recupera vreodată diferența reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, ducând astfel la ruperea justului echilibru care trebuie păstrat între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general (cauza Pravednia v. Rusia, Presos Compania v. Belgia). Povara măsurilor de reechilibrare a bugetului a fost suportată de o mică parte dintre pensionari, și anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adică de mai puțin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicații pertinente cu privire la aceste alegeri.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și a acțiunii.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimata C. de P. Sectorială a Ministerului Administrației si Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru contestatorul S. E. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Contestatorul recurent a fost beneficiarul unei pensii de serviciu acordate conform Legii nr. 164/2001, pensia sa fiind recalculată în baza Legii nr. 119/2010 și apoi revizuită în baza OUG 1/2011. Ca urmare, a fost emisa decizia din data de 07.12.2011, în prezent contestata, fiind revizuită pensia contestatorului, cuantumul brut al acesteia fiind de 3219 lei.
Prin cererea de recurs se invocă, în esență, interpretarea greșită de către judecătorul fondului a actelor normative interne din perspectiva art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO, susținându-se că interpretarea legii de către prima instanță a făcut să fie încălcate drepturile sale de pensie, care s-au născut la momentul ieșirii la pensie (dreptul la pensie fiind supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile în momentul emiterii deciziei de pensionare), respectiv că scopul reducerii pensiilor nu a fost legitim și nu s-a respectat nici principiul proporționalității.
Ori, Curtea constată că prima instanță a făcut o analiză judicioasă a cauzei prin prisma art. 1 Protocolul 1 și a jurisprudenței CEDO.
În conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prima instanță a examinat în mod nemijlocit, raportat la situația de fapt concretă a recurentului-contestator, beneficiar al unei pensii acordate potrivit Legii nr. 164/2001, care revizuită este în cuantum brut de 3219 lei, dacă aplicarea prevederilor Legii nr. 119/2010 și OUG nr. 1/2011 aduce atingere unui drept fundamental consacrat printr-un tratat internațional la care România este parte, respectiv dreptului de proprietate ocrotit potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
În cadrul acestei examinări concrete, prima instanță a aplicat principiile de drept care se desprind din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/12.12.2011, obligatorie potrivit art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă.
Așa cum este unanim acceptat în doctrină și jurisprudență, puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Recurentul menționează corect că prin această decizie s-a reținut, la fel ca și prin decizia nr. 20/02.02.2000 a Curții Constituționale, că aceste pensii speciale au fost concepute de legiuitor nu cu titlu de privilegiu, ci au fost justificate în mod obiectiv și constituiau o compensație parțială a inconvenientelor ce au rezultat din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună fiecare dintre categoriile socioprofesionale avute în vedere de acestea: militari, polițiști, funcționari publici cu statut special, personal auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, personal diplomatic și consular, funcționari parlamentari, senatori și deputați, personal aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă, personalul Curții de Conturi.
Însă, tot prin decizia nr. 29/12.12.2011 s-a remarcat că, deși instanțele au reținut corect - din perspectiva jurisprudenței CEDO - că pensiile de serviciu, stabilite în temeiul actelor normative speciale în baza cărora cei vizați le încasau, reprezintă un "interes patrimonial" ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât sub aspectul părții contributive (partea achitată de la bugetul asigurărilor sociale de stat), cât și sub aspectul părții necontributive (care se suporta de la bugetul de stat), precum și că ingerința statului prin adoptarea și aplicarea dispozițiilor Legii 119/2010 (prin care titularii de pensii speciale au devenit titulari de pensii de asigurări sociale de stat, cu consecința diminuării cuantumului pensiei până la limita corespunzătoare unui beneficiu contributiv, statul suprimând achitarea părții necontributive) este legală (întrucât este reglementată printr-un act normativ) și urmărește un "scop legitim", de utilitate publică, în deplină concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (constând în necesitatea reformării sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităților existente în sistem și, nu în ultimul rând, situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât și cel de asigurări sociale), practica neunitară ce a condus la inițierea recursului în interesul legii a fost generată, pe de o parte, de faptul că instanțele nu au aplicat testul justului echilibru în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze în analiza cerinței privind existența "raportului rezonabil de proporționalitate", iar pe de altă parte, nici "ingerința" nu a fost analizată în toate cazurile din perspectiva "dreptului la respectarea bunurilor" (regula generală și, totodată, prima normă din art. 1 din Protocolul nr. 1), ci precum o încălcare de tipul "privării de proprietate" (cea de-a doua normă din același text).
Ca atare, concluzia că „ingerința” trebuie analizată numai din perspectiva „dreptului la respectarea bunurilor”, și nu ca o încălcare de tipul „privării de proprietate”, cum solicită recurentul, este statuată, cu valoare de principiu în cuprinsul deciziei nr. 29/2011 a ÎCCJ. Prin această decizie s-a menționat expres că în analiza raportului de proporționalitate instanțele trebuie să urmărească raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului în plângerile vizând încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și în care Curtea însăși a analizat tipuri de "ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor prin măsuri legislative adoptate de stat în prestațiile de asigurări sociale, iar nu să se recurgă la specia proximă (încălcări ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, de tipul privării de proprietate).
În atare condiții, nu pot fi reținute criticile recurentului referitoare la imposibilitatea de a mai recupera sumele de bani rezultate din pensia de serviciu, care echivalează cu o expropriere, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
De asemenea, tot din decizia ÎCCJ se desprinde ideea că nu procentul de diminuare a drepturilor de pensie este esențial în analiza raportului de proporționalitate, ci, așa cum procedează și instanța europeană în jurisprudența sa, situația particulară a Reclamantei din fiecare cauză, reținându-se că raportul de proporționalitate este compromis dacă acel reclamant suportă o sarcină individuală excesivă, exorbitantă, care excede marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială (marjă care, în acest domeniu, este una extensivă); asemenea concluzii sunt stabilite, de exemplu, când Reclamantul este lipsit total de respectivul beneficiu social ori când acestuia i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, depășindu-se un anumit ,,prag de dificultate”.
În același timp, fără a fi limitative, în ansamblul circumstanțelor obiective de analiză, ÎCCJ a reținut că ar putea fi avute în vedere criterii precum indemnizația socială pentru pensionari (prevăzută de art. 7 din Legea nr. 118/2010, care nu poate fi mai mică de 350 lei) ori pensia medie lunară, după cum vor trebui identificate circumstanțele particulare ale cauzei.
În acest context prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, recurentul nu a fost lipsit total de pensie și nici nu i-au fost suprimate integral mijloacele de subzistență, mai mult pensia a scăzut nesemnificativ raportat chiar la cuantumul celei inițiale, iar revizuirea pensiei speciale nu a impus recurentului o sarcină excesivă, exorbitantă, lipsită de orice temei și care să depășească marja largă de apreciere pe care însăși Curtea Europeană, conform jurisprudenței sale, o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie.
În plus, recurentul nici nu a invocat în contestația sa vreo circumstanță cu adevărat excepțională, care să conducă la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, fiind de observat și împrejurarea că, în jurisprudența sa, instanța europeană a subliniat, în mod constant, că statele părți la Convenție dispun de o marjă de apreciere destul de largă atunci când este vorba de reglementarea politicii lor sociale. Întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea a considerat că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod evident, lipsite de un temei rezonabil [M. și S. împotriva României, (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011].
Un argument suplimentar în sprijinul neîncălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție îl constituie chiar Decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 februarie 2012, pronunțată în cauzele conexate nr. 45.312/11, nr. 45.581/11, nr. 45.583/11, 45.587/11 și nr. 45.588/11 - A. M. F., Judita V. T., E. T., M. M. și L. G. împotriva României, prin care s-a constatat că măsura de transformare a pensiilor de serviciu ale personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești în pensii contributive, în temeiul Legii nr. 119/2010, este conformă prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, coroborat cu art. 14 din aceeași convenție, nefiind relevant procentul de scădere a cuantumului pensiilor speciale.
Prin decizia menționată, CEDO a statuat că măsura de reducere a pensiilor de serviciu este prevăzută de lege (paragr. 18 și 42) și constituie o modalitate de a echilibra bugetul și de a corecta diferențele existente între sistemele de pensie, iar aceste motive nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate (paragr. 44). Curtea a concluzionat că măsurile criticate de reclamante - personal auxiliar din justiție (respectiv reducerea pensiilor ca urmare a aplicării Legii 119/2010) - nu le-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor și nu au fost discriminate în mod nejustificat, în comparație cu alți pensionari (par. 48).
Mai mult, așa cum a reținut și prima instanță, prin decizia din 15.05.2012, cu privire la Cererea nr. 63.627/11 introdusă de C. A. și alții împotriva României, prin care, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din Convenție, reclamanții (foști militari) au susținut că reforma sistemului de pensii a adus atingere dreptului lor de proprietate, lipsindu-i de pensia stabilită la data pensionării, în timp ce alte grupuri sociale, cum ar fi foștii magistrați, continuă să beneficieze de un mod mai avantajos de calcul al pensiilor, CEDO a declarat-o inadmisibilă, reținând că, deși art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează plata prestațiilor sociale pentru persoanele care au achitat contribuții unei case de asigurări, acest lucru nu poate fi interpretat ca dând dreptul la acordarea unei pensii într-un cuantum determinat [a se vedea, în special, Skorkiewicz împotriva Poloniei (dec.), nr. 39.860/98, 1 iunie 1999, Jankovic împotriva Croației (dec.), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, Kuna împotriva Germaniei, (dec.), nr. 52.449/99, CEDO-2001, Blanco Callejas împotriva Spaniei (dec.), nr. 64.100/00, 18 iunie 2002, și Maggio și alții împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 și 56.001/08, pct. 55, 31 mai 2011] – par. 13, că reforma sistemului de pensii nu a avut un efect retroactiv, iar reclamanții nu au pierdut pensia care le era datorată în temeiul contribuțiilor la buget …, ci doar o parte din pensie, care era susținută integral de la bugetul de stat și care reprezenta un avantaj de care reclamanții beneficiaseră anterior datorită naturii profesiei lor [a se vedea, mutatis mutandis, F. și alții împotriva României, (dec.), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012)] – par. 17, precum și că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului – par. 19, concluzionând că măsurile criticate de reclamanți nu au fost de natură să îi facă pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, și reclamanții nu au fost în mod nejustificat discriminați în raport cu alți pensionari – par. 20.
Raportat tuturor celor expuse, Curtea de Apel constată că nu pot fi reținute criticile recurentului sub aspectul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
În ceea ce privește principiul fundamental al „drepturilor câștigate”, se reține că un atare principiu fundamental nu este consacrat de Constituția României și nici de jurisprudența CEDO ori de jurisprudența Curții Europene de Justiție, ci este recunoscut doar în sensul menționat și de Curtea Constituțională în deciziile nr. 871/2010 și nr. 1237/2010, în care a argumentat că, având în vedere condiționarea posibilității statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, așa cum sunt resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestații ale statului nu li se opune contribuția asiguratului la fondul din care se acordă aceste drepturi, precum și caracterul succesiv al acestor prestații, dobândirea dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligație ad aeternum a statului de a acorda acest drept, singurul drept câștigat reprezentând doar prestațiile deja realizate până la . noii reglementări și asupra cărora legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție.
Împrejurările invocate de recurent, respectiv necunoașterea exactă a economiei bugetare realizate, diminuarea cuantumului pensiilor în plată pentru aproximativ 10% din totalul de peste 4 milioane de pensii, ori măsura în care diminuarea pensiilor speciale a putut ajuta la depășirea situației economice dificile, vizează oportunitatea adoptării Legii nr. 119/2010. Ori, găsirea unei soluții legislative mai adecvate, pentru atingerea obiectivelor de interes public urmărite, nu face obiectul controlului instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește încălcarea/neîncălcarea unor articole din Constituția Românei, se reține că, în principiu, constatarea încălcării prevederilor constituționale se face de către Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate exercitat înainte de promulgarea legilor, iar, ulterior acestui moment, prin soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, excepții pe care recurentul nu le-a ridicat nici în fața primei instanțe, nici în fața instanței de recurs.
În ceea ce privește principiul neretroactivității legii pe care l-ar fi încălcat prima instanță prin hotărârea pronunțată, conform susținerilor recurentului, se constată că, potrivit art. 15 alin. 2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.
De altfel, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale, unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Ori, prin Decizia nr. 871/25.06.2010 Curtea Constituțională a statuat faptul că prevederile art. 1-5 și 12 din Legea nr. 119/2010 sunt constituționale, în raport cu dispozițiile constituționale ale art. 15 alin. (2) - neretroactivitatea legii, art. 16 - egalitatea în drepturi, art. 44 - dreptul de proprietate privată, art. 47 alin. (1) - nivelul de trai și dreptul la pensie, art. 53 - restrângerea exercițiului unor drepturi, art. 135 alin. (2) lit. f) privind obligația statului de a asigura crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții. De asemenea, Curtea Constituțională a pronunțat și Decizia nr. 873/25.06.2010 prin care s-a constatat constituționalitatea dispozițiilor art. 1 lit. a), b), d)-i) și art. 2-12 din Legea nr. 119/2010; s-a analizat din nou legea criticată pe temeiul neretroactivității, dar și în baza art. 20 din Constituție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la respectarea "bunurilor") și art. 53 (restrângerea exercițiului unor drepturi), critici care au fost înlăturate.
Relevantă în acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 458/02.12.2003, în care s-a statuat că ,,o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.
De asemenea, prin deciziile nr. 88/2007 și nr.1314/2010 ale Curții Constituționale s-a reținut că ,,Schimbarea condițiilor de exercitare a dreptului la pensie nu poate avea nici ea semnificația încălcării principiului constituțional al neretroactivității legii, atâta vreme cât, potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, condițiile de exercitare a dreptului la pensie, a celorlalte drepturi de asigurări sociale și a altor forme de asistență socială sunt stabilite de lege. Astfel, legiuitorul este în drept să stabilească și să modifice, ori de câte ori apare această necesitate, condițiile și criteriile de acordare a pensiilor, modul de calcul și cuantumul acestora, cu respectarea condiției ca aceste noi reglementări să fie aplicate de la ., pentru viitor.”
De asemenea, analizând conformitatea prevederilor de lege criticate cu dispozițiile art. 53 din Constituție, raportate la dreptul la pensie și dreptul la un nivel de trai decent (art. 47), Curtea Constituțională a constatat că aceste dispoziții constituționale sunt lipsite de relevanță, întrucât dreptul la pensie vizează pensia obținută în sistemul general de pensionare, neexistând un drept constituțional la pensie specială, deci la suplimentul financiar acordat de stat. Ori, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele de judecată, care, în mod evident, nu cenzurează hotărârile și jurisprudența Curții Constituționale. Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte a reținut prin decizia nr. 29/2011 că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii și că instanțele de drept comun ar fi fost îndrituite la o evaluare separată a chestiunii retroactivității legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod distinct, din perspectiva Convenției europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinței" în analiza de convenționalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Însă, tot ÎCCJ a reținut că în jurisprudența Curții Europene o problemă de retroactivitate a legii este atașată, de regulă, unei plângeri ținând de dreptul la un proces echitabil în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție (ca de exemplu în Cauza Maggio ș.a. împotriva Italiei din 31 mai 2011), premisă care, în contestațiile formulate împotriva deciziilor de recalculare a pensiilor speciale în baza Legii nr. 119/2010, nu era îndeplinită, întrucât în cursul judecării acestor plângeri nu a intervenit intempestiv un alt act normativ care să afecteze în mod decisiv soarta procesului; pe de altă parte, neretroactivitatea Legii nr. 119/2010 în raport cu legile prin care aceste pensii speciale au fost stabilite inițial (conform statutelor profesionale ale categoriilor de persoane vizate) a fost deja constatată prin deciziile Curții Constituționale anterior menționate, instanța constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea de Apel constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., va respinge recursul și va menține sentința fondului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de S. C. Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul de sindicat S. C.E., împotriva sentinței civile nr.3457 din 17.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 24.05.2013.
Președinte, A. C. S. | Judecător, D. P. | Judecător, S. P. |
Grefier, M. H. |
Red/Tehnored.P.S.
2 ex/11.06.2013
Tribunalul Iași - M. M.
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 350/2013. Curtea de Apel IAŞI | Cereri. Hotărâre din 23-10-2013, Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
