Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 3088/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3088/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 2103/105/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 3088
Ședința publică din data de 24 octombrie 2013
Președinte – V. D.
Judecători - C. P.
- V. S.
Grefier - C. O.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de contestatorul T. T., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, cu sediul în București, ., sector 1 și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat G. C. și V. I. R., cu sediul în București, .. 4, ., sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1864 pronunțată la data de 25 iunie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. NAȚIONALE – DEPARTAMENTUL FINANCIAR contabil cu sediul în București, ., sector 5 și C. DE PENSII S. A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Recurs scutit de plata taxei de timbru.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este motivat și declarat în termen.
Curtea, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.5007 din 22.10.2012, Tribunalul Prahova a admis excepția prematurității formulării contestației, invocată prin întâmpinare de intimatul M. A. Naționale- Departamentul Financiar-Contabil și a respins contestația ca fiind prematur introdusă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, analizând, cu prioritate, conform art.137 alin.1 Cod pr.civilă, excepția, că potrivit art.149 alin.1 din Legea nr.263/2010, „deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele de pensii sectoriale pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații”, iar potrivit alin.2, „procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezintă procedură administrativă prealabilă, obligatorie, fără caracter jurisdicțional.”
S-a mai reținut că art.150 alin.3 din același act normativ statuează că „în soluționarea contestațiilor, Comisia Centrală de Contestații și comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații adoptă hotărâri”, iar potrivit art.151 alin.2, „hotărârile prevăzute la art. 150 alin.3 pot fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare.”
S-a concluzionat de către tribunal că, înainte de sesizarea instanței de judecată în legătură cu nelegalitatea sau netemeinicia deciziilor de pensionare emise începând cu data de 01.01.2011, beneficiarul unei astfel de decizii trebuia să parcurgă procedura prealabilă obligatorie prevăzută de dispozițiile Legii nr.263/2010, procedură care se finalizează cu adoptarea unei hotărâri de către Comisia Centrală de Contestații sau comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații.
În speță, a constatat instanța de fond, deși membrul de sindicat T. T. a sesizat Comisia de Contestații din cadrul Ministerului A. Naționale cu nemulțumirile sale legate de modalitatea în care s-a procedat la stabilirea cuantumului pensiei ca urmare a emiterii deciziei de revizuire contestate, contestația respectivă nu a fost analizată de această comisie, astfel încât, nefiind adoptată o hotărâre conform art.150 alin.3 din Legea nr.263/2010, s-a conchis că prezenta contestație apare ca fiind prematur formulată.
Pentru aceste considerente, a fost admisă excepția prematurității formulării contestației, invocată de intimat prin întâmpinare, iar contestația a fost respinsă ca fiind prematur formulată.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs contestatorul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul de sindicat T. T., criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.9 și art.3041Cod pr.civilă.
Prin decizia nr. 785 din 26 martie 2013, Cutea de Apel Ploiești a admis recursul și a casat sentința cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.
A arătat instanța de control judiciar că, în conformitate cu disp. art.149 alin.1 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, act normativ în vigoare la momentul emiterii deciziilor de revizuire contestate în cauză, deciziile de pensie emise de casele teritoriale de pensii și de casele sectoriale de pensii pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Centrală de Contestații, respectiv la comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații, procedura de examinare a deciziilor supuse contestării reprezentând procedură administrativă prealabilă obligatorie, fără caracter jurisdicțional, potrivit alin.2 al art.149 din Legea nr.263/2010.
De asemenea, potrivit art. 150 alin. 3 și 4 din Legea nr.263/2010, în soluționarea contestațiilor, Comisia Centrală de Contestații, respectiv comisiile de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații adoptă hotărâri, iar termenul de soluționare a contestației este de 45 de zile de la data înregistrării acesteia.
În fine, hotărârile Comisiei Centrale de Contestații, respectiv ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații pot fi atacate la instanța judecătorească competentă, în termen de 30 de zile de la comunicare, potrivit art.151 alin.2 din Legea nr.263/2010.
Din cuprinsul dispozițiilor legale sus-enunțate rezultă, incontestabil, că împotriva deciziei de revizuire a pensiei contestate în cauză, era necesar a se formula, mai întâi, contestație la Comisia de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, demers pe care membrul de sindicat în numele căruia a fost formulată contestația de față, T. T., l-a făcut, cu respectarea termenului legal, neprimind niciun fel de răspuns până la data introducerii contestației în instanță deși termenul de soluționare a contestației este de 45 de zile de la data înregistrării acesteia.
Comisia de Contestații Pensii care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale nu a emis, deci, în termenul legal, o hotărâre care să poată fi contestată în fața instanței conform art.151 alin.2 din Legea nr.263/2010, situație ce l-a îndreptățit pe contestator, ca după expirarea termenului legal în care trebuia soluționată contestația acestuia, să se adreseze instanței de judecată, contestația adresată instanței de fond nefiind, în acest context, prematur formulată, astfel cum greșit a conchis prima instanță.
Se reține, de asemenea, că, prin decizia nr.956/13.11.2012 publicată în Monitorul Oficial nr.838/12.12.2012, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art.151 alin.2 din Legea nr.263/2010, ce au format obiectul excepției de neconstituționalitate ridicate de Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere în mai multe dosare ale Curții de Apel Bacău și într-un dosar al Curții de Apel Ploiești, sunt constituționale în măsura în care se interpretează că nesoluționarea contestațiilor și necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestații, respectiv ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații nu împiedică accesul la justiție.
S-a reținut, în motivarea deciziei sus-menționate, că unele instanțe de judecată interpretează prevederile art. 151 alin. 2 din Legea nr. 263/2010 ca un obstacol de a se adresa justiției, nu doar în situația în care contestatarul nu a parcurs procedura administrativă prealabilă obligatorie, ci și în cazul în care acesta a făcut toate demersurile necesare, dar comisia de contestații nu a soluționat cererea în termenul legal, constatându-se că textul de lege în discuție, prin redactarea sa lacunară, dă posibilitatea unei astfel de interpretări ce are drept consecință încălcarea dreptului fundamental de acces liber la justiție.
Totodată, s-a mai arătat că, prin decizia nr. 953 din 19.12.2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23.01.2007, Curtea Constituțională a statuat că existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege accesul liber la justiție, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. 1 - 3 din Constituție.
A mai reținut Curtea Constituțională că prevederea dreptului de acces la justiție, în condițiile în care acesta poate fi obstrucționat sau amânat fără termen din motive imputabile unui organ administrativ, poate pune în discuție afectarea acestui drept ori chiar lipsirea sa de substanță, iar împrejurările care pot aduce atingere dreptului de acces liber la justiție trebuie căutate nu doar în modul de reglementare a acestui drept, ci și în modalitatea prin care, în practică, acesta se poate realiza în funcție de condițiile existente. Făcând trimitere la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului statuat încă din anul 1979 în Hotărârea pronunțată în Cauza Airey contra Irlandei, instanța de contencios constituțional a reținut că, asemenea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Constituția României nu are ca scop să apere drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective.
Or, a arătat Curtea Constituțională, interpretarea dată dispozițiilor art. 151 alin.2 din Legea nr. 263/2010, în sensul că acestea ar putea amâna fără limită de timp realizarea drepturilor titularilor dreptului de pensie, poate fi privită, fără îndoială, ca o atingere a dreptului de care aceștia trebuie să se bucure potrivit art. 21 din Constituție, apreciindu-se de către instanța de contencios constituțional că înlăturarea oricărei posibile interpretări a legii de natură să limiteze accesul liber la justiție se impune cu atât mai mult în contextul avut în vedere cu cât acesta privește realizarea dreptului la pensie.
A concluzionat Curtea Constituțională, în cuprinsul deciziei nr.956/13.11.2012, mai sus menționată, care este general obligatorie de la data publicării, conform art.147 alin.4 din Constituția României, că dispozițiile art. 151 alin.2 din Legea nr. 263/2010 sunt constituționale, în măsura în care se interpretează că nesoluționarea contestațiilor și necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestații, respectiv ale comisiilor de contestații care funcționează în cadrul Ministerului A. Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații nu împiedică accesul la justiție.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, după casare, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1864 pronunțată la data de 25 iunie 2013, Tribunalul Prahova a respins excepția prematurității formulării contestației invocată de intimatul M. A. Naționale și a respins în totalitate contestația formulată de T. T., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în contradictoriu cu intimații M. A. NAȚIONALE – DEPARTAMENTUL FINANCIAR CONTABIL și C. DE PENSII S. A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Cu privire la excepția prematurității, tribunal a respins-o având în vedere că, în ceea ce îl privește pe contestator, acesta a introdus contestația în termen de 30 de zile la comisia centrală, potrivit art. 149 din legea nr. 263/2010, care avea obligația să se pronunțe asupra acesteia.
Față de faptul că a fost depusă, în termen, contestația la comisia centrală de contestații din cadrul M., de către contestator, fără ca aceasta să răspundă în vreun fel, nu se poate considera că introducerea contestației la instanță este prematură, în condițiile în care comisia avea obligația de a se pronunța în termen de 45 de zile de la data la care a fost sesizată de către contestator.
Cu privire la fondul cauzei tribunalul a reținut că, prin decizia de revizuire a pensiei nr._ din 06.12.2011 emisă de M. A. Naționale, a fost revizuită pensia contestatorului, fiind stabilită o pensie de 1981 lei.
Cuantumul pensiei cuvenite contestatorului prin decizia emisă de intimat în decembrie 2010, s-a stabilit în baza H.G. nr.735/2010, act normativ abrogat pe data intrării în vigoare a O.U.G. nr.1/28.01.2011.
Prin această ordonanță de urgență, legiuitorul a instituit o procedură de revizuire a pensiilor recalculate, iar prin art.6(1) se prevede „pensiile recalculate pe baza documentelor care atestă veniturile realizate și a salariului mediu brut pe economie sau exclusiv pe bază de salariu mediu brut pe economie pentru perioadele care constituie stagiu de cotizare și ale căror cuantumuri sunt mai mici decât cele aflate în plată în luna decembrie 2010 se menține în plată în cuantumurile avute în luna decembrie 2010”.
A..2 al aceluiași articol, prevede că diferențele aferente lunii ianuarie 2011 se achită până la sfârșitul lunii februarie 2011.
Din economia textelor de lege prezentate, raportat la înscrisurile depuse la dosarul cauzei respective, decizia de revizuire și cupon de pensie pentru luna februarie 2011, rezultă fără putință de tăgadă că, în prezent, contestatorul nu este prejudiciat cu nimic, iar prin revizuirea cuantumului drepturilor bănești cuvenite, decizia contestată nu-și mai produce efecte, în atare situație, prezenta contestație urmează a fi respinsă ca lipsită de obiect. Mai mult de atât, motivele invocate în susținerea prezentei contestații în sensul încălcării principiului neretroactivității legii, a drepturilor câștigate, a nediscriminării ori a încălcării art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, nu sunt întemeiate, întrucât prin Lg.nr. 119/2010, categoriile de pensionari nu și-au pierdut dreptul la pensie, ci le-a fost afectat doar cuantumul, cuantum care, în prezent, este același cu cel avut în decembrie 2010. Chiar dacă cuantumul pensiei, urmare a recalculării, ar fi fost diminuat, o astfel de ingerință nu este de natura privării dreptului de proprietate în sensul prev. de art.1 din Protocolul 1 al CEDO, sens în care s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 2.02.2010, în cauza Aizpurura Ortiz contra Spaniei.
Curtea Europeană, de altfel, a admis că statele au posibilitatea de a aduce anumite limitări în cazul despăgubirilor acordate, raportat la situația economico-financiară, astfel că lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce „ca lipsă” la încălcarea art.1 al Protocolului 1, statul fiind cel care se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu.
Principiul neretroactivității invocat de contestator nu este încălcat, întrucât Lg.119/2010, în baza căreia s-a emis decizia contestată, produce efecte numai pentru viitor și numai cu privire la cuantumul drepturilor bănești cuvenite, nefiind afectate sumele obținute cu titlu de „pensie specială” anterior intrării în vigoare a legii.
Prin recalcularea pensiei impusă prin Lg.119/2010, sunt afectate pensiile tuturor pensionarilor aflați în situații similare (beneficiari ai unei pensii de serviciu), iar pensia recalculată este identică cu cea prevăzută pentru toate categoriile de pensionari, conform Legii nr. 19/2000, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia 873/2010, prin care s-a reținut că prevederile Lg.119/2010 sunt constituționale.
Față de considerentele expuse, având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 453/2003 și 873/2010, raportat la jurisprudența CEDO și, nu în ultimul rând, a prev. art. OUG 1/2011, tribunalul a respins contestația ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat recurs contestatorul Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, în numele și pentru membrul său de sindicat L. A., criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând, în acest sens, dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă.
Arată recurentul că, prin decizia contestată, emisă de intimată, s-a recalculat pensia aflată în plată și s-a stabilit cuantumul ei în baza Legii nr. 119/2010 (art.l lit. a), pensia fiind redusă drastic.
Astfel, în mod eronat, instanța de fond a apreciat că recalcularea pensiei s-a făcut în mod legal, apreciind că, în speță, nu a avut loc o încălcare a art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apreciind, suplimentar, că ingerința statului în dreptul de pensie este justificată și, deci, legală.
Mai arată recurentul că, potrivit art. l alin. 1 pct. a din Legea nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale personalului devin pensii în înțelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare. Conform art. 3 din Legea nr. 119/2010 „Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual și a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare. (2) în situația pensiilor dintre cele prevăzute Ia alin. (1), care au fost stabilite în baza legilor speciale, pensia din sistemul public se determină considerându-se a fi îndeplinite condițiile de acordare prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările și completările ulterioare”.
Așadar, instanța de fond a fost investită cu analizarea legalității deciziei emise prin prisma legilor în vigoare, dar și a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 47/1991 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului.
Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate, față de cele interne, a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art. 31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior, sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora.
Curtea Europeană a constatat că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture, din oficiu sau la cererea părților, prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.
In consecință, constatarea anterioară a constituționalității Legii 119/2010, nu împiedică instanța națională să verifice dacă aplicarea legii, în concret, nu produce efecte contrare Convenției.
Or, instanța de fond a ignorat, la pronunțarea hotărârii, încălcarea frapantă și gravă a dispozițiilor art. 1 al primului Protocol adițional al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, coroborate cu cele ale art. 14 din Convenție.
Susține recurentul că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și Libertăților fundamentale, în sensul că :„(1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Or, instanța de fond avea obligația de a verifica respectarea acestor dispoziții prioritare ale dreptului internațional, instanța națională fiind obligată să interpreteze aceste norme în concordanță cu reperele statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei practică se află în continuă dezvoltare și evoluție a concepțiilor, cu exigențe permanent sporite în garantarea drepturilor ocrotite de Convenție.
Această jurisprudență are o aplicare directă în dreptul intern și, în virtutea principiului subsidiarității, interpretarea situației europene se impune și instanțelor interne (în acest sens, Decizia nr. 81/1994 a Curții Constituționale).
Așadar, în opinia recurentului, instanța de fond avea obligația de a cerceta măsura în care situația de fapt a recurentului - contestator se înscrie în situația menționată la art. 1 din Convenție, respectiv, de a verifica următoarele aspecte: dacă partea reclamantă deține un „bun” existent; dacă a apărut o ingerință a statului asupra dreptului la respectarea bunului; dacă ingerința îndeplinește condițiile legalității, a existenței unui scop legitim (sau de utilitate publică) în acord perfect cu interesul general, a proporționalității rezonabile a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit, a prezervării unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății, a nediscriminării.
In ceea ce privește pensia de serviciu (specială), din punctul de vedere al naturii juridice, recurentul consideră că nu trebuie să se confunde și nici să nu se suprapună cu cea de pensie de drept comun.
Dreptul la pensia de serviciu s-a născut în baza unui regim profesional public de securitate socială instituit prin legea internă, distinct de dreptul la pensie din sistemul general.
Oricum, începând cu hotărârea pronunțată în Cauza Stec și alții v. Regatul Unit, Curtea a abandonat definitiv (în materie de pensii și alte drepturi de securitate socială) distincția dintre beneficiile contributive și necontributive (plătite din resurse bugetare), ambele fiind deopotrivă și fără echivoc, considerate ca situându-se sub protecția art. l al primului Protocol adițional la Convenție, ca bunuri proprietate individuală.
Mai mult, Curtea a adăugat, statuând în mod expres, că, atunci când un stat alege să instituie, prin legea internă, o schemă (un regim) de pensii, toate drepturile individuale și interesele derivând din această schemă cad sub incidența art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 14 din Convenție, indiferent de plata sau nu a unei contribuții la schemă sau a scopurilor pentru care schema de pensii a fost fondată (Cauza Andrejeva v. Letonia, în care s-a reținut încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 al Protocolului nr.1).
Art. 1 al Primului Protocol adițional, nu pune restricții libertății statelor de a decide dacă să pună în practică orice formă de schemă de securitate socială sau în a alege tipul sau cuantumul beneficiilor ce vor fi generate de schema ce va fi aleasă, însă, deîndată ce statul contractant a pus în vigoare legislația care acordă plata dreptului de securitate socială (indiferent dacă este sau nu condiționată de o prealabilă plată de contribuții), această legislație trebuie considerată ca generând un interes pecuniar ocrotit de art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 14 din Convenție, pentru toate persoanele care satisfac cerințele legale de pensionare (cauzele Stec și alții v. Regatul Unit, Andrejeva v. Letonia).
Curtea a observat că, în materie de pensii, odată ce o persoană a fost admisă într-o funcție publică, acea persoană a dobândit un drept (de a primi pensia corespunzătoare prevăzută de lege pentru îndeplinirea serviciului public), care constituie un „bun” în sensul art. l al Protocolului nr. l (cauzele Azinas v. Cipru, Apostolakis v. G.). Dreptul la alocația de pensie constituie un drept patrimonial, în sensul art. l al primului Protocol adițional, fiind suficient stabilit de autoritățile naționale în baza legislației în vigoare (cauzele Gauygusuz v. Austria și Bunchen v. Republica Cehă).
Rezultă, așadar, fără putință de tăgadă, că și pensia de serviciu, stabilită de autoritățile române (serviciul public de pensii) printr-o decizie administrativă de pensionare, în baza legii, reprezintă un „bun”, partea reclamantă exercitând acest drept prin încasarea lunară a pensiilor, după data pensionării.
Consideră recurentul că este inacceptabil argumentul instanței de fond, potrivit căruia nu există o ingerință asupra proprietății în caz de reducere a pensiei, sub pretextul că viitorul cuantum ce va fi plătit va fi calculat în concordanță cu noile norme legale incidente.
Dimpotrivă, Curtea a statuat expres că, dacă statul reduce total sau parțial pensia ocupațională publică sau pensia de serviciu necontributivă (prin lege sau ca măsură disciplinară), este inevitabilă concluzia că acea reducere a operat ca o ingerință asupra dreptului la respectarea bunurilor, care trebuie analizată în lumina art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauzele Azinas v. Cipru, Banfield v. Regatul Unit, Apostolakis v. G.).
Așa cum s-a reținut și în alte cauze, reducerea cuantumului pensiei sau întreruperea plății acesteia, reprezintă o ingerință ce trebuie justificată (cauzele Kjartan Asmudsson v. Islanda, Rasmussen v. Polonia, Wieczorek v. Polonia).
In acest context, prevederile abrogative ale art. 1-3 din Legea nr. 119/2010 (menținute și prin art. 196 lit. i din Legea nr. 263/2010), au avut ca efect eliminarea totală și intempestivă a pensiei de serviciu, fapt ce reprezintă o incontestabilă ingerință asupra proprietății din partea statului, iar aceasta este chiar dacă acest „bun” (pensia de serviciu) a fost înlocuit cu alt bun - dreptul la pensia de drept comun.
În opinia recurentului, având în vedere că pensia de serviciu („bunul”) a fost total suprimată, fiind abrogată, însăși această instituție juridică, în integralitatea ei, poate echivala cu o veritabilă privare de proprietate, întrucât, în speță, este cazul unei eliminări integrale și ireversibile a dreptului, iar nu o suspendare sau amânare a plății acestuia ori o reducere parțială de cuantum.
Testul de proporționalitate al ingerinței invocate de către instanța de fond, constă în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate în caz de privare de proprietate, chiar dacă compensația nu trebuie să fie integrală în anumite circumstanțe, totuși ea trebuie să fie rezonabilă.
Or, acordarea în locul vechiului bun (pensia de serviciu), a unui alt bun (pensia de drept comun), cu o valoare substanțial și vădit diminuată, nu se încadrează în limitele rezonabilului.
Consideră recurentul că instanța de fond ar fi trebuit să procedeze la analizarea condițiilor ingerinței statului asupra dreptului la respectarea bunurilor, condiții fixate de Convenție:
a. legalitatea;
b. existența unui scop legitim în acord perfect cu interesul general;
c. proporționalitatea rezonabilă a ingerinței (mijloacelor utilizate) cu scopul legitim urmărit;
d. prezervarea unui echilibru echitabil între imperativul protecției dreptului fundamental de proprietate a individului și cerințele interesului general al societății;
e. nediscriminarea.
Or, în opinia recurentului, instanța de fond ar fi trebuit, să verifice cu prioritate dacă ingerința în cauză a satisfăcut cerințele legalității și nu a fost arbitrară (cauzele Beyeler v. Italia, latridis v. G., Wieczorek v. Polonia).
Principiul legalității comportă trei aspecte: existența normei legale care reglementează ingerința, caracteristicile normei legale, aplicarea normei într-o manieră care să nu fie vădit eronată sau arbitrară.
Or, în ceea ce privește ingerința, aceasta este prevăzută de lege și, anume, de art. 1-3 din Legea nr. 119/2000, ingerința producându-se în baza unei norme legale în materie.
Întotdeauna, principiul legalității mai presupune ca norma aplicată din dreptul intern să fie suficient de accesibilă, precisă și predictibilă (cauzele Hentrich v. Franța, Beyeler v. Italia).
In acest sens, este necesar ca reglementările legale interne să prevadă, în mod clar și neechivoc, timp de mai mulți ani, că o anumită cauză atrage pierderea totală sau parțială a pensiei de serviciu (ocupaționale), iar pensionarul trebuie să poată cu ușurință cunoaște aceste dispoziții ale legii, lipsite de orice ambiguitate, fiind prevenit asupra consecințelor intervenirii respectivelor cauze legale exacte de încetare a acordării pensiei (cauzele Banfield v. Regatul Unit, Rasmussen v. Polonia).
Or, în cazul de față, nicio dispoziție din legislația specială sau generală a pensiilor în vigoare la momentul recalculării, nu prevede, printre cazurile legale de încetare a plății pensiilor de serviciu, dificultățile financiare ale bugetului de pensii.
Mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să observe că stabilitatea și coerența plății pensiilor este garantată expres de către stat, care și-a asumat necondiționat obligația finanțării deficitului bugetului de pensii (art. 16 din Legea nr.19/2000, reluat și de art. 26 din Legea nr.263/2010).
Așadar, devine evident că această condiție a legalității ingerinței nu este îndeplinită, deoarece aceasta implică și o accesibilitate, precizie și predictibilitate a normei legale interne. În cazul de față, stabilitatea, siguranța și coerența legislativă, rezonabil sperată, a fost înfrântă fără nicio prevenire prealabilă, care să fie lipsită de ambiguitate, încălcându-se astfel art. l din Protocolul nr. l al Convenției.
Sub aspectul referitor la erorile la calculul pensiei, recurentul învederează că instanța de fond a reținut că, din actele depuse la dosar, nu au reieșit erori de calcul, însă, printr-o simplă verificare a buletinului de calcul și a Anexei nr. 1 din O.U.G. nr. 1, rezultă mai multe erori, lipsuri sau neconcordanțe.
Astfel, membrul de sindicat a avut mai multe grade militare, pentru care, în Anexa 1 la OUG nr. 1/2011, solda minimă este în cuantum mult mai mare decât venitul menționat de intimată în buletinul de calcul al deciziei contestate sau în adeverințele care cuprind sume identice cu cele din buletinul de calcul.
Așadar, în urma comparării acestor date, reiese că, de fapt, cuantumul veniturilor din buletinul de calcul și adeverința/situația veniturilor este semnificativ mai mic decât cuantumul soldei minime pentru gradul deținut de membrul de sindicat.
De asemenea, arată că adeverințele de venituri nu evidențiază, astfel cum ar fi legal și corect componenta venitului, respectiv, cât constituie suma brută, cât este solda minimă, cât din venitul respectiv sunt prime, sporuri sau alte drepturi bănești.
Așadar, este posibil ca venitul lunar menționat în adeverința de venituri să fie mai mare decât solda minimă menționată în anexa la OUG 1/2011, dar acel venit să fie compus din prime, sporuri și alte drepturi bănești, iar cuantumul soldei care compune respectivul venit să fie mai mic decât cel menționat în anexa nr. 1 la OUG 1/2011.
Astfel, chiar și pentru perioadele în care venitul din buletinul de calcul și adeverință este mai mare decât solda minimă, nu se poate aprecia dacă acest venit reprezintă solda din luna respectivă, sau include și alte drepturi bănești.
Referitor la proporționalitatea măsurii, recurentul arată că, în expunerea de motive a Legii nr. 119/2010, depusă de inițiator la Parlament, există două motive care corespund condiției scopului legitim: continuarea crizei economice și în anul 2009, precum și extinderea acesteia în anul 2010, ceea ce atrage necesitatea asigurării sustenabilității financiare a sistemului de pensii publice, eliminarea privilegiilor din legile sistemelor speciale de pensii publice.
Este necesară, însă, o proporționalitate rezonabilă între ingerință (mijloacele utilizate) și scopul legitim urmărit. Curtea a acceptat că, în sens larg, poate reprezenta un scop legitim protecția sistemului economic al țării, în contextul necesității instituirii unui sistem de securitate socială viabil și a capacității reduse a bugetului național. Dar instanța europeană a subliniat că, chiar și în acest caz, este obligatoriu să se determine dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între scopul legitim și mijloacele utilizate, în fiecare caz în speță (cauzele Andrejeva v. Letonia și Bunchen v. Republica Cehă). Ingerința trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul urmărit (cauzele J. și alții v. Germania, Wieczorek v. Polonia).
Procedând la o asemenea verificare concretă, două condiții preliminare, comune ambelor scopuri legitime invocate (criza economică, respectiv eliminarea privilegiilor unor pensionari), constau în păstrarea îndeplinirii condițiilor de pensionare specială de către partea reclamantă și lipsa caracterului discreționar al ingerinței. Partea reclamantă nu a încetat să îndeplinească condițiile legale ale pensiei speciale acordate, deci, nu poate fi invocată existența proporționalității în sensul reținut în Cauza Rasmussen v. Polonia.
În primul rând, sub aspectul asigurării sustenabilității bugetului de asigurări sociale în condițiile de criză economică, condiția proporționalității impune motivarea suficientă a mijloacelor utilizate, acționarea de către stat într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecință.
Privarea de proprietate, servind interesului public, trebuie să urmărească scopul legitim prin mijloace proporționale, în mod rezonabil, cu scopul urmărit.
Principiul „bunei guvernări” impune ca, atunci când o problemă de interes public apare, autoritățile publice să acționeze într-un timp adecvat, într-o manieră corespunzătoare și cu o maximă consecvență (cauzele Beyeler v. Italia, Moskal v. Polonia).
Or, dacă mijloacele utilizate sunt insuficient motivate, este încălcată Convenția (cauza Beyeler v. Italia).
Obligația statului de a motiva ingerința (actul normativ - Legea nr. 119/2010), rezultă expres și din dispozițiile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 24/2000, trebuind să existe o expunere de motive a legii, însoțită de un studiu de impact, cu soluții care „trebuie să fie temeinic fundamentate”, în baza evaluării preliminare a impactului noilor reglementări.
Insă, așa cum remarcă expres și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 873/2010, se poate, cu ușurință, observa că, la secțiunea a 4-a din expunerea de motive, intitulată „Impactul financiar asupra bugetului național general consolidat”, atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât și pe termen lung (5 ani), nu se face nicio precizare cu privire la modificarea aspectelor bugetare, deci nu a fost temeinic fundamentată această măsură.
Cu privire la obligația statului de a acționa într-un timp adecvat, este de reținut că, pentru a exista un raport de proporționalitate fată de caracterul pur temporar și excepțional al crizei economice, trebuie ca și mijloacele utilizate/prin ingerința asupra dreptului de proprietate, să fie tot temporare.
Potrivit Deciziei nr. 46/2002 a Curții Constituționale, „în cazul în care condițiile economice, financiare sau sociale o impun, legiuitorul poate suspenda, temporar, aplicarea unor dispoziții legale, printr-un act normativ de același nivel”.
Așadar, statul avea posibilitatea de a diminua, temporar, pe perioada existentei dificultăților economico-financiare, a pensiilor speciale cu posibilitatea reluării imediate în plată a acestora, în momentul în care condițiile care au determinat luarea măsurii ar fi dispărut.
Or, mijlocul folosit (al eliminării definitive a dreptului la pensia de serviciu), nu se află într-un raport de proporționalitate rezonabil cu caracterul temporar al crizei economice și a perioadei rezonabile în care statul trebuie să găsească soluțiile adecvate.
Acest scop legitim (al apărării față de criza economică), justifică numai măsuri pe durata determinată a crizei, deci temporare, precum suspendarea temporară a exercițiului unui drept (cum ar fi cel la pensie de serviciu).
Odată în plus, în speță, a fost încălcat art. l al Primului Protocol adițional, pentru nerespectarea condiției proporționalității.
Pentru al doilea scop legitim invocat, al eliminării privilegiilor, mijloacele utilizate nu sunt într-un raport de proporționalitate cu acest scop urmărit.
Așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 20/2000 a Curții Constituționale și din natura juridică a dreptului la pensie de serviciu, acest drept, fiind fondat pe un regim profesional public special de securitate socială, nu reprezintă un privilegiu și are o justificare obiectivă și rațională, fiind o compensație pentru inconvenientele majore ce rezultă din rigoarea și riscurile deosebite ale statutelor profesionale speciale.
Aceste categorii profesionale speciale au acumulat un stagiu complex (atât contributiv, cât și privativ, simultan cu îndeplinirea unor obligații profesionale deosebit de restrictive și riscante), deci nu se află într-o situație similară cu celelalte categorii nesupuse unui astfel de regim ocupațional.
Or, principiul „echilibrului echitabil” între cerințele interesului general al societății și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanelor, implică necesitatea unui raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul urmărit a fi realizat, în contextul regulii statuate de prima frază a primului alineat al art. 1 din primul Protocol adițional, iar stabilirea faptului dacă a existat un asemenea echilibru necesită o examinare completă a diferitelor aspecte incidente în speță, cum ar fi conduita autorităților sau a părții reclamante (Cauza Beyeler v. Italia).
Astfel, dacă autoritățile pot acționa, oricând, în sensul ingerinței asupra proprietății (de exemplu, prin eliminarea pensiei de serviciu), atunci drepturile proprietarului sunt întotdeauna restricționate, prin crearea unei continue incertitudini și insecurități, fiind încălcat art.l al Protocolului nr.l (Cauza Beyeler v. Italia).
Membrului de sindicat nu i se poate reproșa conduita acestuia, deoarece acesta s-a achitat de stagiul complex prevăzut de regimul profesional public special de securitate socială, care era obligatoriu.
De asemenea, nu a putut contribui la o schemă privată de pensii, deoarece autoritățile au adoptat, tardiv, Legea nr. 411/2004, partea reclamantă nemaiputând, în mod obiectiv, realiza stagiul cerut de această lege, înainte de data pensionării.
Membrul de sindicat se află într-o situație de vulnerabilitate financiară, socială, sub aspectul mijloacelor de subzistență, deoarece statutul profesional i-a impus interdicții profesionale, concomitent cu suportarea riscurilor profesionale și a altor obligații statutare deosebite.
Or, în urma supunerii membrului de sindicat la toate aceste privațiuni economice și sociale, este excesivă și disproporționată lăsarea acesteia fără compensația materială adecvată și proporțională privațiunilor suportate, fiind pusă, intempestiv, într-o situație neprevăzută de mare dificultate și marginalizare socială, prin reducerea unicei surse de venit.
Rezultă cu claritate faptul că instanța de fond, în mod eronat, a respins contestația formulată, ignorând probatoriul administrat în cauză, practica europeană în materie, omițând să constate că, în speță, a operat o ingerință disproporționată din partea statului prin eliminarea pensiilor speciale și revizuirea pensiei membrului de sindicat, cu consecința diminuării substanțiale a acesteia.
Pentru considerentele expuse, recurentul-contestator solicită admiterea recursului și, reținând cauza spre rejudecare, modificarea în tot a sentinței pronunțată de prima instanță, în sensul admiterii contestației și anularea deciziei de revizuire.
Curtea, examinând actele și lucrărilor dosarului, precum și dispozițiile legale incidente în speță prin prisma motivelor de recurs formulate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele:
Motivele de recurs nu subzistă în cauză, soluția Tribunalului Prahova bazându-se pe o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale care au relevanță și incidență în speța dedusă judecății, respectiv, a dispozițiilor Legii nr. 263/2010, a OUG nr. 1/2011 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Ca prim aspect, Curtea reamintește că pensiile de serviciu au fost stabilite pentru anumite categorii socio-profesionale, fiind alcătuite din două componente – pensia contributivă, plătită din bugetul de stat din bugetul asigurărilor de stat (stabilită prin raportate la contribuția efectivă plătită de salariat) și pensia suplimentară, suportată din bugetul de stat, fără plata unei contribuții.
În cauză, Curtea urmează să înlăture susținerile recurentului referitoare la existența unei încălcări a principiilor retroactivității și discriminării, întrucât aceste probleme de drept au fost soluționate prin decizia nr. 29/12.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în procedura recursului în interesul legii.
Astfel, prin decizia menționată, s-a statuat că „instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii […] în mod similar, nici referitor la discriminare”.
Curtea va reține că, potrivit art. 3307 alin. 4 Cod pr. civilă, în procedura recursului în interesul legii, „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
De asemenea, conform art. 99 lit. ș din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, constituie abatere disciplinară pentru judecători „nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul Legii”.
Pe de altă parte, la acest moment, nu se mai poate discuta nici despre încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, astfel cum a pretins recurentul, dat fiind faptul că în Cauza F. și alții contra României, s-a statuat că „reducerea pensiilor […] deși substanțială, a constituit o modalitate de integrare a acestor pensii în sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, menită să asigure echilibrul bugetar și să corijeze disparitățile existente între diferitele sisteme”.
Totodată, în considerentele deciziei menționate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat că „reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv și nu a adus atingere dreptului la prestații sociale, dobândit în virtutea contribuțiilor vărsate în timpul anilor de serviciu”.
În privința diferenței de tratament, în raport de alte categorii de pensionari instanța europeană a stabilit că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din Convenție, în cazul în care nu are nicio justificare obiectivă și rezonabilă, ori împrejurarea că alte categorii de persoane se bucură în continuare de un mod favorabil de menținere a pensiilor lor, s-a apreciat că nu constituie o discriminare, deoarece acest lucru ține de marja de aprecieri a statului.
Se impune a se observa în acest sens, că și în jurisprudența anterioară hotărârii pronunțată în Cauza F. și alții contra României, respectiv în Cauzele Munon Diaz contra Spaniei și Maggio și alții împotriva Italiei, Curtea Europeană a statuat că drepturile ce decurg din sistemul de asigurări sociale, deși, protejate de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, nu implică o pensie într-un anumit cuantum, iar scăderea cuantumului cu aproape 50% nu este de natură să știrbească esența dreptului la pensie, beneficiarul pensiei fiind obligat să suporte o scădere rezonabilă și proporțională.
Elocventă, în acest sens, este și hotărârea pronunțată de Curtea Europeană în Cauza C. Abaluță și alții contra României, în care s-a stabilit că reducerile suferite de beneficiarii pensiilor de serviciu nu pot fi considerate nerezonabile sau disproporționate, iar reforma sistemului de pensii nu a avut caracter retroactiv și nu a adus atingere drepturilor la prestații sociale dobândite în temeiul contribuțiilor la bugetele asigurărilor sociale, ci numai asupra unei părți din pensie, suportată integral de la bugetul de stat, care reprezintă un avantaj de care petenții au beneficiat, datorită profesiei lor.
Sub aspectul raportului de proporționalitate, Curtea reține că pensia brută acordată recurentului se situează peste nivelul pensiei medii la nivel național.
Curtea va avea în vedere, sub acest aspect, că potrivit considerentelor deciziilor nr. 872 și nr. 874 pronunțate la data de 25 iunie 2010 de către Curtea Constituțională, ajustarea dictată pe principiul contributivității, nu doar elimină un beneficiu suplimentar acordat unor angajați, dar realizează și o integrare a cvasi-majorității acestora, într-un sistem unic de pensii publice, dreptul la pensie nefiind afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă, ipoteză ce nu se regăsește în prezenta speță.
Nefondată este și critica formulată de recurent sub aspectul pretinsei ignorări, de către instanța de fond, a apărărilor sale formulate în cauză în privința cuantumului pensiei, în considerentele sentinței fiind menționată analiza realizată sub acest aspect de prima instanță. Curtea reține, totodată, că actele aflate în dosarul de fond validează concluzia exprimată de judecătorul fondului, în sensul că documentația înaintată de pârât nu este de natură să confirme susținerile recurentului, în sensul existenței unor pretinse erori în determinarea cuantumului pensiei.
În considerarea acestor argumente, constatând că în cauză nu există motive de reformare a sentinței, Curtea va proceda, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă, la respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat, recursul formulat de contestatorul T. T., prin Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate în Rezervă și în Retragere, cu sediul în București, ., sector 1 și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat G. C. și V. I. R., cu sediul în București, .. 4, ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr. 1864 pronunțată la data de 25 iunie 2013 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații M. A. NAȚIONALE – DEPARTAMENTUL FINANCIAR CONTABIL cu sediul în București, ., sector 5 și C. DE PENSII S. A MINISTERULUI A. NAȚIONALE, cu sediul în București, .. 7-9, sector 6.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 24 octombrie 2013.
Președinte, Judecători,
V. D. C. P. V. S.
Grefier,
C. O.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
2 ex./30.10.2013
Red.CP
Tehnored.CO
d.f._ Trib.Prahova
j.f. N. C.
| ← Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 3611/2013.... | Contestaţie decizie de pensionare. Hotărâre din 14-05-2013,... → |
|---|
