Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 61/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 61/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 10312/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 61/2013
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE N. C. M.
Judecător C. B.
Judecător D. P.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea cauzei litigiu de muncă - având ca obiect ordonanță președințială - privind recursul declarat de recurenta P. D. M. împotriva sentinței civile nr. 3290/ 07.12.2012, intimată fiind U. P. A. din Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat S. F. pentru recurentă, lipsă fiind reprezentantul legal al intimatei..
Procedura de citare este legal îndeplinită
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că este al doilea termen de judecată, că prin încheierea din camera de consiliu din data de 14.01.2013 s-a admis cererea de abținere a d-nei judecător A. A.. Prin registratura instanței intimata a depus la dosar cerere de amânare pentru angajare apărător, după care:
Apărătorul recurentei depune la dosar împuternicire avocațială și precizează că se opune cererii de amânare, întrucât că la dosar se află o împuternicire avocațială pe numele avocatului D. D.-F. pentru studiu dosar și de reprezentare a clientului U. P. A.. Consideră că este un motiv de tergiversare a cauzei, având în vedere caracterul urgent al recursului impus de disp. art. 582 alin. 3 C. pr. civ., solicitând respingerea cererii ca nejustificată.
Verificând actele și lucrările dosarului, instanța constată că la fila 15 dosar se află depusă o împuternicire a avocatului D. D. F. pentru a asista și reprezenta pe intimatul U. P. A. din Iași în dosarul ce face obiectul cauzei și nu există nici o mențiune privind rezilierea contractului de asistență juridică.
Având în vedere aceste împrejurări, instanța respinge cererea de amânare pentru angajare apărător formulată de intimata U. P. A. din Iași.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat S. pentru recurentă solicită admiterea recursului, casarea sentinței primei instanței, iar pe fond ordonarea suspendării provizorii până la soluționarea cererii de suspendare a executării hotărârii emisă de intimată prin care s-a desființat postul ocupat de recurentă, s-a încetat contractul individual de muncă și s-a dispus concedierea începând cu data de 07.11.2012.
De asemenea, apărătorul recurentei solicită admiterea excepției de inadmisibilitate a analizării de către instanța de fond a condițiilor de admisibilitatea a cererii de ordonanță președințială.
Precizează că dreptul recurentei de a recurge la această procedură este prevăzut în dispozițiile art. 217 alin. 1 din Noul Cod Civil, în sensul că reclamantul, odată cu formularea acțiunii în anulare, poate cere instanței, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea executării actelor atacate.
Susține că prima instanță, judecând cererea de ordonanță, trebuia să se limiteze, după verificarea îndeplinirii condițiilor referitoare la existența cererii de anulare pe fond, a condițiilor desfacerii contractului de muncă.
Mai arată apărătorul recurentei că măsura concedierii dispusă de către rectorul Universității este abuzivă. Postul nu poate fi desființat din moment ce statele de funcții didactice au fost aprobate, iar art. 286 alin. 1 din Legea educației naționale nr. 1/2011 interzice modificare acestora în cursul anului universitar.
Pentru cele susținute și dezvoltate prin motivele de recurs și apărătorul recurentei solicită admiterea recursului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate atât la fond, cât și în recurs. Depune la dosar chitanță reprezentând onorariu avocațial .
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art. 150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._, reclamanta P. D. M. a chemat în judecată pe pârâta U. „P. A." din Iași solicitând instanței să dispună, pe cale de ordonanță președințială, suspendarea provizorie, până la soluționarea cererii de suspendare adresata instanței, a aplicării hotărârii nr. 61/01.10.2012 a Senatului pârâtei, prin care s-a dispus desființarea postului de conferențiar ocupat de reclamantă și nominalizat la poziția 12 în Statul de funcții pe anul univ. 2012-2013 al Facultății de Economie, Departamentul de științe economice, încetarea contractului individual de muncă și concedierea sa începând cu data de 07.11.2012, în baza disp. art. 65 alin. 1 din C. muncii.
În motivare, reclamanta a învederat următoarele:
1. În ceea ce privește neprejudecarea fondului, această condiție este îndeplinită, deoarece din actele depuse în dosarul de fond și din normele de drept invocate rezultă că hotărârea contestată a fost emisă cu încălcarea normelor de drept în vigoare - art. 286 alin. 1 din Legea 1/2011 a educației naționale, care interzice modificarea statelor de funcții didactice în timpul anului universitar, și art. 65 alin 2 din Codul muncii, care prevede că desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă - și că este contrară realității, întrucât s-a luat în timpul anului universitar, formal pe 01.01.2012, real pe 07-09 oct. 2012, orele reclamantei nefiind desființate și scoase din programul de studii. În plus, la data de 04.10.2012 președintele Senatului, D. Ș., i-a eliberat adeverința 678/F prin care Senatul își dă acordul ca reclamanta să predea în cumul la U. M. K. din Iași, ulterior domnul rector D. Tompea invocând în justificarea măsurii luate doar criticile pe care i le-a adus reclamanta în luna mai 2011, măsura luată fiind o sancțiune disciplinară luată sub aparența art. 65 Codul muncii și a dificultăților economice.
2. În ce privește caracterul vremelnic al măsurii solicitate, acesta rezultă chiar din titulatura cererii: ..suspendarea provizorie", până la soluționarea acestui capăt de cerere de către instanța de fond, a aplicării (executării) hotărârii contestate.
3. În ce privește urgența, a invocat că, potrivit disp. art. 77 din Codul muncii, „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului" și faptul că, în lipsa unei dispoziții legale exprese care să prevadă caracterul suspensiv al contestației angajatului împotriva hotărârii angajatorului de desființare a postului și de concediere, această hotărâre și-ar produce efectele, adică i-ar desființa postul și ar concedia-o pe data de 07. 11. 2012, deși aceste măsuri (efecte) sunt aparent, dar evident, nelegale și netemeinice, ele provocând, atât ei, cât și studenților, precum și angajatorului însuși, un prejudiciu iminent și ireparabil, sub aspectul dreptului la învățătură, pentru studenți, al dreptului la muncă și remunerație, pentru ea și al dreptului și obligației angajatorului, care este o instituție publică de învățământ superior, de a-si păstra și respecta pe tot parcursul anului universitar programa de învățământ și statele de funcții în care se materializează această programă.
Intimata U. „P. A." din Iași a formulat întâmpinare, invocând cu privire la cererea de suspendare a executării Hotărârii Senatului Universității P. A. din Iași nr. 61/01.10.2010 excepția necompetenței materiale a completului specializat pe soluționarea litigiilor de muncă în judecarea acestei cereri, întrucât actul atacat este un act administrativ în sensul art. 2 lit. (c) din Legea 554/2004, fiind emis de o persoană juridică asimilată autorităților publice.
De asemenea, pârâta a invocat inadmisibilitatea acțiunii, arătând că cererea de suspendare formulata se întemeiază pe dispozițiile art. 581 Cod procedură civilă, iar procedura de soluționare a conflictelor de muncă este cea reglementată de art. 271 din Codul muncii, care stabilesc în mod clar și fără echivoc că soluționarea acestor acțiuni se face în regim de urgență, prin aceasta avându-se în vedere tocmai caracterul special al drepturilor deduse judecății și neprejudicierea niciunei părți. Cu atât mai mult, eventuala prejudiciere a salariatului este înlaturată de dispozițiile exprese ale art. 80 din Codul muncii, prin care s-a prevăzut că, în situația în care se constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei de concediere, angajatorul va fi obligat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
În ceea ce privește condițiile de admisibilitate, arată pârâta că neprejudecarea fondului nu este impusă ca o cerință de admisibilitate a cererii de ordonanță presedințială, ci ca o limită a judecății în cadrul procesual oferit de o atare cerere, cea de-a treia condiție de admisibilitate a cererii, alături de urgență și vremelnicie, fiind condiția aparenței dreptului. Ori, în cauză, această limită a judecării este depășită, reclamanta motivând pe larg, la fel ca în acțiunea pe fond, îndeplinirea condiției aparenței dreptului de a obține anularea Hotărârii Senatului. Cerința neprejudecării fondului impune ca în cadrul procedurii ordonanței președințiale să se efectueze doar un examen sumar al cauzei, dar fără a se antama problema existenței sau inexistenței dreptului, însă reclamanta însăși pretinde ca instanța să ia în considerare natura și seriozitatea argumentelor de fond invocate ca motive care vizează nelegalitatea acestei măsuri. Ori, tocmai legalitatea măsurii de concediere face obiectul dosarului de fond, iar în cadrul ordonanței președințiale nu s-ar putea aprecia cu privire la valabilitatea acesteia, care vizează în mod exclusiv fondul raporturilor dintre părți.
Cu privire la condiția aparenței dreptului de a cere desființarea Hotărârii Senatului, deci aparența nelegalității acestei hotărâri, aceasta nu este îndeplinită în cauză, din analiza coroborată a organigramelor și statului de funcții reieșind că postul ocupat de reclamantă a fost suprimat din structura angajatorului, reclamanta în mod greșit creând o confuzie între postul didactic prevăzut în statul de funcțiuni și disciplina prevăzută în planul de învățământ al unui program didactic. Este adevărat că planul de învățământ nu poate fi desființat, în sensul de a desființa o anumită disciplină, însă titularul acelei discipline poate fi schimbat în sensul că orele de curs și seminar ale unui post didactic pot fi preluate de un alt cadru didactic, iar aceasta nu echivalează cu o desființare a disciplinei în sine, cum încearcă să sugereze reclamanta. Reclamanta avea obligația să-și desfășoare activitatea didactică chiar după emiterea Hotărârii Senatului de desființare a postului pentru că se afla în perioada de preaviz. Acesta este și motivul pentru care reclamantei, la cerere, i s-a eliberat o adeverință care atestă că, la acel moment, 04.10.2012, era încă salariata Universității, Senatul neîmpiedicând reclamanta să dețină în cumul o altă normă didactică la o altă Universitate pentru realizarea unor venituri suplimentare.
A invocat pârâta și faptul că reclamanta cunoaște și recunoaște implicit dificultățile economice ale Universității, care sunt oricum de notorietate, în contextul unei scăderi importante a numărului de studenți înscriși în noul an universitar, fapt ce a determinat angajatorul să gestioneze politica de personal în direcțiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activității, singurul îndreptățit să decidă în acest sens fiind angajatorul.
Nu este îndeplinită în cauză nici condiția urgenței, reclamanta justificând cererea prin iminența producerii unui prejudiciu ireparabil sub aspectul dreptului la învățătură pentru studenți, or studenții vor beneficia de predarea tuturor cursurilor și realizarea seminariilor din planul de învățământ, acestea puâand fi preluate și adăugate normei unui alt cadru didactic.
Ordonanța presedințială nu va putea fi admisă ori de câte ori este contestat și litigios un drept atât timp cât temporizarea pe care o presupune judecarea litigiului de drept comun asupra fondului dreptului nu ar putea atrage o pierdere definitivă a dreptului. Cu alte cuvinte, doar ca excepție se va putea da ordonanța președințială acolo unde este pericol ca dreptul în esență să se piardă. În plus, nu poate fi vorba de o pagubă iminentă și care nu s-ar putea repara, dat fiind că prin tranșarea pe calea litigiului de drept comun, eventuala prejudiciere a salariatului este înlăturată de dispozițiile exprese ale art. 78 din Codul muncii, prin care s-a prevăzut ca, în situația în care se constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei de concediere, angajatorul va fi obligat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
A solicitat, în consecință, respingerea acțiunii.
Din oficiu, tribunalul a dispus atașarea la prezenta cauză a dosarului de fond înregistrat sub nr._/99/2012.
Prin sentința civilă nr. 3290/07.12.2012, Tribunalul Iași a dispus:
A respins excepția tardivității formulării întîmpinării, invocată de reclamantă.
A respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Iași, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă, invocată de intimată.
A respins acțiunea formulată de reclamanta P. D. M. în contradictoriu cu pârâta U. P. A. din Iași.
A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 750 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta a invocat la termenul din data de 07.12.2012 excepția de tardivitate a formulării întâmpinării, pe care tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată și a respins-o. A avut în vedere prima instanță faptul că reclamanta a solicitat inițial judecata cererii fără citarea pârâtei și, deși instanța a dispus citarea cu duplicatul acțiunii, s-a comunicat din eroare acțiunea din dosarul atașat -_/99/2012 - motiv pentru care, la termenul din data de 28.11.2012, s-a comunicat pârâtei duplicatul acțiunii, aceasta depunând întâmpinarea la data de 03.12.2012, cu respectarea termenului prevăzut de disp. art. 114 indice 1 alin 2 și 3 Cod procedură civilă.
Cu privire la excepția de necompetență materială a Tribunalului Iași, completul specializat în soluționarea litigiilor de muncă, invocată de intimată, prima instanță a reținut, de asemenea, că este neîntemeiată, urmând să o respingă, având în vedere faptul că U. P. A. este o persoană juridică de drept privat care poate emite acte administrative în sensul Legii 554/2004, însă Hotărârea Senatului 61/2012 atacată în cauză nu este un asemenea act administrativ de autoritate, emis în calitate de autoritate publică, ci este emis în calitatea sa de angajator și vizează raporturile de muncă încheiate cu angajații, printre care și reclamanta, cu efecte pe planul raporturilor de muncă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că, în fapt, prin Hotărârea Senatului Universității P. A. din Iași nr. 61/01.10.2012 s-a decis, prin art. 1, desființarea locurilor de muncă ocupate de mai mulți salariați printre care, la nr. 18, se regăsește reclamanta P. D. M., care ocupa postul de conferențiar universitar doctor în baza contractului individual de muncă nr._/20.08.2009, reținându-se disp. art. 65 alin 1 din Codul muncii și faptul reducerii semnificative a numărului de studenți și masteranzi ai universității, ca și dificultățile economice. La art. 2 s-a stabilit că, datorită faptului că în cadrul universității nu există posturi vacante corespunzătoare pregătirii profesionale și capacității de muncă a persoanelor prevăzute la art. 1, în temeiul disp. art. 73 din Codul muncii, urmează a se emite și comunica preavize, reclamanta urmând a intra în perioada de preaviz la data de 10.10.2012.
Prin acțiunea de față, reclamanta P. D. M. a solicitat instanței să dispună pe cale de ordonanță președințială suspendarea provizorie, până la soluționarea cererii de suspendare adresată instanței, a aplicării Hotărârii nr. 61/01.10.2012.
Cu privire la condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, tribunalul a reținut că acestea nu sunt întrunite cumulativ în speță.
Astfel, reține instanța că reclamanta a făcut dovada înregistrării pe rolul Tribunalului Iași a cauzei nr._/99/2012 având ca obiect contestație împotriva Hotărârii Senatului Universității P. A. din Iași nr. 61/01.10.2012 prin care i s-a desființat postul și s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, prezenta hotărâre urmând a produce efecte limitate în timp, anume până la soluționarea dosarului menționat -_/99/12, acest aspect fiind indicat chiar în petitul prezentei cereri. Prin urmare, condiția vremelniciei este îndeplinită.
Cu privire la urgența măsurii, așa cum a invocat pârâta, orele de curs pe care le preda reclamanta în cadrul pârâtei au fost susținute de un alt cadru didactic, prin urmare nu se poate reține un prejudiciu pentru studenți ori pentru universitate, oricum în legătură cu acest aspect reclamanta nici nu justifică interes în cauză. Cât privește eventualul prejudiciu pe care l-ar suferi ca urmare a concedierii, nu au fost administrate probe concludente din care să reiasă faptul că reclamanta ar fi rămas fără alte posibilități materiale care să-i pună în pericol întreținerea ei și a familiei sale. A mai reținut prima instanță faptul că pârâta și-a dat acordul (adeverința 678/F/04.10.2012) ca reclamanta să predea ore și în cadrul Universității M. K. din Iași, iar în lipsa altor probe certe nu se poate reține în sensul invocat de reclamantă.
În plus, potrivit disp. art. 581 Cod procedură civilă, măsurile pe cale de ordonanță președințială pot fi dispuse de instanță "pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere sau pentru prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara..”, în cauză nefiind vorba de nici una din aceste situații, dreptul supus judecății nefiind din cele care se pot pierde prin întârziere, iar paguba eventuală care s-ar putea produce s-ar putea repara în condițiile art. 80 din Codul muncii prin care s-a prevăzut că, în situația în care se constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei de concediere, angajatorul va fi obligat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Nici condiția neprejudecării fondului nu este îndeplinită, câtă vreme reclamanta și-a motivat acțiunea pe nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, iar analizarea argumentelor invocate în apărare presupune chiar o judecată a fondului. Astfel, a invocat reclamanta chestiuni care țin de organizarea și modificarea statelor de funcții, de faptul că desființarea postului său nu a fost una efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă (art. 65 din Codul muncii), iar tranșarea acestor aspecte va fi realizată pe calea dreptului comun, neputând fi soluționată pe calea sumară a ordonanței președințiale întrucât s-ar antama fondul cauzei.
A reținut în plus instanța și faptul că, oricum, suspendarea provizorie a efectelor hotărârii atacate, în cazul în care ar fi fost admisă, nu ar avea efectul vizat de reclamantă, anume repunerea în drepturi a acesteia - reluarea activității, hotărârea de desființare a posturilor fiind urmată de act individual de încetare a contractului de muncă, care ar continua să producă efecte până la soluționarea pe fond a cauzei.
Pentru aceste considerente, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, prima instanță a respins acțiunea.
Reținând și disp. art. 274 alin 1 și 3 Cod procedură civilă, instanța a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 750 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta P. D. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se susține că în mod greșit prima instanță nu a analizat și admis excepția de inadmisibilitate a analizării condițiilor de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială potrivit disp. art. 581 și urm. Cod proc.civ., invocată de reclamantă.
În acest sens, invocă prevederile art. 217 alin. 1 cu referire la art. 216 alin. 6 din Noul Cod Civil, republicat, în temeiul cărora avea dreptul de a promova acțiunea pe calea ordonanței președințiale, astfel încât nu mai era necesară examinarea condițiilor de admisibilitate. Susține că, în acest caz, îndeplinirea celor 3 condiții de admisibilitate este prezumată legal, iar instanța trebuia doar să verifice temeinicia cererii, cu luarea în considerare a cerințelor legale prevăzute de normele de drept material aplicabile.
Ori, susține recurenta, în cererea de chemare în judecată a arătat că hotărârea contestată a fost emisă de pârâtă cu încălcarea prevederilor art. 286 alin. 1 din Legea 1/2011, precum și ale art. 65 alin. 2 din Codul muncii republicat.
De asemenea, în cererea de fond, care face obiectul dos. nr._/99/2012, a invocat și dispoz. art. 78 din Codul muncii, care sancționează cu nulitatea concedierile dispuse cu încălcarea procedurii prevăzute de lege, inclusiv în cazul concedierilor colective, așa cum este cazul de față.
În atare condiții, consideră recurenta că prima instanță trebuia să se limiteze, după verificarea condițiilor referitoare la existența cererii de anulare pe fond, la stabilirea părții în favoarea căreia se poate reține aparența dreptului și, având în vedere caracterul abuziv al hotărârii emise de pârâtă, să dea câștig de cauză reclamantei.
În subsidiar, solicită recurenta a se constata că sunt îndeplinite și condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 581 Cod proc.civ., contrar celor reținute de prima instanță.
Astfel, în ceea ce privește condiția urgenței, susține recurenta, instanța a reținut că orele de curs predate de ea sunt ținute de alt cadru didactic, fără a observa că se constituie drepturi din propria culpă, atât timp cât pârâta a emis hotărârea pretinzând că a desființat postul didactic, dar implicit recunoaște că postul nu este desființat, din moment ce orele aferente postului sunt ținute de alt cadru didactic, iar legea interzice modificarea statelor de funcțiuni în cursul anului universitar, desființarea posturilor didactice implicând modificarea statelor de funcțiuni.
Mai arată recurenta că în mod greșit prima instanță a reținut că nu a fost prejudiciată, conchizând paradoxal că „dreptul supus judecății” nu este „dintre acelea care se pot pierde prin întârziere, iar paguba eventuală care s-ar putea produce s-ar putea repara în condițiile art. 80 din C. muncii....” în situația în care primul termen stabilit în cauză pentru judecata în fond este aproape de sfârșitul anului universitar, adică la data de 01.04.2013, datorită rolului încărcat, și atunci când consideră că dreptul unui cadru didactic definitiv din învățământul superior de a-și exercita atribuțiile, care este mult mai complex decât simpla „ținere a orelor aferente”, nu se poate pierde prin întârziere, chiar dacă abuzul angajatorului apare grav și, așa cum este de notorietate publică, a devenit o practică uzuală a actualei conduceri a pârâtei de a se debarasa de salariații deveniți „indezirabili”.
În ce privește condiția neprejudecării fondului, adică existența aparenței dreptului, susține recurenta că instanța este obligată să verifice ,,aparența” dreptului, care este o noțiune distinctă de cea a conceptului de ,,drept”. Judecătorul nu poate cerceta fondul pe calea ordonanței președințiale, însă trebuie să facă un examen sumar al cauzei, pentru a constata dacă cererea intră sau nu în cazurile de aplicare ale art. 581 Cod procedură civilă. După ,,pipăirea fondului”, instanța trebuie să stabilească în favoarea căreia dintre părți funcționează „aparența dreptului”, fiind de principiu că luarea unei măsuri (chiar definitive) pe calea ordonanței președințiale este admisibilă în cazul în care se urmărește înlăturarea unui act vădit abuziv.
Ori, instanța de fond nu a făcut nici o analiză a aparenței dreptului, sub pretextul că această analiză ar însemna abordarea fondului și respinge cererea, deși soluția respingerii trebuia să aibă la bază constatarea că aparența dreptului este de partea pârâtei.
Prin urmare, fie pe cale de excepție și a prezumției legale, fie pe fond, consideră recurenta că cererea ei este admisibilă. Mai mult, cum actul emis de pârâtă este vădit abuziv, instanța putea să admită cererea și să ordone suspendarea provizorie a efectelor acestui act.
Mai susține recurenta că instanța face o analiză sui generis a fondului cauzei reținând, în esență, că și în ipoteza în care ar fi admis cererea, aceasta nu ar fi avut efectul vizat, și anume repunerea în drepturi și reluarea activității, deoarece hotărârea de desființare a posturilor fiind urmată de un act individual de încetare a contractului de muncă, acesta ar continua să producă efecte până la soluționarea pe fond a cauzei. Consideră că logica instanței de fond este greșită, atât timp cât consideră că o hotărâre a angajatorului suspendată, chiar și provizoriu, de justiție, hotărâre prin care s-a dispus desființarea postului, încetarea contractului de muncă și concedierea, poate continua să-și producă efectele pe baza unui act juridic emis ulterior, respectiv decizia de concediere nr. 276/2012, primită la data de 05.12. 2012, al cărui termen de contestație încă nu a expirat, act prin care se reiterează inutil măsura concedierii, deja contestată prin cererea de anulare, a cărei suspendare deja a solicitat-o în cauza de față și care deja a intrat în funcție pe data de 07.11.2012, datorită modului defectuos în care tribunalul gestionează și soluționează cererile urgente.
De asemenea, consideră că prin tergiversarea soluționării cauzei de către prima instanță, scopul urgent al acesteia a fost ratat.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și a acțiunii formulate.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 304 ind. 1 Cod. proc. civ.
Intimata nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de reclamanta P. D. M. este nefondat.
În ceea ce privește motivul privind neanalizarea ,,excepției de inadmisibilitate a analizării condițiilor de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială potrivit disp. art. 581 și urm. Cod proc. civ.” invocată de reclamantă, se constată că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție de procedură sau de fond care să necesite aplicarea art. 137 alin. 1 Cod proc. civ. În fapt, această ,,excepție” se referă la aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 217 alin. 1 cu referire la art. 216 alin. 6 din Noul Cod Civil, republicat, și nu a dispozițiilor art. 581 și urm. Cod proc.civ.
Însă, prin cererea adresată primei instanțe, reclamanta a precizat ca temei de drept al acțiunii sale prevederile art. 581 Cod proc.civ., temei de drept ce a fost reiterat și în concluziile orale ale apărătorului său cu ocazia dezbaterilor la fond din 05.12.2012, dată la care s-a solicitat și respingerea excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Ca atare, nu numai că reclamanta nu a invocat la fond ,,inadmisibilitatea analizării condițiilor de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială”, pentru ca prima instanță să poată analiza această susținere, ci, dimpotrivă, a invocat ca temei de drept al acțiunii sale prevederile art. 581 Cod proc. civ., astfel încât în mod corect tribunalul s-a pronunțat asupra condițiilor de admisibilitate ale cererii de ordonanță președințială prevăzute acest text.
În plus, dispozițiile art. 217 alin. 1 cu referire la art. 216 alin. 6 din Noul Cod Civil, republicat, fac trimitere tot la procedura ordonanței președințiale, astfel încât nu influențează soluția pronunțată de prima instanță.
Trimiterea făcută de textul art. 217 alin. 1 NCC la posibilitatea de a solicita, odată cu acțiunea în anulare a actelor emise de organele persoanei juridice, și suspendarea executării actelor atacate pe calea ordonanței președințiale, nu presupune ca instanța să nu mai examineze condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale, ci doar temeinicia cererii, așa cum susține recurenta.
În cazurile în care legea deschide posibilitatea protecției unui drept pe calea ordonanței președințiale se prezumă doar urgența, nu și vremelnicia măsurii sau neprejudecarea fondului.
Ori, în speță, chiar dacă s-ar prezuma cerința urgenței prin prisma dispozițiilor legale enunțate de recurentă, iar cerința vremelniciei este îndeplinită, după cum a reținut și prima instanță, cererea de față nu îndeplinește și cea de-a treia condiție prevăzută de art. 581 Cod proc.civ., respectiv neprejudecarea fondului.
Într-adevăr, analizarea motivelor de nelegalitate a actului juridic a cărui suspendare se solicită (Hotărârea nr. 61/01.1.2012 a Senatului Universității P. A. din Iași), în raport de dispozițiile Legii 1/2011 și ale Legii 53/2003, în procedura sumară a ordonanței președințiale, ar aduce atingere fondului, respectiv acțiunii introduse pe calea dreptului comun (acțiune în anularea actului), motiv pentru care ar fi încălcată condiția neprejudecării fondului impusă de procedura specială prevăzută de dispozițiile art. 581 C.proc.civ.
Chiar dacă în soluționarea unei cereri pe cale de ordonanță președințială instanța trebuie să cerceteze aparența dreptului, în speță aceasta duce la aceeași soluție de respingere, în condițiile în care trebuie să se analizeze respectarea dispozițiilor legale la emiterea actului contestat, respectiv modificarea statului de funcții în timpul anului universitar, precum și împrejurarea că desființarea postului nu a fost una efectivă și nu a avut o cauză reală și serioasă, ceea ce ar echivala cu o adevărată judecată în fond a pricinii. Probele prezentate de părți, în cadrul ordonanței președințiale, se pot examina doar sumar, instanța neputând proceda la analizarea legalității actului emis de pârâtă.
Altfel spus, afirmarea dreptului reclamantei făcute prin petitul acțiunii ar determina transformarea acesteia într-o veritabilă acțiune de drept comun, aspect ce excede obiectului prezentei cauze, în condițiile în care instanța nu se poate pronunța asupra valabilității unor acte juridice sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și formă, căci o asemenea cercetare este rezervată numai judecății în fond.
Analizarea pe cale de ordonanță președintială a aspectelor învederate de către recurentă antamează, indiscutabil, fondul cererii.
În plus, așa cum corect a reținut și prima instanță, dreptul supus judecății în cauză nu este unul din cele care se pot pierde prin întârziere, iar paguba eventuală care s-ar putea produce s-ar putea repara în condițiile art. 80 din Codul muncii, prin care s-a prevăzut că, în situația în care se constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei de concediere, angajatorul va fi obligat la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Împrejurarea că în cauză nu s-au respectat termenele de soluționare, pronunțare și redactare, conform art. 581 alin.3 Cod proc.civ., nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate, dispozițiile legale neprevăzând nicio sancțiune în cazul nerespectării acestor termene.
Pentru toate considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele invocate, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civ., Curtea de Apel va respinge recursul declarat de reclamanta P. D. M. și va menține sentința atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamanta P. D. M. împotriva sentinței civile nr. 3290 din 07.12.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 16.01.2013.
Președinte, N. C. M. | Judecător, C. B. | Judecător, D. P. |
Grefier, M. H. |
Red./Tehnored. M.N.C.
24.01.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași - M. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 398/2013.... → |
|---|
