Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2890/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 2890/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 5372/120/2011*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ-

Dosar nr._

DECIZIA NR. 2890

Ședința publică din data de 15 octombrie 2013

Președinte - V.-A. P.

Judecători - C.-P. B.

- E.-S. L.

Grefier - J. Părcălăbescu

Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ORAȘ P.- PRIN PRIMAR, cu sediul în P., ., județ Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 567 pronunțată la 6 martie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul Z. G. V., domiciliat în Târgoviște, ., nr.67, județ Dâmbovița, cu pârâții M. TÂRGOVIȘTE - PRIN PRIMAR, cu sediul în Târgoviște, .-3, județ Dâmbovița, G. ȘCOLAR „VOIEVODUL M.”, cu sediul în Târgoviște, ..70, județ Dâmbovița, G. ȘCOLAR CONSTRUCȚII „N. M.”, cu sediul în Târgoviște, . E. F., nr.20, județ Dâmbovița și GRUPUL ȘCOLAR P., cu sediul în P., .. 19, județul Dâmbovița și cu chematul în garanție S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.

Recurs scutit de taxă de timbru.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ-Teritorială Oraș P., intimatul-reclamantul Z. G. V., intimații-pârâți M. Târgoviște, G. Școlar "Voievodul M.", G. Școlar Construcții "N. M.", G. Școlar P., intimatul-chemat în garanție S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedură îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, învederându-se instanței că prin cererea de recurs, recurenta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul P. a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă.

De asemenea, se învederează că prin Serviciul Registratură, intimatul-reclamantul Z. G. V. a depus la dosar o cerere, înregistrată sub nr._/14.10.2013, prin care a solicitat judecata cauzei în lipsa sa, potrivit art. 242 alin. 2 Cod pr.civilă și amânarea pronunțării pentru a avea posibilitatea să depună concluzii scrise.

Curtea respinge cererea intimatului Z. G. V. de a se amâna pronunțarea pentru a depune concluzii scrise, având în vedere că acesta a formulat deja întâmpinare cu privire la recursul pârâtei Unitatea Administrativ-Teritorială Oraș P., nefiind îndeplinite cerințele codului de procedură civilă pentru a se dispune amânarea pronunțării.

Analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere că atât recurenta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraș P., cât și intimatul Z. G. V. au solicitat judecata cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului.

CURTEA:

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamantul Z. G. V. a chemat în judecată pe pârâții M. Târgoviște, prin Primar, Orașul P., prin Primar, G. Școlar „Voievodul M.”, G. Școlar Construcții „N. M.”, G. Școlar P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea unităților școlare la calculul, iar a unităților administrativ-teritoriale la plata drepturilor salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008 pentru aprobarea OG nr. 15/2008, sumele reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în conformitate cu prevederile Legii nr.221/2008 pentru aprobarea OG nr. 15/2008, începând cu data de 01.08.2008, actualizate cu indicele de inflație până la momentul plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că în anul școlar 2008 - 2009 a predat ca profesor suplinitor la Grupul Școlar „Voievodul M.” cu jumătate de catedră și la Grupul Școlar Construcții „N. M.” cu jumătate de catedră, iar în anul școlar 2009 - 2010 a predat ca profesor suplinitor la Grupul Școlar P., în prezent (anul școlar 2010 - 2011) fiind încadrat ca profesor suplinitor la Grupul Școlar „Voievodul M.” cu jumătate de catedră și în cadrul Grupului Școlar Construcții „N. M.” cu jumătate de catedră.

A susținut reclamantul că potrivit OG nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, ordonanță aprobată de Guvern la 30.01.2008 și publicată în Monitorul Oficial nr.82 din 01.02.2008, s-au stabilit, la art. 1 alin 1 lit. b, următoarele: „coeficienții de multiplicare pentru funcțiile didactice de predare cu gradul didactic II, definitiv, debutant, cele cu studii de nivel liceal fără pregătire de specialitate și pentru funcțiile didactice auxiliare sunt majorați cu 10% începând cu 1 ianuarie 2008, față de nivelul din 31.12.2007”, iar conform literei c a aceluiași articol:pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele 1.2, ,2 și 3 valoarea coeficientului de multiplicare 1 va fi: de la 1.01.-31.03.2008 -259,593 lei; 1.04.-30.09.2008 - 275,168 lei, iar de la 1.10.-31.12.2008 - 291,678 lei.

A mai arătat reclamantul că această ordonanță a fost aprobată cu modificări de către Parlamentul României prin Legea 221/27.10.2008, publicată în Monitorul Oficial nr.730 din 28.10.2008, principala modificare constând în majorarea coeficientului de multiplicare 1 pentru personalul didactic și didactic auxiliar pentru perioada 1.10._08 și care reprezintă valoare de referință pentru creșterile salariale ulterioare ale personalului din învățământ.

S-a învederat că această lege a fost declarată constituțională prin decizia nr. 1093/2008 a Curții Constituționale, însă pârâții nu au procedat la calculul drepturilor salariale potrivit acestei legi, invocând prevederile Ordonanțelor de Urgență nr. 136/2008, 151/2008 și 1/2009, aceste acte normative fiind declarate însă neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr.1221/12.11.2008, 842/2.06.2009 și 989/30.06.2009.

În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit.c. din Codul muncii, art.unic din Legea nr. 221/2008 și pe prevederile OG nr.15/2008.

Pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială M. Târgoviște - prin primar a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsa calității procesuale pasive, arătând că nu are calitatea de angajator, calitate pe care o au unitățile școlare în beneficiul cărora reclamantul a desfășurat activitate didactică, iar faptul că unitatea administrativ-teritorială are obligația de finanțare a cheltuielilor de natură salarială ale personalului din învățământ nu justifică legitimarea procesuală a acesteia, întrucât în mecanismul de finanțare a acestor cheltuieli, autoritățile publice locale au doar rolul de intermediar, finanțarea acestor cheltuieli realizându-se din fondurile bugetului de stat.

Pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul P., prin Primar, a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că potrivit disp. art. 282 Codul muncii, părți în conflictele de muncă pot fi salariatul și angajatorul, iar Orașul P. nu are calitate de angajator, nefiind beneficiarul muncii prestate de reclamant.

S-a mai solicitat respingerea acțiunii pentru autoritate de lucru judecat, precizându-se că pretențiile din cauza de față au făcut obiectul dosarului nr._ .

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat ca reclamantul să-și precizeze pretențiile în sensul de a prezenta statele de funcții cu noua grilă de salarizare aprobată de Inspectoratul Școlar Dâmbovița rezultată din aplicarea Legii nr. 221/2008.

Același pârât a solicitat chemarea în garanție a Statului, prin Ministerul Finanțelor, motivând că în legile bugetului pe anii 2008 și 2009, la ale căror dispoziții s-a făcut trimitere, nu s-au prevăzut fonduri pentru plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea Legii nr. 221/2008, astfel încât nu s-a putut repartiza prin Hotărârea Consiliului Județean suma corespunzătoare diferențelor de drepturi salariale.

La data de 03.10.2011 reclamantul a precizat acțiunea în sensul că solicită calculul și plata drepturilor salariale cuvenite, aferente perioadei 01.10._09. De asemenea, reclamantul și-a completat acțiunea în sensul că solicită obligarea unităților școlare la calculul și a unităților administrativ-teritoriale la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din aplicarea Legii nr. 118/2010, aferente perioadei 01.07._10, actualizate în funcție de coeficientul de inflație până la data plății efective.

S-a susținut în cuprinsul cererii completatoare că reducerea salariului cu 25% în temeiul art.1 din Legea nr. 118/2010 încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamantul făcând trimitere la jurisprudența CEDO în privința dispozițiilor invocate ca fiind încălcate.

Pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială M. Târgoviște, prin Primar a formulat completare la întâmpinare, invocând, și în raport cu noul capăt de cerere al acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Târgoviște.

Pe fondul cauzei, referitor la cererea completatoare formulată de reclamant, s-a arătat că diminuarea cuantumului salariului reprezintă consecința punerii în aplicare a disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, modificarea salariilor realizându-se ope legis, măsura reprezentând o restrângere temporară a dreptului constituțional la muncă, al cărui corolar este dreptul la salariu.

S-a susținut că sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a disp.art.1-8 din acest act normativ, Curtea Constituțională a apreciat-o, potrivit deciziei nr.874 din 28.06.2010, ca fiind constituțională.

De asemenea, s-a arătat că nu sunt încălcate prin Legea nr. 118/2010 prevederile art.1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului.

În urma probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.703 din 2 aprilie 2012, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâte la plata către reclamant a diferențelor de drepturi salariale aferente perioadei 01.10._09, rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008 și aferente perioadei 01.07. - 01.09.2010, rezultate din neaplicarea Legii nr. 118/2010 privind calculul concediului de odihnă, sumă actualizată cu indicele de inflație.

Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea pentru perioada solicitată prin cererea completatoare și precizatoare a acțiunii din 03.10.2011.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că potrivit art.1 alin.1 lit.b, c din OUG nr.15/2008, coeficienții de multiplicare prevăzuți pentru funcțiile didactice de predare cu gradul didactic II, definitiv, debutant, cele cu studii de nivel liceal fără pregătire de specialitate și pentru funcțiile didactice auxiliare sunt majorați cu 10%, începând cu 1 ianuarie 2008, față de nivelul din 31 decembrie 2007, astfel: pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3 valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi de la 1 ianuarie la 31 martie 2008 de 259,593 lei, de la 1 aprilie la 30 septembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare va fi de 275,168 lei, respectiv o creștere de 6%, de la 1 octombrie la 31 decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare va fi de 291,678 lei, respectiv o creștere cu încă 6%. Valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru această perioadă poate deveni 299,933 lei, în condițiile realizării principalilor indicatori economici pe care este construit bugetul de stat pe anul 2008, respectiv creșterea produsului intern brut, ținta de inflație, precum și nivelul productivității muncii.

S-a arătat că ulterior aceste prevederi au fost modificate prin OUG nr.151/2008 care prevede că: articolul 1 se modifică și va avea următorul cuprins: „Art.1. - (1) În cursul anului 2008 salariile de bază ale personalului didactic din învățământ, stabilite potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 68/2004 privind unele măsuri în domeniul învățământului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 6/2005, cu modificările ulterioare, se majorează după cum urmează:pentru funcția de profesor universitar prevăzută în anexa nr. 1.1, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este următoarea de la 1 ianuarie la 31 martie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi de 230,247 lei, de la 1 aprilie la 30 septembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare va fi de 244,061 lei, de la 1 octombrie la 31 decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi de 266,026 lei;

b) coeficienții de multiplicare prevăzuți pentru funcțiile didactice de predare cu gradul didactic II, definitiv, debutant, cele cu studii de nivel liceal fără pregătire de specialitate și pentru funcțiile didactice auxiliare se majorează cu 10% începând cu data de 1 ianuarie 2008, față de nivelul din 31 decembrie 2007;

c) pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este următoarea: de la 1 ianuarie la 31 martie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi 259,593 lei; de la 1 aprilie la 30 septembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi 275,168 lei; de la 1 octombrie la 31 decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi de 299,933 lei.

(2) Indemnizațiile pentru persoanele care ocupă funcții de conducere specifice, precum și indemnizațiile pentru îndeplinirea unor activități specifice învățământului

sunt prevăzute în anexele nr. 4 și 5.”

A mai reținut tribunalul că Legea nr.221/2008 a suferit modificări și ca urmare a emiterii OUG nr.1/2009, făcându-se referire la disp. art.2 și 3 din această ordonanță de urgență.

În urma pronunțării Curții Constituționale în legătură cu excepția de neconstituționalitate a art. I, pct.2 și 3 din OUG nr.151/2008 și art.2 și 3 din OUG nr.1/2009, s-a arătat că aceasta a admis excepția de neconstituționalitate a art. I, pct.2 și 3 ale OUG 151/2008 și art.2 și 3 din OUG 1/2009, declarând aceste dispoziții neconstituționale.

Într-o asemenea situație, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. Când se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. S-a concluzionat că decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate. Deciziile Curții Constituționale în aceste situații nu au ca efect scoaterea prevederilor legale din legislație, ci neaplicarea lor. Astfel, se ajunge la situația în care deși prevederea legală este în vigoare, nu poate fi aplicată deoarece contravine Constituției.

Tribunalul a constatat că reclamantului i s-au suspendat drepturile salariale ca urmare a intrării în vigoare a actelor normative enumerate mai sus, care au avut ca efect împiedicarea Legii nr.221/2008 de a produce efectele juridice pentru care a fost emisă. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că în mod nelegal au fost suspendate drepturile salariale ale reclamantului, în temeiul unor acte normative declarate ulterior neconstituționale.

A reținut prima instanță că art.167 alin.4 din Legea 84/1995 a învățământului arată că Ministerul Învățământului asigură de la bugetul de stat fondurile necesare pentru salarizarea personalului didactic auxiliar și administrativ din unitățile și instituțiile învățământului de stat, precum și cheltuielile de funcționare a acestora, iar conform art. 16 din HG nr.2192/2004 privind normele metodologice de finanțare și administrare a unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror raza își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.

Față de dispozițiile legale enunțate și având în vedere că reclamantul este salariatul unității de învățământ pârâte, existând deci raporturi de muncă între aceștia, s-a conchis că pârâții au atribuții în ceea ce privește calcularea și plata diferențelor de drepturi salariale neacordate.

În ceea ce privește momentul până la care s-au acordat drepturile salariale solicitate de reclamant, tribunalul a reținut că începând cu data de 01.01.2010 a operat o reîncadrare a personalului pe funcțiile corespunzătoare deținute la data de 31.12.2009, astfel cum prevede art. 30 alin.3 din Legea nr. 330/2009, act normativ ce a abrogat legislația anterioară.

Prima instanță a mai reținut că potrivit art. 103 din Legea 128/1997 R coroborat cu art. 139 Codul muncii și art. 6 din HG 250/1992 R, personalul didactic, didactic auxiliar și nedidactic are dreptul la efectuarea unui concediu de odihnă anual integral sau fracționat.

Conform art. 7 alin. 1 și 5 din HG 250/1992 R, pe durata concediului de odihnă, are dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, indemnizație ce se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu sau cu cel puțin 10 zile înainte potrivit art. 29 alin 4 din CCM la nivel de ramură.

În cauză, s-a constatat că din adeverințele emise de unitățile școlare rezultă ca reclamantul a început efectiv perioada de concediu sub imperiul Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice.

Cu toate acestea, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, unitatea angajatoare a dispus ca indemnizația de concediu, astfel cum a fost stabilită prin Legea nr. 330/2009, să fie diminuată cu 25%, dispunând și plata acesteia după ce salariații au intrat în concediul de odihnă.

Analizând situația de fapt reținută raportată la textele de lege menționate, instanța a apreciat că reducerea unilaterală a indemnizației de concediu de odihnă a reclamantului încalcă principiul neretroactivității legii, statuat în art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Astfel, din interpretarea textului constituțional s-a reținut că rezultă că legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică numai după ., iar nu și celor anterioare.

În cauză, calculul și plata indemnizației de concediu trebuia efectuată sub imperiul legii vechi. Cu toate acestea, situației juridice ivite sub imperiul legii vechi, unitatea angajatoare i-a aplicat legea nouă (Legea nr.118/2010), deși la momentul la care trebuia făcută plata aceasta nu intrase în vigoare.

Or, a reținut tribunalul, a ține seama de o lege viitoare prin anticiparea conținutului acesteia, înseamnă a nesocoti legea aplicabilă în prezent, a crea nesiguranță în circuitul civil și a insufla neîncredere în lege, întrucât ar dispărea orice putință de previzibilitate și de stabilitate.

Prin urmare, calculând și achitând indemnizația de concediu de odihnă redusă cu 25%, prin încălcarea principiului neretroactivității legii civile, s-a conchis că pârâții au cauzat un prejudiciu reclamantului ce nu poate fi reparat decât prin calcularea acestei indemnizații, aferentă anului 2009-2010, în cuantum integral, nediminuată cu 25% și prin plata către reclamant a diferenței dintre indemnizația efectiv încasată și cea nediminuată.

În ceea ce privește cererea completatoare privind obligarea pârâților la calculul și la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din aplicarea Legii nr. 118/2010, aferente perioadei 01.07._10, tribunalul a reținut că diminuarea cuantumului salariilor începând cu luna iulie 2010 reprezintă consecința punerii în aplicare a disp. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, iar modificarea salariilor s-a realizat ope legis, măsura instituită prin Legea nr. 118/2010 reprezentând o restrângere temporară a dreptului constituțional la muncă, al cărui corolar este dreptul la salariu, măsură impusă de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pe care Curtea Constituțională, sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a disp. art. 1-8 din acest act normativ, a apreciat-o ca fiind constituțională, potrivit deciziei nr. 874/28.06.2010, întrucât restrângerea dreptului s-a realizat în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.

În acest sens, s-a apreciat că nu poate fi reținută susținerea reclamantului potrivit căreia statul, terț în raportul juridic de muncă, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit potrivit clauzelor contractelor individuale de muncă, atât pentru considerentele expuse anterior, cât și pentru faptul că prin excepție de la dispozițiile art. 157 alin. 1 Codul muncii, care prevăd că salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/ sau colective între angajați și angajator, prevederile alin. 2 ale aceluiași text de lege stabilesc că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetele locale, se stabilesc prin lege.

În consecință, instanța a apreciat că diminuarea salariilor potrivit dispozițiilor Legii nr. 118/2010 nu este rezultatul intervenției unui terț față de contractul individual de muncă, întrucât stabilirea salariilor personalului bugetar reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului, care, pe cale de consecință, poate adopta, în anumite situații și cu respectarea Constituției, și măsuri de diminuare a cuantumul acestora.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul P., prin Primar, criticând-o ca nelegală și netemeinică, iar prin decizia civilă nr. 2862/12.09.2012, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul și a casat sentința trimițând cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că recurenta a invocat în fața instanței, cu ocazia primei judecăți, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întemeiată pe dispozițiile art. 282 lit. b Codul muncii, în raport cu care, calitatea de angajator și, ca urmare, calitatea de pârât într-un conflict individual de drepturi, o pot avea numai personale fizice și/sau persoanele juridice care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod.

De asemenea, s-a reținut că prin întâmpinarea depusă la aceeași instanță, recurenta a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție ce nu a fost verificată, instanța nepronunțându-se nici asupra cererii de chemare în garanție a Statului, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice.

Potrivit art. 32 din Legea nr.500/2002, Guvernul este cel care aprobă limitele de cheltuieli pentru fiecare ordonator de credite, fiind totodată, responsabil de execuția bugetară, astfel că, în cazul în care va cădea în pretenții, plata diferențelor de drepturi salariale solicitate de reclamant este condiționată de modificarea limitelor de cheltuieli, aprobate prin bugetul de stat, modificare ce nu poate fi realizată decât de către Guvern.

Întrucât prima instanță nu a analizat aceste excepții, apărările pe care părțile le-au formulat în dovedirea lor, trecând la judecata pe fond a cauzei, Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.1 Cod pr.civilă, a admis recursul și a casat sentința primei instanțe trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a stabilit, conform dispozițiilor art. 315 alin.1 Cod pr.civilă, ca la rejudecare, instanța, pe lângă considerentele sus-menționate, să aibă în vedere apărările pe care părțile înțeleg să le formuleze pe linia susținerilor lor, în vederea pronunțării unei hotărâri legal și temeinice.

După casare, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ .

Prin întâmpinarea formulată, Administrația Finanțelor Publice Târgoviște a solicitat respingerea contestației formulate ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă cerând a se constata lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, arătându-se că acesta nu trebuie confundat cu S. R. și cu bugetul de stat, rolul său fiind de a elabora politicile bugetare, proiectul bugetului pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite.

S-a mai susținut că Ministerul Finanțelor Publice este un simplu terț, neavând atribuții privind angajarea, salarizarea reclamanților, neavând raporturi de muncă încheiate cu aceștia.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 567 pronunțată la 6 martie 2013, Tribunalul Dâmbovița a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele U. P. și U. M. Târgoviște, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chematul în garanție Ministerului Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în garanție.

Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Orașul P. - prin primar, iar pe fond, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele, pentru perioada 01.10._09, la plata către reclamant (conform activității desfășurate pentru fiecare dintre acestea), a drepturilor salariale neacordate rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008, actualizate cu coeficientul de inflație până la data plății efective și la plata diferențelor dintre indemnizația de concediu primită și cea cuvenită prin neaplicarea Legii 118/2010, respingând celelalte pretenții.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, referitor la excepția autorității de lucru judecat, că în susținerea acesteia, pârâta U. P. a invocat sentința civilă nr.151/21.01.2010 pronunțată în dosarul_, fără să explice identitatea de cauză, obiect și părți dintre cauza de față și cea din dosarul_ .

Analizând hotărârea la care s-a făcut referire, tribunalul a reținut că se poate reține o identitate de cauză și obiect, nu însă și o identitate de părți, în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr._ acțiunea fiind promovată de sindicat în numele membrilor acestuia, în timp ce din actele dosarului nu se reține că reclamantul are calitatea de membru al sindicatului respectiv.

Pentru aceste motive, constatând că între cele două cauze nu există tripla identitate impusă de art. 1201 Cod civil, instanța a respins excepția ridicată.

Referitor la excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtele U. P. și U. M. Târgoviște, tribunalul a reținut că această calitate este justificată de prevederile art. 167 din Legea 84/1995 (în vigoare la momentul nașterii drepturilor aflate în discuție) care arată că „Unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.”

În acest sens, au fost reținute și prevederile art. 16, 17 din HG nr.2192/2004 privind normele metodologice de finanțare și administrare a unităților de învățământ preuniversitar de stat care, de asemenea, stabilesc faptul că finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.

În raport de prevederile legale mai sus menționate, s-a conchis că este neîntemeiată susținerea pârâtelor în sensul că neavând calitate de angajator, nici nu au obligații de plată a drepturilor bănești pretinse, arătându-se că obligațiile de plată decurg nu din calitatea de angajator, ci din lege.

Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a chematului în garanție, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată și a admis-o având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata drepturilor pretinse și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.

S-a mai arătat că într-adevăr, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.

În ceea ce privește fondul cauzei, referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la acordarea diferențelor dintre drepturile salariale acordate și cele cuvenite prin aplicarea Legii nr.221/2008, tribunalul a reținut că potrivit art.1 alin.1 lit.b, c din OUG nr.15/2008 coeficienții prevăzuți pentru funcțiile didactice de predare cu gradul didactic II, definitiv, debutant, cele cu studii de nivel liceal fără pregătire de specialitate și pentru funcțiile didactice auxiliare sunt majorați cu 10%, începând cu 1 ianuarie 2008, față de nivelul din 31 decembrie 2007; c) pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3 valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 va fi: 1 ianuarie-31 martie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 259,593 lei; 1 aprilie-30 septembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 275,168 lei, respectiv o creștere de 6%; 1 octombrie-31 decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 291,678 lei, respectiv o creștere cu încă 6%. Valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru această perioadă poate deveni 299,933 lei, în condițiile realizării principalilor indicatori economici pe care este construit bugetul de stat pe anul 2008, respectiv creșterea produsului intern brut, ținta de inflație, precum și nivelul productivității muncii.

S-a arătat că ulterior, aceste prevederi au fost modificate prin OUG nr.151/2008 care prevede că: articolul 1 se modifică și va avea următorul cuprins: „Art.1. - (1) În cursul anului 2008 salariile de bază ale personalului didactic din învățământ, stabilite potrivit prevederilor OUG nr. 68/2004 privind unele măsuri în domeniul învățământului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 6/2005, cu modificările ulterioare, se majorează după cum urmează:a) pentru funcția de profesor universitar prevăzută în anexa nr. 1.1, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este următoarea: 1 ianuarie-31 martie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 230,247 lei;1 aprilie-30 septembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 244,061 lei; 1 octombrie-31 decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 266,026 lei;

c) pentru funcțiile didactice prevăzute în anexele nr. 1.2, 2 și 3, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 este următoarea: 1 ianuarie-31 martie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 259,593 lei; 1 aprilie-30 septembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 275,168 lei;1 octombrie-31 decembrie 2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000: 299,933 lei.

(2) Indemnizațiile pentru persoanele care ocupă funcții de conducere specifice, precum și indemnizațiile pentru îndeplinirea unor activități specifice învățământului sunt prevăzute în anexele nr. 4 și 5.”

S-a reținut în continuare că Legea nr.221/2008 a suferit modificări și ca urmare a emiterii OUG nr.31/2009, care la art.2 și 3 prevede: Art. 2 - La articolul 1¹ alineatul (1), literele a) și b) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și în anul 2009 personalului din învățământ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 30 ianuarie 2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și vor avea următorul cuprins:

„a) pentru perioada 1 ianuarie-31 martie 2009, coeficienții de multiplicare și valorile coeficientului de multiplicare 1,000 sunt prevăzuți pentru toate funcțiile didactice și didactice auxiliare în anexele nr. 1.1a, 1.2a, 2a și 3a;

b) pentru perioada 1 aprilie-31 august 2009 se va acorda o treime din creșterea salariilor de bază obținute prin aplicarea coeficienților de multiplicare și a valorilor coeficientului de multiplicare 1,000 prevăzuți pentru toate funcțiile didactice și didactice auxiliare în anexele nr. 1.1b, 1.2b, 2b și 3b;”

Art. 3 Valorile coeficientului de multiplicare 1,000 prevăzute în anexele nr. 1.1a, 1.2a, 2a, 3a, 1.1b, 1.2b, 2b și 3b la Ordonanța Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, cu modificările și completările ulterioare, se aplică corespunzător perioadelor stabilite la art. 2 din prezenta ordonanță de urgență.

Tribunalul a mai reținut că în urma pronunțării Curții Constituționale în legătură cu excepția de neconstituționalitate a art. I, pct.2 și 3 din OUG nr. 151/2008 și art.2 și 3 din OUG nr.1/2009, aceasta a admis excepția de neconstituționalitate a art.I, pct.2 și 3 ale OUG 151/2008 și art.2 și 3 din OUG 1/2009, declarând aceste dispoziții neconstituționale.

Într-o asemenea situație, s-a apreciat că decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. Când se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Ca atare, decizia Curții Constituționale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate. Deciziile Curții Constituționale în aceste situații nu au ca efect scoaterea prevederilor legale din legislație, ci neaplicarea lor. Astfel, se ajunge la situația în care deși prevederea legală este în vigoare, nu poate fi aplicată, deoarece contravine Constituției.

Tribunalul a constatat că reclamantului i s-au suspendat drepturile salariale ca urmare a intrării în vigoare a actelor normative enumerate mai sus, care au avut ca efect împiedicarea Legii nr.221/2008 de a produce efectele juridice pentru care a fost emisă, iar în aceste condiții, suspendarea fost nelegală, în temeiul unor acte normative declarate ulterior neconstituționale, motiv pentru care, a admis pretențiile reclamantului sub acest aspect.

De asemenea, instanța a constatat întemeiate și pretențiile reclamantului referitoare la plata nediminuată prin aplicarea prevederilor Legii nr.118/2010 a indemnizației de concediu pentru anul 2010.

Astfel, s-a reținut că potrivit art. 145 din Legea 153/2003 referitoare la indemnizația de concediu de odihnă:(1) „ pentru perioada concediului de odihnă, salariatul beneficiază de o indemnizație de concediu, care nu poate fi mai mică decât salariul de bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.

(2) „ indemnizația de concediu de odihnă, reprezintă media zilnică a drepturilor salariale prev. la alin (1) din ultimele trei luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.

(3) „ indemnizația de concediu se plătește de către angajator cu cel puțin 5 zile lucrătore înainte de plecarea în concediu .”

S-a mai arătat că art. 1 din Legea nr.118/2010 prevede diminuarea cu 25% a cuantumurilor unor drepturi de natură salarială, iar art. 2 nominalizează drepturile care se reduc pentru persoane și categoriile socio-profesionale distincte, drepturi ce își au izvorul în acte normative distincte.

Instanța de fond a mai reținut că și în situația în care indemnizația de concediu s-ar asimila drepturilor salariale, așa cum se justifică măsura reducerii cu 25 %, salariatul reclamant nu ar putea fi afectat cât timp actul normativ ce i-a restrâns drepturile, intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010, urmează să producă efecte pentru viitor, în timp ce dreptul său la indemnizație s-a născut anterior acestei date.

A arătat tribunalul că data la care angajatorul era obligat să plătească indemnizația de concediu (cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, potrivit art. 145 alin 3 din Lege sau cu cel puțin 10 zile înainte potrivit art. 29 alin. 4 din CCM la nivel de ramură) nu intră sub incidența normei, așa cum rezultă din actele depuse la dosar (fila 164), reclamantul intrând în concediu de odihnă începând cu 01.07.2010.

Întrucât indemnizația de concediu se cuvine pentru activitatea din anul școlar 2009-2010 și trebuia să fie achitată cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, în modalitatea de calcul prevăzută de lege, tribunalul a apreciat că dispozițiile art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind diminuarea cu 25% a cuantumului lunar al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale nu sunt aplicabile reclamantului, intrat în concediu anterior datei de 12.07.2010.

În ceea ce privește pretențiile reclamantului referitoare la acordarea sumelor reținute din drepturile salariale urmare a aplicării Legi nr.118/2010 pentru perioada 01.09._10, instanța a reținut că prin aplicarea dispozițiilor art. 1 din legea mai sus menționată „ (1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.”

S-a mai reținut că prin decizianr.872/25.06.2010 s-a decis că dispozițiile art. 1-8 din Legea nr.118/2010 sunt constituționale, în motivarea deciziei arătându-se că măsura legislativă prin care s-a dispus diminuarea cu 25% a cuantumului salariului se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare și a fost determinată de apărarea securității naționale.

Pe de altă parte, analizând cererea reclamantului din perspectiva argumentelor întemeiate pe art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, tribunalul a reținut că în decizia CEDO pronunțată în cauza „Mihăieși și S. împotriva României” s-a constatat că prin reducerile salariale, statul român nu a încălcat drepturile omului, că dacă se poate reține o ingerință aceasta „era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică”, că „În mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. În consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției.”…” În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele „interesului public” cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă”.

Având în vedere considerentele ce preced, tribunalul a concluzionat că sunt neîntemeiate pretențiile reclamantului privind obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul primit, urmare a diminuărilor salariale, și cel ce trebuia să fie primit conform prevederilor contractelor individuale de muncă, acestea neavând o susținere legală, motiv pentru care le-a respins.

În consecință, apreciind în parte întemeiată acțiunea reclamantului, instanța a admis acțiunea acestuia în parte, în limitele mai sus menționate.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Orașul P., prin Primar, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă și art.304¹ Cod pr.civilă.

Relativ la excepția lipsei calității procesual-pasive a U. Orașul P., se susține că instanța de fond a respins această excepție neținând cont nici de propria-i jurisprudență și nici de jurisprudența Cutii de Apel Ploiești în cauze similare.

Astfel, arată recurenta, prin sentința civilă nr. 306 din 28.01.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția amintită, cu următoarea motivare :”Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a U. Orașul P. și a Consiliului Local P. tribunalul constată că aceasta este întemeiată întrucât între persoana celui obligat în cadrul raportului de drept și persoana acestui pârât nu există identitate. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 267 din Codul muncii, părți în conflictele de muncă pot fi salariatul și angajatorul, iar calitate de angajator o poate avea persoana fizică sau juridică ce beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile codului muncii. Cum U. P. și Consiliul Local P. nu sunt angajatori al reclamanților (personal din învățământ - n.a.), aceștia nu au calitate procesuală-pasivă, titulara obligației de plată a sumelor de bani cuvenite reclamanților fund doar unitatea școlară angajatoare chiar dacă autoritatea publică are obligația de finanțare a cheltuielilor de natură salarială.

Este adevărat că în conformitate cu dispozițiile art. 167 alin. (4) (temei de drept invocat și aplicat greșit și de instanța de fond în prezenta cauză - n.a.) din Legea nr. 84/1995 a învățământului (act normativ aplicabil prezentului raport juridic) Ministerul Învățământului asigură de la bugetul de stat fondurile necesare pentru salarizarea personalului didactic auxiliar și administrativ din unitățile și instituțiile învățământului de stat, precum și cheltuielile de funcționare a acestora, iar potrivit art. 16 (de asemenea temei de drept invocat și aplicat greșit și de instanța de fond în prezenta cauză - n.a.) din HG nr. 2192/2004 privind normele metodologice de finanțare și administrare a unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetele de stat și din alte surse, potrivit legii, dar aceste texte de lege instituie doar o modalitate concretă de plată a drepturilor cuvenite fără a conferi calitate de angajator unității administrativ-teritoriale.

Tribunalul cunoaște practica mai veche a acestei instanțe de a obliga unitatea administrativ-teritorială la plata sumelor către reclamanți, dar această practică a fost schimbată după ce Curtea de Apel a stabilit în cadrul unor decizii de speță lipsa calității procesuale pasive a unităților administrativ-teritoriale. Schimbarea practicii este de natură a asigura mai multă rigoare în abordarea raporturilor juridice concrete și respectarea întru-totul a dispozițiilor legale în materie, cu atât mai mult cu cât finanțarea cheltuielilor salariale ale unităților școlare nu se realizează din fondurile bugetului local, ci din fondurile bugetului de stat, iar unitatea școlară este instituție publică cu personalitate juridică, cu propriul buget de venituri și cheltuieli al cărui conducător este ordonator terțiar de credite.” (pagina 4, paragraful 4 din Sentința civilă nr. 306/28.01.2013).”

Învederează recurenta că aceleași aspecte reies și din decizia Curții de Apel Ploiești nr. 187/02.02.2011(anexa 2), pronunțată în dosarul nr._ și decizia nr. 843/06.04.2012 (anexa 3), pronunțată în dosarul nr._ .

Pentru aceste considerente se conchide că excepția lipsei calității procesuale pasive a U. Orașul P. este întemeiată.

În ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a Statului R., recurenta învederează că în cauză, chematul în garanție este S. R. și nu Ministerul Finanțelor Publice - instituție prin care este reprezentat S., așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Consideră recurenta că este surprinzătore respingerea cererii de chemare în garanție a Statului R., câtă vreme instanța a reținut reține că „… între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata drepturilor pretinse și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar”.

Având în vedere aceste considerente ale instanței, recurenta apreciază că rezultă fără dubiu că în cauză sunt incidente prevederile art. 60 din Codul de procedură civilă, iar cererea de chemare în garanție este admisibilă.

Pe de altă parte, cum potrivit legilor anuale ale bugetului de stat, cheltuielile cu salarizarea personalului din învățământ se finanțează din bugetul de stat, din sumele defalcate din taxa pe valoare adăugată, rezultă că S., din al cărui buget trebuiau acordate aceste sume, are o obligație de despăgubire față de unitățile administrativ-teritoriale care, căzute în pretenții, nu pot efectua plata cheltuielilor de personal în lipsa alocării acestor sume de la bugetul de stat.

Se mai susține că potrivit art. 32 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Guvernul este cel care aprobă limitele de cheltuieli pentru fiecare ordonator principal de credite, fiind totodată responsabil de execuția bugetară, astfel că, în cazul în care U. P. va cădea în pretenții, plata diferențelor de drepturi salariale solicitate de reclamant este condiționată de modificarea limitelor de cheltuieli aprobate prin bugetul de stat, modificare ce nu poate fi realizată decât de către Guvern.

Potrivit legii bugetului, repartizarea de către Ministerul Finanțelor Publice a sumelor defalcate pe comune, orașe, municipii și sectoarele municipiului București, după caz, se face prin hotărâre a consiliului județean, după consultarea primarilor și cu asistența tehnică de specialitate a direcției generale a finanțelor publice și, după caz, a inspectoratului școlar județean.

Întrucât Legea bugetului pe anii 2008 și 2009 nu a prevăzut la capitolele I, IV, respectiv V, privind dispozițiile legale referitoare la bugetele locale, alocarea unor sume corespunzătoare celor solicitate de reclamant, nu s-a putut repartiza prin Hotărârea Consiliului Județean suma corespunzătoare diferențelor de drepturi salariale rezultate prin aplicarea Legii nr.221/2008 pentru aprobarea OG nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ.

Astfel, precizează recurenta, pentru anul 2008, sumele alocate Ministerului Educației și Învățământului se referă, conform art. 7 alin.4 lit. a din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe 2008, la: „cheltuieli de personal, burse și obiecte de inventar ale instituțiilor sau ale unităților de învățământ preuniversitar de stat”, iar pentru anul 2009, sumele alocate Ministerului Educației și învățământului se referă, conform art. 5 alin.1 și 2 din Legea nr. 18/2009 la: „drepturile privind acordarea de produse lactate și de panificație pentru elevii din clasele I-VIII din învățământul de stat și pentru copiii preșcolari din grădinițele de stat cu program normal de 4 ore; c) cheltuielile privind acordarea de miere de albine ca supliment nutritiv pentru preșcolari și elevii din clasele I-IV din învățământul de stat și confesional; d) cheltuielile aferente învățământului special și centrelor județene de resurse și asistență educațională”, fiind de notorietate că au lipsit fondurile necesare acoperirii acestor cheltuieli prin venituri bugetare de stat.

Conchide recurenta că Ministerul Finanțelor Publice nu i-a alocat sumele necesare pentru plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008 pe perioada indicată, astfel că U. P. a fost și încă este în imposibilitatea de a aloca diferența drepturilor salariale neacordate solicitate de reclamantă, alocările fiind sume provenite exclusiv din TVA și pe care numai S. le încasează și distribuie.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta arată că atâta vreme cât Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumele necesare pentru plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008 pe perioada indicată, U. P. a fost și încă este în imposibilitatea de a aloca diferența drepturilor salariale neacordate solicitate, alocările fiind sume provenite exclusiv din TVA și pe care numai S. le încasează și distribuie.

În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesual-pasive a U. Orașul P. și respingerea acțiunii față de aceasta, iar în subsidiar, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, depunându-se la dosar în recurs și practică judiciară.

Intimatul-reclamant Z. G. V. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând la rândul său în dosar practică judiciară.

Și Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, respectiv respingerea cererii de chemare în garanție a Statului R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:

Conform art.304 pct.8 coroborat cu art.312 alin.1 Cod pr. civilă, se poate cere modificarea unei hotărâri în cazul în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În legătură cu motivul de modificare prev.de art. 304 pct.8 Cod pr.civilă, astfel cum s-a statuat în practica și literatura juridică, judecătorii fondului sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, dar, totuși, puterea lor este limitată, în cazul actelor juridice, pe de o parte, de distincția ce trebuie făcută între clauzele clare și clauzele obscure, iar pe de altă parte, de interdicția de a trece dincolo de intenția părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere, astfel încât, dacă au trecut peste aceste limite, hotărârea lor este modificabilă, situație care nu se regăsește însă în speță.

Nici motivul de modificare prev.de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, ce statuează că se poate cere modificarea unei hotărâri când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii nu este incident în cauză.

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între cel chemat în judecată în calitate de pârât și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

Chiar dacă, într-adevăr, recurenta-pârâtă nu are calitatea de

angajator al reclamantului, calitate pe care a avut-o, potrivit actelor depuse la dosarul de fond, pe perioada 01.09._10, intimata- pârâtă Grupul Școlar P., în conformitate cu disp.art.167 din Legea învățământului nr.84/1995, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune, finanțarea de bază, ce cuprinde, conform art.167 alin.5 lit.a din lege, și cheltuielile de personal, se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și din alte venituri ale bugetelor locale.

Și dispozițiile art.104 alin.2 lit.a din Legea educației naționale nr.1/2011, în vigoare de la 09.02.2011, statuează că finanțarea de bază se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora.

Prin urmare, finanțarea de bază, care include și cheltuielile cu salariile, se asigură prin bugetul local, recurenta-pârâtă având atribuții de a asigura sumele necesare prin bugetul local.

Toate dispozițiile legale sus-menționate justifică reținerea calității procesuale pasive, respectiv chemarea în judecată în prezenta cauză, în calitate de pârâtă, și a recurentei-pârâte U. P., astfel că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia de către prima instanță, deciziile de speță invocate în apărare de recurentă, cu privire la problema calității procesuale pasive în litigii având ca obiect drepturile bănești solicitate de personalul din învățământ, nereprezentând practica majoritară, practica judiciară neconstituind, oricum, izvor de drept.

Neîntemeiată este și critica referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art.60 Cod pr.civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau despăgubire.

Este adevărat că sub acest aspect, interesează existența sau nu a unei obligații de garanție a celui chemat în garanție față de pârâtul ce a formulat o atare cerere, însă câtă vreme în cauză este vorba de un conflict de muncă, ținând cont de natura raporturilor existente între recurent și intimatul-chemat în garanție, este exclusă posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanție întemeiată pe disp.

art.60 Cod pr.civilă, într-un proces ca cel de față, astfel încât cererea de chemare în garanție a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi primită, acesta neavând calitate procesuală pasivă.

În cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.

Raportat la considerentele mai sus arătate, dispozițiile din legile bugetare anuale la care a făcut trimitere recurenta nu pot constitui un argument pentru admiterea cererii de chemare în garanție formulată de acestea.

Prevederile Legii finanțelor publice nr. 500/2002, invocate de recurentă în recurs nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, acestea referindu-se, oricum la Guvernul României, care nu este parte în cauză și care, de principiu, raportat la dispozițiile constituționale și la cele cuprinse în Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului, constituie un organ colegial ce poate sta în justiție în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ, conform Legii nr.554/2004, în anumite condiții, în speță fiind vorba de un conflict de muncă.

Neîntemeiată este și critica privitoare la greșita soluționare pe fond a cauzei, cu mențiunea că singura critică pe fond este legată de soluția primei instanțe privitoare la obligarea la plata către intimatul-reclamant a drepturilor salariale neacordate rezultate din neaplicarea Legii nr.221/2008, în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinței.

Astfel,Ordonanța Guvernului nr. 15/2008, privind creșterile salariale pentru anul 2008 acordate personalului din învățământ publicată în Monitorul Oficial nr.82/01.02.2008, a fost aprobată prin Legea nr.221/2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr.730/28.10.2008.

Ulterior acestei date, au fost emise succesiv alte ordonanțe de urgență(OUG nr.136/2008, OUG nr.151/2008, OUG nr.1/2009) prin care drepturile salariale ale personalului din învățământ, așa cum au fost majorate prin Legea nr.221/2008, au fost reduse, însă aceste prevederi din toate actele normative cu caracter de urgență au fost declarate neconstituționale prin deciziile Curții Constituționale nr.1221/12 11.2008, nr.842/02.06.2009 și nr.989/30.06.2009, astfel că modificarea esențială operată prin Legea nr.221/2008 și constând în majorarea coeficientului 1,000 ce reprezintă valoarea de referință pentru creșterile ulterioare ale salariilor personalului din învățământ, consacră dreptul intimatului- reclamant de a revendica și obține diferențele salariale rezultate din calculul și plata acestor majorări.

Niciuna dintre modificările aduse OG nr.15/2008 prin actele normative ulterioare declarate neconstituționale și suspendate de drept, potrivit art.31 alin.3 teza a II a din Legea nr.47/1992 nu își produc efectele, așa încât pârâții au obligația ca, potrivit legii, să plătească intimatului- reclamant drepturile salariale rezultate din diferența la care ar fi fost îndreptățit prin actul normativ sus-citat și sumele efectiv încasate în care nu au fost incluse majorările salariale stabilite prin voința suverană a legislativului din România și care nu pot fi interpretate arbitrar și unilateral cu scopul de a le atenua sau anula efectul juridic.

Conform art.31 alin.1 și 3 teza a II a din Legea nr.47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Cum modificările aduse OG nr.15/2008 nu-și produc efectele, fiind declarate neconstituționale și suspendate de drept, executivul sau legislativul necompatibilizându-le cu dispozițiile legii fundamentale, niciuna din modificările ulterioare, edictate în aceeași procedură, deja constatată a fi neconstituțională, și operate asupra unor prevederi legale suspendate în puterea legii, nu au efecte juridice.

De altfel, prin decizia nr.3/04.04.2011, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr.350 din 19.05.2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel G. și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a statuat, ca efect al deciziilor Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale Guvernului nr. 136/2008, nr. 151/2008 și nr. 1/2009, că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.

S-a reținut în considerentele sus-menționatei decizii, printre altele, că potrivit art. 31 alin.1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive și obligatorii, iar potrivit alin.3 al aceluiași articol, dispozițiile din legile în vigoare constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, aceleași reglementări regăsindu-se și în art. 147 alin. 1 din Constituția României, republicată.

Față de aceste reglementări, s-a arătat că în cazul în care legiuitorul nu acționează în termenul impus de textele de lege indicate, dispozițiile declarate neconstituționale încetează să producă efecte juridice, reținându-se, de asemenea, că prin decizia nr. 62/2007, Curtea Constituțională a înlăturat orice dubii cu privire la efectele declarării neconstituționalității unei dispoziții de abrogare, stabilind că, în cazul constatării neconstituționalității lor, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin.1 din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice.

A apreciat Înalta Curte de Casație și Justiție că în aceste condiții, se pune întrebarea în ce limite acționează efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale și cum se conciliază acesta cu faptul că pentru scurte perioade ordonanțele de urgență declarate neconstituționale au produs efecte, conchizând, pentru argumentele expuse în continuare în motivarea dată deciziei în interesul legii, că instanțele chemate să tranșeze asupra cererilor reclamanților după ce Curtea Constituțională s-a pronunțat la modul arătat asupra neconstituționalității ordonanțelor de urgență succesive de modificare a Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.

Prin urmare, s-a arătat că sunt lipsite de suport legal și hotărârile instanțelor de judecată prin care s-a dat eficiență, pe o anumită perioadă, actelor normative declarate neconstituționale, statuându-se că dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată.

Decizia sus-menționată este obligatorie potrivit art. 330⁷ alin. 4 din Codul de pr.civilă, ce statuează că dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cazul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar faptul că Ministerul Finanțelor Publice nu a alocat sumele necesare pentru plata diferențelor de drepturi salariale rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, alocările fiind sume provenite exclusiv din TVA și pe care numai S. le încasează și distribuie, nu poate reprezenta, raportat la considerentele sus-arătate, un argument pentru admiterea recursului.

Concluzionând, față de cele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței invocate de recurentă în motivarea recursului, prev.de art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă și art.304¹ Cod pr.civilă, sentința atacată fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ ORAȘ P.- PRIN PRIMAR, cu sediul în P., ., județ Dâmbovița împotriva sentinței civile nr. 567 pronunțată la 6 martie 2013 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul Z. G. V., domiciliat în Târgoviște, ., nr.67, județ Dâmbovița, cu pârâții M. TÂRGOVIȘTE - PRIN PRIMAR, cu sediul în Târgoviște, .-3, județ Dâmbovița, G. ȘCOLAR „VOIEVODUL M.”, cu sediul în Târgoviște, ..70, județ Dâmbovița, G. ȘCOLAR CONSTRUCȚII „N. M.”, cu sediul în Târgoviște, . E. F., nr.20, județ Dâmbovița și GRUPUL ȘCOLAR P., cu sediul în P., .. 19, județul Dâmbovița și cu chematul în garanție S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2013.

Președinte, Judecători,

V.-A. P. C.-P. B. E.-S. L.

Grefier,

J. Părcălăbescu

Red. VAP/Tehnored.PJ

2 ex./14.11. 2013

j.f.M. I.

d.f._ Tribunalul Dâmbovița

operator de date cu caracter personal

nr. notificare 3120/2006

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2890/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 2890/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI