Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 846/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 846/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 8454/120/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 846
Ședința publică din data de 28 martie 2013
Președinte – I. L.
Judecători – A. M. R.
- V. D.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de reclamanții S. I., domiciliat în comuna Braniștea, ., județul Dâmbovița și S. P. A., domiciliat în ., ., ., județul Dâmbovița, precum și de pârâta . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE CFR IRLU BUCUREȘTI, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 împotriva Sentinței civile nr. 2502 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit recurenții-reclamanți S. I. și S. P. A., precum și recurenta-pârâtă .,
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și că prin cererile de recurs s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă.
Se mai învederează că prin intermediul Serviciului Registratură s-a depus la dosar de către recurenta-pârâtă întâmpinare cu privire la recursul reclamanților, înregistrată sub nr. 7339 din 28 martie 2013.
Curtea, verificând actele și lucrările dosarului și având în vedere solicitările părților privind judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă, constată cauza în stare de judecată și deliberând a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr._ / 6.11.2012 reclamanții S. I. și S. P. A., au chemat în judecată pe pârâta ., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata drepturilor bănești pentru Ziua Feroviarului, Ziua de Paști și de C. și al salariului suplimentar pe anul 2009 și plata compensatorie în valoare de 6 salarii de bază brute negociate anterior încetării raporturilor de muncă cu pârâta.
În motivarea acțiunii a arătat că au fost salariații pârâtei până în data de 16 martie 2010 când în urma prevederilor programului de restructurare a CFR IRLU SA și a proiectului de concediere colectivă au fost disponibilizați, din motive neimputabile lor, la nivelul pârâtei având loc un proces de restructurare în cadrul căreia s-au desființat mai multe locuri de muncă printre care și al său.
Arată că în acțiunea de față solicită plata primelor de Ziua Feroviarului, Ziua de Paști și C., cel de-al 13 – lea salariu pe anul 2009 și cele 6 salarii de bază brute anterior încetării raporturilor de muncă cu pârâta, astfel că invocă prevederile art. 4 alin 3 din Contractul colectiv de muncă, art. 40 alin 2 lit. e din Codul muncii, art. 41 alin 5 din Constituția României precum art.71 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2006-2008 la nivel de grup de unități din transportul feroviar, salariul suplimentar fiind reglementat prin art.30 alin.1 din acest contract și art.80 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2008-2010 la nivel de ramură transporturi, privind plata compensatorie de minim 6 salarii de bază brute negociate.
Referitor la drepturile acordate în baza OG nr.9/2010 reclamanții au menționat că sunt drepturi distincte de cele cuvenite prin contractele colective, iar aplicarea actului normativ menționat nu presupune nerespectarea clauzelor contractului colectiv de muncă, în lipsa unor dispoziții contrare, acceptarea punctului de vedere contrar ar face pur formale negocierile contractului colectiv și l-ar lipsi de conținut.
S-au anexat acțiunii în copie: actul de identitate, contracte colective de muncă la nivel de ramură.
Deși legal citată pârâta nu a formulat întâmpinare.
Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă prin Sentința civilă nr. 2502 din 11 decembrie 2012 a admis în parte acțiunea, a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților ajutoarele materiale stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare pentru Zilele Feroviarului, Paști și C. 2009 și a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că din mențiunile înscrise în carnetele de muncă a rezultat că reclamanții au fost salariații pârâtei până la data de 16.03.2010 când le-a încetat contractul individual de muncă în conformitate cu prevederile art.55 lit.c, art.58 (2) și art.65(1) din Codul muncii.
Reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești cuvenite pentru Zilele Feroviarului, P., C. și salariul suplimentar pe anul 2009, precum și compensația de concediere egală cu 6 salarii de bază brute negociate prin contractul colectiv de muncă.
Prin art. 71 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar s-a prevăzut că salariații vor beneficia cu ocazia sărbătorilor de Paști și C. de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare, iar de Ziua Feroviarului de o premiere la nivelul clasei I de salarizare.
Drepturile arătate anterior au fost menținute și prin art.4(3) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, potrivit cărora, conform principiul că drepturile recunoscute și acordate prin negocieri colective anterioare constituie legea părților și sunt drepturi minime câștigate, negocierea unui nou contract colectiv de muncă se va face având ca bază clauzele contractului aplicabil.
Deși nu au fost prevăzute expres în contractul colectiv pe anii 2008-2010, coroborând prevederile art.4 alin.3 din acest contract cu cele cuprinse în art.71 din contractul colectiv de muncă anterior, s-a ajuns la concluzia că pârâta este obligată să plătească drepturile cuvenite pentru zilele de P., C. și Ziua Feroviarului, întrucât dispozițiile art. 229 (4) din Codul muncii, republicat, prevăd că contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Capătul de cerere referitor la cel de-al 13-lea salariu, prevăzut de art. 30 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, a fost respins întrucât prin art. 30 alin.2, 3 și 4 din acest contract s-a prevăzut că salariații unităților vor primi un salariu suplimentar, la propunerea subunității, cu aprobarea Consiliului de administrație. În situația contrară, a lipsei aprobării Consiliului de administrație nu se poate acorda al 13-lea salariu, cu atât mai mult cu cât anul fiscal 2009 a fost încheiat cu pierderi însemnate de către pârâtă, care au condus, datorită dificultăților economico - financiare accentuate, la concedierile colective care au determinat și desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului.
Nici capătul de cerere referitor la acordarea unei plăți compensatorii în valoare de 6 salarii de bază brute negociate anterior încetării raporturilor de muncă nu a putut fi admis.
Este adevărat că dispozițiile art. 80 (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi au prevăzut că la încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații să primească pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și de o plată compensatorie în valoare de minim 6 salarii de bază brute negociate.
Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, conform art. 229(4) din Codul muncii și poate fi modificat printr-un act adițional semnat de toate părțile care au încheiat contractul, în condițiile prevăzute de art. 149 – 150 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.
Deși nu s-a prevăzut expres, contractele colective de muncă încheiate de societăți sau companii naționale cu capital majoritar de stat pot fi modificate și prin dispozițiile legii în anumite situații.
Dificultățile economico – financiare ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat din transporturi au determinat adoptarea Ordonanței nr. 9/2010 privind măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar, din care face parte și pârâta.
Prin art. 7 lit. a din actul normativ menționat s-a prevăzut că persoanele concediate beneficiază la data încetării contractului individual de muncă ca urmare a concedierii colective de o sumă egală cu de două ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului în care s-a efectuat concedierea.
Prin reglementarea menționată legiuitorul a înțeles să reducă eventualele indemnizații de concediere prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă la nivelul prevăzut de art. 7 din OG nr. 9/2010, tocmai pentru a atenua dificultățile financiare ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
A interpreta că legiuitorul a înțeles să acorde, pe lângă indemnizațiile de concediere prevăzute în contractele colective și individuale de muncă, încă o indemnizație de două salarii, ar lipsi de efecte juridice actul normativ adoptat tocmai pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți comerciale sau companii naționale cu capital majoritar de stat datorită dificultăților economico – financiare, de notorietate în condițiile ultimilor ani de criză care au afectat România și alte țări ale Uniunii Europene. Chiar și în practica CEDO ( cauza M. și S. împotriva României - 2011 ) s-a arătat că întrucât adoptarea legilor în vederea stabilirii echilibrului între cheltuielile și veniturile statului implică, de regulă, o examinare a aspectelor politice, economice și sociale, Curtea consideră că autoritățile naționale sunt, în principiu, cel mai bine plasate pentru a alege mijloacele cele mai potrivite pentru a atinge acest obiectiv, iar Curtea respectă alegerea lor, cu excepția cazului în care acestea se dovedesc, în mod obiectiv, lipsite de temei rezonabil, ori, în speță, măsurile adoptate de stat de a reduce compensațiile de concediere doar la 2 salarii minime, au un caracter rezonabil.
Față de considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 266 din Codul muncii, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtă să plătească reclamanților drepturile bănești cuvenite pentru Zilele Feroviarului, P. și C. 2009 și a respins celelalte capete de cerere.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții S. I. și S. P. A., cât și pârâta . Locomotive Și Utilaje CFR IRLU București, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii acestora de recurs recurenții S. I. și S. P. A. au arătat că în mod greșit, prima instanța le-a respins acțiunea ca neîntemeiata, motivând ca modul de redactare a art. 30 impune concluzia ca acesta nu stabilește o obligație în sarcina angajatorului, ci doar o facultate a cărei materializare depinde de mai mulți factori, printre care si posibilitățile financiare ale angajatorului.
Au mai precizat recurenții că acțiunea s-a bazat pe o prevedere a CCM, iar soluția primei instanțe pe o interpretare rupta din context, fără să țina seama de legăturile sale cu alte dispoziții contractuale sau legale în materie.
Motivarea primei instanțe cu privire la inexistenta resurselor financiare, nu poate fi primita întrucât este vorba de drepturi salariale care au fost stabilite de comun acord, astfel încât acest acord a devenit legea părților, în accepțiunea art. 7 din Legea nr. 130/1996.
Lipsa fondurilor financiare nu poate afecta dreptul în sine, ci este un aspect care poate impieta eventual, executarea acestora dar în nici un caz nu îl poate înlătura și nu îi poate afecta existența.
Astfel, prima instanța nu s-a pronunțat asupra dreptului dedus judecații ci asupra situației de fapt a paratei, privind solvabilitatea sau insolvabilitatea acesteia
Au mai arătat recurenții că au solicitat acordarea salariului suplimentar pentru anul 2009 în baza prevederilor art. 30, conform cărora „Pentru munca ireproșabila desfășurata in decursul unui an calendaristic, personalul societății poate primii un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Sintagma „poate primii,, este explicita prin art. 31 din CCM, în sensul în care părțile au convenit ca aceasta vocație la salariul suplimentar se transforma . măsura in care sunt Îndeplinite criteriile cuprinse in anexa nr. 6 la CCM
Cu alte cuvinte, partenerii sociali nu au acordat o facultate angajatorului ci au negociat si stabilit un drept al angajatului care îndeplinește anumite criterii însumate prin expresia „ pentru munca ireproșabila”.
Potrivit prevederilor art. 236 alin 4 din Codul muncii, contractele colective de munca încheiate cu respectarea condițiilor legale constituie legea părților.
Existenta dreptului la salariul suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, este garantata și de art. 30 din Legea nr. 130/1996 raportat la art. 41 alin 5 din Constituție.
Art. 30 din Contractele colective de munca pe anii 2007-2008 recunosc un drept de natura salariala și impun o obligație accesorie acestui drept (de detaliere a modalității de plata).
In nici un caz, o obligație contractuala nu poate fi confundata cu o condiție, fiind evident ca articolul mai sus menționat nu prevede acordului dreptului ,daca părțile vor stabili acest lucru.
Dimpotrivă, se instituie o obligație expresa si imperativă, consecutivă recunoașterii dreptului, obligație de detaliere doar a aspectului punctual al modalității de plată.
Ca atare, obligația contractuala și condiția sunt doua noțiuni juridice net distincte si inconfundabile, astfel încât în speța nu poate fi reținuta existenta vreunei condiții a actului juridic, cu atât mai puțin a unei condiții suspensive.
Art. 30 nu poate fi interpretat greșit, prin schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic, considerându-se că dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului (societatea angajatoare pârâta).
O asemenea condiție este prohibita de art. 295 alin 1 Codul muncii, raportat la art. 1010 din Codul civil, fiind astfel caduca si inopozabila salariaților, fiind nesocotite prevederile art. 7 alin2, art. 8 alin.1 si 4, art. 2 alin.1 din Legea nr. 130/1996.
In plus, având în vedere caracterul sinalagmatic, oneros și comutativ al contractului colectiv de munca si dispozițiile exprese ale legii, potrivit cărora acest contract reglementează drepturi si obligații, rezultă faptul ca prevederile art. 30 din Contractele colective de munca amintite stabilesc un drept determinat si numit, a cărui existenta și întindere nu poate depinde de un element aleatoriu.
Principalul argument în susținerea obligativității și nu a posibilității acordării salariului suplimentar îl constituie prevederile art. 30(3) din CCM pe anii 2007-2008 în care se arata .„veniturile realizate ,fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Acest alineat nu trebuie interpretat în sensul ca prin noțiunea de venituri se înțelege, profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății.
In acest text din CCM, se arata modalitatea constituirii fondului de plata a salariului suplimentar, dar din ansamblul articolului, nu rezultă că aceasta plata este condiționata de existenta profitului.
Prin urmare, constituirea fondului necesar pentru acordarea salariului suplimentar nu este la latitudinea angajatorului, ci reprezintă o obligație prevăzuta de CCM.
Un alt argument în susținerea obligativității acordării salariului suplimentar îl constituie prevederile art. 31(l) intitulat „Criteriile care condiționează acordarea salariului suplimentar sunt cele din Anexa nr. 6„
In anexa nr. 6 la punctul 1 se menționează in mod expres si imperativ ca „salariul suplimentar se acorda pentru munca prestata in cursul anului calendaristic”.
Prin urmare, anexa 6 la CCM este cea care reglementează condițiile de acordare a salariului suplimentar, iar prin modul fără echivoc în care este reglementat acest aspect, dovedește faptul că, acordarea acestui drept este o obligație din partea societății și nu doar o posibilitate.
Au mai învederat recurenții că, la punctul 2 din anexa 6 la CCM pe anii 2007-2008 sunt menționate in mod expres situațiile in care salariații nu au dreptul la salariu suplimentar, respectiv cei cărora, în cursul anului încheiat li s-au aplicat sancțiunile prevăzute în Anexa.
per a contrario, toți salariații care nu se regăsesc in situațiile menționate la punctul 2 din Anexa 6 au dreptul la acordarea unui salariu suplimentar pentru munca prestata in cursul unui an calendaristic.
Singurele condiții pentru acordarea acestui salariu sunt, ca anul pentru care se solicita salariu să fi expirat, iar salariatul sa fi desfășurat activitate in cursul acelui an calendaristic si sa nu fi fost sancționat disciplinar.
Dispozițiile contractuale menționate mai sus au caracter imperativ si nu sunt condiționate de situația economico-financiara a paratei.
Incuba angajatorului obligația de a lua masurile necesare în vederea constituirii fondului de salarii deoarece potrivit art. 40 alin2 lit. c din Codul muncii, acesta este obligat sa acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de muncă.
Acesta nu se poate sustrage de la obligația sa invocând lipsa fondurilor bănești De altfel, în cuprinsul contractelor colective de munca se arata în art. 2 alin 3 ca executarea prevederilor acestuia este obligatorie pentru părți, iar în art. 3 alin 1 se stipulează ca organizarea si conducerea activității societății, pe principii de competenta profesionala si eficienta economica sunt atribuite exclusiv ale administrației care poarta răspunderea, potrivit legii, pentru îndeplinirea acestora.
Au mai precizat recurenții că sunt aplicabile și prevederilor art. 304 punct 9 Cod proc civ.
Deși s-a arătat ca drepturile solicitate le sunt conferite si de prevederile art. 30 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungita valabilitatea prin actul adițional înregistrat sub nr. 370/20.06.2008 pentru 48 de luni, prima instanța nu a ținut cont de ele.
Daca s-ar aprecia ca prevederile art. 30 alin 1 din CCM la nivel de unitate parata pe anii 2006-2008 prevăd doar posibilitatea salariaților de a beneficia de salariul suplimentar, in cauza se aplica prevederile art. 30(1) din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2010, care statuează ca „pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primii un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Conform dispozițiilor art. 11(1) lit. b din Legea nr. 130 /1996 „ Clauzele CCM produc efecte pentru toți salariații încadrării care fac parte din grupul de unității pentru care s-a Încheiat contractul colectiv de munca la acest nivel.
Conform prevederilor art. 238 alin 1 Codul Muncii, Contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturile la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.
Prin urmare, față de aceste dispoziții legale imperative, CCM la Nivel de G. de Unități, prevederile lui minimale sunt obligatorii pentru societate.
Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungita valabilitatea prin act adițional pentru 48 luni, produce efecte juridice obligatorii fata de parata datorita dispozițiilor imperative ale art. 41 alin.2 din Constituție si art. 236 alin 4 din Codul muncii raportat la art. 11 alin 1 lit. b) din Legea nr. 130/1996 si art. 241 alin 1 lit. b din Codul muncii, dispoziții imperative care nu pot fii înlăturate prin simpla voința a părților.
Așadar, clauzele acestui contract colectiv de munca sunt aplicabile în cauza prin prima prevederilor art. 11 alin.1 lit .b din Legea 130/1996 si art. 241 alin.1 lit. b din Codul muncii.
Obligativitatea acordării salariului suplimentar rezultă si din prevederile art. 243 din Codul muncii, art. 7 alin 2 din Legea nr. 130/1996, de care prima instanța nu a ținut cont.
Cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere de obligare a paratei la plați compensatorii în valoare de 6 salarii brute negociate, pe motiv ca au beneficiat de prevederile OG nr. 9/2010, recurenții au arătat că și aceasta este netemeinica si nelegala.
Astfel, așa cum s-a arătat, art. 80 (1) din Contractul colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2011, prevede: „părțile convin ca la desfacerea contractului individual de munca din inițiativa angajatorului, salariații sa primească, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestata si o plata compensatorie in valoare de minim 6 salarii de baza brute negociate".
Prevederile alin 1 sunt aplicabile atunci când desfacerea contractului individual de munca a intervenit din următoarele motive: a)unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel in cauza, ca urmare a reorganizării"
Potrivit art. 3 alin 1 din același contract „clauzele prezentului contract colectiv de munca unic la nivel de ramura transporturi si activități conexe din tara, indiferent de structura capitalului acestora".
Conform anexei 4 la CCM încheiat la nivel național pe anii 2007-2010 care stabilește lista ramurilor pentru care se încheie contracte colective de munca Ramura Transporturi se regăsește la poziția 22.
Prevederile acestui contract colectiv de munca sunt aplicabile în cauza în baza dispozițiilor art. 40 alin 2 lit. c, art. 236, art. 238(1), art. 241(1) lit. c, art. 243 din Codul Muncii si art. 21 din Legea nr. 130/1996, iar dovada ca ne aflam în una din situațiile prevăzute de art. 80 din CCM rezulta din încetarea CIM din inițiativa angajatorului.
Conform dispozițiilor art. 67 din Codul Muncii salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor beneficiază de masuri active de combatere a șomajului si pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de lege si de contractul colectiv de munca aplicabil.
Prin urmare, compensațiile acordate potrivit art. 7 din OG nr. 9/2010 si cele prevăzute în Contractul colectiv de munca la nivel de ramura nu se exclud reciproc.
Caracterul cumulativ al celor doua categorii de compensații rezultă si din împrejurarea ca sursa si respectiv titularul obligației de plata sunt diferiți, în sensul ca drepturile prevăzute de OG nr. 9/2010 se suporta din bugetul asigurărilor de șomaj, iar compensațiile prevăzute in Contractul colectiv de munca încheiat la nivel de ramura Transporturi, se suporta de angajator.
Si cu privire la acest capăt de cerere, prima instanța face aplicarea greșita a legii si sunt îndeplinite condițiile pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civila.
Plata muncii către salariați și a drepturilor de natura salariala cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal nu poate fi supusa unei condiții potestative din partea angajatorului cu consecința sistării acestora ori de cate ori angajatorul nu Întocmește corespunzător bugetul astfel încât sa fie în măsură să respecte prevederile art. 156 din Codul Muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea ca sumele respective sunt sume aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii este o garanție a plătii drepturilor în discuție, întrucât nu-i poate fi permis angajatorului să prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta sa le condiționeze de voința sa de a aloca sau nu resursele financiare necesare plații acestora.
Prima instanța avea obligația de a face o corecta calificare juridică a litigiului dedus judecații, inclusiv a dispozițiilor legale aplicabile.
In concluzie, fata de aspectele prezentate si probele administrate, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 2502 din 11 .12. 2012, reținerea cauzei spre judecare si pe fond admiterea acțiunii în sensul de a obliga . București la plata drepturilor bănești reprezentând salariul suplimentar pe anul 2009 si plata compensatorie în valoare de 6 salarii de baza brute negociate anterior încetării raporturilor de munca cu pârâta.
În motivarea cererii sale de recurs pârâta . Locomotive și Utilaje - CFR IRLU București a arătat că în mod greșit prima instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât pretențiile intimaților-reclamanți deriva din neexecutarea unor clauze ale contractelor colective de munca, astfel încât sunt incidente prevederile art. 283 alin. 1 lit. e din Codul Muncii, conform cărora acțiunea este tardiv formulata si nicidecum nu sunt aplicabile dispozițiile art.283 lit.c din Codul Muncii, așa cum în mod eronat declara prima instanța pentru a-și justifica soluția de respingere a excepției invocate.
A mai precizat recurenta că pe parcursul derulării prezentei cauze s-au susținut si argumentat apărările formulate prin întâmpinarea depusa la dosarul instanței care releva ca întinderea efectelor juridice a Contractului Colectiv de Munca 2007-2008 încheiat la nivel de unitate s-a produs până la data de 30 iulie 2008.
Astfel, actul emis de Ministerul Muncii, Familiei si Protecției Sociale atestă
aceasta afirmație declarând ca după 30 iulie 2008 si pana in momentul emiterii actului, respectiv 24.03.2009, . nu mai apare înregistrată cu contract
colectiv de munca.
Însă, chiar dacă s-a susținut, în esența, că prevederile CCM 2007-2008 sunt inaplicabile si ca nu poate reprezenta un izvor normativ, pentru plata pe anul 2009 a primei cu ocazia Zilei Feroviarilor, pentru plata primei de Paști si de C. si ca inopozabilitatea sa este evidenta întrucât . nu este membră a Asociației Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract, instanța de fond a conchis printr-o greșita interpretare a textelor de lege incidente aplicabilitatea acestui contract, ceea ce o îndreptățește la o alta critica adusa pe aceasta cale hotărârii atacate.
Așa fiind instanța de fond si-a fundamentat considerentele pentru a-si justifica soluția in baza prevederilor CCM încheiat la nivel de grup de unități.
In esența acest contract colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități pe care-l invoca prima instanța ca fiind izvor de drepturi poate fi avut în vedere în acele situații în care nu exista un contract colectiv de munca încheiat la nivelul unității, însa în cazul recurentei, nu poate funcționa aceasta regula întrucât așa cum s-a menționat mai sus nu este membra a Asociației Patronale la nivel de grup de unități din transportul feroviar, semnatara acestui contract.
A mai învederat recurenta că prima instanța fără a analiza si a corobora toate aceste elemente determinante pentru a soluționa în mod just cauza dedusa judecații s-a raportat doar la prevederile Contractului colectiv de munca încheiat la nivel de grup de unități transpunând de altfel în mod identic prin considerente susținerile intimatei-reclamante,
Așa fiind instanța de fond si-a fundamentat considerentele pentru a-si justifica soluția în baza prevederilor CCM încheiat la nivel de grup de unități si a Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de Ramura Transporturi. Insa așa cum recunoaște si prima instanța semnatara acestor contracte este SNTFM CFR Marfa SA și nicidecum recurenta, iar invocarea calității de filiala a acestei societăți de către prima instanța pentru a-si motiva soluția injustă aduce atingere identității sale ca persoana juridica si contravine principiilor care guvernează organizarea si funcționarea societăților comerciale.
De altfel, prima instanța ar fi putut ignora prevederile Contractului colectiv încheiat la nivel de unitate numai în situația anularii acestui act, ceea ce nu s-a constatat ci dimpotrivă acest contract a constituit legea părților producându-si efectele până în momentul expirării valabilității pentru care a fost încheiat.
De asemenea, este greșită justificarea primei instanței de a-si fundamenta soluția acceptării cererilor intimatei referitoare la plata drepturilor bănești cuvenite salariaților cu ocazia Zilei Feroviarului si de Paști pe anul 2010 doar pe dispozițiile Contractului Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate pe 2009/2010, ignorând modificările aduse acestui contract prin actul adițional.
Astfel, chiar daca a fost înregistrat în data de 29.04.2010 actul adițional modificator reflecta voința partenerilor sociali de a nu acorda salariaților săi aceste drepturi bănești aferente Zilei Feroviarului si sărbătorilor de Paști pe anul 2010.
A mai precizat recurenta că a alta critica vizează modalitatea de interpretare a clauzei înscrisa la art.62 al.2 din CCM 2009-2010 care stipulează în mod clar că ”pentru Ziua Feroviarului se va acorda o premiere a cărei cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatelor, cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare”. ».
Din analiza textului înscris la art.62 din CCM 2009-2015 se reține că determinarea cuantumului primei se stabilește de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, însă instanța de fond prin soluția pronunțata a ales să se substituie Consiliului de Administrație fără a administra un probatoriu vast care sa releve valoarea drepturilor bănești, fără a estima cuantumul primei și fără a lamuri daca aceste sume acordate sunt brute sau nete.
In acest mod conținutul clauzei face trimitere doar la modul de determinare a cuantumului primei si nicidecum nu constituie un drept in favoarea salariaților.
Ca atare, întrucât acest drept nu poate fi stabilit în mod arbitrar, ci numai de către organul administrativ al societății, în speța Consiliul de Administrație, cu consultarea delegaților aleși ai sindicatului, în urma unei analize temeinice a situației economico-financiare cu care se confrunta societatea, în momentul sărbătoririi evenimentului Zilei Feroviarului, respectiv 23 aprilie, acordarea acestei prime nu se circumscrie în sfera obligațiilor imperative stipulate în sarcina societății prin Contractul Colectiv de Munca.
Altfel spus, numai dacă prin voința părților semnatare a CCM s-ar fi impus în sarcina angajatorului o obligație prin care s-ar fi stabilit cuantumul fix al acestei prime, s-ar fi consacrat în acest fel un drept câștigat necondiționat de existenta unei decizii a organului administrativ.
D. urmare, prin modul în care este redactata clauza suntem în prezenta unei norme de trimitere si nu o norma care sa conțină un drept al salariatului.
De asemenea, examinând CCM pe care se întemeiază pretențiile intimatului se poate constata ca art.62 nu stipulează un drept pur si simplu, ci un drept afectat de condiția existentei unei situații financiare pozitive in momentul acordării dreptului. Ori in cauza de fata nu s-a făcut dovada existentei unei consultări a administrației cu delegații sindicatului, așa cum s-a întâmplat in 2007, aceștia nedovedind pe parcursul derulării cauzei ca au uzat de acest drept, de a iniția consultări cu partenerul social pentru a da eficienta conținutului clauzei.
In plus, trebuie adăugat incapacitatea instanței de fond de a disjunge capetele de cerere în momentul argumentării acordării drepturilor bănești aferente primei de C. pe anul 2009.
Astfel, se poate observa din lecturarea considerentelor ca justificarea soluției este identica cu cea referitoare la drepturile bănești aferente primei cu ocazia sărbătorilor de Paste pe anul 2009 si a Zilei Feroviarului pe anul 2009 în condițiile în care părțile semnatare au convenit încă din momentul încheierii CCM 2009/2010 inaplicabilitatea clauzei prevăzuta la art.62 referitoare la acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. din 2009 precizându-se în mod expres că aceste prevederi se vor aplica începând cu 01 ianuarie 2010. Însa, ulterior, partenerii sociali au convenit prin act adițional la Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel de unitate pe 2009/2010 de a nu acorda salariaților societății aceste drepturi bănești aferente primei de C..
A învederat recurenta că, așa fiind, prima instanța a rezolvat destul de sumar cererea de chemare in judecata fără a uza pe deplin de rolul sau activ pentru a oferi o justa soluționare a acțiunii promovata de intimatul-reclamant.
Pentru toate aceste considerații recurenta a solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele și admiterea recursului cu consecința respingerii acțiunii ca fiind neîntemeiată.
În temeiul art. 308 alin.2 Cod pr.civilă pârâta a formulat întâmpinare cu privire la recursul reclamanților, prin care a răspuns punctual tuturor criticilor formulate și în final a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea, analizând cererile de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Inițial Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă a fost investit cu o cerere având mai multe petite și anume: obligarea pârâtei la plata drepturilor bănești pentru Ziua Feroviarului, Ziua de Paști și de C. și a salariului suplimentar pe anul 2009, precum și la plata compensatorie în valoare de 6 salarii de bază brute negociate anterior încetării raporturilor de muncă cu pârâta.
Procedând la soluționarea cauzei prima instanță a admis numai în parte pretențiile reclamanților.
Prin căile de atac promovate părțile au criticat, fiecare raportat la măsura în care au pierdut procesul soluția pronunțată.
Sub aspectul recursului declarat de reclamanți Curtea reține că o primă critică a acestora vizează modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect plata salariului suplimentar pe anul 2009.
Față de această pretenție reclamanții și-au întemeiat demersul judiciar pe clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Potrivit clauzelor acestuia pentru muncă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Așadar contractul colectiv de muncă nu reglementează acordarea sa ca o simplă vocație, condiționată de negocieri sau aprobări ulterioare sau de posibilități financiare, ci ca un drept care se naște la încheierea anului calendaristic.
Ori, potrivit art. 30 al. 1 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, text preluat ca atare de art.148 al. 1 din Legea nr. 62/2011 executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, iar în lumina alineatului 2 ale aceluiași text de lege neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea persoanelor care se fac vinovate.
Față de cele învederate și de caracterul de drept născut și actual a pretențiilor reprezentând salariul suplimentar pentru anul 2009 Curtea constată că în mod nelegal a apreciat prima instanță că pentru acordarea sa era necesară aprobarea Consiliului de Administrație sau că anul fiscal în discuție a fost încheiat cu pierderi însemnate de către pârâtă, ceea ce justifică respingerea respectivului capăt de cerere, criticile recurenților vizând aceste aspecte fiind fondate.
Sub aspectul criticilor vizând respingerea petitului privitor la plata compensatorie în valoare de 6 salarii de bază brute negociate anterior încetării raporturilor de muncă cu pârâta Curtea reține că este real că recurenții reclamanți au beneficiat la concediere de dispozițiile OUG nr. 9/2010 privind măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale și societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Numai că aplicarea acestui act normativ de favoare nu înlătură aplicarea contractului colectiv de muncă, în lipsa unei clauze sau dispozițiile legale contrare, iar chiar Codul Muncii în art. 67 menționează expres că salariații concediați pentru motive ce nu țin de persoana acestora pot beneficia de compensațiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Mai mult decât atât ordonanța în discuție a avut un caracter temporar, astfel încât a considera că înlătură de la aplicare un contract colectiv de muncă ar însemna a lăsa la latitudinea angajatorului când efectuează concedierea colectivă, pentru a nu mai fi obligat și la plata sumelor prevăzute în acesta.
Așa fiind Curtea apreciază ca fondate și aceste critici.
Sub aspectul recursului recurentei pârâte Curtea constată că o primă susținere privește respingerea în mod greșit de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Pe de altă parte din modul de argumentare a acesteia Curtea reține că recurenta înțelege să o invoce exclusiv ca o critică adusă hotărârii de primă instanță.
Ori, în fața primei instanțe pârâta, recurentă în faza procesuală pendinte nu a formulat întâmpinare și nici nu a invocat excepția prescripției în scris sau oral.
Așa fiind Curtea nu poate analiza criticile subsumate respectivului motiv de recurs.
În ceea ce privește fondul raportului juridic litigios raportat la petitele admise de instanța de fond Curtea constată că o primă susținere a recurentei vizează împrejurarea că nu îi sunt aplicabile clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități și la nivel de ramură transporturi dintr-o dublă perspectivă.
Astfel, în primul rând recurenta a invocat că nu este semnatară a acestor celor două contracte.
Raportat la aceste susțineri Curtea reamintește că în anexele la cele două contracte recurenta apare ca societate la care se aplică atât contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, cât și contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Mai mult decât chiar și în lipsa unei atare mențiuni potrivit art. 11 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă în discuție, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Sub cel de al doilea aspect recurenta a susținut că respectivul contract colectiv de muncă la nivel de grup de unități poate fi avut în vedere în acele situații în care nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ori, Curtea Constituțională în mai multe decizii de-a lungul anilor a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unitate, ci și la niveluri superioare constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unitățile care aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă de la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
În alte cuvinte, ierarhia în care se prezintă contractele colective de muncă face ca dispozițiile cuprinse în astfel de contracte încheiate la nivel superior să se impună în negocierea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior, negocierea fiind posibilă numai peste nivelul minimal recunoscut de lege și/sau contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Într-o atare situație, este lipsit de relevanță juridică împrejurarea că la nivel de unitate a existat valabil încheiat contract colectiv de muncă și ale cărei clauze nu au fost anulate.
Așa fiind sunt nefondate criticile recurentei privitoare la inaplicabilitate la nivelul societății a celor două contracte colective de muncă mai sus menționate.
Sub aspectul criticilor recurentei raportate la actul adițional la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate Curtea reamintește că pentru drepturile solicitate de reclamanți și admise de tribunal instanța de fond și-a fundamentat soluția pe clauzele contractelor colective de muncă de la nivel superior.
Ori, așa cum s-a menționat în precedent, drepturile salariale stabilite prin contracte colective de muncă se impun cu forță obligatorie garantată constituțional, având același regim juridic aplicabil drepturilor salariale stabilite prin acte normative.
Într-o atare împrejurare, salariatul, personal sau prin reprezentant, nu poate renunța la respectivele drepturi, indiferent de sorgintea lor legală sau contractuală, fiind lipsit de relevanță juridică faptul că prin acte adiționale la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate s-a hotărât ca pentru 2009 acestea să fie suspendate, iar pentru 2010 să nu fie acordate, în condițiile în care acestea au fost menținute prin contractele colective de muncă de la nivel superior.
Curtea nu poate avea în vedere nici susținerea recurentei potrivit căreia s-ar fi impus în sarcina angajatorului o obligație numai dacă s-ar fi stabilit un cuantum fix al sumei, dar din modul în care este reglementată cauza suntem în prezența unei norme de trimitere, iar nu o normă care să conțină un drept al salariatului.
Referirea din cuprinsul clauzelor la nivelul cel puțin al clasei I de salarizare nu poate fi interpretată în sensul inexistenței dreptului, ci că pentru determinarea efectivă a sumei se pleacă de la acest plafon minimal pentru unele din drepturi, iar pentru altele că poate varia de la un an la altul în funcție de același criteriu.
Pe de altă parte, faptul că instanța de fond a făcut o motivare comună pentru petitele admise nu atrage nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii, de vreme ce argumentația era una comună, având în vedere izvorul pretențiilor și forța obligatorie a contractelor colective de muncă prin prisma raportului dintre acestea în funcție de nivelul la care a fost încheiat.
Așa fiind sunt nefondate și criticile recurentei privitoare la așa zisa incapacitate a instanței de a disjunge capetele de cerere în momentul argumentării acordării drepturilor bănești sau la lipsa de rol activ sau la rezolvarea sumară a cererii.
Pentru argumentele pe larg expuse în precedent, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 3041 Cod pr. civ. urmează să respingă recursul recurentei pârâte ca nefondat.
Totodată Curtea urmează să admită recursul recurenților reclamanți și să modifice în parte hotărârea primei instanțe.
Pe cale de consecință Curtea va obliga pârâta la plata către reclamanți a salariului suplimentar pe anul 2009 și a plăților compensatorii constând în 6 salarii de bază brute negociate la data încetării raporturilor de muncă.
Vor fi menținute dispozițiile sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul recurentei-pârâte . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE CFR IRLU BUCUREȘTI, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1 împotriva Sentinței civile nr. 2502 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă.
Admite recursul declarat de reclamanții S. I., domiciliat în comuna Braniștea, ., județul Dâmbovița și S. P. A., domiciliat în ., ., ., județul Dâmbovița împotriva Sentinței civile nr. 2502 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă în contradictoriu cu pârâta . LOCOMOTIVE ȘI UTILAJE CFR IRLU BUCUREȘTI, cu sediul în București, Bulevardul D. G., nr. 38, sector 1.
Modifică în parte Sentința civilă nr. 2502 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția Civilă.
Obligă pârâta la plata către reclamanți a salariului suplimentar pe anul 2009 și a plăților compensatorii constând în 6 salarii de bază brute negociate la data încetării raporturilor de muncă.
Menține în rest dispozițiile sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 28 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
I. L. A. M. R. V. D.
GREFIER,
N. M.
Red. RAM
2ex./04.04.2013
d.f. nr._ Tribunalul Dâmbovița
j.f. G. P.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 844/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
