Conflict de muncă. Decizia nr. 129/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 129/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 25-01-2013 în dosarul nr. 13664/99/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 129/2013
Ședința publică de la 25 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. P.
Judecător S. P.
Judecător A. C. S.
Grefier I. P.
S-a luat spre examinare recursul formulat de către S. C. Marfă S.A.- Sucursala M. împotriva sentinței civile nr. 2036 din 25.07.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, intimată fiind C. L., cauza având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura viciată cu recurenta S. C. Marfă S.A.- Sucursala M., pe dovada de citare cu aceasta nu este indicat numele primitorului citației.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul este la prim termen; s-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța constată recursul formulat în termen și motivat.
Având în vedere că pe dovada de citare cu recurenta S. C. Marfă S.A.- Sucursala M. există menționate . numărul actului de identitate a primitorului citației, calitatea și semnătura acestuia, constată procedura legal îndeplinită.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iași sub nr._ la data de 31.10.2011 reclamanta C. L. în contradictoriu cu pârâta S. „C. Marfă” S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor drepturi bănești: salariul suplimentar pentru anii 2008 si 2009, echivalent cu salariul de baza de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acorda, drepturi salariale prevăzute la art. 30 din contractele colective de munca ale S. C. Marfa SA valabile pe anii 2007-2008 (prelungit prin acte adiționale) si 2009-2010; ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. pe anii 2008 si 2009, echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, în baza prevederilor din Contractul colectiv de muncă al S. C. Marfa SA ; premierea pentru Ziua Feroviarilor pentru anul 2009 – echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare în baza CCM; ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de Paste pentru anul 2009 – echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare, în baza prevederilor din CCM; contravaloarea bonurilor de masă neeliberate începând cu luna aprilie 2009, în echivalentul zilelor lucrătoare prestate de fiecare salariat de înmulțit cu 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă.
În motivarea acțiunii s-a arătat că toate pretențiile formulate reprezintă drepturi salariale. Astfel, potrivit prevederilor art.7 din Contractul colectiv de muncă, în vigoare, salariul cuprinde:salariul de bază, sporurile la salariul de bază, adaosurile și premiile. Reglementarea nu contravine art. 38 din Contractul colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008 la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 potrivit căruia termenul de salariu reprezintă retribuția muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă și cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri.
Potrivit prevederilor art. 32 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, înregistrat la Direcția de muncă și protecție socială a municipiului București sub nr. 1625/29.03.2007, prelungit cu act adițional înregistrat la Direcția de muncă și protecție socială a municipiului București sub nr.2093/08.04.2008 și din Contractul colectiv de muncă pentru anii 2009-2010 înregistrat la Direcția de muncă și protecție socială a municipiului București sub nr.2584/04.06.2009, pârâta s-a obligat ca pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic,să plătească salariaților un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Prin art. 64 din Contractul colectiv de muncă, pârâta s-a obligat la premierea salariaților cu un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare pentru „Ziua feroviarilor" precum și pentru sărbătorilor de P. și de C. reprezentând un salariu de bază la nivelul clasei unu de salarizare;
Părțile contractante au mai convenit, la art. 74 din Contractul colectiv de muncă, ca salariații să beneficieze de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, potrivit procedurilor de acordare și de calcul stabilite prin Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, Norma din_ de aplicare a legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, aprobată prin HG nr. 5/1999 și Ordinul nr. 161/2009 privind stabilirea valorii nominale indexate a unui tichet de masa pentru semestrul I 2009.
Pârâta nu a onorat nici una dintre obligațiile contractuale asumate prin contractele colective de muncă astfel că datorează, cu titlu de daune, salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009, respectiv 2 salarii de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă premiile pentru Ziua Feroviarilor, premiul de Paști si C. aferent anului 2009, respectiv 2008 precum și tichetele de masă începând cu luna aprilie 2009
Având în vedere devalorizarea monedei naționale de la data scadenței drepturilor salariale și până la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată cât și perspectiva devalorizării acesteia în continuare, s-a solicitat si obligarea pârâtei la indexarea cu rata inflației.
În drept au fost invocate dispozițiile art.7, 32 (30), 64 și 74 din Contractele colective de muncă aplicabile perioadelor pentru care s-au solicitat despăgubirile în echivalentul drepturilor salariale neachitate; art.38 și 43 din Contractul colectiv de muncă nr.722/24.01.2008 la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010;142/1998, Norma din_ de aplicare a legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masa, aprobată prin HG nr.5/1999 și Ordin nr.161/2009 privind stabilirea valorii nominale indexate a unui tichet de masa pentru semestrul I 2009; Codul muncii, art.40 alin 2, 236, 242, art.283 lit. c, art.41 alin 5 din Constituția României, Legea 62/2011 – legea dialogului social.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției s-a arătat faptul că soluționarea unui conflict de munca in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut la art. 268 alin 1 lit. e din Codul Muncii este aplicabil in toate cazurile in care se solicita executarea unor clauze din CCM, cu excepția acelor clauze care reglementează drepturi salariale ce sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
In cazul de fata, reclamanta a solicitat executarea unor clauze din CCM, care nu pot fi incluse in sintagma „drepturi salariale". Din categoria drepturilor salariale fac parte doar acele sume de bani care formează conținutul juridic al noțiunii de salariu si care, conform art. 160 codul muncii cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum si alte adaosuri. Este adevărat ca dispozițiile Codului Muncii permit si acordarea către angajat a altor drepturi bănești sau de alta natura dar care nu fac parte din salariu si care conform art. 229 Codul muncii vor fi stipulate in CCM.
Daca legiuitorul ar fi dorit ca orice suma de bani primita de angajat să facă parte sau sa fie considerate drepturi salariale, atunci le-ar fi reglementat in Titlul IV intitulat SALARIZAREA sau ar fi definit altfel noțiunea de salariu. Prin urmare, drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar daca sunt prevăzute sub forma băneasca, nu fac parte din categoria drepturilor salariale.
Având in vedere data la care se acorda drepturile in discuție si data sesizării instanței s-a solicitat admiterea excepției.
Mai mult decât atât, o regula de interpretare logica a textelor de lege prevede faptul ca unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă, ori atât timp, cat art. 268 alin 1 lit. e din Codul muncii prevede ca sunt supuse termenului de prescripție de 6 luni acțiunile prin care se invoca "neexecutarea contractului colectiv de munca sau a unor clauze din acesta", fără sa se facă nici o distincție, rezulta ca termenul de 6 luni este aplicabil pentru orice drept de orice natura (băneasca sau de alta natura), acordat angajatului printr-un astfel de contract. Prin urmare, orice drept prevăzut in contractele colective de munca, daca nu este de natura salariala, este supus termenului de 6 luni.
În ceea ce privește contravaloarea tichetelor de masa s-a arăta că in baza dispozițiilor legale in vigoare, in speța Legea 142/1998, privind acordarea tichetelor de masa "salariații din cadrul societăților comerciale, regiile autonome si din sectorul bugetar, precum si din cadrul unității cooperatiste si al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal, prin încheierea unui contract individual de munca, denumite in continuare angajator, pot primi o alocație individuala de hrana, acordata sub forma tichetelor de masa, suportata integral pe costuri de angajator".
In consecința, art. 1 prevede acordarea tichetelor de masa daca sunt îndeplinite doua condiții cumulative: existenta unui contract individual de munca si capacitatea angajatorului de a suporta costurile tichetelor de masa. In acest sens s-a pronunțat si înalta Curte de Casație si Justiție prin decizia nr. 14/18.02.2008 prin care a statuat ca "aceste beneficii nu reprezintă un drept ci o vocative ce se poate realiza doar in condițiile in care angajatorul are prevăzut in buget sume cu aceasta destinație..." Interpretarea art. 1 data atât de jurisprudența cat si de practica judiciara, a adoptat un raționament logic, corect, in sensul ca a reținut ca din analiza, textului invocat reiese cu claritate faptul ca nu se stabilește in sarcina angajatorului o obligație, ci doar o posibilitate ce se poate realiza sau nu in funcție de dispozițiile hotărârii de guvern adoptate cu privire la aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli.
Conform HG nr.28/2010 privind aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli pe anul 2009 al Societății Naționale de Transport Feroviar de Marfă - C. Marfa S.A. in capitolul Cheltuieli totale, lit. d - Cheltuieli cu personalul este bugetara suma de 7.381.000 lei pentru cheltuieli cu tichetele de masa. Aceasta valoare a reprezentat contravaloarea tichetelor de masa acordate in trimestrul I 2009, respectiv 22 tichete/luna/salariat, iar începând cu luna aprilie 2009 nu s-a mai prevăzut o alocare bugetara pentru alocarea tichetelor de masa. Pentru anul 2010, date fiind condițiile de piața existente si contracția economica înregistrata la nivel național, presiunea pe indicatorii economico - financiari a continuat, societatea înregistrând pierderi financiare importante. Astfel, a fost necesara adoptarea unor masuri de restructurare si reorganizare care au culminat cu disponibilizarea unui număr semnificativ de angajați (peste 35%), situație a cărei notorietate nu poate fi infirmata.
In plus, scopul bonificației sub forma tichetului de masa îl constituie asigurarea unui venit suplimentar prin suportarea pe costuri de către angajator a mesei sau produselor alimentare ce constituie hrana angajatului pentru o anumita zi. Prin art. 6 alin. 5 din aceeași lege se interzice acordarea unui rest de bani la tichetul de masa, recunoscând statutul acestuia de hârtie de valoare nominala, nefungibila, emisa cu scop bine determinat, interzicându-se compensarea prin acordarea sumei respective de bani. In acest sens, art.9 instituie obligația salariatului sa restituie angajatorului, la linele fiecărei luni, precum si la încetarea contractului individual de munca, tichetele de masa neutilizate. Legea este de stricta interpretare si nu se poate deroga de ia prevederile exprese in ceea ce privește acordarea, scopul si utilizarea tichetelor de masa ca bonuri valorice.
În ceea ce privește acordarea salariului suplimentar, textele relevante acordării acestuia sunt cuprinse in art. 30 din CCM si au următorul conținut: " (l)Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv”. Ori, în cuprinsul art.30, alin. l din CCM încheiat la nivel de unitate pe anii 2008 si 2009 este stipulata posibilitatea personalului societății în condițiile unei munci ireproșabile desfășurata într-un an calendaristic de a primi un salariu suplimentar, ceea ce nu echivalează cu o obligație. Chiar daca prevederea stabilește modalitatea de constituire a fondului de salarii pentru acordarea acestui salariu suplimentar, angajatorul nu este obligat la acordarea acestuia. Deși contractul colectiv de munca indiferent de nivelul la care este încheiat are forța unei legi între părțile contractante, este important ca acest act sa fie interpretat prin prisma termenilor în care a fost redactat deoarece aceștia sunt cei care pun în evidenta voința reala a pârtilor contractante. Terminologia utilizata la redactarea acestui text este cea care stabilește doar o facultate, o posibilitate de acordare a unui salariu suplimentar ( poate primi).
In plus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar specificându-se una dintre condițiile in care posibilitatea primirii acestui salariu devine drept efectiv, respectiv, obținerea unor venituri si constituirea din acestea a unui procent de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar. Exprimarea folosita de părți trebuie interpretata din perspectiva teleologica (prin raportarea acestora la rațiunea avuta in vedere de parți), pornind chiar de la termenii folosiți in cuprinsul contractului. Aceste trimiteri trebuie corelate insa cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale si cu principiile evidentelor contabile ale acestora. Astfel ar fi absurd sa se interpreteze ca intenția părților a fost, ca indiferent de circumstanțe, din veniturile obținute societatea sa aloce un procent de maxim 10%, pentru plata acestor salarii suplimentare.
S. C. Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, subscrisei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri si cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 si 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 si HG 311/2010.
Având in vedere cele expuse, interpretarea corecta si legala ce poate fi data art 30 din CCM-urile in discuție, este in sensul ca dreptul la acordarea salariului suplimentar este afectat de condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
In speța, aceasta condiție nu este îndeplinita întrucât așa cum reiese din declarațiile fiscale, societatea nu a mai înregistrat nici un fel de profit in ultimii ani, ci dimpotrivă a avut pierderi si datorii la bugetul de stat.
Aceeași situație există în ceea ce privește ajutorul material cu ocazia sărbătorilor de C. si Paste dat fiind faptul ca cele doua capete de cerere sunt întemeiate pe același articol din CCM, respectiv art. 64. Acest sprijin financiar s-a stabilit prin contract a fi acordat în anumite condiții, o primă condiție fiind aceea că se pot acorda numai în momentul existentei unei decizii a Consiliului de Administrație, în urma analizei indicatorilor financiar-economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social. Dacă aceste sume ar fi asimilate veniturilor salariate, ele trebuie să reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, bazat pe principiul reciprocității și echivalenței prestațiilor, ori, aceste drepturi nu fac obiectul contractului individual de munca al salariaților societății. In consecința, statutul acestei sume nu poate fi altul decât acela de ajutor financiar, fiind o libertate a societății in raport cu angajații săi, având un caracter de plata aleatorie fiind condiționata de condițiile financiar economice ale societății.
În ceea ce privește premierea aferenta zilei Feroviarului, acordarea sa urmează a se efectua cu condiția supunerii discuțiilor și aprobării atât a acordării premierii cât și a cuantumului acesteia, Consiliului de Administrație și cu consultarea delegaților sindicatelor.
Prin sent.civ.nr. 2036 din 25.07.2012, Tribunalul Iași a hotărât astfel:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune in ceea ce privește obligarea paratei la plata primei de Ziua Feroviarului pentru anul 2009, ajutor material de Paste pentru anul 2009, contravaloare bonuri de masa începând cu luna aprilie 2009 si ajutor material de C. pe anii 2008 si 2009, invocata de parata si in consecința respinge aceste cereri ca fiind prescrise.
Admite acțiunea formulata de reclamanta C. L. in contradictoriu cu parata S. „C. Marfa” SA .
Obliga parata sa achite reclamantei salariul suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, aferent anilor 2008 si 2009.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a reținut ca reclamanta a solicitat plata unor drepturi bănești pe anii 2008-2009.
În cauză sunt incidente dispozițiile art. 101 C.pr.civ. și art. 268 al.1 lit. c, respectiv e Codul muncii (forma în vigoare la momentul investirii instanței de judecată de către reclamant) conform cărora termenul de prescripție este de trei ani în cazul în care obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie drepturi de natură salarială (ori, în speța de față, parte din drepturile solicitate se raportează la salariul de bază la nivelul clasei I de salarizare) respectiv de 6 luni în situația în care se invocă neexecutarea unei clauze din contractul colectiv de muncă. Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 160 C.Muncii conform cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri. Având în vedere cele menționate, faptul că reclamanta a solicitat plata drepturilor bănești pentru anii 2008 și 2009 și raportat la momentul introducerii acțiunii, instanța de fond a admis excepția în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009, în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului material pentru sărbătorile de P., aferent anului 2009 precum și în ceea ce privește obligarea pârâtei la contravaloarea bonurilor de masă pentru perioada 1.04._11, cât și în ceea ce privește plata primei de Ziua Feroviarului, care conf. art. 64 din C.C.M. reprezintă un ajutor material acordat salariaților și nu este un drept salarial.
Dreptul reclamantei la un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv – prevăzut de art. 30 CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar – este un drept de natură salarială, prevăzut în capitolul privind „Sistemul de Salarizare”. Acțiunea a fost depusă la data de 31.10.2011 - fila 2 dosar – iar termenul de 3 ani prevăzut de art. 268 al.1 lit. c Codul Muncii nu era împlinit pentru anul 2008, întrucât abia la începutul anului următore se putea calcula acest salariu suplimentar; astfel, termenul de prescripție se împlinește (în ceea ce privește dreptul pentru anul 2008) abia în ianuarie 2012.
În ceea ce privește premierea de Ziua Feroviarului pentru anul 2009 ajutorul material de Paști pentru anul 2009 și ajutorul material pentru sărbătorile de C., aferent anilor 2008 și 2009 instanța de fond a reținut faptul că suntem în prezența unui termen de 6 luni raportat la art. 268 al.1 lit. e Codul Muncii precum și faptul că suntem în prezența unui „ajutor material” prevăzut de CCM și nu a unui drept ce poate fi cuprins în definiția salariului, astfel cum a fost prevăzută de Codul Muncii. Raportat la aceste motive termenul de 6 luni era împlinit în cursul anului 2009, motiv pentru care excepția este întemeiată.
În ceea ce privește plata contravalorii bonurilor de masă, tribunalul a reținut faptul că acestea reprezintă o alocație individuala de hrana acordată conform CCM la nivel de unitate, neputând fi încadrată în noțiunea de drepturi salariale, motiv pentru care sunt aplicabile dispozițiile art. 268 al.1 lit. e Codul Muncii.
Pe fond, prima instanța a reținut că între părți au existat raporturi de muncă astfel cum reiese din copiile cărților de muncă depuse la dosar, în perioada supusă atenției instanței, raporturi ce au încetat la data de 08.07.2011, conform deciziei de concediere nr. 4-A1.1/2170 din 07.06.2011.
În ceea ce privește plata salariului suplimentar pentru 2008 și 2009 instanța a admis această cerere pentru următoarele considerente: acest drept este prevăzut de art. 30 din CCM 2007-2008 al S. C. Marfă S.A. înregistrat sub nr. 1632/29.03.2007 modificat prin actul adițional nr. 5235/31.10.2007, actul adițional nr. 2093/8.04.2008 precum și CCM 2009-2010 al S. C. Marfă S.A. înregistrat sub nr.2584/04.06.2009.
Conform art. 30 pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Faptul că nu există o hotărâre a Consiliului de administrație al societății de acordare a acestui drept nu poate fi interpretat în sensul inexistenței dreptului, deoarece existența lui rezultă din clauza contractuală în discuție, prin hotărâre putându-se eventual stabili cuantumul acestuia și nicidecum acordarea sau neacordarea lui. De altfel, cuantumul minim al acestui drept a fost negociat de părți prin clauza contractuală în discuție, așa încât în lipsa unei atare hotărâri se va acorda acest cuantum. În fine, fiind un drept care își are o deplină reglementare legală și contractuală, exercițiul lui nu poate fi îngrădit de dificultățile financiare ale societății, care și-a asumat prin negocierea și semnarea CCM această obligație (corelativă dreptului în litigiu).
Lipsa fondurilor necesare nu prezintă relevanță. Astfel, pârâta, parte semnatară a contractului colectiv de muncă, nu poate să refuze plata drepturilor de natură salarială invocând dificultățile financiare.
Astfel, pârâta nu a făcut dovada că părțile au hotărât de comun acord modificarea condițiilor contractuale iar așa cum s-a statuat și în practica judiciară în materie, insuficiența sau inexistența resurselor financiare este irelevantă în ceea privește stabilirea sau recunoașterea drepturilor salariale, așa încât, pârâta este obligată să respecte obligația sa și drepturile reclamanților .
Limitarea acordării drepturilor prevăzute de Contractul colectiv de muncă, în raport de bugetul aprobat, presupune încălcarea dispozițiilor legale care garantează respectarea convențiilor colective dintre părți și obligațiile salariale între angajați; totodată, în acest fel, s-ar accepta în mod nelegal posibilitatea cenzurării pe cale administrativă, prin aprobarea de bugete de venituri și cheltuieli, a drepturilor prevăzute expres în Contractul colectiv de muncă, contrar principiilor dreptului muncii.
Astfel, contractele colective de muncă încheiate de părți au forță obligatorie, așa cum am arătat mai sus, așa încât, cererea generică referitoare la respectarea obligațiilor asumate prin acest contract nu este întemeiată, deoarece efectul obligativității respectării acestuia, rezultă chiar din dispozițiile legale, mai exact, art. 969 cod civil și art. 30 din Legea nr. 130/1996.
În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata către reclamantă a contravalorii bonurilor de masă pentru perioada 01.05._11 instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată pentru următoarele motive:
Art. 74 din Contractul Colectiv de muncă la nivel de unitate prevede faptul că, începând cu 1.03.2007 se vor acorda salariaților tichete de masă, însă, în condițiile legislației în vigoare. Deci, acest text face trimitere la Legea nr.142/1998, lege ce nu impune o obligație a angajatorului în sensul acordării tichetelor de masă, prevederile acestui act normativ neavând un caracter imperativ, instituind o posibilitate a angajatorului de acordare a tichetelor de masă - art.1 alin.1. A..2 al art.1 din Legea nr.142/1998 prevede condiția în care se pot acorda tichetele de masă, respectiv aceea de a fi prevăzute în limita bugetelor aprobate potrivit legii.
Astfel, potrivit art.1 din L.142/1998, legea privind acordarea tichetelor de masă salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator (alin.1). Tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori (alin.2).
Acordarea tichetelor de masă nu constituie deci o obligație legală pentru angajator. Pe baza criteriilor stabilite de Legea nr. 142/1998 se stabilesc clauze concrete privind tichetele de masă, în funcție de resursele financiare, prin contractele colective de muncă.
Aceste clauze din contractele colective de muncă trebuie să prevadă atât numărul salariaților din unitate care pot primi lunar tichete de masă, valoarea nominală a tichetelor de masă, în limita celei prevăzute de lege, numărul de zile lucrătoare din luna pentru care se distribuie tichete de masă salariaților, cât și criterii de selecție pentru stabilirea salariaților care primesc astfel de tichete (art. 2 din Normele de aplicare a Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 5/1999).
Sumele corespunzătoare tichetelor de masă acordate de angajator salariaților săi, în limitele valorii nominale legale care se indexează semestrial cu indicele prețurilor de consum, înregistrat la mărfurile alimentare, sunt deductibile din impozitul pe profit. La rândul său, salariatul, pentru valoarea constând în tichetul de masă, este scutit de plata impozitului pe venitul sub formă de salariu.
Aceste sume nu se iau în calcul nici pentru angajator, nici pentru salariat la stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial.
În raport cu conținutul explicit al dispozițiilor legale menționate, alocația individuală de hrană sub forma tichetelor de masă se acordă, în toate cazurile, numai dacă: există un contract individual de muncă (persoana are calitatea de angajat); angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de masă; există clauze stabilite pentru contracte colective de muncă referitoare la acordarea alocației individuale de hrană sub forma tichetelor de masă. Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate pe norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. Statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea și încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie.
Actul normativ folosește sintagma„ pot primi” ceea ce nu incumbă în sarcina angajatorului și obligația de a le acorda, cu atât mai mult cu cât pentru sistemul bugetar nu au fost prevăzute norme cu destinația efectuării acestor cheltuieli, fiind în mod expres interzisă acordarea acestora, ținând cont de criteriile anuale care se iau în considerare la elaborarea bugetului. Având în vedere că începând cu legea bugetului de stat pentru anii anteriori nu au fost prevăzute sume ci doar s-a creat baza legală ca în situațiile în care angajatorul are un buget și venituri proprii din aceste sume să acopere contravaloarea tichetelor de masă, în mod corect s-a dispus neacordarea acestora.
Rezultă astfel, că primirea alocației individuale de hrană acordată sub forma tichetelor de masă, nu reprezintă un drept, ci o vocație, ce se poate realiza doar în condițiile în care sunt prevăzute în buget sume cu această destinație și acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
A reținut in final prima instanța ca in acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 14 din 18.02.2008, obligatorie conform art. 329 alin.3 C. pr.civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă „C. Marfă” S.A., prin Sucursala M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Susține recurenta că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește salariul suplimentar, termenul incident fiind reglementat de art. 268 al.1 lit e din Codul muncii, potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de muncă în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Instanța de fond nu a avut în vedere că nu orice sumă de bani plătită salariatului are caracter de drept salarial, ci numai cele definite de art. 160 din Codul muncii, și anume:„ salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri, salariul fiind definit de art. 159 alin.1 din Codul muncii. Astfel, drepturile solicitate în temeiul contractelor colective de muncă, nu pot fi confundate cu drepturi de natură salarială. Drepturile rezultate din contractele colective de muncă se prescriu în 6 luni, iar celelalte drepturi reieșite din alte prevederi (contracte individuale de muncă sau alte norme privitoare la muncă sau asigurări sociale) se prescriu în termen de 3 ani.
Mai arată recurenta că în mod eronat si cu interpretarea si aplicarea greșita a legii a fost obligată la plata salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009. Textele relevante acordării acestuia sunt cuprinse în art. 30 din C.C.M. 2008-2009. Contrar celor reținute de către instanța de fond, interpretarea ce poate fi dată art. 30 din C.C.M., este în sensul că dreptul la acordarea salariului suplimentar este afectat de condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia. Acordarea acestuia este sub condiție potestativă numai în cazul în care societatea are profit.
S. C. Marfă S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin HG 532/2008, HG 28/2010 și HG 311/2010, iar în anii 2008 și 2009 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Ori, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii acestui salariu devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar, fără a se putea interpreta că intenția părților a fost, ca indiferent de circumstanțe, din veniturile obținute societatea să aloce un procent de maxim 10%, pentru plata acestor salarii suplimentare.
Având în vedere cele expuse, interpretarea corectă și legală ce poate fi dată art. 30 din CCM-urile în discuție este în sensul că dreptul la acordarea salariului suplimentar este afectat de condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
În speță, susține recurenta, această condiție nu este îndeplinită întrucât, așa cum reiese din declarațiile fiscale, societatea nu a mai înregistrat nici un fel de profit în ultimii ani, ci dimpotrivă, a avut pierderi și datorii la bugetul de stat.
Ca atare, se solicită admiterea recursului și respingerea acțiunii în totalitate.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 Cod proc.civ.
Intimata C. L. nu a formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost depuse înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea de Apel constată că recursul declarat de pârâta Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă ”C. Marfă” S.A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Curtea mai reține că obiectul acțiunii, admise în parte de prima instanță, l-a constituit obligarea recurentei pârâte la plata salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Așa cum arată recurenta, salariul, ca element esențial al contractului individual de muncă, reprezintă, potrivit art. 159 alin. 1 Codul muncii, contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. Potrivit art. 160 Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
În contractul colectiv de muncă la nivel de unitate aplicabil în perioada 2008-2009, art. 30 alin. 1, care prevede acordarea salariului suplimentar, este inclus la capitolul II ,,Sistemul de salarizare”.
Potrivit art. 7 din CCM la nivel de unitate, salariul cuprinde: salariul de bază (stabilit în funcție de anumite criterii), sporuri la salariul de bază, adaosuri, premii pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală.
Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, prevăzute în Anexa nr. 6 la CCM la nivel de unitate, sunt: munca prestată în cursul anului calendaristic și lipsa sancțiunilor disciplinare expres prevăzute în contractul colectiv de muncă.
Așadar, potrivit acestor clauze contractuale, salariul suplimentar are caracterul unui premiu acordat salariaților pentru obținerea unor rezultate deosebite în activitatea individuală, deci face parte din categoria drepturilor care se includ în noțiunea de „salariu”. Prin urmare, obiectul prezentei cauze constă în plata unor drepturi salariale neacordate, iar termenul în care poate fi formulată acțiunea este cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, nu cel reglementat de art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, cum susține recurenta, prima instanță respingând în mod corect excepția prescripției dreptului la acțiune.
Cât privește temeinicia pretențiilor intimatei-reclamante privind acordarea salariului suplimentar, se reține că prima instanță a aplicat prevederile art. 241 și art. 243 Codul muncii (în vigoare la data aplicării CCM în discuție și reluate prin art. 133 și art. 148 din Legea nr. 62/2011), dând eficiență întinderii efectelor și caracterului obligatoriu al executării clauzelor contractuale stipulate în art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și art. 30 alin.1 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Din interpretarea sistematică și logică a acestei clauze contractuale, nu rezultă că nașterea dreptului la plata salariului suplimentar ar fi afectată de condiția evocată de către recurentă, anume realizarea veniturilor pentru constituirea fondului necesar, redactarea textului fiind clară și lipsită de echivoc.
Conform art. 30 din CCM la nivel de unitate aplicabil în perioada 2008-2009, „pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație, luată cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. In acest caz, cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de bază mediu lunar realizat.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar.
Pentru evitarea evenimentelor de cale ferată, preîntâmpinarea producerii pagubelor etc., din fondul astfel constituit, până la 5 la sută poate fi utilizat pentru acordarea de salarii suplimentare în sumă de cel mult zece salarii de bază lunare corespunzătoare clasei 1 de salarizare. Aceste salarii suplimentare se acordă la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de Administrație”.
Din interpretarea logică și sistematică a celor 4 aliniate ale art. 30 din CCM la nivel de unitate, rezultă că acordarea salariului suplimentar, de către recurentă, este o obligație, nu „doar o facultate, o posibilitate de acordare în anumite condiții”, cum se susține de către aceasta. Sintagma „poate” are în vedere dreptul corelativ al personalului recurentei, de a primi acest salariu suplimentar, doar condiționat de îndeplinirea criteriilor de acordare prevăzute în anexa nr. 6, așa cum dispune art. 31 din CCM.
În plus, argumentația recurentei se circumscrie exclusiv caracterului facultativ („poate primi”) al clauzei contractuale stipulate în art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă al S. „C. Marfă” SA, făcând abstracție de caracterul imperativ („vor primi”) al clauzei stipulate în art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar și de prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data aplicării CCM în discuție) potrivit cu care „Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior”, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturi minimale.
Susținerea recurentei în sensul că fondul de salarii al companiei este limitat și că, din acest motiv, se află în imposibilitatea de a acorda drepturile bănești solicitate, va fi înlăturată cu motivarea că fondul de salarii este stabilit de către angajator, care a semnat contractul colectiv de muncă și care și-a asumat obligațiile prevăzute în cuprinsul acestuia, inclusiv obligația de a acorda salariul suplimentar.
Tocmai condiționarea pe care o invocă, în cuprinsul motivelor de recurs, cu privire la încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobate este de natură a evidenția culpa recurentei, întrucât aceasta putea anticipa necesitățile pe care le avea în raport de toate drepturile salariale, care au fost negociate, și trebuia să își stabilească bugetul de venituri și cheltuieli, astfel încât fie să își îndeplinească obligațiile asumate față de angajați, fie să renegocieze clauzele contractelor colective de muncă.
De asemenea, această clauză din contractul colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, nefiind înlăturată prin măsurile economico-financiare prevăzute de OUG nr. 79/2001 și OUG nr. 79/2008, așa încât nu sunt relevante, sub aspectul obligației recurentei pârâte de acordare a salariului suplimentar, susținerile acesteia privind nerealizarea unor venituri suficiente în anul calendaristic corespunzător, lipsa profitului ori necesitatea încadrării în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008-2009.
În consecință, față de considerentele expuse, constatând că nu pot fi reținute motivele invocate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civ., Curtea de Apel va respinge recursul și va menține sentința atacată ca fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă C. Marfă SA – Sucursala M., prin reprezentant legal, împotriva sentinței civile nr. 2036 din 25.07.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi,25.01.2013.
Președinte, D. P. | Judecător, S. P. | Judecător, A. C. S. |
Grefier, I. P. |
Red./Tehnored./P.S.
2 ex. – 05.02.2013
Tribunalul Iași – S. M.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 416/2013. Curtea... → |
|---|
