Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2034/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2034/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 06-12-2013 în dosarul nr. 5972/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2034/2013
Ședința publică de la 06 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător S. P.
Judecător A. C. S.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursurile declarate de recurenta intimată M. E. I. și de intimata recurentă S.C. F. SA B. împotriva sentinței civile nr. 2168 din 12.06.2013 a Tribunalului Iași
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta intimată M. E. I., lipsă reprezentantul intimatei recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la primul termen de judecată; recurenta intimată M. E. I. a depus la dosar întâmpinare, duplicatul fiind comunicat intimatei recurente; intimata recurentă S.C. F. SA B. a depus la dosar concluzii scrise.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursurilor potrivit căruia sunt două recursuri, declarate în termen și motivate.
Recurenta intimată M. E. I. se legitimează cu cartea de identitate . nr._ eliberată la data de 7.05.2007 de SPCLEP Iași, CNP_ și precizează că nu mai are cereri de formulat.
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul recurentei intimate atât în susținerea recursului său cât și pe recursul declarat de intimata recurentă.
Recurenta intimată M. E. I. solicită admiterea recursului său așa cum a fost formulat iar în ce privește recursul declarat de intimata recurentă solicită respingerea acestuia pentru motivele expuse în întâmpinare.
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de fața,
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._, reclamanta M. E. I. a chemat în judecată pârâta S.C. F. S.A. B. pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea acesteia din urma la plata a două salarii compensatorii conform art. 76 din Contractul Colectiv de Muncă pe R. Comerț, la plata orelor suplimentare pentru munca prestată în zilele de sâmbătă, la plata tuturor drepturilor bănești, retroactiv, indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat până la data concedierii, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii sale, reclamanta a precizat că pârâta nu a respectat art. 76 din Contractul Colectiv de Muncă pe R. Comerț în momentul desființării postului din Iași, așa cum a procedat S.C. F. S.A. B. în cazul unui angajat al Filialei Cluj.
Referitor la orele suplimentare, reclamanta a susținut că pârâta nu a respectat art. 117 și 119 din Codul muncii deoarece a prestat serviciu în zile de sâmbătă, cu program de lucru de 8 ore, acestea nefiind compensate cu ore libere.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile Codului muncii și, în dovedire, a solicitat, la fond, proba cu înscrisuri, depunând copie după carnetul de muncă, contractul individual de muncă și decizia de concediere.
Ulterior, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că perioada pentru care solicită plata orelor suplimentare este noiembrie 2008 – august 2011.
Legal citată, pârâta S.C. F. S.A. B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivarea excepției invocate, pârâta a menționat că potrivit art. 2517 Cod civil, termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen, iar față de data înregistrării acțiunii, respectiv 15.06.2012, pretențiile pentru perioada noiembrie 2008 – 15.06.2009 sunt prescrise. În susținerea poziției sale procesuale pe fondul cauzei, pârâta a susținut că reclamanta a fost angajata sa începând cu data de 01.11.2008, până la data de 30.11.2008, iar prin act adițional la contractul individual de muncă a fost angajată pe perioadă nedeterminată, începând cu 01.12.2008. Prin Decizia nr. 61 din 20.05.2012, contractul de muncă al reclamantei a încetat în temeiul art. 65 din Codul muncii, la data de 01.06.2012. Solicitarea reclamantei privind acordarea a două salarii compensatorii este neîntemeiată, întrucât CCM la nivel Național pe anii 2011 – 2014 nu a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, iar CCM la Nivel de Unitate nu prevede o astfel de clauză. Referitor la solicitarea reclamantei de obligare a sa la plata orelor suplimentare, pârâta a recunoscut că aceasta a prestat ore suplimentare, însă era plătită în funcție de realizarea indicatorilor și nu în funcție de orele efectiv prestate.
Pârâta și-a întemeiat apărările pe disp. art. 115 C. proc. civ, iar în dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri și interogatoriul reclamantei.
La termenul de judecată din 03.04.2013, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că orele suplimentare a căror contravaloare le solicită au fost efectuate cu acordul societății pârâte în perioada noiembrie 2008 – august 2011. Referitor la capătul de cerere privind acordarea drepturilor bănești, retroactiv, indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat până la data concedierii, reclamanta a precizat că a întocmit zilnic registrul de casă pentru care trebuia sa fie retribuită. Această sarcină a fost primită începând cu luna iulie 2010, nefiind trecută ca sarcină de serviciu în fișa postului, decât începând cu data de 27.05.2011. Ulterior, prin serviciul registratură, pentru termenul de judecată din 29.05.2013, reclamanta a depus alte precizări la acțiune, prin care a menționat calculul estimativ al drepturilor bănești solicitate pentru întocmirea registrului de casă începând cu luna iulie 2010 și până la 26.05.2011 inclusiv, indicând suma de 1200 lei/lună și calculul total de 13.040 lei.
Pârâta a depus la dosarul de fond note de ședință prin care a învederat ca orele suplimentare efectuate de reclamanta în perioada 01.06._12 sunt în cuantum de 1595 lei brut, respectiv 1118 lei net, anexându-se calculul defalcat.
Prin sent.civ.nr. nr. 2168 din 12.06.2013,Tribunalul Iași a hotărât astfel:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtă și, in consecință:
Respinge cererea formulată de reclamanta M. E. I. de obligare a pârâtei S.C. F. S.A. B. la plata orelor suplimentare, pentru perioada noiembrie 2008 – aprilie 2009, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Admite în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta M. E. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. B..
Obligă pârâta să achite reclamantei drepturile bănești reprezentând contravaloarea a 249 ore suplimentare efectuate de către reclamanta în perioada mai 2009 – august 2011, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata a două salarii compensatorii conform art. 76 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010 și a diferențelor salariale corespunzătoare întocmirii registrului de casă, indexate, majorate si reactualizate cu indicele de inflație.
Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune, fața de dispozițiile art.137 C.pr.civ instanța de fond a admis-o în parte, pentru următoarele considerente:
Conform art. 268, alin. 1, lit. c), Codul Muncii: „Cererile in vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, in situația in care obiectul conflictului individual de munca consta in plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum si in cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator”. Acțiunea reclamantei a fost introdusă la data de 13.06.2012, conform filei 2 dosar. Din cuprinsul contractului individual de munca înregistrat sub nr.4751/31.10.2008 rezultă că părțile au stabilit convențional modalitatea de plata a salariului în două tranșe, cu scadența la datele de 15 și 30 ale lunii. Întrucât sumele corespunzătoare lunii mai 2009 erau plătibile în consecință la datele de 15.06 și 30.06.2009, acțiunea fiind depusa la 13.06.2012, fața de dispozițiile art. 268, alin. 1, lit. c), Codul Muncii excepția prescripției apare ca fiind întemeiata pentru perioada noiembrie 2008 – aprilie 2009 . În consecință, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile bănești aferente acestei perioade. Pentru perioada ulterioară, respectiv mai 2009 – 15.06.2011, instanța de fond a apreciat excepția prescripției dreptului la acțiune ca nesustenabilă, având în vedere că drepturile aferente acestei perioade se încadrează în termenul legal de prescripție de trei ani, calculați de la data scadenței obligației de plata.
Pe fondul cauzei, analizând actele și lucrările dosarului, prima instanța a reținut următoarele:
Reclamanta M. E. I. a fost angajata pârâtei S.C. F. S.A. B. în funcția operator vânzări la telefon, în baza contractului individual de muncă pe durată determinată nr. 4751/31.10.2008 începând cu data de 01.11.2008, până la data de 30.11.2008, iar prin act adițional la contractul individual de muncă a fost angajată pe perioadă nedeterminată, începând cu 01.12.2008. Prin Decizia nr. 61 din 20.05.2012, contractul de muncă al reclamantei a încetat în temeiul art. 65 din Codul muncii, la data de 01.06.2012.
În contractul individual de muncă al reclamantei, art. 1, lit.a) din Capitolul H - Durata muncii, durata timpului de lucru a fost specificată ca fiind de 8 ore pe zi, programul urmând a se desfășura între orele 8-16.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata contravaloarea orelor suplimentare, pentru perioada mai 2009 – august 2011, instanța de fond a reținut aplicabilitatea următoarelor dispoziții: art. 112 C. muncii prevede faptul că repartizarea timpului de muncă in cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână. Conform art. 120 C.M. munca prestată in afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară iar conform art. 122 C.M. munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite in următoarele 60 de zile după efectuarea acesteia. In aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru. Conform art. 123 Codul muncii în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
În speță, evidența orelor de muncă a fost ținută de către angajator prin întocmirea pontajelor depuse la dosarul cauzei ( filele 18 – 130), în aceste pontaje fiind inserate orele suplimentare efectuate de către reclamantă în perioada mai 2009 – august 2011, în număr de 249 ore. De altfel, efectuarea orelor suplimentare de către reclamantă a fost recunoscută de către pârâtă prin notele de ședință depuse la dosarul cauzei.
Instanța de fond nu a reținut apărările pârâtei conform cărora reclamanta a fost plătită în funcție de realizarea indicatorilor și nu în funcție de orele efectiv prestate, întrucât dispozițiile legale indicate prevăd obligația angajatorului la plata orelor suplimentare, fără nici o condiționare. De altfel, prin convenția părților nivelul de salarizare a fost stabilit în cuantum fix și nu în funcție de indicatorii realizați, fiind așadar aplicabile prevederile art.120 C. Muncii. Nici apărările pârâtei referitoare la faptul că reclamanta era îndreptățită la ore libere, în condițiile în care realiza o solicitare în acest sens, nu au fost reținute de prima instanța. A aprecia și a interpreta dispozițiile art.122 -123 C.Muncii, în sensul că plata orelor suplimentare este condiționata de refuzul angajatorului de acordare a orelor libere la cererea expresă a salariatului, ar crea o disproporție grava în raporturile de munca și ar contraveni dispozițiilor exprese ale art.159 alin.2 C.Muncii, creând un avantaj patrimonial injust angajatorului. Față de aceste considerente, raportat la dispozițiile legale invocate, instanța de fond a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii unui număr de 249 ore suplimentare, efectuate de către aceasta în perioada mai 2009 – august 2011.
Referitor la cererea reclamantei privind actualizarea contravalorii orelor suplimentare cu indicele de inflație, instanța a admis-o, având în vedere că măsura actualizării cu rata inflației reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare. Prin actualizarea unui debit se urmărește acoperirea prejudiciului efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata a două salarii compensatorii, conform art. 76 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010, instanța l-a respins, având în vedere următoarele:
Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010, înregistrat la MMFPS sub. nr. 42/01/11.02.2010 a fost încheiat pe o perioadă de un an, cu posibilitatea prelungirii până la negocierea unui nou contract (art. 4, alin. 1).
Cu toate acestea, prevederea conform căreia „dacă niciuna dintre părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract” ( art.4, alin. 2) este lipsita de eficacitate, ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor art. II din Legea 40/2011. Astfel potrivit textului legal art. II din Legea 40/2011 „Contractele colective de muncă și actele adiționale încheiate în intervalul de la data intrării în vigoare a prezentei legi și până la 31.12.2011 nu pot prevedea o durata de valabilitate care să depășească 31.12.2011. după aceasta dată, contractele colective de muncă și actele adiționale se vor încheia pe durate stabilite prin lege speciala; contractele colective de muncă în aplicare la data intrării în vigoare a prezentei legi, își produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate”. Or, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010 era un contract aflat în prelungire la data intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011 (30 aprilie 2011). Or, potrivit art.141 alin.1 și 2 din Legea 62/2011, intrata în vigoare la data de13.05.2011, contractul colectiv de muncă se încheie pe o durata determinata care nu poate fi mai mica de 12 luni și mai mare de 24 luni; părțile pot hotărî prelungirea aplicării contractului colectiv de munca în condițiile stabilite de prezent lege o singura data, cu cel mult 12 luni”. Având în vedere ca la data intrării în vigoare a legii noi, legea 62/2011, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010 era deja în prelungire, durata de aplicabilitate a acestuia nu putea fi mai mare de un an, potrivit dispozițiilor legii noi și principiilor aplicării legii civile în timp. Or, în condițiile în care contractul individual de muncă al reclamantei a încetat la data de 01.06.2012, după ce Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010 își încetase aplicabilitatea, lipsește orice temei juridic al acordării drepturilor solicitate, constând în obligarea pârâtei la plata a două salarii compensatorii.
Cât privește capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata diferențelor corespunzătoare întocmirii registrului de casă, indexate, majorate și reactualizate cu indicele de inflație, instanța de fond l-a respins, având în vedere că întocmirea registrului de casă a reprezentat o sarcină de serviciu, ce nu poate fi catalogată de sine stătător, ca fiind suficientă pentru conturarea atribuțiilor de serviciu corespunzătoare funcției de contabil, pentru a fi în situația unui cumul de funcții, astfel cum este acesta reglementat de disp. art 35 C. muncii. Astfel, conform acestor dispoziții, orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre aceste. În speță, reclamantei nu i-au fost încheiate contracte individuale de muncă diferite, atât pe postul de operator vânzări la telefon cât și pentru cea de contabil, nefiind conturată totalitatea atribuțiilor acestui post. Mai mult, această atribuție a fost atribuită prin fișa postului, începând cu data de 27.05.2011.
În ceea ce privește cererea referitoare la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, prima instanța a respins-o, având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta M. E. I. și pârâta ., prin reprezentant legal,criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Reclamanta a criticat faptul ca nu i-au fost acordate cele doua salarii compensatorii conform art.76 din CCM la nivel de Ramura Comerț, susținând ca ., in dosarul nr._, instanța de judecata a reținut aplicabilitatea aceluiași temei juridic.
A mai arătat reclamanta, referitor la plata diferențelor corespunzătoare întocmirii registrului de casa pentru perioada iulie 2010-27 mai 2011, ca a fost obligata/forțata de angajator sa țină acest registru din momentul im care a fost disponibilizata contabila societatii si, deși i s-a promis ca va fi remunerata in plus, aceasta obligație nu a fost îndeplinita.
Cu privire la orele suplimentare, reclamanta a arătat ca sentința primei instanțe este legala, a efectuat orele suplimentare cu acordul angajatorului care, deși a recunoscut acest lucru, nu a aplicat sporul de 75% conform art.120 din C.muncii si nici indicele de inflație la suma datorata.
În drept s-au invocat disp.art.304 pct.9 C.proc.civ.
Pârâta . a criticat obligarea sa la plata orelor suplimentare către reclamanta M. E. I., arătând ca nu le-a recunoscut si ca orele suplimentare se efectuează doar la solicitarea scrisa a angajatorului, iar in cauza nu exista dovada ca societatea i-ar fi cerut salariatei prestarea unor astfel de ore. Sarcinile de serviciu ale reclamantei trebuiau îndeplinite in timpul normal de lucru, respectiv 8 h pe zi/40 h pe saptamana.
Mai susține intimata recurenta, arătând ca si practica judiciara susține aceasta opinie, ca in ipoteza efectuării de ore suplimentare, regula este compensarea acestora cu ore libere plătite, plata efectiva intervenind doar in subsidiar, când nu este posibila compensarea.
Ori, reclamanta nu a solicitat aceasta compensare, iar plata sporului corespunzător muncii suplimentare a fost ceruta doar după ce i-a fost notificat preavizul.
În drept s-au invocat disp.art.304 pct.9 si 304 ind.1 C.proc.civ.
Recurenta intimata M. E. I. a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâta . respingerea recursului societatii si menținerea obligării acesteia la plata orelor suplimentare.
Intimata recurenta . a depus concluzii scrise, solicitând admiterea recursului sau si respingerea recursului declarat de reclamanta.
Analizând actele si lucrările dosarului, in raport de criticile formulate, probatoriul cauzei si dispozițiile legale incidente, Curtea de Apel constata ca recursurile sunt nefondate.
Astfel, cu privire la plata a două salarii compensatorii, conform art. 76 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de R. Comerț pe anul 2010, Curtea constata ca in mod corect prima instanța a respins acest capăt de cerere.
Potrivit articolului indicat anterior „ La încetarea contractului individual de muncă din motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul va acorda acestuia o compensație de cel puțin două salarii lunare, în afara drepturilor cuvenite la zi”.
Contractul colectiv de muncă, pe care recurenta reclamantă l-a indicat ca temei juridic, prevede la art. 4 al.1 termenul de valabilitate a acestuia „contractul se încheie pe o perioadă de un an, cu posibilitatea revizuirii. Dacă niciuna din părți nu denunță contractul cu 30 de zile anterior expirării perioadei pentru care s-a încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract”.
Data înregistrării contractului fiind 11.02.2010 valabilitatea lui, în contextul art.4, s-a extins până la 11.02.2011, ulterior existând posibilitatea prelungirii până la încheierea unui nou CCM. D. fiind faptul că nu s-a făcut dovada denunțării contractului, potrivit alin.2 „valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui nou contract”.
Curtea notează că în situația contractului colectiv de față sunt incidente dispozițiile art.II din Legea 40/2011, potrivit cărora „(1) Contractele colective de muncă și actele adiționale încheiate în intervalul de la data intrării în vigoare a prezentei legi și până la 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o durată de valabilitate care să depășească 31 decembrie 2011. După această dată, contractele colective de muncă și actele adiționale se vor încheia pe durate stabilite prin legea specială. (2) Contractele colective de muncă în aplicare la data intrării în vigoare a prezentei legi își produc efectele până la data expirării termenului pentru care au fost încheiate”.
În aceste circumstanțe, CCM pe R. de Comerț și-a produs efectele doar până la data de 31.12.2011, ulterior acestui moment fiind incidentă Legea dialogului social nr. 62 din 2011 ce prevede, la art. 128, faptul că pot fi negociate contracte colective de muncă doar la nivel de unități, grupuri de unități și sectoare de activitate.
Ca atare, de la 31.12.2011 nu mai era posibilă o negociere sau o prelungire a CCM la nivel de ramură de comerț, pentru că „ramura” nu mai exista în concepția noii legi, ea fiind înlocuită cu sectorul.
Curtea constată astfel, că la data concedierii reclamantei, 01.06.2012, CCM pe R. de Comerț își încetase valabilitatea, ca efect al dispozițiilor art. II din Legea 40/2011 și ca atare nu mai exista temei legal pentru acordarea salariilor compensatorii, așa cum corect a apreciat si Tribunalul.
Reclamanta recurenta M. E. I. este in eroare si cu privire la soluția contrara ce s-ar fi pronunțat, pe o speța similara, in dos.nr._ .Verificand aceasta cauza, se constata ca cererea de plata a doua salarii compensatorii formulata de o alta salariata a aceluiași angajator a fost, de asemenea, respinsa.
Referitor la plata diferențelor corespunzătoare întocmirii registrului de casa, Curtea constata ca aceasta a reprezentat o sarcină de serviciu ce nu poate fi suficientă pentru conturarea atribuțiilor de serviciu corespunzătoare funcției de contabil, pentru a fi în situația unui cumul de funcții. Totodată, reclamantei nu i-au fost încheiate contracte individuale de muncă diferite, unul pe postul de operator vânzări la telefon și unul pentru postul de contabil, nefiind conturată, asa cum corect a apreciat si prima instanța, totalitatea atribuțiilor acestui post.
Mai mult, deși reclamanta solicita aceste drepturi bănești din luna iulie 2010, această atribuție i-a fost stabilita prin fișa postului începând cu data de 27.05.2011.
Nu sunt probe in cauza care sa confirme afirmațiile salariatei ca ar fi fost obligata/forțata de angajator sa țină acest registru din momentul im care a fost disponibilizata contabila societatii si ca i s-ar fi promis ca va fi remunerata in plus.
În ceea ce privește motivul de recurs invocat de intimata recurenta . plata orelor suplimentare, Curtea constată, contrar celor susținute, că orele suplimentare efectuate în zilele de sâmbătă se prestau cu acordul său, fapt ce rezultă din pontaje, facturi, chitanțiere, foile de parcurs, de livrare a mărfii.
Acesta este și motivul pentru care angajatorul a depus la dosarul de fond calculul orelor suplimentare aferent perioadei 1.06.2009 – 1.12.2012.
Din acest înscris aflat la fila 208-209 dosar fond rezultă în mod clar că intimata recurenta nu a contestat efectuarea orelor suplimentare pentru perioada iunie 2009 – decembrie 2009. Calculând orele suplimentare, denotă că a recunoscut, implicit, si efectuarea lor.
Așa cum corect a reținut si prima instanța, nici susținerea că reclamanta era îndreptățită doar la ore libere plătite, nu este fondata. Plata orelor suplimentare nu poate fi condiționata de refuzul angajatorului de acordare a orelor libere la cererea expresă a salariatului, deoarece prin aceasta s –ar crea disproporții si discriminări in raporturile de munca.
În consecința, pentru considerentele arătate, văzând ca nu sunt incidente disp.art.304 pct.9, 304 ind.1 C.proc.civ., in baza art.312 al.1 C.proc.civ., se vor respinge recursurile si se va menține sentința recurata, ca legala si temeinica.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de reclamanta M. E. I. și pârâta . reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 2168 din 12.06.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică,azi, 06.12. 2013.
Președinte, D. P. | Judecător, S. P. | Judecător, A. C. S. |
Grefier, E. G. |
Red./Tehnored./P.S.
2 ex./03.01.2014
Tribunalul Iași – F. E. C.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 595/2013.... | Ordonanţă preşedinţială. Decizia nr. 61/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
