Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 100/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 100/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 5310/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 100
Ședința publică din data de 16 ianuarie 2013
Președinte - V. G.
Judecători -A. P. - M. I. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFA” SA, cu sediul procesual în G., ., cod poștal_ împotriva sentinței civile nr. 1440 pronunțată la 23 octombrie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul S. A., domiciliat în B., ..52, județ B..
Recurs scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenta-pârâtă S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFA” SA și intimatul-reclamant S. A..
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și constatând că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit art. 242 C.pr.civilă, consideră cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ , reclamantul S. A. a chemat în judecată pe pârâta S.N.T.F.M. „CFR MARFĂ” S.A. București, solicitând obligarea acesteia la următoarele:
1)plata sporurilor permanente înscrise în cartea de muncă pentru perioada septembrie 2009- 31.12. 2010, aplicate la diferența de salariu de bază brut calculată în funcție de salariu minim brut pe ramură transporturi de 700 lei și salariul încasat, diferență salarială obținută prin sentința civilă irevocabilă nr.625/2012, a Tribunalului B.;
2)plata salariului suplimentar reactualizat, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului precedent, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, pe anul 2010, diferența dintre salariul de bază calculat în funcție de salariul minim brut pe ramură transporturi de 700 lei, așa cum rezultă din sentința definitivă și irevocabilă nr.625/2012, a Tribunalului B.;
3)plata premierei de Ziua Feroviarului pe anul 2010, stabilită la nivelul clasei 1 de salarizare – diferența rezultată dintre suma încuviințată de către instanța de judecată prin sentința susmenționată și salariul corespondent clasei 1 de salarizare de 700 lei, așa cum rezultă din sentința definitivă și irevocabilă nr.625/2012, a Tribunalului B., conform CCM pe G. de Unități Aplicabil;
4)la plata ajutorului material stabilit la nivelul clasei 1 de salarizare ce se acordă cu ocazia sărbătorilor de Paști 2010 – diferența rezultată dintre suma încuviințată de către instanța de judecată prin sentința definitivă și irevocabilă nr.625/2012, conform CCM pe G. de Unități Aplicabil;
5)plata premierei de C. stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare – 700 lei, pe anii 2009 – 2010 - diferența rezultată dintre suma încuviințată de către instanța de judecată prin sentința definitivă și irevocabilă nr.625/2012, conform CCM pe G. de Unități Aplicabil;
6)plata premierei de vacanță pe anii 2009 și 2010 stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare – diferența rezultată din suma acordată la momentele respective și suma de 1293,6 calculată în funcție de salariul minim aferent clasei 1 de salarizare de 700 lei, conform sentinței definitive și irevocabile nr.625/2012;
7)sumele cuvenite să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;
8) obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este salariat al SNTFM „CFR MARFĂ” S.A, și că a introdus o acțiune în instanță, împotriva pârâtei, pentru plata diferenței dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariul minim pe ramură transporturi de 700 lei și salariul efectiv încasat ce a fost în funcție de un salariu minim de 570 lei.
Reclamantul a mai precizat că prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.625/2012, Tribunalul B. s-a pronunțat în sensul de a-i fi plătită această diferență salarială de către pârâtă pe perioada martie 2009 – 31.12.2010 și în aceste condiții, având cunoștință de faptul că pârâta nu i-a respectat drepturile salariale solicitate potrivit prezentei acțiuni, s-a considerat îndreptățit să formuleze o nouă acțiune.
A mai invocat reclamantul că anterior introducerii cererii a reclamat liderilor de sindicat și conducerii subunității unde își desfășoară activitatea faptul că este privat de drepturile înscrise în CCM aplicabil încheiat șa nivel superior, însă i s-a răspuns că sumele aferente acestor drepturi nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății.
Având în vedere că drepturile ce fac obiectul prezentei acțiuni și prevăzute în CCM la nivel superior au un caracter imperativ pentru pârâtă, reclamantul a solicitat admiterea acțiunii.
Pârâta SNTFM „CFR MARFĂ” SA, prin Sucursala G., a formulat întâmpinare, la cererea reclamantului, prin care a solicitat respingerea pretențiilor ca nefondate.
S-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât pe perioada în care se solicită diferențele de salariu, pentru sporuri și prime, între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură transporturi, a existat la CFR Marfă SA contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anul 2008-2009, ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, salariul astfel negociat fiind menționat de unitate și grup de unități feroviare.
A mai precizat pârâta că, referitor la temeiul legal în baza căruia reclamantul și-a întemeiat cererea, potrivit art. art.229 al.4 Codul muncii constituie legea părților contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, iar raportat la dispozițiilor art. 274 Codul muncii, obligația aplicării dispozițiilor CCM la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă.
S-a invocat că salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009 -2010 a existat încheiat la nivel de unitate CCM, apreciază că obligația înlocuirii nivelului clasei 1 de salarizare cu valoarea prevăzută de art.41 al.3 din CCM la nivel de ramură, este tardivă și neîntemeiată, fiind invocate în acest sens prevederile art.268 al.1 lit.d Codul muncii.
S-a mai relatat că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2007-2010 aceste venituri nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, anii fiscali fiind încheiați în pierdere.
În plus, pârâta a precizat că este o societate cu capital de stat sub autoritatea Ministerului Transporturilor și un agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG 79/2008, astfel încât i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salariu prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008 – 2010.
Având în vedere prevederile contractuale susmenționate și aplicabile în perioada în care reclamantul solicită diferența de salariu, pârâta a solicitat a se constata că drepturile cuvenite acestuia în temeiul contractului colectiv de muncă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător.
S-a mai invocat de pârâtă dispozițiile art.24 al.2 din Legea 130/1996, apreciind că reclamantul nu a solicitat instanței pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate obligarea angajatorului de a modifica vreo clauză, astfel că prevederile acestui contract reprezintă acordul de voință al părților semnatare.
În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin CCM la nivel de ramură transporturi și pentru care nu au fost alocate fonduri, pârâta a apreciat că devine aplicabil textul din art.12 al.1 din Legea 130/1996.
Referitor la dispozițiile art.4 din HG 1051/2008 s-a invocat că prin stabilirea clasei 1 de salarizare în valoare de 570 lei, unitatea nu a încălcat dispozițiile acestui act normativ și în plus, la nivelul societății nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa 1 de salarizare, ceea ce echivalează cu o modificare a CCM la nivel superior.
S-a mai precizat că o renegociere a salariului la nivel de unitate comparativ cu CCM la nivel superior ar fi instituit în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi onorată datorită lipsei fondurilor, atâta timp cât societatea a fost obligată să aplice programul de restructurare și să se încadreze în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli.
Pârâta a mai relatat că la momentul înregistrării CCM, DMPS din cadrul M.M.F.P.S. a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor colective de muncă și, mai mult, nivelul clasei 1 de salarizare conform art.247 Codul muncii ar putea fi înlocuit, cel mult, cu nivelul clasei 1 prevăzut în Anexa 1 la CCM la nivel de grup de unității pe anii 2006-2008, valabil până la 31.12.2010, întrucât prevederile CCM la nivel de ramură se puteau aplica dacă nu ar fi existat încheiat CCM la nivel de grup de unități.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 1440 pronunțată la 23 octombrie 2012, Tribunalul B. a admis acțiunea, a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența dintre cuantumul sporurilor permanente înscrise în cartea de muncă a acestuia, aferente perioadei septembrie 2009 până la 31.12.2010, aplicate la diferența dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariul minim brut pe ramură transporturi de 700 lei și salariul încasat de acesta, diferență salarială obținută prin sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.625/2012 a Tribunalului B..
De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferența dintre salariul suplimentar pe anul 2010 echivalent cu salariul de bază de încadrare al acestuia din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de timpul efectiv lucrat, calculat în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, așa cum rezultă din sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.625/2012 a Tribunalului B., pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic pe anul 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil.
Prin aceeași sentință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului premierea pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paști 2010, C. 2009 - 2010, stabilit la nivelul clasei I de salarizare, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, așa cum rezultă din sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.625/2012 a Tribunalului B..
Pârâta a mai fost obligată să plătească reclamantului diferența dintre premierea de vacanță încasată pe anul 2009-2010 și premierea de vacanță la care are dreptul, stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, așa cum rezultă din sentința civilă definitivă și irevocabilă nr.625/2012 a Tribunalului B..
S-a mai dispus ca toate sumele de bani datorate de pârâtă, reclamantului, să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul este salariat al pârâtei, iar prin cererea formulată a invocat, în esență, drepturi salariale înscrise în CCM superioare ce nu i-au achitate de către societate, raportat la sentința civilă nr.625/2012, pronunțată de Tribunalul B. care a dispus obligarea pârâtei la plata diferenței dintre salariul de bază brut calculat în funcție de salariu minim brut la nivel de ramură transporturi de 700 lei lunar, stabilit în conformitate cu art.41 al.3 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, de coeficienții de ierarhizare și de clasele de salarizare, raportat la salariul încasat de reclamant în perioada martie 2009 – decembrie 2012, diferență indexată cu rata inflației până la plata efectivă.
S-a mai reținut că, prin prezenta cerere, reclamantul a solicitat acordarea diferențelor drepturilor menționate în petitul acțiunii sub cele 6 capete de cerere, raportate la salariul de bază minim brut negociat de 700 lei stabilit prin CCL la Nivel de R. Transporturi, iar pârâta a apreciat, prin întâmpinarea formulată, că aplicabile sunt CCM încheiat la nivel de unitate și grup de unități și, în consecință, solicitările formulate nu au fundament.
Sub acest aspect, instanța a avut în vedere prevederile art. 238 Codul muncii în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, potrivit cărora: „(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior; (2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă; (3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Pe de altă parte, s-a reținut că art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același Cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, s-a avut în vedere că potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, s-a reținut că, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
S-a mai arătat că toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Conchide instanța că orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de grup de unități și, respectiv, de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
S-a mai reținut că în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
Tribunalul a apreciat că, atât timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de grup de unități și de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Față de considerentele evocate, instanța a apreciat, față de capătul de cerere privind plata diferenței de salarii pe perioada martie 2009-decembrie 2010 (admis conform sentinței civile nr.625/2012, rămasă definitivă și irevocabilă și salariul la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 al.1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM încheiat la nivelul unității pârâte, pe ideea superiorității CCM superior) că sunt întemeiate și capetele de cerere subsecvente acestuia, respectiv a diferenței dintre cuantumul sporurilor permanente înscrise în cartea de muncă a reclamantului, aferente perioadei septembrie_10, rezultate din diferențele între sumele efectiv încasate și cele cuvenite, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 al.1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM încheiat la nivelul unității pârâte, pe ideea superiorității CCM superior, raportate la salariul rezultat din sentința civilă nr.625/2012, a Tribunalului B..
Pentru aceleași considerente, instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului și diferența dintre salariul suplimentar pe anul 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare al acestuia, din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de timpul efectiv lucrat, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 al.1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM încheiat la nivelul unității pârâte, pe ideea superiorității CCM superior, raportate la salariul rezultat din sentința civilă nr.625/2012, a Tribunalului B.. Acest drept este prevăzut în art.32 al.1 din C.C.M. la nivel de unitate și în art.30 al.1 din C.C.M. pe anii 2006-2008 la nivel de grup de unități.
Apărările pârâtei referitoare la acest salariul suplimentar, legate de inaplicabilitatea CCM la nivel de ramură, nu au fost primite de instanță, întrucât clauzele contractului colectiv de muncă negociate de comun acord ce nu au fost anulate sau suspendate trebuie respectate și sunt obligatorii pentru angajator, conform art. 229 al.4 Codul Muncii.
În ce privește susținerea pârâtei referitoare plata primei ocazionate de sărbătorile de Paști 2010, C. 2009 – 2010 și Ziua Feroviarului pe anul 2010 și încheierea CCM la nivel de unitate pe anul 2009/2010, instanța a apreciat-o ca fiind nefondată, având în vedere superioritatea CCM la nivel de grup de unități pe anii 2008-2010, în baza căruia, potrivit art. 71 reclamantul era îndreptățit, cu ocazia sărbătorilor de P. și C., la un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar pentru Ziua Feroviarului la o premiere al cărei cuantum urma a fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei 1 de salarizare.
Ca urmare, față de aceste dispoziții, instanța a reținut ca fiind întemeiată acțiunea și sub acest capăt de cerere și a obligat pârâta să plătească reclamantului premierea pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010, a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paști 2010 și C. 2009-2010, stabilite la nivelul clasei I de salarizare, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 al.1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM încheiat la nivelul unității pârâte, raportate la salariul rezultat din sentința civilă nr.625/2012, a Tribunalului B..
Capătul de cerere având ca obiect diferența premierei de vacanță încasată pe anul 2009/2010 pentru reclamant, instanța a constatat că, prin admiterea primului capăt de cerere și modificarea salariului de bază, și acest capăt de cerere este întemeiat, dreptul solicitat fiind prevăzut de art.49 al.3 din C.C.M. la nivel de grup de unități și, în consecință, a obligat pârâta să plătească reclamantului această diferență de premiere cum a fost solicitată, calculată în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit.a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 al.1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM încheiat la nivelul unității pârâte, raportat la salariul rezultat din sentința civilă nr.625/2012, a Tribunalului B..
În conformitate cu art.166 al.4 Codul muncii, s-a dispus ca toate sumele de bani datorate de pârâtă, reclamantului, să fie reactualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar Marfă „CFR MARFA” SA care a arătat că în conformitate cu prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia"
Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. 722/03/24.01.2008 și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010, astfel cum rezultă din actul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale nr. 141/DDS/10.03.2011.
Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, încheiat la nivelul C.F.R. Marfa S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.S.S.F.M.B. sub nr. 2584 din 4.06.2009, s-a aplicat pentru perioada 4.06._11.
Se mai susține că, față de dispozițiile imperative ale Codului Muncii mai sus amintite, rezultă că cererea ar fi fost întemeiată, dacă se solicita constatarea nulității clasei 1 din salarizare prevăzută în Anexa nr. 1 la Contractele Colective de Muncă încheiate la nivelul CFR Marfa pe anii 2009-2010 pe durata valabilității acestora, or, față de momentul introducerii acțiunii, respectiv 19.09.2012, a expirat Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010.
Ca atare, arată recurenta, față de prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată, solicitarea de anulare a clasei 1 de salarizare prevăzută în Anexa nr. 1 la Contractele Colective de Munca încheiate la nivelul CFR Marfa pe anii 2009-2010 și înlocuirea cu dispozițiile mai favorabile ale art. 41 alin.(3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, este neîntemeiată.
Învederează recurenta că raporturile dintre părți și condițiile de muncă sunt stabilite în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă, factorii economici reprezentând fundalul obiectiv pe care se grefează, sub aspect juridic, negocierea colectivă sau individuală.
Susține recurenta că, raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, potrivit art. 37 din Codul Muncii, „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă”.
Pe cale de consecință, apreciază recurenta, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 01.12._10, a existat încheiat la nivel de unitate contract colectiv de muncă, unde în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, considerăm că obligarea societății la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin.(3) lit. a) din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 este netemeinică și nelegală.
Precizează recurenta că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2008 și 2009 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Se mai susține că SNTFM CFR Marfa S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG nr.79/2001 prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții, în aplicarea acestor prevederi legale, societății revenindu-i obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin HG nr.532/2008, HG nr.28/2010 și HG nr.311/2010.
Ca atare, având în vedere cele de mai sus, recurenta apreciază că societatea a respectat clauzele contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
A mai susținut recurenta că, potrivit art. 24. alin. (2) din Legea 130/1996 prevede că nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, iar la alin. (3): în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective, or, în cazul de față, nu s-a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale.
Învederează recurenta că art. 31 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data formulării acțiunii) prevede următoarele: „Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru".
Referindu-ne la clasa 1 de salarizare prevăzută în contractele colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfa, recurenta arată că este evident că aceasta este o modificare a CCM la nivel superior, modificare ce nu are un caracter unilateral, ci reprezintă voința părților. În fapt această renegociere, comparativ cu CCM la nivel superior, constă în decizia părților de a nu institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu ar fi putut fi respectată dat fiind că societatea avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.
Precizează recurenta că, la momentul înregistrării contractelor colectivă de muncă încheiate la nivelul CFR Marfă, Direcția de muncă și protecție socială din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale a verificat îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractelor colective de muncă.
Recurenta mai arată că nivelul clasei 1 de salarizare din contractele colective de muncă încheiate la nivelul CFR Marfa, conform dispozițiilor art. 247 din Codul Muncii, ar putea fi înlocuit, cel mult, cu nivelul clasei 1 de salarizare prevăzut de Anexa nr. 1 la Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pentru anii 2006-2008, înregistrat ia MMSSF-DLM la 28.12.2006 și valabil până la 31 ianuarie 2011, întrucât, față de dispozițiile Codului Muncii amintite, prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramura se puteau aplica dacă nu ar fi existat încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități
În final, recurenta a arătat că, în conformitate cu prevederile Anexei nr. 1 la Contractul Colectiv de Munca la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, pentru perioada 01.07._11, valoarea clasei 1 de salarizare a fost stabilită la 570 de lei brut.
În raport de motivele invocate, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței, iar pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată următoarele:
Din actele dosarului, rezultă că reclamantul este salariatul societății pârâte și prin cererea de chemare în judecată a invocat, în esență, drepturi salariale înscrise în Contractele Colective de Muncă superioare, acțiunea fiind admisă la instanța de fond, soluție care, Curtea o apreciază ca legală și temeinică.
Astfel, din dispozițiile Codului muncii, Legii nr. 130/1996, precum și cele ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel național, rezultă, fără echivoc, faptul că orice contract colectiv este, concomitent, atât cu act juridic generator de drepturi și obligații, cât și un izvor de drept, făcând parte din categoria normelor juridice negociate și produce efecte față de toți angajatorii și salariații la care se referă.
Dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii, precum și art. 7 alin. 2 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, arată că atunci când contractele colective de muncă sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, ele devin legea părților.
Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
Drepturile prevăzute în Contractul colectiv de muncă național sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.
Prin art. 241 alin.1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996, s-a statuat sistemul ierarhic al contractelor colective de muncă și modalitatea în care acestea produc efecte, iar instanța de fond în mod corect a stabilit că reclamanții erau îndreptățiți să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități și de ramură transporturi.
Instanța de fond a dat o interpretare corectă actului dedus judecății, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 123, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramuri transporturi, produce efecte în toate unitățile din ramură transporturi și activități conexe.
Toate normele legale mai sus arătate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional prin art. 41 alin. 5 din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
Instanța de fond a procedat, astfel corect la interpretarea clauzelor contractuale, în baza cărora a apreciat că reclamanții au dreptul la plata diferenței de salarii solicitate prin cererea de chemare în judecată.
Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Pe cale de consecință, în mod corect tribunalul a constatat că pârâtele aveau obligația ca, în perioada ce face obiectul cauzei, să stabilească salariile în funcție de salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, de 700 lei, iar nu de 570 lei, respectiv 600 lei, stabilit prin Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate. Raportat la considerentele legale menționate anterior susținerile recurentelor în sensul că nu s-a solicitat anularea CCM la nivel de unitate în ceea ce privește nivelul clasei I de salarizare este lipsită de relevanță și urmează a fi înlăturată.
Pe de altă parte, faptul că pârâtele nu aveau posibilități financiare de achitare a salariului la acest nivel, întrucât făceau parte din categoria agenților economici monitorizați și trebuiau să se încadreze într-un anumit buget, nu le exonerează de plata acestuia.
Plecând de la dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție care statuează că “dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate” este evident că recurentele trebuiau să procedeze la plata acestor drepturi, iar împrejurarea că nu au mai realizat profit, ci pierderi, nu le exonerează de răspunderea executării obligațiilor contractuale.
Din moment ce plata acestor drepturi era reglementată de prevederile CCM la nivel de ramură din transportul feroviar, lipsa fondurilor, invocată de intimate, nu le exonerează de plata obligațiilor ce le revin.
Angajatorul trebuie să ia măsurile necesare în vederea constituirii fondului de salarii, iar acest lucru reiese din dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul Muncii care stabilesc că acesta este obligat să acorde salariul, toate drepturile ce decurg din lege, din CCM și din contractul individual de muncă.
Curtea apreciază ca nefondate și criticile potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin. l, alin.2, alin3 și alin.4 raportat la art.8 alin. l și alin.3 din Legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Pentru aceiași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 al. 1 pct. d din Codul Muncii.
Sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte în legătură cu modalitatea în care trebuia să se constate nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă sau că se putea realiza renegocierea lor, pe de o parte, pentru că una din părțile contractante este și angajatorul, deci și acesta putea iniția aceste proceduri, iar pe de altă parte, instanța de fond a aplicat și interpretat corect legislația în materie, atunci când a admis acțiunea.
În raport considerentele expuse în precedent, Curtea apreciază ca neîntemeiate criticile formulate de cele două recurente prin căile de atac exercitate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin.1 Cod pr. civilă, va respinge recursurile formulate, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâta S. NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE MARFĂ „CFR MARFA” SA, cu sediul procesual în G., ., cod poștal_ împotriva sentinței civile nr. 1440 pronunțată la 23 octombrie 2012 de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamantul S. A., domiciliat în B., ..52, județ B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2013.
Președinte, Judecători,
V. G. A. P. M. I. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. GMI
Tehnored. PJ
2 ex/1.02.2013
j.f. G. S.
d.f._ Tribunalul B.
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 3949/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
