Obligaţie de a face. Decizia nr. 1568/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1568/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 04-06-2013 în dosarul nr. 2636/120/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 1568
Ședința publică din data de 4 iunie 2013
Președinte - E. M.
Judecători- C. Ș.
- A. M. R.
Grefier - A. F.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamantul S. G., domiciliat în Târgoviște, ., ., . și pârâtul S. Județean Dâmbovița a Arhivelor Naționale, cu sediul în Târgoviște, ., nr.6, județ Dâmbovița împotriva Sentinței nr.492 din 25.02.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-reclamant reprezentat de avocat M. D. din Baroul Dâmbovița, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art.6 din Legea nr.192/2006, informează părțile asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.
Recursuri scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul-reclamant a depus la dosar întâmpinare la recursul pârâtului.
Totodată, se mai învederează că apărătorul recurentului-reclamant a depus la dosar, prin fax, decizia nr._ din 13.05.2013 și anexa la respectiva decizie privind acordarea pensiei anticipate parțiale emisă pentru clientul său.
Curtea, având în vedere că prin sentința pronunțată de prima instanță a fost admisă excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei . SA – prin lichidator S. JUS IPURL și a fost respinsă acțiunea față de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, constată că din eroare a fost citată în recurs și dispune înlăturarea acesteia din cauză, astfel că în recurs părți sunt numai reclamantul S. G. și pârâtul S. Județean Dâmbovița a Arhivelor Naționale.
Avocat D. M. având cuvântul arată că nu mai are cereri noi de formulat și solicită cuvântul pe fond.
Curtea ia act de declarația acestuia și, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat D. M. având cuvântul pentru recurentul-reclamant susține, în esență, că instanța de fond a ignorat concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză. Arată că într-adevăr secția unde a lucrat recurentul nu era nominalizată pentru grupă de muncă, dar felul muncii desfășurată de acesta conform fișei postului îl obliga ca 75% din timpul de lucru să activeze în secții cu condiții nocive.
Solicită admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul de a i se recunoaște recurentului-reclamant ca vechime în condițiile grupei a II-a de muncă în procent de 75% perioada 1.06.1994 – 1.04.2004. Precizează că toată perioada este cuprinsă în intervalul 1977 – 1.04.2004 însă de la început și până la 1.06.1994 i s-a recunoscut grupa de muncă. Fără cheltuieli de judecată.
Având cuvântul pe recursul pârâtei, solicită respingerea acestuia arătând că este lucru judecat că trebuie să stea în proces și că nu are de făcut „creație”, ci doar să respecte o hotărâre judecătorească, nici vorbă să riște o sancțiune penală.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamantul S. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. W.T.S. S.A prin lichidator judiciar Ș. JUS IPURL, obligarea acestuia să elibereze adeverința pentru grupa a II a de muncă în procent de 100% pentru timpul lucrat la S.C. SARO S.A. Târgoviște, devenită ulterior S.C. W.T.S. S.A. Târgoviște, în cadrul secției Montaj – Atelierul Vopsitorie Expediție, respectiv perioada 7.08.1976 – 1.04.2004, în funcția de inginer tehnolog.
Motivând cererea, reclamantul a arătat că a lucrat în condiții deosebite din punct de vedere al noxelor în special vapori de diluant și vopsele, rezultați în procesul tehnologic de vopsire al strungurilor, vopsire care se făcea direct în Atelierul Expediții, fără a exista un loc amenajat pentru această operațiune, pulberi în suspensie și praf de fontă degajate de procesul obișnuit de lucru al strungarilor, frezorilor și rectificatorilor de la Secția Mecanică Grea aflată în vecinătate.
A mai arătat reclamantul că refuzul societății în faliment și respectiv al lichidatorului de a-i elibera adeverința l-a determinat să formuleze această cerere, întemeiată în drept pe prevederile ordinului 50/1990, art. 1073 – 1075 cod civil și art. 1516 alin. 1 și 3 din Legea 287/2009.
Prin precizările depuse la dosar reclamantul a arătat că solicitarea sa privește un drept nepatrimonial, imprescriptibil, iar lichidatorul judiciar are calitatea de pârât deoarece deține arhiva societății, și înțelege să se judece cu acesta în nume propriu, obiectul acțiunii fiind neschimbat.
Lichidatorul judiciar a comunicat instanței că la această dată încă mai deține arhiva societății, urmând ca aceasta să fie predată la D.J.A.N. – S. Județean al Arhivelor Dâmbovița iar până la data predării arhivei va putea elibera adeverințe în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile.
Prin Sentința civilă nr. 1394 din 12 iunie 2012 Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă a respins cererea.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că reclamantul a fost angajat al societății S.C. SARO S.A. Târgoviște, devenită ulterior S.C. W.T.S. S.A. Târgoviște.
Instanța a mai reținut că reclamantul a solicitat obligarea lichidatorului judiciar - Ș. JUS IPURL din Târgoviște, la eliberarea unei adeverințe care să ateste desfășurarea activității în grupa a II a de muncă în procent de 100% pentru perioada 7.08.1976 – 1.04.2004.
Tribunalul a constatat că prin sentința nr. 816/15.12.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 9/F/2004 s-a dispus „închiderea procedurii falimentului S.C. W. T. Systems S.A. cu sediul în ., Târgoviște, jud. Dâmbovița, cod de identificare fiscală nr._, număr de ordine în registrul comerțului J_ și radierea debitoarei din registrele ORC Dâmbovița.”
Cererea formulată de reclamant a fost respinsă întrucât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că societatea angajatoare nu i-a acordat acestuia grupa a II-a de muncă pentru timpul lucrat, nefiind menționată aceasta în carnetul de muncă, în alte documente aflate la dosarul cauzei sau la sediul societății.
A mai reținut Tribunalul Dâmbovița că, este adevărat că, potrivit art. 40 alin. 1 lit. h din Codul muncii, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 40/2011 angajatorul este obligat să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului, iar conform art. 34 alin. 5 din Codul muncii, la solicitarea salariatului angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate. De asemenea, tribunalul a reținut că obligația generală a angajatorului prevăzută de art. 34 alin. 5 din Codul muncii de a elibera la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat documente menite să ateste activitatea profesională a acestuia este reglementată în prezent și de H.G. nr. 500/2011 care aduce precizări concrete privind modalitatea de realizare a acestei obligații, stabilind că la solicitarea scrisă a unui salariat sau, după caz, a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze acestuia un document care să ateste felul activității desfășurate de acesta, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate.
Tribunalul a mai reținut că pârâtul S. JUS IPURL Târgoviște putea fi obligat în temeiul dispozițiilor sus menționate, ca deținător al arhivei, să elibereze o adeverință care să ateste activitatea profesională a salariatului doar în condițiile în care dreptul acestuia în ce privește acordarea grupei a II a de muncă ar fi fost stabilit în contradictoriu cu angajatorul său, anterior momentului la care a intervenit dizolvarea și radierea acestuia. Lichidatorul sau deținătorul arhivei poate atesta prin emiterea unei adeverințe, numai datele care rezultă din evidențele fostului angajator, sau constatate prin hotărâre judecătorească pronunțată într-o procedură contencioasă în contradictoriu cu angajatorul reclamantului.
Pentru cele ce preced tribunalul, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile de lege sus citate, a respins cererea.
Împotriva acestei sentințe reclamantul a declarat recurs, considerând-o nelegală, susținând că i-a fost încălcat dreptul fundamental de acces liber la justiție instituit de art. 21 (1) din Constituție, instanța nepronunțându-se în limitele obiectului litigiului rezultat din precizarea acestuia prin lucrarea scrisă depusă la dosar pentru termenul de judecată din 12 iunie 2012.
S-a arătat de recurentul-reclamant că așa cum a hotărât aceeași instanță în mod constant, și cum a ilustrat cu sentința nr. 1484 din 21 iunie 2011 pronunțată în dosarul nr._, devenită irevocabilă, se poate cere pe cale principală constatarea încadrării în grupa a doua de muncă, a locului de muncă ocupat de un fost salariat. Prima instanță a considerat că, după dizolvarea și lichidarea acestei societăți, nu mai este posibilă constatarea acelei încadrări a unui loc de muncă într-o anume grupă de muncă, iar un asemenea considerent închide în mod evident accesul liber la justiție, el fiind susținut, mai degrabă, de neputința jurisdicției muncii de a înțelege că, un drept, o indemnizație, un beneficiu recunoscut de lege fostului salariat al unei persoane juridice dizolvate, nu dispare, nu este anihilat de caducitate, ori stins în vreun alt mod juridic. S-a mai susținut de către recurentul-reclamant că, după ce aceeași instanță s-a pronunțat în alte zeci de litigii, având aceleași obiect și cauză, cu fostul angajator S.A. WTS Târgoviște, parte litigantă și înainte, și după dizolvare și lichidate, întrerupe în mod discriminatoriu și nemotivat, jurisprudența sa.
Prin Decizia nr.2836/12.09.2012 Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă a admis recursul, a casat sentința recurată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Dâmbovița.
Pentru a se pronunța această decizie, obligatorie pentru instanța de fond, Curtea de Apel Ploiești a reținut în esență că prin cererea precizată la 7.06.2012, cu care recurentul reclamant a investit instanța de fond, acesta a solicitat a se constata încadrarea în grupa a II-a de muncă a activității desfășurate de el în perioada 7.08.1976 – 1.04.2004 la . și obligarea lichidatorului judiciar al societății la eliberarea unei adeverințe care să confirme desfășurarea activității în locul de muncă amintit. Această cerere precizatoare este cea care stabilește cadrul procesual în care recurentul reclamant a înțeles să solicite judecarea cauzei, cerere din care rezultă în mod cert că recurentul reclamant a solicitat a se constata încadrarea în grupa a II-a de muncă în raport cu societatea angajatoare, reprezentată într-adevăr prin lichidator judiciar și eliberarea adeverinței de către lichidatorul judiciar, deținătorul arhivei societății.
A mai reținut curtea de apel că tribunalul s-a raportat la o mențiune făcută de recurentul reclamant la un termen anterior cererii precizatoare – 29.05.2012 – conform căreia a înțeles să se judece cu lichidatorul judiciar, însă precizarea ulterioară, făcută în scris, este cea care trebuie avută în vedere la judecarea pricinii. Nu se poate susține că salariații unei societăți care a fost lichidată nu-și mai pot valorifica eventualele drepturi referitoare la munca depusă, întrucât o asemenea poziție ar reprezenta o îngrădire a accesului la justiție. Curtea a constatat și faptul că în mod eronat instanța de fond a revenit asupra încuviințării probatoriilor propuse de recurentul reclamant, apreciind că nu sunt utile și concludente cauzei. Or, raportat la obiectul acțiunii, prin care se urmărește constatarea dreptului la încadrarea în grupa a II-a de muncă, pe perioada indicată și ținând cont de dispozițiile Ordinului nr.50/1990, nu se poate reține că proba testimonială ar fi neconcludentă în asemenea pricini, martorii putând, eventual, da relații despre locul de muncă și activitățile desfășurate de către recurent. În ceea ce privește proba cu expertiză, curtea a apreciat că aceasta ar fi pertinentă și concludentă cauzei
Având în vedere cele mai sus reținute, precum și poziția recurentului din recurs, în care se reiterează, practic, cererea acestuia de administrare în cauză și a unei expertize, apreciată ca fiind concludentă, ținând cont și de faptul că în mod curent în pricinile având acest obiect este administrată și o probă cu expertiză de specialitate, Curtea a apreciat recursul ca fondat. Referitor la expertiza ce se justifică a fi administrată în cauză, aceasta, fiind un mijloc de probă prin care se aduce la cunoștința organelor judiciare opinia unor specialiști cu privire la acele împrejurări de fapt în legătură cu obiectul litigiului, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoștințele deosebite ale unor specialiști, este pertinentă și concludentă în măsura în care este efectuată de un expert specializat, ținând cont și de obiectul litigiului de față și domeniul de activitate al societății intimate, prin raportare la categoriile de activități nominalizate conform anexelor Ordinului nr.50/1990.
Cum nici proba cu expertiză și nici cea testimonială nu pot fi administrate în recurs și având în vedere considerentele ce preced, faptul că neadministrarea probelor arătate echivalează cu o nepronunțare asupra fondului, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond în sensul celor arătate în considerentele deciziei, pentru administrarea probei cu expertiză de specialitate și în raport de care, coroborată și cu înscrisurile depuse la dosar, precum și cu probele cu martori, având în vedere specificul activităților desfășurate de recurentul-reclamant în perioada în discuție și timpul efectiv lucrat pentru prestarea acestor activități, condițiile de muncă, reieșind din probe, să se poată conchide cu privire la temeinicia încadrării activității acestuia în grupa de muncă, potrivit prevederilor legale și, pe cale de consecință la temeinicia cererii de eliberare a unei adeverințe care să ateste condițiile în care reclamantul și-a desfășurat activitatea.
Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă prin Sentința civilă nr. 492 din 25.02.2013 a admis excepția lipsei capacității de folosință a S.C. W. T. SYSTEMS S.A. - prin lichidator judiciar Ș. JUS IPURL și a respins acțiunea față de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință.
Prin aceiași hotărâre tribunalul a admis în parte cererea și a constatat că reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II-a de muncă în perioada 21.03.1977 – 1.02.1994 la fosta S.C. W.T.S. S.A. Târgoviște, obligând pârâtul S. Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale la eliberarea unei adeverințe în acest sens.
Pentru pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. W.T.S. S.A prin lichidator judiciar Ș. JUS IPURL, obligarea acestuia să elibereze adeverința pentru grupa a II a de muncă în procent de 100% pentru timpul lucrat la S.C. SARO S.A. Târgoviște, devenită ulterior S.C. W.T.S. S.A. Târgoviște, în cadrul secției Montaj – Atelierul Vopsitorie Expediție, respectiv perioada 7.08.1976 – 1.04.2004, în funcția de inginer tehnolog.
A mai reținut tribunalul că prin sentința nr. 816/15.12.2011 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. 9/F/2004 s-a dispus „închiderea procedurii falimentului S.C. W. T. Systems S.A. cu sediul în ., Târgoviște, jud. Dâmbovița, cod de identificare fiscală nr._, număr de ordine în registrul comerțului J_ și radierea debitoarei din registrele ORC Dâmbovița.” În această situație reclamantul a solicitat, cu ocazia rejudecării cauzei, introducerea în proces a deținătorului de arhivă, respectiv a Serviciului Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale.
Tribunalul a reținut, totodată, că în urma radierii S.C. WTS S.A, arhivele aparținând acestei societăți au fost predate către pârâtul S. Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale conform procesului verbal nr._/27.09.2012.
La termenul de judecată din data de 25 martie 2013 instanța, din oficiu, a pus în discuție excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei prin lichidator judiciar.
În conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, instanța de judecată este obligată a soluționa cu prioritate excepțiile de fond sau de procedură ce fac de prisosință, în tot sau în parte, soluționarea în fond a pricinii, tribunalul având obligația soluționării cu prioritate această excepție.
A învederat tribunalul că s-a reținut în literatura și practica judiciară că una dintre condițiile esențiale pentru a formula, dar și pentru a putea continua în justiție o acțiune este aceea a existenței capacității procesuale a părților. Față de împrejurarea că societatea pârâtă S.C. W.T.S. S.A. a fost radiată din Registrul Comerțului, aceasta nu mai poate sta în proces deoarece este lipsită total de capacitate procesuală de folosință. Din punct de vedere al capacității procesuale societatea radiată are aceeași situație juridică precum persoana fizică decedată, motiv pentru care instanța este obligată a admite excepția lipsei capacității de folosință a acestei societăți pârâte și de a respinge acțiunea astfel îndreptată.
Cu privire la S. Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale tribunalul a constatat că acesta, în calitate de deținător al arhivei fostei . . fi obligat la emiterea unei adeverințe de către instanța de judecată doar dacă din documentele aflate în posesia sa rezultă că persoana care o solicită a lucrat efectiv în condițiile grupei de muncă respective. Chiar dacă în speța dedusă judecății reclamantul nu s-a adresat cu o cerere prealabilă către acest pârât, față de actele existente la dosar, tribunalul a apreciat că poate soluționa fondul litigiului de față.
A învederat instanța de fond că din mențiunile înscrise în carnetul de muncă al reclamantului a rezultat că acesta a desfășurat activitate la fosta S.C. SARO S.A. Târgoviște în perioada 7.08.1976 – 1.04.2004. Conform întâmpinării depuse de către S. Jus IPURL coroborat cu mențiunile din carnetul de muncă, mai rezultă că reclamantul a lucrat ca inginer stagiar în perioada 7.08.1976 – 23.09.1976 la secția Sculărie – Accesorii, a efectuat stagiul militar în perioada 23.09.1976 – 7.03.1977, a lucrat ca inginer tehnolog la secția Montaj – Atelierul Vopsitorie Expediție în perioada 21.03.1977 - 1.02.1994, a fost în șomaj tehnic în perioada 1.02.1994 – 1.06.1994 iar apoi, în perioada 1.06.1994 – 1.04.2004 a funcționat ca inginer proiectant și inginer tehnolog la atelierele de proiectare din cadrul SDV și Mașini Noi.
Din analiza acestor înscrisuri și perioade a rezultat că, la formularea cererii de chemare în judecată, reclamantul a omis a se referi la perioada de stagiu militar și la perioada de șomaj, perioade pentru care, în mod evident nu poate solicita încadrarea în grupa a II-a de muncă deoarece în aceste perioade nu a muncit la S.C. SARO S.A.
De asemenea, tot din înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv anexa la avizul 44 din 20.11.2002 unde sunt nominalizate locurile de muncă și meseriile/funcțiile desfășurate în aceste locuri de muncă cu condiții deosebite, a rezultat că Secția Sculărie Accesoriii, Secția Mașini Noi și Secția SDV nu sunt nominalizate printre secțiile cu condiții de muncă deosebite. În plus, în perioada cât reclamantul a lucrat la aceste secții, și-a desfășurat activitatea în cadrul atelierelor de proiectare ceea ce înseamnă că nu a fost în secție pentru a se putea pune problema petrecerii vreunei perioade de timp care să depășească 50% din timpul normal de lucru în condiții speciale. Din conținutul raportului de expertiză depus la dosarul cauzei a rezultat că expertul, deși a găsit îndreptățită cererea reclamantului de încadrare în grupa a II-a de muncă pe toată perioada solicitată, nu face distincție între perioadele în care acesta nu a lucrat deloc la . lucrat în secții care nu sunt nominalizate în aviz sau a lucrat ca inginer la Atelierul de Vopsitorie și Expediții. D. urmare, cum expertul în lucrarea sa s-a referit doar la această secție, coroborând lucrarea de specialitate cu actele de la dosarul cauzei, tribunalul a ajuns la concluzia că doar în perioada 21 martie 1977 – 1 februarie 1994 reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II-a de muncă în procent de 75%.
Prin art. 1 alin. 1 din Ordinul 50/20.03.1990 s-au precizat, în baza Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale și în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul Lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechități în salarizarea personalului, locurile de muncă, activitățile și categoriile de personal ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării, iar potrivit pct. 6 din același ordin, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de către conducerea unității împreună cu sindicatele libere din unități.
Prin urmare, instanța a reținut că activitatea reclamantului în cadrul Secției „Montaj – Atelierul de Vopsitorie” se încadrează în grupa a II –a de muncă în procent de 75%, deoarece doar această secție este nominalizată ca atare în documentele fostului angajator și în activitățile cuprinse în Ordinul nr. 50/1990.
Pentru cele ce preced, tribunalul a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II-a de muncă în perioada 21.03.1977 – 1.02.1994 la fosta S.C. W.T.S. S.A. Târgoviște și a obligat pârâtul la eliberarea unei adeverințe în acest sens.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamantul S. G. cât și pârâtul S. Județean Dâmbovița a Arhivelor Naționale, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii sale de recurs reclamantul a susținut că hotărârea atacată este dată cu interpretarea greșită a situației de fapt, în sensul că instanța de fond a ignorat concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul N. O., nerecunoscând perioada 1.06.1994 - 1.04.2004 ca vechime în muncă, în condițiile grupei a II-a de muncă în procent de 75%.
Astfel, în perioada lucrată la . (devenită ulterior ., respectiv 7.08.1976 - 1.04,2004 - mai puțin perioada stagiului militar 23.09.1976- 7.03.1977 și perioada de șomaj tehnic 1.02.1994 - 1.06.1994 ), recurentul a avut funcția de inginer tehnolog pentru montajul instalațiilor electrice ale strungurilor și mașinilor unelte care se executau în secția montaj, în decursul acestei perioade, acesta lucrând în diferite ateliere de proiectare, conform anexei locurilor de muncă.
A mai precizat recurentul că în perioada 1.06.1994 - 1.10.1997 a fost încadrat în muncă la APT-SDV - Atelierul de Proiectare Tehnologie - Scule, Dispozitive și Verificatoare, tot ca inginer tehnolog, conform fișei postului, perioadă nerecunoscută ca vechime în muncă de către prima instanță, fără nicio motivare.
Așa cum rezultă din raportul de expertiză, activitatea principală era deservirea Secției Montaj ca inginer tehnolog în pondere de 75%, restul de 25% din activitate desfășurându-se în birou.
Mai mult decât atât, deși angajatorul a recunoscut că, pentru perioada 1.10.1997 - 1.04.2004, recurentul a fost încadrat în muncă în calitate de inginer tehnolog la Atelierul de Proiectare Constructivă - Mașini Noi iar conform anexei la avizul 44 din 20.11.2002 se menționează Secția Montaj MN - MN fiind inițialele de la Mașini Noi ca fiind loc de muncă cu condiții deosebite de muncă, instanța de fond ignoră aceste lucruri, nerecunoscând perioada 1.06.1994 - 1.04.2004 ca vechime în muncă, în condițiile grupei a II-a de muncă în procent de 75%.
Față de cele învederate recurentul a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, modificarea hotărârii de fond, în sensul recunoașterii perioadei 1.06.1994 - 1.04.2004 ca vechime în muncă, în condițiile grupei a II-a de muncă în procent de 75%.
În motivarea cererii sale de recurs pârâtul a arătat că hotărârea a fost dată cu interpretarea, încălcarea și aplicarea greșită a legii - art.304 pct.9 Cod pr. civ.
A mai precizat recurentul că verificând hotărârea recurată sub aspectul concordanței cu dispozițiile legale incidente, respectiv cu normele de drept substanțial a căror aplicare s-a făcut de către tribunal urmează a se constata că aceasta este nelegală și netemeinică.
Legalitatea hotărârii implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective, ceea ce nu este cazul în speță.
Învestită cu soluționarea prezentei căi de atac, instanța de control judiciar urmează să verifice sentința atacată sub aspectul temeiniciei, adică a modului în care prima instanță a apreciat actele și lucrările cauzei și dacă, pe baza acestora, a reținut corect raporturile juridice dintre părți, cât și sub aspectul legalității, respectiv dacă tribunalul a aplicat corect, în litera și spiritul lor, textele de lege corespunzătoare situației de fapt reținute.
În cauză, soluția ca și motivarea adusă de prima instanță sentinței exprimă un mod incorect, total eronat de interpretare, stabilire și aplicare a normelor de drept substanțial incidente.
Soluția admiterii acțiunii, respectiv de obligare a instituției la eliberarea unei adeverințe din care să rezulte că reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II-a de muncă în perioada 21.03.1977 - 1.02.1994 la fosta S.C.W.T.S. S.A. Târgoviște, în condițiile în care din documentele pe care le are în păstrare nu rezultă o astfel de constatare, ca și motivarea adusă acestei soluții, exprimă un mod superficial, incorect, confuz și contradictoriu de stabilire a situației de fapt, de neînțelegere și neaplicare a legii în resorturile și finalitatea ei.
A mai învederat recurentul că încălcând un principiu fundamental care obligă judecătorul de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, prima instanță a obligat instituția să întocmească un înscris care să conțină date și mențiuni care nu se regăsesc în înscrisurile pe care le deține în păstrare, respectiv a obligat funcționarii publici din cadrul Serviciului Județean Dâmbovița al Arhivelor Naționale să întocmească un înscris, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, prin care să se ateste că reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II-a de muncă în perioada 21.03.1977 - 1.02.1994, în condițiile în care înscrisurile pe care instituția le are în păstrare nu oferă date și informații care să facă posibilă o astfel de atestare.
A mai precizat recurentul că potrivit art. 20 și 21 din legea arhivelor naționale instituția eliberează la cererea persoanelor fizice și juridice copii, extrase și certificate de pe documentele pe care le are în păstrare, nicun act normativ nu conferă acesteia competența de a modifica, a interpreta sau completa datele și informațiile din respectivele documente, iar în baza HG nr. 257/2011 se instituie răspunderea deținătorilor de arhive cu privire la legalitate, exactitatea și corectitudinea datelor, elementelor și informațiilor pe care le înscriu în baza documentelor deținute.
Ori, prin sentința civilă atacată prima instanță a obligat instituția să elibereze o adeverință cu un conținut ce nu are corespondent în documentele deținute.
Mai mult decât atât art. 126 al. 1 din același act normativ stabilește că adeverințele se întocmesc numai pe baza documentelor verificabile, aflate în evidențele angajatorilor sau ale deținătorilor legali de arhive.
Pe de altă parte, constatarea pe cale judecătorească a împrejurării că reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II-a de muncă este dovada ce face de prisos prezentarea unei adeverințe.
A mai arătat recurentul că este de neconceput într-un stat de drept ca unei adeverințe să i se atribuie o forță juridică mai mare celei pe care o are o hotărâre judecătorească.
Față de cele învederate recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii îndreptate împotriva acestuia.
Curtea, analizând cererile de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, criticilor formulate și dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Sub aspectul recursului declarat de reclamant Curtea constată că criticile acestuia vizează neacordarea de către prima instanță a grupei de muncă pentru perioada 01.06.1994 – 01.04.2004.
Raportat la acesta perioadă trebuie pornit de la o precizare prealabilă și anume că pentru intervalul 1994 – 2001 se poate vorbi de grupa a II –a de muncă, iar pentru intervalul 2001 – 2004 de grupă specială de muncă, cu consecințe deosebite sub aspectul normelor de drept incidente și a condițiilor ce se impun a fi verificate.
Astfel, sub aspectul primului interval de timp, din chiar înscrisurile cauzei coroborate cu concluziile raportului de expertiză se reține că în perioada 1994 – 2001 recurentul reclamant și-a desfășurat activitatea ca inginer proiectant la Atelierul Proiectare Tehnologie, respectiv inginer tehnolog la Atelierul Proiectare Mașini Noi.
Pe de altă parte, atribuțiile de serviciu în aceste calități, așa cum sunt detaliate în chiar lucrarea de specialitate nu permit încadrarea în grupa superioară de muncă.
De altfel este de observat că privitor la această perioadă expertul face aprecieri generale, fără a preciza în concret care din activitățile desfășurate de recurent l-au determinat să concluzioneze că aceasta poate beneficia și pentru intervalul în discuție de grupa a II –a de muncă.
Așa fiind în mod corect a procedat tribunalul când a înlăturat în parte concluziile raportului de expertiză, criticile recurentului vizând aceste aspecte fiind nefondate.
Nefondate sunt și criticile potrivit cărora recurentul beneficia de grupă specială de muncă, împrejurare recunoscută de chiar angajator și care rezultă din Avizul nr. 44/20.11.2002.
În realitate, așa cum se reține din chiar actul în discuție la nivelul fostului angajator al recurentului avizul pentru încadrarea în condiții speciale de muncă a fost acordat pentru anumite locuri de muncă, expres menționate în anexa la acesta și printre care nu se regăsește și locul de muncă a reclamantului în perioada de referință.
Sub aspectul recursului declarat de pârâtul S. Județean Dâmbovița a Arhivelor Naționale Curtea constată că acesta vizează în mod exclusiv obligarea sa la emiterea unei adeverințe potrivit căreia reclamantul a lucrat în condițiile grupei a II –a de muncă în perioada 21.03.1977 – 01.02.1994 la ..
Totodată Curtea reține că, așa cum rezultă din actele dosarului arhivele fostului angajator al reclamantului au fost predate recurentului pârât.
Așa fiind, este indiscutabil că cel îndrituit să emită respectiva adeverință este recurentul pârât, instanța de fond stabilind în mod legal raporturile juridice dintre părți.
În ceea ce privește soluția de obligare la eliberarea adeverinței, din chiar dezvoltarea cererii de recurs Curtea constată că recurentul face trimitere la mai multe dispozițiile legale potrivit cărora un astfel de document trebuie să aibă la bază informații conținute în înscrisurile pe care le are în păstrare.
Sub acest aspect Curtea reamintește că toate aceste reglementări vizează situația în care recurentul pârât este sesizat de chiar cel interesat, în afara cadrului jurisdicțional cu o solicitare de eliberare a unei adeverințe care să conțină informații cu privire la desfășurarea activității în anumite condiții.
În speța pendinte, fondul raportului juridic litigios a fost tranșat de chiar instanța de judecată care a stabilit că reclamantul și-a desfășurat o anumită perioadă activitatea în grupa a II –a de muncă la un anumit angajator.
Recurentului pârât nu îi revine decât sarcina să elibereze o adeverință în conformitate cu dispozitivul hotărârii, fără a putea efectua verificări în contra acestuia sau a supune funcționarii săi la eventuali răspunderi, inclusiv penale.
Faptul că adeverința în discuție nu ar face decât să reproducă dispozitivul hotărârii nu înseamnă că acesteia i se dă o forță juridică superioară sentinței, ci că reclamantul intră în posesia unui document expres menționat în reglementările privitoare la stabilirea și recalcularea drepturilor de pensie ca fiind cel ce face alături de carnetul de muncă dovadă cu privire la desfășurarea activității salariate în condiții de grupă de muncă.
Așa fiind Curtea apreciază că sunt nefondate toate criticile recurentului pârât.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul S. G., domiciliat în Târgoviște, ., ., . și pârâtul S. Județean Dâmbovița a Arhivelor Naționale, cu sediul în Târgoviște, ., nr.6, județ Dâmbovița, împotriva sentinței nr.492 din 25.02.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 4 iunie 2013.
PREȘEDINTE,JUDECĂTORI,
E. M. C. Ș. A. M. R.
GREFIER,
A. F.
RAM
2 ex./25.06.2013
d.f. nr._ - Tribunalul Dâmbovița
j.f. M. M.
Operator de date cu caracter personal nr. notificare 3120/2006
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1947/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 42/2013.... → |
|---|
