Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1377/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1377/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 09-10-2013 în dosarul nr. 4094/89/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1377/2013
Ședința publică de la 09 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. B.
Judecător G. P.
Judecător N. C. M.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursurile declarate de recurenta - intimată R. I. - C. și de intimata - recurentă . Impex SRL V. împotriva sentinței civile nr. 480 din 23 mai 2013 pronunțată de Tribunalul V..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta - intimată, lipsă reprezentantul intimatei - recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dosarul este la primul termen de judecată, nu s-a depus întâmpinare.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursurilor, potrivit căruia sunt două recursuri declarate în termen și motivate.
Recurenta intimată R. I. C. se legitimează cu cartea de identitate . nr._ eliberată la data de 06.09.2012 de SPCLEP V., CNP_, și precizează că nu mai are înscrisuri de depus și nici cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentei - intimate în susținerea recursului, cât și pe recursul intimatei - recurente.
Recurenta - intimată R. I. C. solicită admiterea recursului ei, așa cum a fost formulat. Solicită plata șomajului, deoarece decizia i s-a înmânat la data de 31.01.2013 dar a fost emisă în luna octombrie 2012. Societatea i-a înmânat adeverințele necesare întocmirii dosarului de șomaj în ședința publică din data de 31.01.2013, chiar dacă adeverințele au fost datate cu 09.10.2012. De asemenea, a solicitat și daune morale deoarece a fost acuzată că a furat o . acte, acte pe care societatea le-a depus apoi în copie la dosar. Consideră că i-a fost afectată imaginea publică.
În ce privește recursul declarat de societate, solicită respingerea acestuia. Conform Codului muncii, în caz de restrângere a activității, se acordă dreptul de preaviz. Mai arată, în combaterea motivelor de recurs ale societății, că acordarea produselor alimentare pentru concediul de odihnă neefectuat nu se prevedea în contractul individual de muncă.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului V. sub nr._, reclamanta R. I. – C. a chemat în judecată pe pârâta S.C D. D. ..L., solicitând instanței de judecată să pronunțe o hotărâre prin care să i se plătească concediul de odihnă aferent perioadei lucrate, plata celor 20 de zile de preaviz prevăzută de lege, precum și plata ce i s-ar fi cuvenit ca și ajutor de șomaj pentru perioada 8 octombrie 2012 -1 noiembrie 2012.
A mai solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei.
A invocat faptul că nu i s-a acordat termenul de preaviz de 20 zile prevăzut de Codul muncii, iar datorită faptului că nu i s-au eliberat la timp adeverințele pentru obținerea indemnizației de șomaj, a fost prejudiciată, motiv pentru care se impune ca societatea pârâtă să îi plătească despăgubiri.
Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.
A arătat că societatea și-a restrâns activitatea, fiind nevoită să înceteze raporturile de muncă cu reclamanta, decizia fiind acceptată și de R. I. – C..
A invocat faptul că i-a plătit reclamantei toate drepturile bănești solicitate, iar pentru concediu de odihnă i s-au acordat produse de la magazinul din ., în cuantum de 920 lei, conform înțelegerii dintre părți.
Reprezentantul societății a mai invocat faptul că a fost lovită de către reclamanta R. I. - C., motiv pentru care s-a adresat organelor de politie.
Reclamanta a depus precizări (fila nr. 91), prin care a arătat că solicită plata concediului de odihnă pentru perioada lucrată, respectiv 6 septembrie 2011 - 8 octombrie 2012, în cuantum de 1000 lei, plata pentru 20 zile preaviz, în cuantum de 717 lei, plata șomajului pentru lunile octombrie - decembrie 2012 și ianuarie 2013 (2087 lei estimarea reclamantei), plata a 30% din suma ce i se cuvenea ca șomaj pe o perioadă de 15 luni (1094 lei ) și plata daunelor morale în sumă de 20.000 lei.
Prin sentința civilă nr. 480/23.05.2013, Tribunalul V. a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanta R. I. C. în contradictoriu cu pârâta . IMPEX SRL și, în consecință:
A obligat societatea pârâtă să plătească reclamantei suma de 1000 lei reprezentând indemnizația aferentă concediului de odihnă pentru perioada lucrată la . IMPEX SRL și suma de 717 lei - plata preavizului de 20 de zile lucrătoare, conform art. 75 din Codul muncii.
A respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind plata șomajului și plata a 30% din cuantumul indemnizației de șomaj.
A respins, ca nefondat, capătul de cerere privind daunele morale în cuantum de 20.000 lei.
A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta R. I. – C. a fost angajata societății comerciale S.C. D. D. ..L. în funcția de contabil, iar prin Decizia nr. 10 din 8 octombrie 2012 (fila nr. 28 dosar) s-a decis încetarea raporturilor de muncă, în baza prevederilor art. 65 punct 1 din Codul muncii, ca urmare a restrângerii activității pârâtei.
În ceea ce privește plata celor 20 zile de preaviz, tribunalul a reținut că, potrivit art. 75 din Codul muncii, persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c și d, al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 zile lucrătoare. Fac excepție de la prevederile alineatului 1 persoanele concediate în temeiul art. 61 litera d, care se află în perioada de probă.
În speță, analizând decizia de concediere, s-a constatat că nu au fost respectate dispozițiile art. 75 alin. 1 din Codul muncii, decizia fiind emisă în data de 8 octombrie 2012, iar activitatea reclamantei încetând la aceeași dată, fără nici o zi de preaviz.
Având în vedere că nu suntem în ipoteza de la alin. 2 al art. 75 din Codul muncii, luând în considerare estimarea reclamantei, estimare ce nu a fost contestată de pârâtă, a fost obligată S.C. D. D. ..L. să îi plătească suma de 717 lei.
Prima instanță a mai reținut și faptul că reclamanta a solicitat să i se plătească și indemnizația corespunzătoare concediului de odihnă, pentru perioada lucrată, respectiv 6 septembrie 2011- 8 octombrie 2012, în cuantum de 1.000 lei.
Potrivit art. 272 din Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului, iar în cauză pârâta S.C. D. D. ..L. nu a făcut dovada plății drepturilor aferente perioadei indicate de către reclamantă.
Astfel, deși se invocă faptul că reclamanta a primit produse de la unul dintre magazinele aparținând societății, în valoare de 920 lei, acest aspect nu este de natură a dovedi că societatea pârâtă și-a executat obligația. Mai mult, la interogatoriul propus de societatea - pârâtă, reclamanta a recunoscut că a primit produse în sumă de 920 lei, dar acestea reprezentau contravaloarea orelor suplimentar lucrate (fila nr. 72 din dosar). Răspunsul la interogatoriu se coroborează și cu declarația martorei Mineata C. (fila nr. 90 din dosar).
Față de aceste aspecte, tribunalul a constatat că este întemeiată solicitarea reclamantei în ceea ce privește plata indemnizației de concediu.
Referitor la capetele de cerere privind plata șomajului, tribunalul a reținut că adeverința necesară reclamantei pentru a depune actele necesare în vederea întocmirii dosarului pentru plata acestei indemnizații a fost întocmită la data de 9 octombrie 2012, deci în ziua următoare concedierii acesteia, astfel încât nu se justifică admiterea capetelor de cerere de la punctele 3 și 4 din precizări. De asemenea, a reținut tribunalul că reclamanta poate beneficia de indemnizația de șomaj, conform legii, după depunerea cererii și a actelor, în urma verificării organelor competente. Sub acest aspect, reclamanta nu a probat în niciun fel solicitările de la punctele 3 și 4 din precizări.
Analizând cererea privind plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei, tribunalul a constatat că, potrivit art. 39 alin. 1 lit. e din Codul muncii, printre alte drepturi recunoscute expres de legiuitor, salariații au dreptul la demnitate în muncă. Și Constituția României prevede că demnitatea umană e o valoare supremă și este garantată. Sfera demnității în muncă este largă. Ea cuprinde și situația în care un salariat a suferit o traumă morală din partea angajatorului, o încălcare a autorității morale, a prestigiului salariatului.
Poate fi angajată răspunderea angajatorului pentru prejudicii morale în cazul în care prestigiul, demnitatea, onoarea sau imaginea publică a angajatului au fost afectate profund în urma unei conduite ilicite sau abuzive. Nu este suficient ca măsura luată de angajator să fi fost anulată prin hotărârea instanței de judecată, angajatul în cauză trebuind să dovedească în mod neechivoc, pe calea unui probatoriu adecvat, faptul că valorile sale morale au fost lezate.
Astfel, reclamantul trebuie să facă dovada existenței unei fapte ilicite a angajatorului, a prejudicierii de ordin moral, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral cauzat angajatului, precum și a vinovăției.
Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că ,,în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au fost afectate.”
În consecință, în ceea ce privește daunele morale solicitate, în cuantum de 20.000 lei, prima instanță a reținut că sarcina probei îi aparține reclamantei și că acestea nu sunt prezumate, ci trebuie dovedite.
Constatând că nu a făcut dovada prejudiciului moral la care face referire în acțiune, tribunalul a respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, potrivit art. 274 Cod proc. civ. ,,partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.” Fundamentul acordării acestor cheltuieli de judecată îl constituie culpa procesuală, astfel încât partea care a pierdut procesul va suporta atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul.
Față de soluția ce urmează a se pronunța, deși pârâta e în culpă, reclamanta nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor solicitate. Raportat la prevederile art. 274 Cod proc. civ., tribunalul a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs contestatoarea R. I. C. și intimata . Impex SRL V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, contestatoarea R. I. C. susține că în mod greșit au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind plata șomajului și plata a 30% din cuantumul indemnizației de șomaj în sumă de 2087 lei, respectiv 1094 lei (totalul fiind de 3181 lei).
Susține recurenta că societatea-intimată i-a înmânat adeverințele necesare întocmirii dosarului în vederea primirii din partea statului a indemnizației de șomaj în ședința publică din data de 31.01.2013, chiar dacă aceste adeverințe au fost datate în 09.10.2012. În precizările depuse la dosar a specificat că la fila 67 din dosar s-a consemnat că a primit câte un exemplar de pe întâmpinare, deși a primit numai decizia de încetare a contractului de muncă și adeverințele cu contribuția sa pentru șomaj în original, fapt care nu a fost consemnat în minuta din ședința publică de către instanță.
Conform art. 38 alin. l lit. a și alin. 2 din Legea 76/2002, indemnizația de șomaj se acordă la cerere de la data încetării contractului individual de muncă, dacă cererea este înregistrată la agenția pentru ocuparea forței de muncă în termen de 30 de zile de la această dată. Datorită faptului că a primit în instanță actele necesare depunerii cererii pentru indemnizația de șomaj, a depășit termenul de 30 de zile legal, și a solicitat ca societatea să-i plătească indemnizația de șomaj de care nu a beneficiat de la data încetării contractului de muncă 08.10.2012 și până la data la care i s-au înmânat adeverințele necesare obținerii indemnizației de șomaj, respectiv 31.01.2013.
Art. 38 alin. 3 din Legea 76/2002 prevede faptul că, dacă cererea este înregistrată după expirarea termenului de 30 zile, dar nu mai târziu de 12 luni de la data încetării contractului de muncă, indemnizația de șomaj se acordă cu data înregistrării cererii, asta însemnând că ar fi beneficiat de indemnizația de șomaj doar 12 zile, de la data depunerii cererii până la data angajării (01.02-12.02.2013).
Ca atare, în condițiile în care a primit actele necesare depunerii cererii abia la 31.01.2013, consideră recurenta că în mod greșit i-a fost respinsă cererea privind plata șomajului pentru perioada 08.10._13 și plata a 30% din cuantumul indemnizației de șomaj pe perioada rămasă după angajarea sa.
Conform art. 39 alin. l, alin. 2 și alin.3 indemnizația de șomaj i se cuvenea pe o perioadă de 12 luni, întrucât are un stagiu de cotizare mai mare de 10 ani, fiind constituită din,75% din salariul brut pe țară și un procent de 10% asupra mediei salariului de bază lunar brut pe ultimele 12 luni de stagiu de cotizare.
Calculând după această formulă, recurenta susține că suma cuvenită drept indemnizație de șomaj era de 475 lei lunar, respectiv de 2087 lei pentru perioada 08.10._13 și 01-12.02.2013, data angajării, iar 30% din cuantumul indemnizației de șomaj se aplică perioadei rămase, anume 7 luni și 19 zile, era de 1094 lei.
Susține contestatoarea și că în mod greșit a fost respinsă cererea sa privind acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 lei.
Invocând prevederile art. 39 alin. l litera e din Codul muncii și Constituția României, arată recurenta că demnitatea umană este garantată, iar sfera demnității în muncă este largă, cuprinzând și situația în care un salariat a suferit o traumă morală din partea angajatorului, o încălcare a autorității morale, a prestigiului salariatului.
În cazul de față, susține recurenta, societatea-intimată, prin administrator B. P., i-a adus acuzații grave, învinuind-o de furt de documente și acte violente pe care nu le-a săvârșit, în dosarele nr. l91/P/2013 și nr. 4689/P/2012, aflate la P. de pe lângă Tribunalul V.. Aceste învinuiri au avut loc după momentul în care a deschis procesul civil de față.
Consideră recurenta că, datorită acestor învinuiri de furt și de acțiuni violente, prestigiul, demnitatea, onoarea și imaginea sa publică au avut de suferit, întrucât timp de 4 luni cât a căutat un loc de muncă, i se puneau aceste acuzații ca etichetă. Prin acuzelede furt și de acte violente ce i s-au adus, a fost calomniată, defăimată și denigrată în fața familiei și a prietenilor, a tuturor oamenilor ce o cunosc ca un om onest. Audierile și declarațiile ce le-a dat în fața organelor de Poliție au afectat-o emoțional și psihic, i-au afectat relațiile de familie, cât și cele sociale. Din luna noiembrie 2012 și până în luna mai 2013 a fost chemată și audiată de către organele de poliție cu privire la săvârșirea faptelor de furt și acte violente, fiind nevoită să se învoiască în mod repetat de la actualul loc de muncă, lucru nefavorabil imaginii sale.
Ca urmare, solicită admiterea recursului și a acțiunii în totalitate.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 Cod proc. civ.
În motivarea recursului său, intimata . Impex SRL V. susține că prima instanță a analizat greșit probele administrate în apărare, admițând în parte acțiunea.
Astfel, susține recurenta, cauza care a determinat încetarea raporturilor de muncă cu salariata nu impune acordarea dreptului de preaviz, dispozițiile art. 75 alin. 1 din Codul muncii nefiind aplicabile.
Mai arată recurenta că nu s-a solicitat anularea deciziei de concediere și reintegrarea în postul avut anterior, iar estimarea cuantumului despăgubirilor pentru cele 20 de zile de preaviz nu este fundamentată pe nici o probă.
Consideră recurenta și că a dovedit împrejurarea că a plătit salariatei concediul de odihnă aferent perioadei lucrate, prin produse alimentare și sume de bani, împrejurare recunoscută de contestatoare, dar care, în mod nesincer, a afirmat că plata era pentru orele suplimentare efectuate, deși motivația pentru orele suplimentare nu a fost dovedită.
În drept, motivele de recurs se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 Cod proc. civ.
În susținerea recursului său, recurenta-intimată R. I. C. a depus, în copie, carnetul de muncă, adeverințele nr. 103 și 104 din 09.10.2012 eliberate de societate, decizia de încetare a raporturilor de muncă nr. 10/08.10.2012 și adresa nr. 2163/09.04.2013 emisă de AJOFM V..
Intimata-recurentă . Impex SRL V. nu a depus înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursurile declarate de contestatoarea R. I. C. și intimata . Impex SRL V. sunt nefondate.
Astfel, în ceea ce privește recursul societății, se reține că în mod corect prima instanță a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 75 alin. 1 din Codul muncii, conform cărora ,,Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare”.
Ori, prin decizia nr. 10/08.10.2012, raporturile de muncă ale contestatoarei R. I. C. au încetat de la 08.10.2012, prin restrângerea activității în conformitate cu prevederile art. 65 pct. 1 din Codul muncii, deci fără acordarea dreptului de preaviz, care era obligatoriu, așa cum rezultă din dispozițiile anterior citate ale art. 75 alin. 1 din Codul muncii.
Împrejurarea că nu s-a solicitat anularea deciziei de concediere și reintegrarea în postul avut anterior nu este relevantă în cauză, salariatul având dreptul de opțiune între a solicita aplicarea art. 80 din Codul muncii pentru neacordarea dreptului de preaviz ori a solicita plata drepturilor bănești cuvenite pentru perioada de preaviz neacordată.
În ceea ce privește determinarea cuantumului, aceasta s-a făcut prin raportare la veniturile evidențiate de statele de plată pentru lunile august-octombrie 2012, aflate la dosarul de fond (filele 31-41).
Cât privește indemnizația corespunzătoare concediului de odihnă pentru perioada lucrată la societate, respectiv 6 septembrie 2011 - 8 octombrie 2012, în mod corect a reținut prima instanță incidența dispozițiilor art. 272 din Codul muncii, conform cărora sarcina probei revine angajatorului.
În cauză, societatea nu a făcut dovada plății drepturilor aferente concediului de odihnă, dovadă care, potrivit art. 168 și 150 din Codul muncii, se face cu state de plată sau alte documente justificative, care se păstrează și se arhivează în aceleași condiții ca și actele contabile.
Conform art. 166 alin. 3 din Codul muncii, plata în natură a unei părți din salariu este posibilă numai în condițiile în care este prevăzută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.
Ori, în cauză, nu s-a dovedit de către angajator că s-a convenit plata salariului în natură, în condițiile art. 166 alin. 3 și 165 din Codul muncii.
Ca urmare, în condițiile în care salariata a declarat că a primit produse de la unul dintre magazinele aparținând societății, în valoare de 920 lei, dar acestea reprezentau contravaloarea orelor suplimentar lucrate, nu poate fi reținută afirmația pârâtei în sensul că a dovedit împrejurarea că a plătit salariatei concediul de odihnă aferent perioadei lucrate, prin produse alimentare și sume de bani.
De asemenea, în contextul anterior expus, este irelevantă susținerea societății – recurente în sensul că motivația pentru orele suplimentare nu a fost dovedită de salariată, această împrejurare nefăcând obiectul judecății cauzei.
În consecință, motivele de recurs invocate de societatea – recurentă sunt nefondate.
În ceea ce privește recursul contestatoarei, se reține că aceasta nu a făcut dovada că a solicitat societății eliberarea adeverințelor necesare acordării indemnizației de șomaj, deși prin memoriul depus la 13.12.2012 chiar ea susține că aceste adeverințe au fost completate și semnate, respectiv înregistrate în registrul de intrări – ieșiri.
Aceasta a fost și poziția procesuală a societății, care a invocat împrejurarea că aceste adeverințe, ca orice act solicitat unității, se eliberează la cerere.
Într-adevăr, obligația eliberării adeverințelor în discuție revine angajatorului, potrivit art. 18 din HG 174/2002, dar la cererea salariatului, întrucât și ajutorul de șomaj se acordă tot la cerere, conform art. 38 din Legea 76/2002.
Ori, în cauză, recurenta-contestatoare nu a făcut dovada datei de la care a primit indemnizația de șomaj – respectiv dacă a formulat cerere pentru acordarea acesteia - și nici a angajării ulterioare cu normă întreagă, pentru a putea beneficia de 30% din cuantumul indemnizației de șomaj, conform art. 72 alin. 1 din Legea 76/2002.
Pe de altă parte, prin cererea introductivă, chiar contestatoarea a susținut că s-a angajat începând cu data de 01.11.2012, deci la mai puțin de o lună de la data concedierii, astfel încât nu ar fi beneficiat de indemnizația de șomaj pe perioada 08.10._13 și 01-12.02.2013, așa cum susține prin cererea de recurs.
În plus, indemnizația de șomaj se acordă în condițiile Legii 76/2002 și HG 174/2002 de către AJOFM, nu de către angajator, astfel încât recurenta-contestatoare putea să solicite, eventual, doar despăgubiri echivalente cu ajutorul de șomaj, respectiv echivalente cu 30% din cuantumul indemnizației de șomaj.
În ceea ce privește daunele morale, se constată că în mod corect instanța de fond a reținut, de principiu, că, potrivit art. 39 alin. 1 lit. e din Codul muncii, salariații au dreptul la demnitate în muncă, iar Constituția României prevede că demnitatea umană e o valoare supremă și este garantată, însă, în speță, nu s-a făcut dovada prejudiciului moral la care contestatoarea face referire în acțiune.
Într-adevăr, așa cum s-a reținut și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ,,în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, acesta include o doză de aproximare, dar instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe un plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii, apare însă necesar ca cel ce pretinde daune morale să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție i-au fost afectate.”
Ori, deși a susținut că prestigiul, demnitatea, onoarea și imaginea sa publică au avut de suferit datorită învinuirilor de furt și de acțiuni violente de către societate, respectiv că a fost i-au fost afectate relațiile sociale, de familie și de muncă, martorii audiați în cauză nu au făcut referire la repercusiunile pe plan emoțional ale faptei ilicite a angajatorului, invocată de recurentă, pentru a se stabili legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul moral cauzat angajatului.
Ca urmare, se reține că în mod corect prima instanță a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
În consecință, și motivele de recurs invocate de contestatoarea – recurentă sunt nefondate.
Raportat tuturor considerentelor expuse, constatând că nu sunt incidente motivele invocate, în baza disp. art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod proc. civ., Curtea de Apel va respinge recursurile declarate de contestatoarea R. I. C. și intimata . Impex SRL V., urmând să mențină sentința atacată, ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de contestatoarea R. I. C. și intimata . Impex SRL V. împotriva sentinței civile nr. 480 din 23.05.2013 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 9.X.2013.
Președinte, C. B. | Judecător, G. P. | Judecător, N. C. M. |
Grefier, E. G. |
Red./Tehnored. M.N.C.
07.11.2013 - 02 ex.
Tribunalul V. - I. E. R.
| ← Conflict de muncă. Decizia nr. 1374/2013. Curtea de Apel IAŞI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 595/2013.... → |
|---|
