Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 3593/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3593/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 9412/105/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 3593
Ședința publică din data de 13 noiembrie 2013
Președinte - V. G.
Judecători - P. M. G.
- A. P.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de intimata S.C. S. C. S.R.L., cu sediul în ., KM8, județ Prahova împotriva sentinței civile nr.945 pronunțată la 1 aprilie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatorul E. V. D., domiciliat în Ploiești, ., ., ..
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenta-intimată . prin avocat P. M. din Baroul Prahova și intimatul-contestator E. V. D. reprezentat de avocat Bardac E. din Baroul Prahova.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că la data de 29.10.2013, prin Serviciul Registratură, intimatul-contestator E. V. D. a depus la dosar întâmpinare.
Avocat Bardac E., pentru intimat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și depune la dosar dovada înființării Depozitului din Cluj, organigramele din 1.01.2009 și 1.06.2012, indicatorii economico-financiari la 31.12.2011 și la 31.12.2012. precizează că înscrisurile au fost comunicate reprezentantului recurentei.
Avocat P. M., având cuvântul, arată că este de acord cu proba solicitată de intimat, confirmă că i s-au comunicat înscrisurile depuse și solicită să se încuviințeze și pentru recurentă proba cu acte, precizând că acestea au fost depuse odată cu cererea de recurs.
Avocat Bardac E., având cuvântul, arată că este de acord cu proba solicitată de apărătorul recurentei.
Curtea, în temeiul art. 305 C.pr.civilă, încuviințează pentru recurentă și intimat proba cu înscrisuri și ia act că acestea au fost depuse la dosar.
Avocat P. M. și avocat Bardac E., având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.
Curtea, ia act că părțile nu mai au cereri de formulat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat P. M., având cuvântul, arată că în mod greșit instanța a respins excepția tardivității formulării contestației, deoarece aceasta a fost depusă peste termenul de 45 de zile de la comunicarea măsurilor de desființare a postului și de încetare a contractului individual de muncă.
Adresa nr. 86/2012 și notificarea nr. 94/2012, prin care i se aducea la cunoștință contestatorului că postul pe care este încadrat se desființează, că i se acordă un preaviz de 45 de zile lucrătoare, iar după expirarea acestui termen, încetează contractul de muncă, au fost comunicate prin scrisoare recomandată, la 18.06.2012, la fila 49 din dosarul de fond aflându-se confirmarea de primire semnată personal de acesta.
Ca atare, termenul legal de contestare a măsurilor luate de societate, curge de la data de 18.06.2012.
Și în ipoteza în care s-ar avea în vedere termenul prevăzut de art. 211 din Legea nr.62/2011, contestația este tardivă, deoarece legiuitorul menționează termenul de "măsură" și nicidecum de ""decizie", așa cum greșit a interpretat instanța.
În ceea ce privește fondul cauzei, arată că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut și a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 129 alin. 6 C.pr.civilă.
Contestatorul nu și-a întemeiat în fapt și în drept contestația formulată și nici nu a arătat, concret, care sunt motivele pentru care consideră decizia nr. 438/2012 ca fiind abuzivă și emisă cu încălcarea prevederilor legale privind concedierea, deși i s-a pus în vedere de către instanță să facă acest lucru.
Cu toate acestea, instanța, în loc să constate nulitatea cererii de chemare în judecată, a admis contestația, analizând aspecte de fapt și de drept care niciodată nu au fost puse în discuția părților.
De asemenea, instanța reține că desființarea locului de muncă al contestatorului nu a avut o cauză reală și serioasă, aspecte de fapt și de drept ce nu au fost niciodată invocate de către reclamant în cererea aflată la fila 4 din dosarul de fond, unde se susține doar că decizia este abuzivă și emisă ilegal.
La filele 1-46 din dosarul de recurs s-au depus înscrisuri din care rezultă restructurarea continuă a societății începând cu 7.12.2011. Concedierea reclamantului nu este singulară și nici abuzivă, ea făcând parte dintr-un lung proces de restructurare suferit de societate, determinat de problemele financiare prin care aceasta trece.
Înscrisurile depuse de intimatul-contestator la acest termen de judecată nu au relevanță. Deciziile cu privire la activitatea societății se iau de asociatul unic, cel care coordonează activitatea și plătește salariile, și nicidecum de salariați.
Dispoziția instanței de a se reangaja contestatorul în funcția deținută anterior sau o funcție echivalentă, cu plata drepturilor salariale la zi, produce grave prejudicii societății și reprezintă o imixtiune nelegală în modul de administrare al unei societăți comerciale cu capital privat.
Solicită admiterea recursului, iar pe fond, respingerea contestației ca neîntemeiată.
Fără cheltuieli de judecată.
Avocat Bardac E., având cuvântul pentru intimatul-contestator, arată că, prin contestație, s-a solicitat anularea deciziei nr. 438/2012, reîncadrarea contestatorului în muncă pe postul avut la concediere sau pe unul echivalent, plata drepturilor salariale, indexate cu indicele de inflație, de la data concedierii, precum și plata daunelor morale în valoare de 10.000 lei.
Ca atare, nu se poate susține că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ci, din contră, a acordat mai puțin, respingând capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
În mod legal instanța a respins excepția tardivității, întrucât s-a contestat decizia nr. 438/2012, care putea fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare, și nicidecum adresele nr. 86/2012 și nr.94/2012 sau Hotărârea asociatului unic nr. 86/2012.
Termenul de preaviz a fost întrerupt, pe toată perioada cât contestatorul a fost în concediu medical. Decizia de desfacere a contractului de muncă a fost contestată imediat după întreruperea acestor concedii medicale, deci nu se poate susține că nu a fost formulată în termen.
Pe fondul cauzei, arată că, în soluționarea litigiilor de muncă, se aplică dispozițiile Codului muncii, astfel că, în raport de obiectul dosarului, contestație decizie încetare contract individual de muncă, sarcina probei revine angajatorului.
Instanța s-a pronunțat pe baza înscrisurilor prezentate de recurentă, respectiv: cele două organigrame, din 1.01.2009 și 1.06.2012, care nu sunt semnate, stampilate sau aprobate; cele două situații comparative, privind vânzările pentru perioadele 1.01- 31.05.2011 și 1.01- 31.05.2012, care, de asemenea, nu sunt semnate și în care nu se precizează cărei divizii sunt aferente.
Raportul de vânzări totale prezentat de recurentă nu poate sta la baza desființării postului manager de zonă, deoarece a fost întocmit la data de 21.01.2013, după declanșarea conflictului de muncă.
Societatea nu a depus statul de personal în cadrul diviziei și nici nu precizează care anume posturi au fost desființate.
De altfel, asociatul unic a concediat un număr de maxim 9 salariați pentru a evita procedura concedierilor colective, care presupune minim 10 concedieri și obligația de a aplica măsurile de protecție corespunzătoare.
Solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Cu cheltuieli de judecată.
Avocat P. M., având cuvântul în replică, precizează că intimatul-contestator nu poate susține că nu a avut cunoștință de faptul că a fost concediat, deoarece, imediat după ce a primit decizia de concediere, a stat o lungă perioadă de timp în concediu medical, la filele 50-58 din dosarul de recurs fiind depuse copiile celor nouă certificate.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ , contestatorul E. V.-D. a chemat în judecată intimata S.C. S. C. S.R.L., solicitând să se dispună anularea deciziei nr. 438/13.11.2012 prin care s-a dispus concedierea sa; reîncadrarea în muncă pe postul avut la concediere sau unul echivalent; plata drepturilor salariale, indexate cu indicele de inflație, de la data concedierii; plata daunelor morale în valoare de 10.000 lei; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost salariatul intimatei începând cu 21.07.2010 și până la 14.11.2012, când a fost concediat în mod abuziv.
Precizează contestatorul că decizia de concediere reprezintă o măsură abuzivă din partea angajatorului, fiind emisă cu încălcarea prevederilor legale privind concedierea.
În drept, a invocat dispozițiile art.39 alin. (1) lit. e) și art.268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
Prin întâmpinare, s-a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată. În temeiul art. 263 alin. 1 lit. a din Codul muncii intimata a invocat excepția tardivității formulării contestației, întrucât aceasta este depusă peste termenul de 30 de zile de la comunicarea "deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la încetarea contractului individual de muncă".
În susținerea excepției, pârâta a arătat că, prin adresa nr.86/01.06.2012 și notificarea nr. 94/13.06.2012, comunicate contestatorului, prin scrisoare recomandată la data de 18.06.2012, potrivit confirmării de primire, i se aduce la cunoștință acestuia următoarele: postul pe care este încadrat se desființează din cauza dificultăților economice ale firmei; i se acordă un preaviz de 45 de zile lucrătoare; după expirarea preavizului, respectiv, la data de 06.08.2012, urmează încetarea activității în temeiul art.65 alin. 1 din Legea 53/2003 (Codul Muncii); în cadrul unității nu sunt disponibile alte locuri de muncă.
A mai menționat pârâta că decizia de desființare a postului și de încetare a contractului de muncă i-a fost comunicată contestatorului la data de 18.06.2012, iar acesta a formulat contestație abia la data de 11.12.2012, cu mult peste termenul expres prevăzut de legiuitor.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, decizia nr. 438/13.11.2012 fiind legală și temeinică, respectând prevederile legale în materie. În fapt, contestatorul a fost salariatul societății începând cu data de 20.07.2010, având funcția de manager zona, în cadrul departamentului Retail-divizia Deutek, cu un salariu lunar de 1300 lei, funcție creată la data de 01.01.2009, cu scopul creșterii vânzărilor (cantitativ și valoric) produselor Deutek, acest post fiind înființat prin decizia asociatului unic nr. 2560/30.12.2008.
A precizat că, din cauza scăderii drastice a vânzărilor produselor Dufa (foste Deutek) - în anul 2012, . 5 luni, vânzările au scăzut cu 27 % față de anul 2011, pentru aceeași perioadă - asociatul unic a hotărât desființarea acestui post de manager zonă, urmând ca activitatea reclamantului sa fie preluată de directorul departamentului "vânzări" a punctului de lucru Ariceștii-Rahtivani, așa cum era înainte de 01.01.2009. Ca atare, măsura "desființării" postului nu este o măsură "abuzivă" așa cum consideră contestatorul, ci este o măsură legală, luată de administratorul societății prin prisma atribuțiilor acestuia.
A menționat că reaua-credință a reclamantului este dovedită de concediile medicale pe care acesta și le-a luat imediat după ce i s-a comunicat decizia de desființare a postului (începând cu data de 19.06.2012 până în data de 28.09.2012), perioada în care i s-a suspendat preavizul acordat, beneficiind totodată și de preavizul de 45 de zile lucrătoare, perioadă în care acesta a primit drepturile salariale aferente, cu toate că nu a muncit nicio zi.
A arătat pârâta că, mai mult, în aceasta perioadă, reclamantul s-a angajat chiar la un furnizor al societății, astfel că, măsura luată de societate nu i-a produs niciun prejudiciu ci mai mult, numai beneficii.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 945 pronunțată la 1 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a respins excepția tardivității introducerii contestației și a admis contestația, a anulat decizia nr. 438/13.11.2012 emisă de S.C. S. C. S.R.L. și a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior desfacerii contractului individual de muncă sau într-o funcție echivalentă, obligând pârâta la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și actualizate precum și la plata altor drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la data reintegrării efective.
S-a respins capătul de cerere având ca obiect plata de daune morale, ca neîntemeiat și a fost obligată intimata la plata către contestator a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește excepția tardivității introducerii contestației, instanța a constatat că, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă (…) pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă”.
În speță, instanța a reținut că încetarea contractului individual de muncă al contestatorului s-a dispus prin decizia nr.438/13.11.2012, emisă de S.C. S. C. S.R.L.
Prin raportare la dispozițiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, numai de la data luării la cunoștință de către contestator a măsurii dispuse prin această decizie, curge termenul de 45 de zile sus-menționat. Momentul de la care curge acest termen nu poate fi considerat acela al comunicării altor acte, precum adresa nr. 86/01.06.2012 sau notificarea nr. 94/13.06.2012, întrucât prin acestea nu s-a dispus măsura încetării contractului individual de muncă.
Constatând că decizia contestată a fost comunicată contestatorului la data de 21.11.2013, iar contestația a fost introdusă la data de 11.12.2012, în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, tribunalul a respins excepția tardivității introducerii contestației.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, potrivit art. 65 din Codul muncii: „alin. (1) concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia, iar conform; alin. (2) din Codul muncii „desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”.
Cauza este reală, atunci când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăți economice sau transformări tehnologice, etc., iar cauza este serioasă, atunci când se impune din necesități evidente privind îmbunătățirea activității, făcând imposibilă continuarea activității la un loc de muncă, fără pagube pentru angajator.
S-a mai reținut că în cuprinsul hotărârii asociatului unic nr. 86/1.06.2012 (fila 10), se arată că „începând cu data de 1.06.2012, se desființează postul de „manager zonă” al salariatului E. V.-D.”, iar prin întâmpinarea depusă, s-a arătat că, din cauza scăderii drastice a vânzărilor produselor Dufa (fostă Deutek), în anul 2012, asociatul unic a hotărât desființarea postului de manager zonă, urmând ca activitatea contestatorului să fie preluată de directorul departamentului "vânzări" a punctului de lucru Ariceștii-Rahtivani.
La dosar, intimata a depus organigramele societății, începând cu data de 1.01.200 -unde figurează diviziile Ceresit și Deutek, în cadrul diviziei Retail- și cu data de 1.06.2012- în care aceste divizii nu mai figurează, însă intimata nu a susținut că ar fi fost desființată întreaga divizie Deutek în cadrul căreia era angajat contestatorul, conform fișei postului (fila 70).
De asemenea, tribunalul a constatat că din organigramele depuse la dosar, nu rezultă modificarea structurii posturilor diviziei sus-menționate, prin eliminarea locului de muncă desființat. În plus, la dosar nu au fost depuse organigramele aprobate de către organele statutare competente, conform actului constitutiv.
Tribunalul a mai reținut că, deși în cuprinsul întâmpinării se menționează că vânzările produselor Dufa (foste Deutek), au scăzut drastic în anul 2012, din raportul de vânzări total de la 1.01.2012 până la 31.05.2012, depus la dosar, nu reiese dacă acesta vizează produsele Deutek, ale altei divizii, sau ale întregii societăți.
În acest context probator, tribunalul a apreciat că nu se poate reține că desființarea locului de muncă al contestatorului are o cauză reală și serioasă, constând în dificultăți economice, descreșterea activității societății sau imposibilitatea continuării activității, fără pagube pentru angajator.
Având în vedere aceste considerente, instanța a admis contestația și având în vedere dispozițiile art. 80 din Codul muncii, a dispus reintegrarea contestatorului în funcția avută anterior desfacerii contractului de muncă sau într-o funcție echivalentă, obligând intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data încetării raporturilor de muncă până la data reintegrării efective.
În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune morale, instanța a constatat că, potrivit art. 253 alin. (1) din Codul muncii „angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”, însă în speță, din probele administrate, nu rezultă producerea unui prejudiciu care să justifice acordarea de daune morale contestatorului.
În cauză, instanța a apreciat că obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul și reintegrarea acestuia în funcția deținută anterior reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului suferit ca urmare a concedierii nelegale.
În consecință, a respins capătul de cerere având ca obiect plata de daune morale ca neîntemeiat.
În baza art. 274 alin. (1) C.proc.civ., a obligat intimata la plata către contestator a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar (fila 83).
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta ., care a susținut că în mod netemeinic s-a respins excepția tardivității formulării contestației, deoarece aceasta a fost depusă peste termenul de 45 de zile de la comunicarea măsurilor de desființare a postului și de încetare a contractului individual de muncă.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a arătat că prin adresa nr. 86/01.06.2012 și prin notificarea nr.94/13.06.2012 (comunicate prin scrisoare recomandată la data de 18.06.2012) i s-a adus la cunoștință reclamantului că postul pe care este încadrat se desființează datorită dificultăților economice ale firmei, că i se acorda un preaviz de 45 de zile lucrătoare, iar după expirarea acestui termen, respectiv la 06.08.2012, încetează contractul de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 din Legea 53/2003 ( Codul Muncii), menționându-se, totodată, că în cadrul unității nu sunt disponibile alte locuri de munca.
Consideră recurenta că termenul legal de contestare a măsurilor unilaterale luate de societate, respectiv desființarea postului și încetarea contractului de munca în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii, curge de la data de 18.06.2012.
Menționează recurenta că și în ipoteza în care s-ar avea în vedere termenul de 45 zile prevăzut de art. 211 din Legea nr.62/2011 (Legea dialogului social), temei de drept invocat de instanța de fond, contestația este tardivă, deoarece legiuitorul menționează termenul de "măsură" și nicidecum de ""decizie", așa cum greșit a interpretat instanța.
Textul de lege prevede că „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plata a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă.”
În speță, Hotărârea nr. 86/01.06.2012 prin care se stabilește, unilateral, că se desființează postul de "manager de zonă" și încetarea contractului de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 Codul muncii, a fost comunicată reclamantului la data de 18.06.2012, iar acesta a formulat contestație abia la data de 11.12.2012, cu mult peste termenul expres prevăzut de legiuitor, deci se impune admiterea excepției și respingerea contestației ca tardivă.
Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu i s-a cerut și a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C.proc.civ., potrivit cărora, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații.
În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta arată că reclamantul nu și-a întemeiat în fapt și în drept contestația formulată, nu a arătat, concret, care sunt motivele pentru care consideră decizia nr. 438/13.11.2012 ca fiind "abuzivă" și emisă cu "încălcarea prevederilor legale privind concedierea" și, deși i s-a pus în vedere să precizeze contestația, reclamantul nu a înțeles să se conformeze dispozițiilor instanței, astfel că, instanța de fond, în realitate, a fost investită să judece o cerere neîntemeiată în fapt și în drept.
În opinia recurentei, nemotivarea în fapt a cererii de chemare în judecata trebuia să fie sancționată cu nulitatea cererii, chiar dacă nu este prevăzută de art. 133 Cod pr civ, dreptul procesual român cunoscând și instituția nulității virtuale.
Astfel, în funcție de modul de consacrare legislativă, se distinge între nulitatea expresă și nulitatea virtuală, în dreptul nostru civil admițându-se ca, virtuală (implicită, tacită) acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar rezultă din modul în care este reglementată o anumita condiție de validitate a actului juridic civil, însuși modul de exprimare al legiuitorului fiind de cele mai multe ori revelator (Nulitatea actului juridic civil, pg. 229-230 G. F.; Ed. Hamangiu).
În acest sens, susține recurenta, legiuitorul a stabilit, la art. 112 pct. 4 Cod pr civ ., că o cerere de chemare în judecată trebuie să cuprindă "arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea";
Față de cele prezentate în precedent, recurenta consideră că instanța de fond s-a transformat în "avocatul" reclamantului, încălcând-i dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.
Învederează recurenta că, în lipsa unei motivări în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată, instanța trebuia să anuleze cererea și nicidecum să o admită, analizând aspecte de fapt și de drept care niciodată nu au fost puse în discuția părților.
Printr-o altă critică, se susține că hotărârea este contradictorie, instanța de fond denaturând și trunchiind sensul înscrisurilor depuse de societate.
Astfel, instanța a reținut că "desființarea locului de muncă al contestatorului nu a avut o cauză reală și serioasă, constând în dificultăți economice, descreșterea activității societății sau imposibilitatea continuării activității, fără pagube pentru angajator, aspecte de fapt și de drept ce nu au fost niciodată invocate de către reclamant.
În al doilea rând, instanța nu a analizat, în ansamblu, toate înscrisurile depuse de societate la dosar. Astfel, în mod greșit, se reține că societatea nu ar fi făcut dovada scăderilor drastice de vânzări la produsele Dufa (foste Deutek), menționându-se ca din raportul de vânzări totale nu ar reieși acest aspect.
În realitate, acest raport era anexă la referatul din data de 31.05.2012, întocmit de directorul de vânzări, în care se explica faptul ca vânzările la produsele Dufa au scăzut, înscrisuri ce trebuia coroborate cu actele aflate la filele 21-47 din dosar, din care reieșea evoluția în timp a vânzărilor pe clienți Furnizor Dufa. În cazul în care instanța de fond nu înțelegea semnificația actelor contabile depuse de societate, trebuia să dispună, din oficiu, efectuarea unei expertize contabile care sa elucideze aspectele financiar-contabile menționate în întâmpinare.
Apreciază recurenta că decizia de concediere a reclamantului E. V. D. nu este singulară și nu este "abuzivă", ea făcând parte dintr-un lung proces de restructurare suferit de societate. Astfel, problemele financiare prin care a trecut și încă trece societatea, au determinat concedierea mai multor salariați ai societății, procesul de reorganizare și restructurare începând încă din 07.12.2011.
Recurenta a mai arătat că nu poate fi reținută susținerea instanței referitoare la faptul că societatea nu ar fi depus "organigramele aprobate de către organele statutare competente, conform actului constitutiv", întrucât, chiar în considerentele deciziei se reține că la dosar au fost depuse organigramele începând cu data de 01.01.2009, când s-a înființat postul pe care a fost angajat contestatorul și începând cu data de 01.06.2012, când s-a desființat acest post. De asemenea, instanța nu a ținut cont de faptul că societatea este o societate cu răspundere limitată, având asociat unic, iar hotărârile sunt luate numai de acesta, ca organ statutar competent.
Învederează recurenta că dispoziția instanței de a reangaja contestatorul în funcția deținută anterior sau o funcție echivalentă, cu plata drepturilor salariale la zi, produce grave prejudicii societății și reprezintă o imixtiune nelegală a instanței în modul de administrare a unei societăți comerciale cu capital privat.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului și respingerea contestației, întrucât măsura "desființării" postului nu este o măsură "abuzivă" așa cum consideră reclamantul, ci este o măsură legală, luată de administratorul societății, prin prisma atribuțiilor acestuia, având în vedere atât criteriile legale, cât și cele economico-financiare și comerciale.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
Sub aspectul excepției tardivității formulării contestației împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, invocată de către recurentă, curtea constată că în mod temeinic și legal a respins prima instanță această excepție.
Se reține astfel din actele și lucrările dosarului că măsura desfacerii contractului individual de muncă al intimatului contestator a fost dispusă prin decizia nr. 438/13.11.2012( f.5), adusă la cunoștința acestuia la data de 21.11.2012, conform confirmării de primire (f.60).
Formularea contestației la executare și depunerea acesteia la instanță la data de 11.02.2012, s-a realizat în cadrul termenului de 45 de zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, potrivit căruia „măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă (…) pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă”.
Chiar dacă societatea angajatoare a luat măsura reducerii postului ocupat de către angajator mai înainte și i-a comunicat acestuia prin adresa nr. 86/01.06.2012 și prin notificarea nr.94/13.06.2012 (comunicate prin scrisoare recomandată la data de 18.06.2012), că postul pe care este încadrat se desființează datorită dificultăților economice ale firmei, că i se acordă un preaviz de 45 de zile lucrătoare, iar după expirarea acestui termen, respectiv la 06.08.2012, încetează contractul de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 din Legea 53/2003 ( Codul Muncii), curtea constată că măsura efectivă de desfacere a contractului de muncă s-a luat numai prin decizia contestată.
Chiar dacă recurenta a intenționat să-l concedieze pe contestator anterior emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, contestatorul a prezentat mai multe certificate de concedii medicale, în perioada de valabilitate a cărora, angajatorul nu ar fi putut emite o decizie de desfacere a contractului de muncă, fără să încalce prevederile art. 60 alin.1 lit. a din Codul muncii.
Tocmai de aceea, pentru că a considerat necesar să dispună în mod expres desfacerea contractului de muncă, recurenta a emis decizia de desfacere a contractului de muncă nr. 438/13.11.2012( f.5), în raport de care în mod temeinic și legal s-a apreciat de către prima instanță că s-a formulat în termen contestația ce face obiectul prezentei cauze.
Referitor la motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 6 din codul de procedură civilă invocat, de recurentă, în sensul că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut și s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, curtea reține că nu este întemeiat față de modul concis, clar și cuprinzător în care contestatorul și-a exprimat pretențiile prin contestația adresată instanței, în contextul în care într-un astfel de litigiu, sarcina probei legalității și temeiniciei deciziei emise, îi revine angajatorului.
Analizând cauza sub toate aspectele în raport de motivul de recurs prev. de art. 3041 Cod pr civilă, invocat de recurentă și în raport de motivul de recursîncadrat în raport de dezvoltarea făcută de recurentă în prevederile art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă, curtea reține că prin decizia de concediere nr. 438/13.11.2012, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului E. V.- D., motivat de desființarea postului ocupat de acesta, în temeiul art. 65 al.1 din Legea 53/2003, Codul Muncii.
Decizia de concediere a fost întocmită, cu respectarea prevederilor art.76 din Codul muncii, privind mențiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă. Astfel decizia face referire în cuprinsul ei la notificarea din 1.06.2012( f.48) prin care angajatorul i-a acordat preavizul de 45 de zile lucrătoare și l-a înștiințat de dificultățile economice care au determinat desființarea postului și la hotărârea asociatului unic nr. 86/1.06.2012 prin care s-a luat măsura desființării postului ocupat de către contestator, conținând astfel motivele care determină concedierea precum și durata preavizului.
Referitor la criteriile de stabilire a ordinii de priorități, determinate ca mențiuni obligatorii potrivit art. 76 lit.c, numai în cazul concedierilor colective, se constată că nu erau necesare în cauză, față de caracterul individual și nu colectiv al concedierii.
De asemenea nu era necesară nici propunerea unor locuri de muncă vacante, față de referirea normei cuprinsă în lit.d a art. 76 la art. 64 din Codul muncii.
Astfel se reține că dispozițiile art. 64 din Codul muncii au în vedere numai situațiile în care concedierea se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 61 lit.c) și d)
și la art. 56 lit.f din Codul muncii.
Astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii prin Decizia nr.6/2011, în cazul desființării locului de muncă potrivit art. 65 din Codul muncii, angajatorului „nu îi revine obligația de a oferi salariatului un alt loc de muncă”.
Cu toate acestea, se constată că în cuprinsul deciziei se face mențiunea că nu există locuri de muncă vacante în cadrul societății, compatibile cu pregătirea profesională și capacitatea de muncă a contestatorului.
Referitor la prevederile art. 65 alin.2 din Codul muncii, potrivit cărora „ desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă”, Curtea Constituțională, a reținut în decizia nr.417/2007 că textul respectiv „ nu permite încetarea contractului de muncă prin voința unilaterală a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin asemenea măsuri să poată fi îngrădit exercițiul dreptului la muncă”.
Astfel Curtea Constituțională a constatat că prevederile legale mai susmenționate corespund exigențelor prevăzute de art. 24 lit.a) din Carta socială europeană care menționează „ dreptul lucrătorilor de a nu fi concediați fără un motiv întemeiat”.
Tocmai aplicarea acestui text de lege, respectiv desființarea efectivă a locului de muncă determinată de o cauză reală și serioasă este vizată în esență prin criticile aduse de recurentă sentinței primei instanțe.
În acest sens se reține din actele depuse la dosar, că într-o perioadă de avânt economic al societății, prin Hotărârea asociatului unic al societății ., înreg. sub nr.2560/30.12.2008 (f.66), s-a dispus înființarea postului de „ manager zonă „, în subordinea directorului de vânzări al punctului de lucru din . Prahova, post pe care a fost angajat la data de 29 iulie 2010, contestatorul ( f. 68).
Din rapoartele de vânzări întocmite pentru perioadele 1.01._11 ( f.21-32) și respectiv 1.04._11( f.33-47) comparativ cu rapoartele de vânzări întocmite pentru aceeași perioadă a anului 2012, respectiv 1.01._12( f.16-20), rezultă că activitatea angajatorului a suferit reduceri semnificative de vânzări în anul 2012.
Acest fapt justifică din punct de vedere economic măsura luată de asociatul unic al societății prin Hotărârea înregistrată sub nr. 86/1.06.2012( f.10), de a desființa începând cu 1.06.2012, postul de manager zonă al salariatului E. V. D..
Prin urmare măsura de reducere a postului ocupat de către contestator a fost determinată de o cauză reală și serioasă.
Pe de altă parte se constată că măsura de desființare a postului ocupat de către contestator a fost efectivă, așa cum rezultă din compararea organigramei societății întocmită la data de 1.01.2009 (f.67 dosar), cu organigrama din 1.06.2012 (f.14). Astfel, în cea de a doua organigramă menționată nu mai figurează divizia Deutek, menționată în prima dintre acestea, divizie din care făcea parte și locul de muncă al contestatorului, potrivit mențiunii făcute în fișa postului managerului de zonă E. V.- D. ( f.70 dosar de fond).
Se reține astfel că în mod justificat și cu respectarea dispozițiilor legale, în baza Hotărârii nr. 86/1.06.2012 a Asociatului unic al ., cu referire la toate celelalte documente evidențiate mai sus, s-a emis decizia de concediere ce îl viza pe recurentul contestator.
Față de cele arătate, Curtea reține că desființarea locului de muncă al contestatorului a fost una efectivă și a avut o cauză reală și serioasă, concedierea acestuia făcându-se cu respectarea dispozițiilor art. 65 alin.2 din Codul muncii.
Reținând față de cele arătate că sentința primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii, Curtea urmează ca, în baza dispozițiilor art. 304 1 și art.312 al.1 și 3 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice în parte sentința cu privire la soluția pe fondul cauzei în sensul că va respinge contestația ca neîntemeiată.
Pentru considerentele arătate mai înainte, curtea va menține dispoziția sentinței privind respingerea excepției tardivității formulării contestației.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de intimata S.C. S. C. S.R.L., cu sediul în ., KM8, județ Prahova împotriva sentinței civile nr.945 pronunțată la 1 aprilie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatorul E. V. D., domiciliat în Ploiești, ., ., ..
Modifică în parte sentința, în sensul că respinge contestația ca neîntemeiată și menține dispoziția privind respingerea excepției tardivității.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2013.
Președinte, Judecători,
V. G. P. M. G. A. P.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. PMG
Tehnored,PJ
3 ex/9.12.2013
j.f. R. I. C.
D.F._ Tribunalul Prahova
Operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Completare carnet de muncă. Decizia nr. 513/2013. Curtea de... → |
|---|
