Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 845/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 845/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 6027/114/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 845
Ședința publică din data de 28 martie 2013
Președinte – I. L.
Judecători – A. M. R.
- V. D.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta C. C. SA SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF G., cu sediul în mun. G., ., jud. G., împotriva sentinței civile nr. 1549 din 19 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta V. F., domiciliată în mun. B., cartier D. 2, ., ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat N. L., cu sediul în mun. G., ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenta-pârâtă C. C. SA Sucursala Centrul Regional de Exploatare Întreținere și Reparații CF G. și intimata-reclamantă V. F..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și că prin cererea de recurs s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă.
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului și având în vedere solicitarea recurentei de soluționare a cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă, constată cauza în stare de judecată și deliberând a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată sub nr._ la Tribunalul B., reclamanta V. F. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G., solicitând obligarea la stabilirea, actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective și acordarea drepturilor bănești reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite în perioada octombrie 2009 – decembrie 2010, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de salariată a pârâtei, desfășurându-și activitatea pe raza Sucursalei Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G..
Pentru anii 2009, 2010 au fost negociate și încheiate contracte colective de muncă între CNCF C. SA și sindicatele reprezentative ale salariaților.
Astfel, prin art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pentru 2008-2010 s-au stabilit coeficienți minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați din ramura transporturi.
Prevederile CCMRT 2008-2010 sunt obligatorii pentru toate societățile din transporturi indicate în anexa nr.5, inclusiv pentru pârâtă care figurează la poziția nr.2 și, în conformitate cu art.3 alin.1, art.113 alin.1, art.114, art.115 și art.119, din contract, avea următoarele obligații: începând cu data de 01.01.2008, la negocierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, să accepte ca bază de la care să înceapă negocierea salariului minim brut pe unitate să fie de 700 lei, deoarece drepturile prevăzute în contractul la nivel de ramură sunt considerate minime; adaptarea contractului la nivel de unitate, în cazul în care era încheiat înainte de semnarea, înregistrarea și publicarea contractului la nivel de ramură, acolo unde prevederile erau sub minimul stabilit la nivel de ramură și să pună de acord și prevederile contractele individuale de muncă cu acest contract la nivel de ramură.
Pârâta nu și-a respectat aceste obligații, negocierea la stabilirea salariului minim brut pe unitate începând de la valori mai mici, respectiv: 570 lei pentru perioada 01.07.2008 – 31.03.2010 și 600 lei pentru perioada 01.04.2010 – 31.12.2010.
Drepturile salariale solicitate își au izvorul în contractul colectiv de muncă care își produce efectele față de toți salariații, conform art.969-970 Cod civil, art.241 Codul muncii și art.11 alin.1 din Legea nr.130/1996.
Fiind vorba de un contract colectiv de muncă, executarea clauzelor înscrise în acesta este obligatorie pentru părți, iar neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea părții care se face vinovată de aceasta, așa cum prevăd art.236, art.243 Codul muncii și art.30 din Legea nr.130/1996.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului muncii, Contractul colective de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010, Legea nr.130/1996 și Codul civil.
La dosar, reclamanta a depus, în copii: carnet de muncă, act de identitate, contracte colective de muncă.
Pârâta Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G. a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A susținut că nu-i sunt aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi întrucât societatea nu este operator de transport feroviar, nu efectuează activități de transport feroviar, iar potrivit art.11 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Referitor la diferența de salariu de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură transporturi, a arătat că, la nivelul unității, pe anii 2008-2010, a existat contract, valabil încheiat ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, iar în perioada martie 2009- decembrie 2010 au fost valabile prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități feroviare pe anul 2009/2010, astfel încât prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile.
Salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al salariaților se încadrează atât în prevederile CCM la nivel de unitate, cât și în prevederile CCM la nivel de grup de unități feroviare. În cele trei contracte sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici și clase 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM la nivel de ramură transporturi, cererea reclamanților neavând temei legal.
Reclamanta avea posibilitatea să solicite instanței competente constatarea nulității clauzelor din contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la nivel inferior celor stabilite prin contractele la nivel superior, pe durata existenței contractului colectiv de muncă, potrivit art.268 alin.1 pct.d Codul muncii.
Tribunalul B., prin sentința civilă nr. 1549 din 19 noiembrie 2012, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta V. F., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională „C.” SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G., a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale, reprezentând diferența dintre salariile la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate efectiv, pentru perioada octombrie 2009 – decembrie 2010, actualizate cu rata inflației până la data plății efective și a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunța soluția de mai sus, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta V. F., conform copiei carnetului de muncă este salariata pârâtei Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G..
Art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoria de salariați, iar în alin.3 lit.a se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se prevede expres la lit.b al aceluiași articol că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
Conform întâmpinării pârâta a recunoscut că în perioada ca face obiectul cauzei salariul de bază minim brut a fost cel negociat la nivel de unitate, respectiv la nivel de grup de unități din transportul feroviar și nu cel negociat la nivel de ramură transporturi și consideră că prevederile acestor contracte sunt aplicabile și nu cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, nefiind solicitată constatarea nulității clauzelor din contractele de la nivel inferior.
A rezultat din actul adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități în transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional, că salariul de bază brut corespunzător coeficientului de ierarhizare 1 a fost de 570 lei și nu se 700 lei cum se prevedea în Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. Același salariu de bază brut, corespunzător clasei 1 de ierarhizare, de 570 lei era prevăzut și în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Apărarea pârâtei nu a putut fi reținută, față de dispozițiile art. 236 al.4 Codul muncii și art.7 al.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituind legea părților, fiind obligatorii pentru părțile contractuale.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
Pe de altă parte, art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
Toate normele legale anterior menționate au consacrat caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.
Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.
Având caracter obligatoriu, a rezultat că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de ramură, în cazul în care la nivel de unitate, respectiv de grup de unități au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
De altfel și în jurisprudența Curții Constituționale s-a accentuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.
S-a statuat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”
Atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, respectiv de grup de unități, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Raportat la aceste considerente instanța a constatat că pârâta avea obligația ca, în perioada ce face obiectul cauzei să stabilească salariile în funcție de salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, de 700 lei.
Referitor la apărarea pârâtei în sensul că nu-i sunt aplicabile prevederile acestui contract colectiv de muncă, nu a fost reținută, pârâta fiind menționată în Anexa nr.5 a Contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, poz.3, ca unitate la care se aplică prevederile acestuia.
În consecință, instanța a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale, reprezentând diferența dintre salariile la care avea dreptul, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și salariile încasate efectiv, pentru perioada octombrie 2009 – decembrie 2010, actualizate cu rata inflației până la data plății efective și a respins, ca nedovedit, capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.
Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs pârâta Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G., considerând-o netemeinică și nelegală.
Susține recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art.1270 alin.l cod civil în conformitate cu care contractul valabil încheiat este legea părților contractante.
Astfel, arată recurenta, în perioada octombrie 2009 - decembrie 2010 în care reclamanta solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultata dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de munca la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A., a existat la Compania Națională de Căi Ferate C. S.A. contract colectiv de munca valabil încheiate la nivel de unitate pe anii 2009/2010 al cărui prevederi au fost obligatorii pentru părți conform dispozițiilor art. 7 alin.2 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.
Ca atare, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 si 2010, să
stabilească un alt salariu minim la nivelul societății precum si alți coeficienții de
ierarhizare, decât cei prevăzuți în CCM la Nivel de R. Transporturi și, prin
urmare instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamanților prin
prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de
ordine publica.
Mai mult, contractul colectiv de munca la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009-2010 a fost încheiat cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare pe 2006/2008, a cărui valabilitate a fost prelungită prin act adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la Nivel de R. Transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.
Pentru anii 2009-2010, prin actul adițional nr. 370/20.06.2008 la Contractul
Colectiv de Mutică la Nivel de G. de Unități Feroviare 1008-2010 s-au stabilit salariile de bază brute corespunzătoare claselor de salarizare valabile de la 01.07.2008, iar prin actul adițional nr. 4294/28.12.2010 a fost prelungită valabilitatea acestuia până la data de 31.01.2010.
Salariile de bază lunare stabilite prin contractul individual de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități Feroviare.
Mai mult, prin C.C.M. la nivel de C.N.C.F„C.F.R." S.A. si C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare si mai mult clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilata cu salariul minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diverse categorii profesionale.
Prin urmare cererea reclamanților de plata a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei prevăzut de C.C.M. pe Ramura Transporturi este ilogica și nu are temei legal.
Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus și aplicabile în perioada în care reclamanta solicită diferența de salarii, solicită recurenta să se constate că drepturile cuvenite acesteia în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate invocat în cererea introductivă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.
Susține recurenta și interpretarea și aplicarea greșita a prevederilor art.11 alin.l lit.c din Legea nr. 130/l996, art.8 alin.1 din Legea nr.130/1996 si art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 toate raportate la prevederile art.8 alin.3 din H.G. nr.581/1998.
Astfel, arată recurenta că, instanța de fond în mod greșit a reținut că acesteia i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, fără să observe faptul că nu este operator de transport feroviar, nu efectuează si nici nu poate efectua activități de transport feroviar, așa cum de altfel prevăd cu claritate dispozițiile art.8 din H.G. nr.581/1998.
Mai arată recurenta că instanța de fond nu a avut in vedere prevederile art.11 alin.l lit.c din Legea nr. 130/1996 conform cărora, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte doar pentru salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
In acest context și în condițiile în care, așa cum s-a arătat, societatea recurentă nu poate avea ca obiect de activitate operațiuni de transport, rezultă fără putința de tăgada ca, nu poate fi încadrată în rândul unităților din ramura transporturi și ca atare C.C.M. la Nivel de Ramura Transporturi nu poate să-i fie aplicabil, indiferent de faptul că este menționată de semnatarii acestui contract ca fiind unitate la nivelul căreia contractul colectiv se aplică.
De asemenea, arătă recurenta că, împrejurarea că asigură infrastructura pentru desfășurarea transportului pe calea ferata este irelevanta, o astfel de activitate neputând fi asimilata celei de transport. Daca s-ar admite o astfel de interpretare, atunci oricărui proprietar de infrastructura de transport ( rutier, cale ferata) ar trebui să i se aplice acest contract colectiv, deci inclusiv tuturor unităților administrativ teritoriale din țară, ceea ce este absurd.
Mai susține recurenta că, o astfel de interpretare ar conduce la concluzia că în ramura transporturi intră și unitățile care construiesc căi ferate sau drumuri ori asigură reparația acestora, căci unitatea care construiește drumuri sau căi
ferate, face parte în mod evident din ramura construcții.
Prin urmare, susține recurenta că este în situația legală în care nu produce nicio consecința juridica prevederea art.3 alin.1 din C.C.M. la nivel de Ramura Transporturi, prin care părțile au stipulat ca acest contract s-ar aplica si salariaților din unitățile cu activități conexe celei de transport, atât timp cat o astfel de prevedere excede în mod clar limitelor libertății contractuale stabilite așa cum s-a arătat mai sus de art. 1 alin.1 lit.c din Legea nr.130/1996 și de art.8 alin.1 din aceiași lege, conform căruia clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
Mai mult, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, numai contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, or, în situația de față s-a procedat la extinderea efectelor contractului și la salariații unităților conexe cu cele din transporturi, fapt nepermis de Legea nr.130/1996 și prin urmare acest contract colectiv de munca la nivel de ramura transporturi nu poate constitui legea părților, ceea ce înseamnă că respectiva prevedere nu poate produce efecte juridice recunoscute și care pot beneficia de protecție juridica adecvată din partea statului.
Mai susține recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin.1, alin.2, alin.3 si alin.4 raportat la art.8 alin.2 și alin.3 din Legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de munca încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond a reținut prin motivarea hotărârii recurate că, în conformitate cu prevederile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996 clauzele cuprinse în contractele colective de munca negociate cu încălcarea prevederilor art.8, adică cele care conțin drepturi la un nivel inferior, sunt lovite de nulitate.
Susține recurenta că, instanța de fond a aplicat prevederile art.24 din Legea nr.130/1996 numai trunchiat fără a ține cont și de alte prevederi ale legii respective, indisolubil legate de aspectele privind nulitatea clauzelor din contractele colective de muncă care conțin drepturi la un nivel inferior față de contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
Mai susține recurenta că, instanța de fond nu a reținut că, în conformitate cu alin.2 al aceluiași art.24 din Legea nr.130/1996 constatarea nulității clauzelor se face de către instanța judecătorească competenta și numai, la cererea părții interesate.
Astfel, procedura de constatare a nulității clauzelor contractelor colective de munca a fost prevăzută și în Legea nr. 130/1996 în textul art.24 conform căruia: clauzele cuprinse în contractele colective de munca negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate.
Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competenta, la cererea părții interesate.
În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesata poate cere renegocierea drepturilor respective.
(4) Până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de munca încheiat la nivel superior, după caz."
În acest context, procedura de constatare a nulității clauzelor și de renegociere a clauzelor nule a fost reglementata atât prin Legea nr.62/2011 a dialogului social, art.142, cât și prin prevederile art.24 din Legea nr.130/1996 privind contractele colective de munca.
Ca atare, precizează recurenta că, în perioada de valabilitate a C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. si C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare reclamanta singura sau, prin intermediul organizațiilor sindicale aveau posibilitatea legala sa solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, in condițiile în care constatau că, clauzele prevăzute în art.7 și anexa 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. conțin drepturi la nivel inferior față de drepturile prevăzute în
Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi.
În acest context și în condițiile în care instanța de judecata astfel sesizată, constată nulitatea acestor clauze, clauzele respective puteau fi renegociate, iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de munca încheiate la nivel superior, în conformitate cu alin.3 și alin.4 din art.24, Legea nr.130/1996.
Or, susține recurenta că, instanța de judecată nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de munca la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A și, chiar daca instanța de judecată ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM la Nivel de C N.C.F. „C.F.R" S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1 pct.d din Codul muncii, motivat de faptul că, atât C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. cât și CCM. la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamantului a fost introdusa în luna iulie 2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.
Ca atare, reiese fără putință de tăgada faptul că, clauzele C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare nu pot fi înlocuite de către instanța de judecată cu clauzele mai favorabile prevăzute în Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusă în termenul legal prevăzut de art268 alin.1 lit.d din Codul muncii.
Printr-un alt motiv de recurs, se susține că instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că, cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de munca se pot formula doar pe durata existentei contractului colectiv de munca, așa cum prevede art.268 alin.1 pct.d Codul muncii. ( fost art.283 alin.l lit.d).
Astfel, reclamanta solicită diferența de drepturi salariale, diferența rezultată dintre salariul de bază minim brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de dispozițiile art.41 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de Ramura Transporturi valabil pentru 2008-2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și anexei 1 din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A..
Or, se poate observa cu ușurință faptul că, reclamanta solicita practic înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, a căror existenta s-a încheiat la 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în Contractul Colectiv Munca la Nivel de R. Transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.
Insă, așa cum s-a arătat anterior, conform prevederilor legale în vigoare la data existentei contractelor colective de munca, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecată cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.
Prin urmare, susține recurenta, instanța de fond în mod cu totul nelegal a procedat la înlocuirea unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare cu clauze ale Contractul Colectiv de Munca la Nivel de Ramura Transporturi, având în vedere ca, aceste contracte colective de munca își încheiaseră valabilitate la sfârșitul anului 2010, iar așa cum s-a arătat anterior cererea reclamantei a fost introdusa în cursul lunii octombrie 2012, după dată expirării valabilității contractelor și în condițiile în care, așa cum s-a menționat art.268 alin.1 lit.d din Codul muncii permite constatarea nulității unor astfel de clauze numai în perioada de existență a contractelor colective de munca ale căror clauze fac obiectul cererii de constatarea nulității.
Curtea, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, a actelor și lucrărilor dosarului precum și a dispozițiilor legale incidente în speță, va reține că recursul formulat de pârâtă este nefondat pentru următoarele considerente:
În speță, Tribunalul B. – Secția I Civilă a fost investit cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei Compania Națională „C.” SA - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații G. la stabilirea, actualizarea cu rata inflației cu începere de la data nașterii dreptului până la data plății efective și acordarea drepturilor bănești reprezentând diferența de salariu rezultată dintre salariul de bază brut negociat în cuantum de 700 lei, prevăzut de art.41 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, valabil pentru anii 2008-2010 și sumele efectiv primite de către reclamantă în perioada octombrie 2009 – decembrie 2010, iar prin sentința pronunțată instanța de fond a admis în parte acțiunea.
La fundamentarea acestei soluții au stat argumentațiile instanței în sensul că raportului juridic litigios îi sunt aplicabile clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, astfel încât salariu de bază minim brut la care erau îndrituiți reclamanții era în cuantum de 700 lei.
Pe de altă parte, din înscrisurile cauzei, situație reținută în mod corect de către instanța de fond atât în contractul colectiv de muncă de la nivelul unității pârâte, cât și în cel de la nivel de grup de unității cuantumul aceluiași salariu era de 570 lei.
Numai că, potrivit art. 11 lit. c din Legea nr. 130/1996,în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă în discuție, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Totodată Curtea Constituțională în mai multe decizii de-a lungul anilor a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la niveluri superioare constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unitățile care aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă de la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Cu alte cuvinte, ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Într-o atare situație, constatând că drepturile ce fac obiectul litigiului dintre părți au fost stabilite la un nivel inferior celui din contractul colectiv de muncă ramură transporturi, în mod legal tribunalul a aplicat direct clauzele mai favorabile ale acestuia.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei subsumate primului motiv de recurs în sensul că tribunalul a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 1270 al. 1 Cod civil în conformitate cu care contractul este legea părților contractante.
Așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente în materia contractelor colective de muncă există dispoziții legale exprese privind modalitatea de interpretare și aplicare, atât sub aspectul sferei de cuprindere a destinatarilor convențiilor, cât și a întinderii efective a drepturilor.
Pe de altă parte, întrucât drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forța obligatorie garantată constituțional și au același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative, salariatul nu poate renunța la aceste drepturi, indiferent de sorgintea lor contractuală sau legală, nici personal și nici prin reprezentant.
Față de cele pe larg învederate Curtea constată că este lipsit de relevanță juridică faptul că la nivel de unitate pentru anii 2009 și 2010 a fost stabilit un anumit salariu minim sau că acesta a fost în concordanță cu cel stabilit la nivel de grup de unități.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din chiar hotărârea ce face obiectul prezentei căi de atac, tribunalul, raportându-se la clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi a obligat la plata de diferențe prin raportare la salariu de bază minim brut la nivel de ramură, iar nu la clase de salarizare.
Pentru motivele învederate Curtea constată că sunt nefondate criticile recurentei subsumate primului motiv de recurs.
Nefondate sunt și criticile ce fac obiectul celui de al doilea motiv de recurs potrivit cărora prima instanță a interpretat și aplicat greșit prevederilor art.11 alin. l lit. c din Legea nr.130/1996, art.8 alin. 1 din Legea nr.130/1996, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 toate raportate la prevederile art.8 alin.3 din H.G. nr.581/1998, de vreme ce recurenta nu este operator de transport feroviar, nu efectuează și nici nu putea efectua activității de transport feroviar, nefiindu-i deci aplicabil contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
În realitate, potrivit chiar unuia din temeiurile juridice invocate de către recurentă și anume art. 11 al. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
În speța pendinte, așa cum recunoaște chiar recurenta aceasta face parte din destinatarii contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, convenția fiind încheiată și pentru salariații acesteia.
Așa fiind acesta poate constitui temei pentru pretențiile reclamanților, intimați în prezenta fază procesuală.
De altfel, din chiar cuprinsul anexei 5 la contractul colectiv de muncă în discuție se observă că acesta nu se aplică exclusiv transportatorilor pe calea ferată, așa cum în mod eronat susține recurenta.
Curtea apreciază ca nefondate și criticile potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin. l, alin.2, alin3 și alin.4 raportat la art.8 alin. l și alin.3 din Legea 130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate.
Astfel, instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.
Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.
Pentru aceiași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 al. 1 pct. d din Codul Muncii.
Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat și să mențină ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta C. C. SA SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF G., cu sediul în mun. G., ., jud. G., împotriva sentinței civile nr. 1549 din 19 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta V. F., domiciliată în mun. B., cartier D. 2, ., ., cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat N. L., cu sediul în mun. G., ., ., ., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 28 martie 2013.
Președinte, Judecători,
I. L. A. M. R. V. D.
Grefier,
N. M.
Red.IL
Tehnored.NM
2ex./09.04.2013
d.f._ Tribunalul B.
j.f. A. M. D.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
