Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 176/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 176/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 03-12-2013 în dosarul nr. 3752/105/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

Secția I Civilă

Dosar Nr._

DECIZIA Nr. 176

Ședința publică din data 3 decembrie 2013

Președinte - E. M.

Judecător - V. S.

Grefier - V. M.

Pe rol fiind judecarea apelului declarat de pârâtul M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2022 din 13 august 2013 pronunțată de T. P., în contradictoriu cu reclamanții P. M., D. E., S. M. A., T. S. E., D. I. L., C. M., N. V., E. M. L., S. E., NIȚEANU A. M., A. A., B. G., D. I., D. A., M. I. ANEROS, D. M., B. L. M., B. M. C., P. D. L., V. A. E., S. E. C., M. L., C. E., I. C., S. L., N. V. M., A. C. V., P. M. N., C. G. VAVILICA, D. A., S. C. E., A. M. C., C. M., D. M., C. C. - toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Judecătoria Câmpina, cu sediul în Câmpina, . nr.14, județul P., cu pârâtul T. P., cu sediul în Ploiești, ..6, jud.P..

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că, prin motivele de apel s-a solicitat ca, în temeiul art.405 alin. 2 Cod pr.civilă, să se procedeze la soluționarea cauzei în lipsă.

Curtea, constatând că apelantul-pârât a solicitat judecata în lipsă, dând curs disp. art. 405 alin. 2 Cod pr. civilă, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

C u r t e a,

Asupra apelului civil de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului P. la nr._, reclamanții P. M., D. E., S. M. A., T. S. E., D. I. L., C. M., N. V., E. M. L., S. E., Nițeanu A. M., A. A., B. G., D. I., D. A., M. I. Aneros, D. M., B. L. M., B. M. C., P. D. L., V. A. E., S. E. C., M. L., C. E., I. C., S. L., N. V. M., A. C. V., P. M. N., C. G. Vavilica, D. A., S. C. E., A. M. C., C. M., D. M., C. C., au chemat în judecată pe pârâții M. Justiției și T. P., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu", având în vedere că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, reactualizat în funcție de rata inflației de la data scadenței la data plății efective.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut că prin art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției se prevedea că: „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.”

Au mai precizat reclamanții că dispozițiile sus arătate au fost de asemenea abrogate de art. 39 pct. „w” din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877/28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011. (art. 46). De asemenea, prin art. 8 din Legea nr. 285/28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M.O. nr. 878/28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Au apreciat reclamanții că dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat atât timp cât prevederile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

În legătură cu acest principiu, reclamanții au mai menționat că o lege devine obligatorie numai după promulgarea și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit, astfel încât, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Astfel, s-a susținut că, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor. Norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

De asemenea, reclamanții au menționat că este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția, și a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi, astfel încât dreptul reclamanților de a încasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

Reclamanții au precizat că privarea lor de dreptul salarial invocat încalcă și art. 1 al Protocolului 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâții M. Justiției a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamanți ca neîntemeiată, arătându-se că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că dreptul privind acordarea premiului anual a fost prevăzut de legislația în vigoare pentru anul calendaristic 2010, actele normative care au abrogat posibilitatea acordării acestui drept intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

S-a susținut că, potrivit art. 25 alin. 1 și 4 din Legea nr. 330/2009 „pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de baza sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.(...) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.” Dispozițiile legale menționate au fost în vigoare în anul 2010, în ceea ce privește premiul aferent acestui an, până la . Legii nr. 284/2010. S-a arătat în continuare de către pârât că, prin art. 39 pct. w) au fost abrogate expres dispozițiile Legii nr. 330/2009, inclusiv cele privitoare la plata premiului anual pentru personalul plătit din fondurile bugetare.

În ce privește premiul anual aferent anului 2010, pârâții au arătat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2011 „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."

S-a mai susținut că legiuitorul a stabilit, așadar, în mod expres faptul că în anul 2011 nu se acordă premiul anual, fondurile aferente acestui premiu fiind redistribuite în vederea acordării majorării salariale de 15% prevăzută pentru întreg personalul bugetar în anul 2011, măsura făcând parte dintr-o . astfel de măsuri propuse de legiuitor, măsuri care să asigure încadrarea în țintele stabilite prin Strategie fiscal-bugetară și ca atare, sumele de bani destinate plătii premiului anual sunt acordate personalului bugetar, numai că sub altă formă, anume cea a majorărilor aplicate la salariile de bază indemnizații, în cuantum de 15%.

A precizat pârâtul că, în acest sens este expunerea de motive a Legii nr. 285/2010, potrivit căreia începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, iar sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea acestor majorări salariale prevăzute pentru personalul din sectorul bugetar.

Pârâtul a mai menționat că dispozițiile Legii nr. 285/2010 au fost analizate și de Curtea Constituțională, care prin Decizia nr. 1655/2010 a reținut referitor la măsurile prevăzute de acest normativ următoarele: „Curtea a impus o obligație de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la "cuantumul salariilor/indemnizațiilor și soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare (...)." De asemenea, se arată în decizia menționată „pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 înseamnă că, în continuare, există o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă", iar o situație de criză economică astfel cum este justificată în chiar expunerea de motive a legii reprezintă un temei suficient de grav pentru a determina astfel de măsuri, printre care și neplata premiului anual aferent anului 2010, aplicate nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

În contextul jurisprudențial al Curții Constituționale este relevantă și Decizia nr. 207 din 17 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 10 martie 2009, în cuprinsul căreia, Curtea, în mod judicios a reținut că, „legiuitorul este în drept totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de bază, premii periodice si alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula."

Pârâtul a mai subliniat faptul că, în ceea ce privește momentul intrării în vigoare a prevederilor legale criticate - Legea 285/2010, se constată că acestea au intrat în vigoare la data de 01.01.2011 și se aplică întregului personal bugetar beneficiar al premiului anual conform reglementărilor legale anterioare.

Pe baza probelor administrate în cauză, T. P. a pronunțat sentința civilă nr.2022/13.08.2013 prin care a admis acțiunea formulată de P. M., D. E., S. M. A., T. S. E., D. I. L., C. M., N. V., E. M. L., S. E., Nițeanu A. M., A. A., B. G., D. I., D. A., M. I. Aneros, D. M., B. L. M., B. M. C., P. D. L., V. A. E., S. E. C., M. L., C. E., I. C., S. L., N. V. M., A. C. V., P. M. N., C. G. Vavilica, D. A., S. C. E., A. M. C., C. M., D. M., C. C., în contradictoriu cu pârâții M. Justiției și T. P. și, în consecință a obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților premiul anual aferent anului 2010 (al 13-lea salariu), reactualizat în funcție de indicele de inflație de la data scadenței, la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

În ceea ce privește argumentele reclamanților referitoare la retroactivitatea legii, acestea pot fi valorificate doar pe calea unei excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională fiind unica autoritate de jurisdicție constituțională în România, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, instanța judecătorească nefiind în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății.

Conform art. 20 din Constituția României, “(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.” Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești arătând: „de altfel instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.

Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar, instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO cuprinde 3 norme distincte, strâns legate între ele: -Prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”; -A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.; -Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.

În cauza de față, s-a reținut că reclamanții au invocat posibilitatea de a solicita plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010.

Din această perspectivă, dreptul la acest premiu anual a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010, iar faptul că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului.

Cu privire la drepturile asupra veniturilor salariale, trebuie distins între dreptul unei persoane de a primi în viitor salariu într-un anumit cuantum, acesta nefiind recunoscut din perspectiva Convenției și dreptul de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată.

Art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO este aplicabil și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților, făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care se va face referire în continuare.

Astfel, în cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, în care reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de exemplu, atunci când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.

În cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit. În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.

Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 01.01.2011, s-a stabilit că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu s-a putut reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.

De asemenea, nu s-a putut reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume.

Deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.

Conform art. 1 din legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.

De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de “compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de 1 an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.

Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamanților de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, aceasta nu este însă proporțională cu scopul urmărit.

Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie formală, iluzorie. Respingerea acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.

Prin urmare tribunalul, în raport de aceste considerente, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, a admis acțiunea și a obligat pârâții în solidar să plătească reclamanților premiul aferent anului 2010 (al 13-lea salariu), proporțional cu perioada efectiv lucrată în anul 2010, reactualizat în funcție de indicele de inflație de la data scadenței, la data plății efective.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul M. Justiției, susținând că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, invocând în drept disp. art., 482 al.1, pct.4 și 8 din NCPC.

În esență, susține apelantul că, începând cu data de 1.01.2011 a intrat în vigoare Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, care în alin. 2 stabilește că începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de prezenta lege, iar art. 39 din lege prevede, la lit. w) că la data intrării în vigoare a acestei legi, se abrogă Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În raport de aceste aspecte, începând cu data de 01.01.2011 sunt aplicabile dispozițiile Legii-cadru nr. 330/2009.

Mai susține apelantul că pentru anul 2011 a fost adoptată Legea nr. 285/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care la art. 8 prevede că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi", art. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M.O. nr.878/28.12.2010 prevede că „(1) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariile funcției de bază/indemnizațiile de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%", acest procent fiind așadar stabilit și prin luarea în considerare a premiul anual cuvenit personalului bugetar pentru anul 2010.

Solicită apelantul să se aibă în vedere poziția Curții Constituțională cu privirea la excepția de neconstituționalitate a art. 8 din Legea nr. 285/2010, care a stabilit că legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său și, cu precădere, art. 1 din actul normativ este constituțională prin decizia nr. 1655/28.12.2010 a Curții Constituționale, publicată în M.O. al României, Partea I, nr.51/20.01.2011.

În continuare, apelantul susține cu privire la aplicarea dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, că în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, Iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun, în acest sens urmând a fi avută în vedere cauza Kechko versus Ucraina dar și hotărârea dată în cauza Vilho Eskeiinen și alții versus Finlanda prin care s-a statuat că: " ... nu există un drept protejat de Convenție de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum…, astfel rezultând că reclamanții nu aveau o speranță legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condițiile în care, ca o consecință a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase."

Față de aceste decizii de speță, arată apelantul, se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturile salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului, în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat, iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun.

Concluzionând, apelantul solicită ca, înlăturându-se temeiul legal pentru plata premiului anual aferent anului 2010, să se constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:

Prin calea de atac promovată se critică soluția primei instanțe apreciindu-se că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile art. 25 alin. l din Legea nr. 330/2009 raportat la art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, care a intrat în vigoare la 1.01.2011 și potrivit căruia sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011(...).

Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 din Legea nr. 284/2010. Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010, intrată în vigoare la data de 1.01.2011 „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Conform art. 20 din Constituția României: “ (1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.”

Însăși Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1344 din 09.12.2008, a reținut faptul că nu are atribuția de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislația supranațională, aceasta revenind instanțelor judecătorești. În acest sens s-a menționat că „instanțelor judecătorești le revine sarcina de aplicare directă a legislației comunitare atunci când legislația națională este în contradicție cu acesta”.

Aplicând cu prioritate reglementările internaționale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanțele de judecată nu depășesc limitele judecătorești și nu își arogă atribuții specifice celorlalte puteri în stat (legislativă și executivă) deoarece nu creează noi norme ci le aplică pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.

Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nici o relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.

În cauza de față, reclamanții invocă posibilitatea de a solicita plata unei sume de bani cu titlu de premiu anual cuvenit în considerarea muncii desfășurate în anul 2010. Din această perspectivă, dreptul la acest premiu anual a fost pe deplin realizat la expirarea ultimei zile din anul 2010. Faptul că stingerea obligației corelative prin plată are loc la un moment ulterior nu este de natură să aducă atingere existenței dreptului.

Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, concluzie ce se desprinde din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale cum ar fi cauza Lelas c. Croației din 20.05.2010, cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007 sau cauza Bahceyaka c. Turciei din 13.07.2006.

În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din legea nr. 330/2009.

Reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 1.01.2011, însă aceștia solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), ele devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

Prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, cu aplicabilitate de la data de 1.01.2011, s-a stabilit că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege sus-menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma “nu se mai acordă”.

De asemenea, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamantelor de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, aceasta nu este însă proporțională cu scopul urmărit, astfel încât în mod corect a constatat instanța de fond că respingerea acțiunii reclamantelor ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care trebuie aplicat cu prioritate potrivit art. 20 din Constituția României.

Față de argumentele expuse anterior Curtea apreciază ca fiind nefondate criticile formulate, motiv pentru în baza disp. art. 480 pct.1 din Noul Cod de procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr. 2022 din 13 august 2013 pronunțată de T. P., în contradictoriu cu reclamanții P. M., D. E., S. M. A., T. S. E., D. I. L., C. M., N. V., E. M. L., S. E., NIȚEANU A. M., A. A., B. G., D. I., D. A., M. I. ANEROS, D. M., B. L. M., B. M. C., P. D. L., V. A. E., S. E. C., M. L., C. E., I. C., S. L., N. V. M., A. C. V., P. M. N., C. G. VAVILICA, D. A., S. C. E., A. M. C., C. M., D. M., C. C. - toți cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Judecătoria Câmpina, cu sediul în Câmpina, . nr.14, județul P., cu pârâtul T. P., cu sediul în Ploiești, ..6, jud.P..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 decembrie 2013.

Președinte, Judecător,

E. M. V. S.

Grefier,

V. M.

red. E.M./tehnored.V.M.

39 ex./17.12.2013

d.f._ T. P.

j.f. A.-G. H.

Operator de date cu caracter

personal Nr.notificare 3120

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Acţiune în constatare. Decizia nr. 4024/2013. Curtea de Apel... →

Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 176/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 176/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI