Obligaţie de a face. Decizia nr. 1936/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1936/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-11-2013 în dosarul nr. 4687/99/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 1936/2013
Ședința publică de la 27 Noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. B.
Judecător G. P.
Judecător N. C. M.
Grefier E. G.
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect litigiul de muncă privind recursurile declarate de S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. București împotriva sentinței civile nr. 1842 din 29.05.2013 și împotriva încheierii nr. 375 din 3.09.2013 ale Tribunalului Iași și de S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă S.A. - Sucursala M. împotriva sentinței civile nr. 1842 din 29.05.2013 a Tribunalului Iași, intimat fiind A. Ș..
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dosarul este la primul termen de judecată; intimatul a depus la dosar întâmpinare; prin cererile de recurs s-a solicitat judecata în lipsă.
Cauza fiind la primul termen de judecată, președintele completului dă citire raportului asupra recursurilor potrivit căruia sunt trei recursuri declarate în termen și motivate.
Instanța constată că întâmpinarea este depusă peste termenul legal prevăzut de art. 308 al. 2 C..
Instanța, verificând actele și lucrările dosarului, văzând că s-a solicitat judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr. _ (după disjungerea din dos. nr._ ), reclamantul A. Ș. a chemat în judecată pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. – Sucursala M., solicitând obligarea acestora la plata retroactivă a următoarelor drepturi:
- diferențe de salariu rezultate din salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de disp. art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, valabil pentru anii 2008 – 2010, pentru perioada august 2009 – 31.12.2010.
- salariul suplimentar pentru anul 2010, conform art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, valabil până la 31.01.2011.
Prin completare la acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor solicitate prin acțiunea introductivă în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii introductive, reclamantul a arătat că este îndreptățit la plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite prin determinarea acestora pornind de la salariul minim de 700 lei deoarece, prin Contractul Colectiv de muncă Unic la nivel de R. Transportului pe anii 2008-2010 se prevede, la articolul 41 alin, 3 lit. a), că salariul de bază minim brut de la 1 ianuarie 2008 este de 700 lei, iar la litera b) din același alineat că părțile vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de R. Transporturi.
Pe de altă parte, Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate al SNTFM CFR Marfă SA pe anul 2009-2010 prevede în Anexa 1 că salariile angajaților se calculează prin aplicarea unui coeficient de ierarhizare la „salariul de bază brut” corespunzător clasei 1 de salarizare de 570 lei. Salariul corespunzător clasei 1 de salarizare este însă „salariul de bază brut” de 570 lei. Ulterior, începând cu 21 aprilie 2010, salariul de bază brut a fost stabilit la 600 lei.
A mai arătat reclamantul că, deoarece contractul colectiv la nivel de unitate conține clauze inferioare, s-a ajuns la calcularea drepturilor salariale în sume inferioare celor care i s-ar fi cuvenit de drept.
Reclamantul a susținut că, potrivit disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, valabil până la 31.01.2011 „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie din anul respectiv”.
A mai precizat reclamantul că și-a întemeiat pretențiile pe disp. art. 71 alin. 2 CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006 – 2008, prelungit cu 48 de luni prin actul adițional nr. 370/20.06.2008.
Pârâtele au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii.
În motivarea excepției prescripției dreptului la acțiune, au invocat prevederile art. 268, alin. 1, lit. e) din C. muncii, conform cărora cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la nașterea dreptului la acțiune, termen care a fost depășit, reclamantul solicitând drepturi salariale aferente anilor 2009 și 2010.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, au arătat că reclamantul nu a respectat procedura prealabilă în soluționarea conflictelor de muncă, procedură prealabilă stabilită de CCC în vigoare și nu a sesizat comisia patronat – sindicat în anul 2009 – 2010, încălcând astfel dispozițiile art. 117 din CCM la nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.
Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii având în vedere faptul că, pentru perioada în care se solicită diferență de salariu între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură Transporturi, C.F.R. Marfă S.A. a acordat salarii mai mari de 700 lei.
În motivarea poziției sale procesuale, au susținut că sunt societăți cu capital de stat, aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, iar bugetul de venituri și cheltuieli al societății se aprobă prin hotărâre de guvern, inițiată de Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, cu avizul Ministerului Finanțelor Publice și cel al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008.
Au mai susținut că prevederile contractelor de muncă la nivel superior nu își au aplicabilitate, atâta timp cât există încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate. Mai, mult, la data de 21.04.2010, a fost înregistrat la Agenția pentru Prestații Sociale București actul adițional prin care la CCM la nivel de unitate a fost prelungit până la 31.01.2011, art. 30 alin. 1 stabilind că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Prin sentința civilă nr. 1842/29.05.2013, Tribunalul Iași a dispus:
A respins excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâte.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. Ș. contradictoriu cu pârâtele S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA și S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” SA - Sucursala de Transport Feroviar de Marfă Iași.
A obligat pârâtele să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar pentru perioada efectiv lucrată în intervalul 1.08._10, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, pentru perioada 01.08._10, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective.
A obligat pârâtele la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010.
A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, ce se impune a fi soluționată cu prioritate, față de prevederile art. 137 C. pr. civ., tribunalul a reținut că, în cazurile în care legea instituie o procedură prealabilă, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea acestei proceduri, contestatorul/reclamantul având obligația de a face dovada parcurgerii ei.
Mai mult, inadmisibilitățile sunt, de fapt, exemple de excepții procesuale ce au ca punct comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii lor. Deci noțiunea de inadmisibilitate vizează nu excepția, ci efectul spre care tinde aceasta, o anumită modalitate de respingere a cererii. Astfel, legiuitorul a prevăzut anumite situații în mod expres în care se poate vorbi de excepția inadmisibilității: ordonanța președințială, acțiunea în constatare prevăzută de art. 111 C. pr. civ.
Art. 6 Convenția EDO garantează dreptul de acces la o instanță în articolul 6 § 1: ,,Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile cu caracter civil (...)”. Din aceste considerente, a reținut prima instanță faptul că admiterea unei asemenea excepții ar constitui o încălcare a art. 6 CEDO, fiind un obstacol de drept, o limitare adusă dreptului de acces la justiție, motiv pentru care va respinge excepția inadmisibilității acțiunii.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a verificat, în primul, rând natura juridică a drepturilor bănești solicitate prin acțiunea introductivă, raportat la dispozițiile art. 160 C. muncii, conform cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. Instanța a reținut că sumele solicitate de reclamant au natură juridică salarială, această natură juridică fiind evidentă în cazul diferențelor salariale solicitate la punctul 1 al acțiunii, iar salariul suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv – prevăzut de art. 30 CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar – este tot un drept de natură salarială, fiind prevăzut în capitolul privind „Sistemul de Salarizare”. Prin urmare, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 101 C.pr.civ. și art. 268 al. 1 lit. c, respectiv e Codul muncii (forma în vigoare la momentul investirii instanței de judecată de către reclamanți), conform cărora termenul de prescripție este de trei ani în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de natură salarială. Raportat la cele mai sus reținute și verificând data promovării acțiunii introductive – 30.08.2012 – tribunalul a constatat că acțiunea a fost promovată anterior împlinirii termenului de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, motiv pentru care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fond, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, tribunalul a reținut că, în perioada de referință (august 2009 – 31.12.2010), reclamantul a fost în derularea unui contract individual de muncă cu societățile pârâte.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. a și b Codul muncii (forma în vigoare în anul 2009 și 2010), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații angajatorului în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel, respectiv pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități.
Potrivit disp. art. 243 alin. 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Tribunalul a reținut că la M.M.F.P.S. – D.M.P.S București a fost înregistrat, sub nr. 2584/04.06.2009, contractul colectiv de muncă încheiat între S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A și salariați. Potrivit disp. art. 30 alin. 1 din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2009 – 2010, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”, iar potrivit disp. art. 31 alin. 1, „criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6”. În anexa nr. 6 sunt prevăzute cazurile în care salariații nu beneficiază de salariul suplimentar.
Potrivit actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă înregistrat sub nr. 124/22.04.2010, prevederile art. 30 alin.1 nu se aplică în anul 2010.
Însă, potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. b) Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Verificând CCM la nivel superior unității, tribunalul a reținut că la M.M.S.S.E. – D.L.M. a fost înregistrat, sub nr. 2836/28.12.2006, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, în Anexa 4 a acestuia, fiind prevăzută și pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A București, ca unitate la care se aplică acest contract. Aplicabilitatea acestui contract a fost prelungită, prin Actul Adițional nr. 370/20.06.2008, pentru o perioadă de 48 de luni.
Potrivit disp. art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, „pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare, vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie din anul respectiv”.
Deși potrivit art. 272 C. muncii, sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, în cauză, pârâtele nu au făcut dovada că munca reclamantului nu ar fi fost ireproșabilă și nici că ar fi achitat salariul suplimentar aferent anului 2010.
Față de aceste considerente, instanța constată întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtelor la calcularea și plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale cuvenite în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2011, pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
Potrivit disp. art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta, contract ce se aplică și la nivelul pârâtei S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR MARFĂ” S.A. Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 a fost înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008.
Potrivit disp. art. 4 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, „prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2006 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic”.
În consecință, tribunalul a reținut că, pentru perioada în litigiu 01.08.2009 – 31.12.2010, salariul de bază minim brut lunar, corespunzător clasei 1 de salarizare, a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate la un nivel mai mic decât cel stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010.
Potrivit disp. art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii (forma în vigoare până la data de 29.04.2011), clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar potrivit disp. art. 238 alin. 1 din același act normativ, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior. De asemenea, potrivit disp. art. 243 alin. 1, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta. Dispoziții similare se regăseau și în art. 8 alin. 2, art. 11 alin. 1 lit. c și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
Pe cale de consecință, față de toate dispozițiile legale invocate, s-a reținut de către instanță că, indiferent de momentul de referință, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
De altfel, și în art. 41 alin. 3 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009 – 2010 se stipulează că „părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 40 pct. 3 lit. a, pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minim brute pentru fiecare categorie de salariați, vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 40, pct. 1 din prezentul contract colectiv de muncă”.
Or, în speță, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de angajator s-a stabilit un salariu de bază brut lunar aferent clasei 1 de salarizare la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, respectiv prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi.
În apărarea sa, pârâta a invocat dispozițiile sentinței civile nr. 625/M pronunțată la data de 10.05.2012 de Tribunalul B., prin care s-a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009 – 2010 încheiat la nivelul pârâtei S.N.T.F.M. CFR MARFĂ SA. Tribunalul a reținut însă că cele dispuse prin această sentință profită reclamantului deoarece, fiind constatată nulitatea absolută a unor clauze, acele clauze sunt considerate că nu au existat. Potrivit prevederilor art. 47 C. muncii ( forma în vigoare până la data de 29.04.2011) în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă la nivel superior.
În consecință, tribunalul a reținut că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. 3 lit. a și art. 42 alin. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, și că în mod greșit drepturile salariale cuvenite reclamanților pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010 au fost stabilite în funcție de salariul minim brut de 570 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și nu în funcție de salariul minim brut de 700 lei prevăzut în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (ramură transporturi), motiv pentru care va admite cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la a-i plăti drepturile bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar pentru perioada efectiv lucrată în intervalul 01.08._10, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, pentru perioada 01.08._10.
Referitor la actualizarea cu indicele de inflație, tribunalul a reținut că actualizarea cu rata inflației a drepturilor salariale (diferențe salariale pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010 și salariu suplimentar 2010) cuvenite reclamantului și acordate prin prezenta hotărâre reprezintă o despăgubire pentru devalorizarea monedei naționale, indicele de inflație reprezentând un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen specific economiei de piață, prin intermediul căruia se măsoară gradul de depreciere a valorii banilor aflați în circulație, aduși astfel la actuala lor putere de cumpărare.
Prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și până la data plății efective a sumei datorate, actualizarea constituind o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor. Pe cale de consecință, pentru asigurarea respectării principiului restitutio in integrum, tribunalul a acordat sumele datorate în cuantum actualizat cu rata inflației de la data scadenței până la data plătii efective
Potrivit art. 161 alin.4 din Codul muncii neplata salariului poate determina obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului adus salariatului. Conform art. 269 C. muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Totodată, art. 1088 cod civil (forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune) prevede că la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare cuprind dobânda legală care se cuvine creditorului, fără ca acesta să fie ținut a justifica vreo pagubă. Pe de altă parte, prin neplata la termen a creanțelor salariale reclamantul a suferit un prejudiciu, această daună putând fi remediată doar prin acordarea de dobândă legală corespunzătoare perioadei în care acesta a fost lipsit de salariul majorat, respectiv de salariu suplimentar.
În baza dispozițiilor legale anterior citate, s-a constatat justificat dreptul reclamantului de a primi daunele interese pentru neplata drepturilor de natură salarială acordate prin prezenta hotărâre sub forma dobânzii legale, calculate de la data scadenței până la data plății efective.
Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, s-a dispus respingerea motivat de faptul că dovada care a fost prezentată ca înscris care atestă plata, respectiv chitanța, nu are indicat numărul de dosar, respectiv numărul de dosar din care a fost disjunsă prezenta cauză, care să permită verificare faptului că onorariul avocațial a fost încasat pentru asistența juridică acordată în prezentul litigiu.
Prin încheierea nr. 375/03.09.2013, Tribunalul Iași a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței civile 1842/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași în_, în sensul că alineatul al patrulea al dispozitivului va avea următorul cuprins: ,,Obligă pârâtele la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010, actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective”, în loc de „Obligă pârâtele la plata către reclamant a salariului suplimentar aferent anului 2010”.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, deși prin completare la acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumelor solicitate prin acțiunea introductivă în cuantum actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective, iar instanța a considerat întemeiate aceste capete de cerere dispunând obligarea pârâtelor la plata sumelor solicitate, în conținutul dispozitivului s-a omis să se menționeze pentru cel de la doilea capăt de cerere faptul că salariul suplimentar pentru anul 2010 se acordă actualizat cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective.
Împotriva sentinței civile nr. 1842/29.05.2013 au declarat recurs pârâtele SNTFM „CFR Marfă” SA – Sucursala M. și SNTFM „CFR Marfă” SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurenta SNTFM „CFR MARFĂ” SA - Sucursala M., în nume propriu și în numele SNTFM „CFR MARFĂ” SA București, susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât tribunalul a acordat diferențe salariale pornind de la minimul de 700 lei prevăzut în CCM la Nivel de R. Transporturi cu aplicarea coeficienților de ierarhizare din CCM la nivel de unitate, deși Anexa 1 la CCM încheiat la nivel de unitate SNTFM CFR Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare, a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Astfel, prin sentința civilă nr. 625/M/ 08.05.2012, Tribunalul B. a constatat definitiv și irevocabil nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfă SA.
Ca atare, susține recurenta, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
D. fiind că Anexa 1 la CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut, susține recurenta că nu există grila cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat el în contractul individual de muncă.
De asemenea, susține recurenta, în CCM Unic la nivel de R. Transporturi sunt prevăzuți coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că, aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, ar însemna ca salariații din cadrul CFR Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să solicite aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți, făcând abstracție de celelalte clauze. Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfă să fie de 1.400 lei, raportat la coeficientul de ierarhizare 2 pentru funcții ce presupun studii superioare.
În plus, susține recurenta, invocând art. 37 din Codul muncii, salariul este un drept de natură consensuală și supus negocierii; ori, atât timp cât pentru perioada 2009-2010 a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei, este evidentă lipsa de temei a cererii reclamantului.
Ca urmare, se solicită a se constata că drepturile cuvenite reclamantului au fost plătite în mod corespunzător, în temeiul contractului colectiv de muncă și contractului individual de muncă.
Pe de altă parte, susține recurenta, CFR Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010.
Mai mult, în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Astfel, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), acest argument fiind susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, care dispun imperativ ,,Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. "
Concluzionează recurenta că motivarea instanței de fond este în contradicție cu realitatea și cu prevederile contractelor colective și individuale de muncă, având în vedere că pentru întreaga perioada pentru care se solicită aceste drepturi nu există temeiul juridic, contractele colective de muncă nestabilind coeficienți de ierarhizare ai claselor de salarizare, iar CFR Marfă SA a acordat fiecărui salariat un salariu de bază minim brut de peste 749 lei, nivel superior salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată pentru toată perioada 2009-2010, conform legii.
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2010, se susține că în mod greșit a fost acordat de prima instanță, în condițiile în care, prin actul adițional din 21.04.2010, partenerii sociali au hotărât că salariul suplimentar nu se acordă pentru anul 2010.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea în totalitate a acțiunii, precum și restituirea sumelor încasate de reclamant în baza sentinței atacate.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
În motivarea recursului său, recurenta SNTFM „CFR MARFĂ” SA București susține că prima instanță, deși a constatat intervenția prescripției de 3 ani în ceea ce privește solicitările reclamantului, a obligat în mod greșit societatea la acordarea diferențelor salariale pentru perioada 01.08._09, raportat la data introducerii acțiunii, respectiv 04.09.2012.
Mai mult, consideră recurenta, în mod greșit instanța de fond a asimilat aceste ajutoare materiale drepturilor salariale, fără a avea în vedere definiția salariului dată de Codul muncii prin art. 159 alin. 1 și împrejurarea că acțiunea se întemeiază pe prevederile contractului colectiv de muncă.
Astfel, susține recurenta, drepturile salariate au la bază exclusiv munca depusă de salariați, ori prin contractele colective de muncă se acordă drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci doar exclusiv în baza altor drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Deci, pentru drepturile salariale termenul de prescripție este de 3 ani, iar pentru alte drepturi și obligații ce decurs din raporturile de muncă, prevăzute în concret și efectiv în cuprinsul contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție este de 6 luni.
A interpreta altfel ar însemna că prevederile art. 268 lit. e din Codul muncii sunt golite de conținut și inaplicabile, dacă se admite că termenul de 3 ani esteaplicabil în toate situațiile când se promovează acțiuni ce au ca obiect plata unor drepturi bănești.
Susține recurenta și că în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind acordarea diferențelor salariale, fără a avea în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 652/M/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul B..
În aceste condiții, recurenta susține că, în fapt, prin soluția pronunțată, instanța de fond a acordat reclamantului un salariu mai mic decât a beneficiat, întrucât prin sentința Tribunalului B. s-a constatat și nulitatea absolută a coeficienților de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății; astfel, societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare negociați și nici un nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfă să fie de 1.400 lei, coeficientul maxim de ierarhizare prevăzut de acest contract fiind 2, pentru funcții ce presupun studii superioare.
Or, aplicarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, referitoare la salariul minim brut de bază, nu poate însemna preluarea doar a unuia dintre elementele de calcul, făcându-se abstracție de reglementarea de ansamblu a clauzelor contractuale.
În realitate, reclamantul dorește aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă, ceea ce echivalează cu lex tertia și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Susține recurenta și că în mod greșit instanța de fond a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, fără a avea în vedere prevederile din CCM, considerând că aceasta nu reprezintă o condiție obligatorie.
Astfel, atunci când legea (contractul) oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „arbitru” - comisiile mixte patronat sindicate - nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție, nefiind în prezența unor jurisdicții de genul celor avute în vedere de art. 21 alin. 4 din Constituție, întrucât părțile au stabilit ca mai întâi să se încerce soluționarea pe cale amiabilă și ulterior, în situația în care nu se pot înțelege pe această cale, să se adreseze instanței.
Prin negarea acestei prevederi contractuale, consideră recurenta că instanța de fond a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă, stabilind, în mod arbitrar, care clauze se aplică și care nu.
În consecință, se solicită a se constata că acțiunea a fost prematur introdusă.
Mai arată recurenta că, potrivit art. 24 alin. 7(3) din Legea 130/1996, în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective. Or, în prezenta cauză, organizația sindicală, în calitatea sa de reprezentantă a salariaților, dar și ca parte interesată privind renegocierea clauzei din contract (coeficienți și salariu de baza minim brut), nu au făcut dovada unei astfel de cereri.
În plus, susține recurenta, prin art. 37 din Codul muncii, se dispune că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă". Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010, a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat, este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.
În fapt, consideră recurenta că acțiunea de față are ca obiect o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ceea ce este inadmisibil.
CFR Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr. 79/2008, iar în aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010. Se invocă prevederile art. 2(1) din HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, art. 1 lit. d, art. 27 și art. 30 din Legea nr. 329/2009.
Față de cele arătate, consideră recurenta că a calculat și a plătit în mod corect drepturile salariaților, respectând fondul de salarii aferent personalului angajat, fond ce a fost stabilit prin bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâri de guvern.
În ceea ce privește salariul suplimentar, susține recurenta că în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2009, fără a reține că, potrivit art. 30 din CCM 2009-2010 ,,din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar".
Ori, în contextul în care unitatea nu a avut buget de venituri și cheltuieli și nu a avut venituri corespunzătoare, înregistrând pierderi, precum și plăți restante față de bugetul de stat, etc., nu exista obligația plății salariului suplimentar.
Mai arată recurenta că această clauză contractuală - din veniturile realizate - a fost pusă în acord cu dispozițiile OUG nr. 81/1997 pentru reglementarea plății celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care de regulă, se acorda la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare, au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, nu au dreptul de a plăti, la finele anului, premiul anual, al 13-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.
În plus, susține recurenta, nu este necesar doar ca în contractul colectiv de muncă să se prevadă acordarea unor drepturi suplimentare, de natura celor aflate în litigiu în cauză, ci trebuie să existe și resurse financiare pentru alocarea efectivă a acestora, condiție care, în situația de față, nu este îndeplinită.
Mai mult, consideră recurenta și că în mod greșit prima instanță a admis solicitarea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010, fără a avea în vedere, în principal, dispoziția convențională expresă, prevăzută prin act adițional, referitoare la inaplicabilitatea prevederii art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010.
În consecință, se solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului, precum și întoarcerea executării, conform art. 404 ind. 1 Cod proc. civ.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 8, 9 și 304 ind. 1 Cod procedură civilă.
Împotriva încheierii nr. 375/03.09.2013 a declarat recurs pârâta SNTFM „CFR Marfă” SA București, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Susține recurenta că în mod greșit a fost admisă cerere de îndreptare a erorii materiale, în condițiile în care, așa cum a menționat chiar instanța în motivare, este vorba despre o omisiune cu privire la capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective, a salariului suplimentar eferent anului 2010, aplicabile fiind dispozițiile 281 ind. 2 Cod proc.civ., astfel încât instanța de fond trebuia să analizeze dacă cererea a fost formulată în termen.
Pe fondul cererii, susține recurenta, în mod greșit instanța de fond a obligat-o și la plata dobânzii legale întrucât, în principiu, dobânda legală cuprinde și rata inflației, neputând fi cumulate, întrucât ar însemna să se repare de două ori același prejudiciu.
În plus, susține recurenta, pretențiile reclamantului nu sunt de natură salarială, neexistând o întârziere a plății salariului sau o neplată a acestuia, pentru a putea solicita o despăgubire, în înțelesul art. 166 alin. 2 din Codul muncii.
Ca urmare, se solicită admiterea recursului și respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 8, 9, 304 ind. 1 Cod proc.civ.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi, ci doar practică judiciară.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursurile declarate de pârâtele SNTFM „CFR MARFĂ” SA - Sucursala M. și SNTFM „CFR MARFĂ” SA București împotriva sent. civ. nr. 1842/20.05.2013 sunt fondate, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru diferența dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, se constată că este întemeiată pentru perioada 01.08._09.
Potrivit art. 283 din Codul muncii ,,(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:… c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate...”
Prin urmare, acest termen are în vedere toate acțiunile prin care se solicită plata de drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora: contract individual de muncă, contract colectiv de muncă sau alte dispoziții legale, în timp ce termenul reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii privește neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale.
În speță, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtelor la plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a) din Contractul Colectiv de Muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2009-2010 și drepturile salariale efectiv plătite pentru perioada 01.08.2009 – 31.12.2010.
Fiind vorba despre diferențe de drepturi salariale, sunt aplicabile prevederile art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, așa cum a reținut și prima instanță.
Însă, față de aceste prevederi, în mod greșit tribunalul a reținut că acțiunea este formulată în termenul de prescripție de 3 ani, în condițiile în care, deși se solicită drepturi salariale începând cu data de 01.08.2009, cererea de chemare în judecată a fost depusă la instanța de fond la data de 30.08.2012 (așa cum rezultă din verificările efectuate în dosarul inițial, nr._, din care s-a disjuns prezenta cauză și cum a reținut chiar prima instanță).
Prin urmare, cererea reclamantului privind plata diferenței dintre drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei este prescrisă extinctiv pentru perioada 01.08._09, prima instanță aplicând greșit prevederile art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii.
2. În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, Curtea reține că în mod corect tribunalul a respins-o, întrucât această procedură este prevăzută în CCM ca o condiție potestativă, „vor încerca”, convenția încheiată între părți neprevăzând că procedura prealabilă de sesizare a comisiei mixte este obligatorie. Pentru identitate de rațiune, neexistând o obligație impusă prin CCM a fi exercitată într-un anumit termen, nu se poate reține nici că acțiunea reclamantului este prematur introdusă.
3. În ceea ce privește salariul de bază minim brut în funcție de care să se calculeze drepturile salariale, Curtea reține că, în esență, recurentele au susținut că este aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, întrucât reprezintă rezultatul negocierii între partenerii sociali, și nu contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe care reclamantul își fundamentează pretențiile admise de către instanță.
Curtea de Apel constată că prima instanță a apreciat judicios prevederile art. 241 și art. 243 Codul muncii, coroborat cu art. 11 alin. 1 lit. c din Legea 136/1996 (dispoziții în vigoare în perioada de referință), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale negociate din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură. Ca atare nu se aduce atingere prevederilor art. 37 din Codul muncii, contractul la nivel de ramură reprezentând rezultatul exercitării autonomiei de voință a partenerilor sociali între care se încheie, conform dispozițiilor art. 236 alin. 4 din Codul muncii (în vigoare în perioada de referință).
În speță, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, ale cărui efecte au fost invocate de intimatul-reclamant, a fost încheiat între reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe.
Potrivit art. 13 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, act normativ în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, părțile au obligația să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate; în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelul ramurilor de activitate, unitățile componente ale acestora se stabilesc si se precizează de către părțile care negociază contractul colectiv de muncă, cu respectarea prevederilor prezentei legi.
În aplicarea acestor dispoziții legale, reprezentanții patronilor din activitățile de transporturi și conexe și reprezentanții salariaților din activitățile de transporturi și conexe au prevăzut, în art. 123 pct. 1 din contractul colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi pe care l-au încheiat, că acesta produce efecte „în toate unitățile nominalizate în anexa 5”.
Examinând anexa nr. 5 la contract, se constată că, la poziția nr. 2 este nominalizată SNTFM CFR MARFĂ SA – BUCUREȘTI printre unitățile beneficiare ale clauzelor contractuale, deci Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010 produce efecte pentru toți salariații recurentelor, potrivit art. 123 pct. 1 din contract și art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare în perioada 2009-2010.
În ceea ce privește concursul între efectele contractelor colective de muncă încheiate la diferite niveluri, se reține, de principiu, că aplicarea contractelor colective de muncă încheiate la niveluri inferioare (contractele colective de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de unitate), nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă încheiat la un nivel superior (contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi), așa cum consideră recurentele, dacă aceste contracte colective conțin clauze ce stabilesc drepturi la niveluri diferite.
Astfel, potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Intimatul-reclamant și-a întemeiat acțiunea pe clauza cuprinsă în art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, care își produce efectele pentru toți salariații încadrați la recurente, deoarece prevede drepturi la un nivel superior celor prevăzute prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Astfel, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, respectiv muncitori, personal administrativ încadrat pe funcții, personal de specialitate încadrat pe funcții și personal încadrat pe funcții.
Potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Art. 41 alin. 3 lit. b prevede că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct. (1).
Așadar, prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, părțile aveau obligația să stabilească salariile de bază minime brute, pentru fiecare categorie de salariați, prin aplicarea coeficienților minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010, cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de transporturi stabilit prin art. 41 alin. 3 lit. a din același contract.
Evident că părțile implicate în negocierea contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mare de 700 lei, însă, față de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 130/1996, nu puteau stabili un salariu de bază minim brut mai mic de 700 lei, așa cum a procedat recurenta SNTFM CFR MARFĂ SA, la care să se aplice coeficienții minimi de ierarhizare de la art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010.
În aceste condiții, intimatul-reclamant putea solicita aplicarea directă a prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, deci acțiunea formulată, având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale, pentru perioada în care acest contract și-a produs efectele, este întemeiată, așa cum corect a reținut și instanța de fond.
Nu poate fi reținut motivul invocat de recurente în sensul că Anexa 1 la CCM încheiat la nivel de unitate SNTFM CFR Marfă SA, care stabilește coeficienții de ierarhizare, a fost anulată prin sentința civilă nr. 625/M/08.05.2012 a Tribunalului B..
Într-adevăr, prin această sentință, definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea absolută a Anexei 1 la Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfă SA, însă, din motivarea sentinței, se reține că tocmai stabilirea – prin această anexă - a salariului minim brut pentru clasa 1 de salarizare sub 700 lei (așa cum impuneau dispozițiile art. 43 pct. 3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010) atrage incidența dispozițiilor art. 24 alin. 1 din Legea 130/1996, respectiv nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 8 din Legea 130/1996.
Nu se poate reține nici critica recurentelor conform căreia aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de R. Transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfă să fie de 1.400 lei, raportat la coeficientul de ierarhizare 2 pentru funcții ce presupun studii superioare, iar aplicarea cumulată a dispozițiilor celor mai favorabile din ambele contracte colective de muncă echivalează cu lex tertia și încălcarea algoritmului de calcul convenit de partenerii sociali în cadrul negocierilor purtate la cele două niveluri.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, art. 41 alin. 1 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010 stabilește coeficienții minimi de ierarhizare, de la 1 la 2, pe categorii de salariați, iar potrivit art. 41 alin. 2, coeficienții minimi de ierarhizare de la alin. (1) se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a).
Aceasta nu înseamnă că părțile nu puteau prevedea în contractele colective de muncă alți coeficienți de ierarhizare – evident, mai favorabili salariaților -, însă aceștia se impuneau a fi aplicați cel puțin la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stabilit prin art. 41 alin. (3) lit. a), așa cum impunea norma convențională, negociată de părțile acestui contract colectiv de muncă, dar și norma legală menționată mai sus, respectiv art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996.
Ca atare, nu poate avea loc o reducere a drepturilor salariale cuvenite intimatului - reclamant prin aplicarea prevederilor art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008- 2010, întrucât salariul de bază minim brut de 700 lei este prevăzut ca bază de la care trebuiau pornite negocierile, corespunzător, evident, clasei 1 de salarizare.
Astfel, salariul de bază minim brut de 700 lei se va aplica în raport cu clasa de salarizare în care este încadrat reclamantul și coeficientul de ierarhizare stabilite prin contractul individual de muncă și/sau contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, conform algoritmului de calcul convenit: S=Sclasa1xK.
Nu poate fi primit nici argumentul conform căruia caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (Hotărâre de Guvern), din moment ce Legea nr. 130/1996 – aplicabilă în perioada de referință – impunea o anumită conduită partenerilor sociali (respectiv aceea de a nu prevedea clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior); ori, este știut că legea este un act juridic cu forță superioară tuturor celorlalte acte normative, inclusiv hotărârilor de guvern.
De asemenea, instanța de control judiciar reține că această clauză din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2008, HG 532/2008, HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentelor - pârâte de acordare a salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, susținerile acestora privind nerealizarea unor venituri suficiente, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente perioadei de referință.
În ceea ce privește salariul suplimentar pe anul 2010, prima instanță a reținut ca temei de drept al admiterii cererii reclamantului dispozițiile art. 30 din Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, prelungit până la 31.01.2011, precum și dispozițiile art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010.
În primul contract, la art. 30 alin. 1 se prevede: „Pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Ori, același drept este prevăzut și în art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate SNTFM ,,CFR Marfă” SA pe anii 2009-2010, potrivit căruia „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”.
Însă, potrivit dispozițiilor actului adițional la Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 înregistrat sub nr. 124/22.04.2010, salariul suplimentar prevăzut la art. 30 alin. 1 nu se acordă în anul 2010.
Aceasta nu înseamnă că părțile au prevăzut în CCM la nivel de unitate drepturi inferioare celor din CCM la nivel de grup de unități, pentru a fi incidente disp. art. 8 din Legea 130/1996. Dimpotrivă, dreptul la salariul suplimentar prevăzut în CCM la nivel de unitate este identic cu cel prevăzut în CCM la nivel de grup de unități, doar că părțile contractante au stabilit că, în perioada 01.01.2010 – 31.12.2010, prevederile contractuale referitoare la acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic nu se aplică.
În conformitate cu dispozițiile art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data încheierii actului adițional menționat anterior), clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Ca atare, dând eficiență autonomiei de voință a partenerilor sociali, Curtea de Apel constată neîntemeiată pretenția reclamantului de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar pentru anul 2010.
În ceea ce privește întoarcerea executării solicitată de recurente, Curtea de Apel constată că nu s-a făcut dovada executării integrale a sentinței instanței de fond, astfel încât nu se poate dispune repunerea părților în situația anterioară și întoarcerea executării pentru perioada 01.08.2009 – 29.08.2009, pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respectiv pentru salariul suplimentar aferent anului 2010, pentru care s-a respins cererea reclamantului.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâta SNTFM „CFR Marfă” SA București împotriva încheierii nr. 375 din 03.09.2013, Curtea de Apel constată că este fondat, impunându-se a fi admis.
Astfel, cererea formulată de reclamant nu este una de îndreptare a erorii materiale, întemeiată pe disp. art. 281 alin. 1 Cod proc.civ., privind ,,erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri”, ci este o cerere de completare a hotărârii întemeiată în drept pe art. 281 ind. 2 alin. 1 Cod proc.civ., vizând omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere accesoriu, respectiv cel privind actualizarea salariului suplimentar pe anul 2010 cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și plata dobânzii legale BNR calculate de la data scadenței până la data plății efective.
Ori, tocmai împrejurarea că este o cerere accesorie capătului de cerere principal, privind obligarea pârâtelor la plata salariului suplimentar aferent anului 2010, conduce la respingerea acesteia ca urmare a respingerii, ca neîntemeiată, a pretenției reclamantului de obligare a pârâtelor la plata salariului suplimentar pentru anul 2010.
Ca urmare, față de toate considerentele expuse, constatând că este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, Curtea de Apel, în baza disp. art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod proc.civ., va admite recursurile declarate de pârâte și va modifica în parte sentința atacată, în sensul că va admite excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de acestea și, pe cale de consecință, va respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la achitarea diferențelor de drepturi salariale dintre salariile calculate în raport cu salariul de bază minim brut lunar de 700 lei, conform art. 41 alin. 3 lit. a din CCM Unic la nivel de R. Transporturi 2008-2010 și cele efectiv primite, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, pentru intervalul 01.08._09, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate, care nu contravin prezentei decizii.
În baza disp. art. 312 alin. 1, 2, 3, cu referire la art. 304 pct. 9 Cod proc.civ., Curtea de Apel va admite recursul declarat de pârâta SNTFM „CFR Marfă” SA București împotriva încheierii nr. 375 din 03.09.2013 a Tribunalului Iași, încheierii pe care o va modifica în tot, în sensul că va respinge cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâtele SNTFM „CFR MARFĂ” S.A. - Sucursala M. și SNTFM „CFR MARFĂ” S.A. București, împotriva sentinței civile nr. 1842/29.05.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâte și, în consecință:
Respinge cererea reclamantului privind obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești reprezentând diferența dintre salariile cuvenite lunar, inclusiv sporurile de care a beneficiat acesta, calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 lei, și salariile efectiv plătite, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală la data plății efective, pentru perioada 01.08.2009 – 29.08.2009, pe excepția prescripției dreptului la acțiune.
Respinge cererea reclamantului privind acordarea salariului suplimentar aferent anului 2010.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate ce nu contravin prezentei decizii.
Admite recursul declarat de pârâta SNTFM „CFR MARFĂ” SA București împotriva încheierii nr. 375 din 03.09.2013 a Tribunalului Iași, încheiere pe care o modifică în tot:
Respinge cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.11.2013.
Președinte, C. B. | Judecător, G. P. | Judecător, N. C. M. |
Grefier, E. G. |
Red./Tehnored. M.N.C.
06.12.2013 - 02 ex.
Tribunalul Iași – C. G.
| ← Conflict de muncă. Decizia nr. 549/2013. Curtea de Apel IAŞI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1186/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
