Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1481/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1481/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 28-05-2013 în dosarul nr. 1480/120/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1481
Ședința publică din data de 28 mai 2013
Președinte - E.- S. L.
Judecători -V.- A. P.
- C.- P. B.
Grefier - N. M.
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A., cu sediul în municipiul București, .. 38, sectorul 1, împotriva sentinței civile nr. 509 din 25 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul B. D., cu domiciliul în . Dâmbovița.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, precum și că prin cererea de recurs s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin.2 Cod pr.civilă.
Curtea constatând că prin cererea de recurs s-a solicitat judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 242 alin. 2 Cod pr. civilă, apreciază cauza în stare de judecată și deliberând a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamanta Uniunea Sindicatelor Libere Feroviare Mișcare - Comercial București, în numele și pentru membrii săi de sindicat, a chemat în judecată pe pârâta S. Națională Transport Feroviar Marfă CFR Marfă, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei să plătească pentru fiecare reclamant diferențele dintre drepturile salariale de care au beneficiat salariații corespunzător salariului de încadrare avut, care a fost calculat prin luarea în considerație a salariului de bază minim brut de 600 lei corespunzător clasei I de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare și drepturile salariale de care ar fi trebuit să beneficieze calculat la salariul de încadrare avut pentru o valoare a salariului minim brut de 700 lei corespunzător clasei I de salarizare cu aplicarea coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare avute și sporurile aferente, salariu stabilit la nivelul ramurii transporturi, prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 pentru perioada octombrie_10.
S-a mai solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese constând în actualizarea sumelor pe care le datorează cu rata inflației, la care se adaugă dobânda legală de la data nașterii dreptului și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâta avea obligația ca, potrivit art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, să plătească membrilor de sindicat drepturile salariale calculate la salariul de bază minim brut de 700 lei, stabilit la nivelul ramurii transporturi, valabil începând cu data de 01.01.2008, drept care nu a fost acordat salariaților.
S-a susținut că potrivit art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, iar la poziția 1 din anexa 5 la CCM la nivelul ramurii transporturi, care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă, se află SNTFM CFR MARFĂ SA.
A mai arătat reclamanta că pentru perioada dedusă judecății, prin neplata acestui drept către salariați, aceștia au suferit un prejudiciu material din culpa pârâtei, astfel încât aceasta trebuie să îi despăgubească. Perioada pentru care se solicită drepturile bănești astfel calculate este octombrie_10.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziții ale contractului colectiv de muncă nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, ale art.40 și 241 din Codul muncii, art.7 și 8 din Legea nr.130/1996.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în soluționarea cauzei de față.
În susținerea acestei excepții, s-a arătat că în conformitate cu disp. art. 28 din Legea nr. 62/2011, în exercitarea atribuțiilor conferite prin art. 28 pct.1 și 2, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă, iar prin dispozițiile alin.3 legiuitorul a dorit să rezolve situațiile juridice întâlnite în practica judiciară, respectiv de a stabili competența instanțelor pentru a soluționa cererile formulate de o organizație sindicală în numele membrilor săi de sindicat.
Aplicând coroborat prevederile art.28 alin.3 din Legea nr.62/2011 cu cele art.269 din Codul muncii, s-a susținut că întotdeauna competența teritorială va aparține instanței în raza căreia își are sediul organizația sindicală. Cum sediul reclamantei este în București, a arătat pârâta, competent în soluționarea cauzei este Tribunalul București.
Prin aceeași întâmpinare s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active a Uniunii Sindicatelor Libere Feroviare Mișcare Comercial București pentru reclamantul B. D., care a încetat raporturile de muncă la data de 15.03.2010 și excepția prescripției dreptului la acțiune în raport art. 268 alin.1 lit.e din Codul muncii, susținându-se că termenul de prescripție aplicabil este cel de șase luni de la data nașterii dreptului la acțiune, instituit de acest text de lege.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pe motiv că a existat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate, iar pârâta a fost obligată a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 -2010 aprobate prin hotărâri de guvern (HG nr. 28/2010 și HG nr.311/2010).
S-a cerut respingerii privind actualizarea sumelor cu rata inflației întrucât pretențiile reclamanților nu sunt de natură salarială, neexistând o întârziere a plății salariului sau o neplată a acestuia pentru a putea solicita o despăgubire în înțelesul art.166 alin.4 din Codul muncii.
În ceea ce privește dobânda legală, s-a solicitat respingerea acestei cereri întrucât atât dobânda legală, cât și actualizarea cu indicele de inflație reprezintă o dublă reparație, constituind o îmbogățire fără justă cauză.Dobânda legală cuprinde și rata inflației, astfel încât actualizarea creanței în funcție de rata inflației nu poate fi cumulată cu dobânda legală.
Reclamanta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă și admiterea în fond a acțiunii.
La termenul de judecată din data de 11.02.2013, prezent personal în instanță, reclamantul B. D. și-a însușit acțiunea formulată de sindicat urmând a continua judecata în nume propriu, iar cauza a fost disjunsă în privința sa. Dosarul disjuns a primit nr._, urmând a fi soluționat de Tribunalul Dâmbovița. Prin sentința civilă nr. 389/11.02.2013 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Dâmbovița a declinat competența de soluționare a cauzei inițiale, formulată de reclamantă în numele și pentru membrii de sindicat expres indicați în dispozitivul sentinței, în favoarea Tribunalului București.
În dosarul disjuns, având nr._, pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr.509 din 25.02.2013, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâtă prin întâmpinare și a admis în parte cererea formulată de reclamantul B. D., în contradictoriu cu pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, astfel cum a fost precizată, pârâta fiind obligată la plata către reclamant a diferențelor de drepturi solicitate pe perioada 30 octombrie 2009 - 15 martie 2010 sumele urmând a fi actualizate cu rata inflației de la data când erau datorate la data plății efective.
Prin aceeași sentință s-a respins cererea privind acordarea dobânzii legale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă, că pentru drepturile bănești solicitate de reclamant operează termenul de prescripție de 3 ani și nu termenul de 6 luni, întrucât drepturile solicitate sunt drepturi de natură salarială, în sfera salariului incluzându-se și alte adaosuri conform art.160 din Codul muncii republicat.
S-a arătat că potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul muncii, cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate, iar în cauză, sumele solicitate de reclamant se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul muncii.
S-a conchis că termenul în care reclamantul putea să solicite aceste drepturi este cel de 3 ani și nu termenul special de 6 luni, care vizează neexecutarea contractului colectiv de muncă sau a clauzelor acestuia.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Așa fiind, în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune raportat la prevederile art.268 alin.1 litera c din Codul muncii, tribunalul a reținut că față de data introducerii acțiunii(30.10.2012) și față de solicitările reclamantului, acestea nu sunt prescrise și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune.
Instanța de fond nu a primit susținerile pârâtei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul muncii - corespunzător art.268 alin.l lit.e Codul muncii modificat și republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune. Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri, s-a arătat că aceasta nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.
A apreciat tribunalul că interpretarea pârâtei în sensul că pentru a se asimila veniturilor salariale în accepțiunea legiuitorului, suma trebuie să reprezinte contraprestația muncii salariatului contravine dispozițiilor legale de vreme ce orice alte adaosuri și care nu sunt rezultatul direct al muncii depuse se încadrează în respectiva noțiune.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei până pe data de 15.03.2010. În privința coeficientului de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, s-a arătat că în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la DMPS Municipiul București sub nr. 2584/04.06.2009, valabil pentru anul 2009, a fost prevăzut în anexa 1 acest coeficient la valoarea de 570 lei, iar în actul adițional la acest contract, act adițional înregistrat sub nr. 1713/21.04.2010, coeficientul este prevăzut la valoarea de 600 lei, începând cu data de 01.04.2010.
S-a mai reținut că potrivit art. 41 din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010: „Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.”
De asemenea, conform art. 3 din acest contract:„Clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora.
Prima instanță a reținut că după cum rezultă din înscrisurile de la dosar și din susținerile din întâmpinare, pârâta nu a calculat și nu a plătit reclamantului drepturile salariale raportate la salariul de baza minim brut de 700 lei, încălcând astfel prevederile art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii, potrivit cu care „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.”
A mai reținut tribunalul și că potrivit art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii „clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă” și constatând că la poziția 1 din anexa 5 la CCM este nominalizată societatea pârâtă, s-a concluzionat că aceasta avea obligația să aplice prevederile invocate și să calculeze drepturile salariale prin raportare la salariul de bază minim brut de 700 lei stabilit la nivelul ramurii transporturi, corespunzător clasei I de salarizare - coeficientul K, pentru perioada 30.10._10, conform perioadei lucrată de reclamant la societatea pârâtă.
Instanța de fond a admis cererea reclamantului de reactualizare a sumelor datorate cu rata inflației de la data când erau datorate la data plății efective, dar a respins cererea de acordare a dobânzii legale considerând că prin reactualizarea sumelor se realizează o reparare integrală a prejudiciului produs reclamantului.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă CFR Marfă SA, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art. 304 pct.8 și 9 și 3041 Cod pr.civilă.
În ceea ce privește soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune, recurenta învederează că în mod greșit au fost interpretate dispozițiile art. 268 Codul muncii
Arată recurenta că își menține apărările formulate prin întâmpinare în sensul admiterii excepției prescrierii dreptului material la acțiune susținând că Sindicatul Solidaritatea al Mecanicilor de Locomotivă din Remiza Piatra O. solicită acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, iar potrivit art. 268 alin.1 lit.e din Codul muncii republicat, „cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.”
Contractul colectiv de muncă este un contract cu caracter general, permanent și obligatoriu pe perioada sa de valabilitate, perioadă determinată, care în cazul particular tratat este de un an. Astfel, orice conflict colectiv în legătură cu executarea contractului colectiv de muncă - conflict de drepturi, este în strânsă legătură cu perioada de valabilitate, termenul legal de prescripție al dreptului la acțiune fiind determinat și prin prisma acestui aspect.
Termenul de 6 luni prevăzut de art. 268 alin.1 lit. e din Codul muncii republicat are în vedere faptul că orice conflict colectiv „trebuie să-și găsească soluționarea într-un termen rezonabil”, îndeplinindu-se astfel un principiu constituțional statuat de art. 21 din Constituție. CCM-urile produc efecte numai pe perioada pentru care au fost încheiate, astfel că, acestea fiind expirate, nu mai pot produce efecte juridice.
Pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune, arată recurenta, este necesar să se analizeze în principal izvorul drepturilor solicitate.
Cum reclamanții solicită acordarea retroactivă a unor drepturi salariale începând 15.11.2009 și având în vedere data la care a fost înregistrată acțiunea reclamanților, se solicită a se constata că dreptul la acțiune al reclamanților era stins prin prescripție.
Se susține în continuare că deși în considerentele hotărârii se menționează că recurenta-pârâtă nu a respectat obligațiile contractuale ale CCM la nivel de ramură transporturi, recurenta învederează că prin sentința civilă nr. 625/M pronunțată la 08.05.2012 de Tribunalul B., instanța a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfă SA.
Astfel, se arată că societatea nu mai are coeficienți de ierarhizare și niciun nivel minim al salariului pentru perioada pentru care se solicită acordarea respectivelor drepturi, la acest moment neexistând formula de calcul care să permită folosirea unui salariu minim brut în valoare de 700 lei.
Anexa 1 a CCM conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare din cadrul societății, valoarea salariului minim brut, precum și formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare și având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a Anexei I, nu mai există posibilitatea realizării unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă.
Față de acest aspect, se solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată, având în vedere faptul că pentru perioada în care se solicită diferența de salariu, respectiv 15.11._10, între salariul de bază minim brut negociat la nivel de unitate și cel negociat la nivel de ramură transporturi, CFR Marfă SA a acordat sume mai mari de 700 lei - salariul minim stabilit de CCM la nivel de ramură transporturi, niciunul dintre reclamanți neavând salariu mai mic de 700 lei, salariul astfel negociat fiind menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților.
Dispozițiile art. 37 din Codul muncii dispun faptul că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.”
Pe cale de consecință, salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada 2009-2010 a existat încheiat un contract individual de muncă în care se prevedea un salariu mai mare de 700 lei pentru fiecare salariat, este evidentă lipsa de temei a cererii de chemare în judecată.
Arătă recurenta că în conformitate cu prevederile art. 268 alin.1 lit. d din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, republicată: „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia .”
De asemenea, precizează recurenta că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât exercițiile financiare în cauză au fost încheiate în pierdere.
În plus, CFR Marfă este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010.
Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (act normativ valabil în perioada de aplicabilitate a CCM la nivel de unitate, respectiv perioada 2009/2010) „Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă ”, la cererea părții interesate, iar conform alin.3: „ În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective.”
Or, în cazul de față, reclamanții, fie prin reprezentant, fie individual, nu au solicitat vreunei instanțe judecătorești, pe perioada de valabilitate a CCM la nivel de unitate, obligarea CFR Marfă de a modifica vreo clauză prevăzută în CCM, astfel că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate au fost aplicabile doar pe perioada de valabilitate a acestuia, acesta fiind acordul de voință al părților semnatare.
Conchide recurenta că a respectat clauzele contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, acordând fiecărui salariat un salariu individual mai mare de 700 lei.
Întrucât Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a fost anulată, nulitate absolută ce nu produce efecte numai pentru viitor, ci și pentru trecut, se susține că nu există grila cu coeficienții de ierarhizare, astfel că se aplică salariul așa cum este negociat în contractele individuale de muncă.
Efectul nulității constă în desființarea raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate și prin aceasta restabilirea legalității conform principiului „quod nullum est nullum producit effectum.” Retroactivitatea nulității presupune înlăturarea efectelor actului care s-au produs între momentul încheierii și cel al anulării efective a actului; în temeiul acestui principiu, părțile ajung în situația în care n-ar fi încheiat actul juridic.
Mai arătă recurenta că la nivelul societății sale nu există meserii și funcții care au ca încadrare clasa 1 de salarizare, toate salariile fiind mai mari de 700 lei.
Referindu-se la CFR Marfă, se învederează că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin Hotărâre de Guvern.
Acest argument este susținut și de art. 2 (1) din HG nr. 28/2010 și HG nr.311/2010 care dispun imperativ următoarele: „Cheltuielile totale aferente veniturilor totale înscrise în bugetul de venituri și cheltuieli reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite decât în cazuri justificate și numai cu aprobarea Guvernului, la propunerea Ministerului Transporturilor și Infrastructurii.”
De asemenea, mai susține recurenta, în CCM Unic la nivel de ramură transporturi se prevede existența unor coeficienți de ierarhizare mult mai mici decât cei din CCM la nivel de unitate, astfel că cererea reclamanților din prezenta cauză este cel puțin bizară atâta timp cât aplicând prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi ar însemna ca salariații din cadrul CFR Marfă să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze. Aplicarea art. 41 din CCM unic la nivel de ramură transporturi, în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul CFR Marfă ar fi de 1400 lei, coeficientul de ierarhizare fiind 2 pentru funcții ce presupun studii superioare.
Arată recurenta că în fapt, acțiunea de față are ca obiect o renegociere a salariului la nivel de unitate, comparativ cu CCM la nivel superior, ceea ce este inadmisibil, dat fiind că ar institui în sarcina angajatorului o obligație ce nu poate fi onorată, lipsind temeiul juridic, plus că societatea a fost obligată să aplice programe de restructurare, fiind obligată de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în hotărârile de guvern de aprobare a bugetelor de venituri și cheltuieli.
Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus, recurenta solicită să se constate că drepturile cuvenite în temeiul contractului colectiv de muncă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp, nefiind contestate prevederile CCM la nivel de unitate în timpul valabilității acestuia.
De asemenea, menționează recurenta, temeiul legal al acțiunii îl constituie art. 41 alin.3 din CCM unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, deși la acea dată între părți exista în vigoare CCM la nivel de unitate pe anii 2009-2010, care se aplica cu prioritate.
D. în cazul în care în care nu era încheiat un contract colectiv de muncă la nivel de unitate se aplica contractul de muncă la nivel superior. Aceasta își are considerentul în dispozițiile art. 247 din Codul muncii vechi potrivit cărora „în cazul în care la nivel de angajator ...nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.”
Însă, în situația particulară în care contractul colectiv de muncă la nivel superior conține o clauză mai avantajoasă pentru salariat decât CCM la nivel de unitate, există posibilitatea modificării acestuia din urmă potrivit dispozițiilor art. 244 Codul muncii vechi, prin includerea clauzei respective în cuprinsul lui. O astfel de modificare presupune și refacerea contractului individual de muncă. Or, în speță nu a fost parcursă o procedură de modificare, nu există act adițional sau contract individual de muncă care să cuprindă drepturile pretinse prin acțiune.
Cu privire la contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe care reclamanții îl indică ca temei de drept, recurenta arată că Asociația Patronală la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, al cărei membru fondator este și SNTFM CFR Marfă SA, nu a fost invitată la negocierea contractului colectiv de munca unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
Această susținere este confirmată de CCM unic la nivel de ramură transporturi în cuprinsul căruia nici Asociația Patronală la nivel de grup de unități din transportul feroviar și nici SNTFM CFR Marfă SA nu se regăsesc la părțile contractante sau în lista semnatarilor.
Recurenta critică faptul că instanța de fond nu a luat în considerare toate aceste aspecte, fără a privi ansamblul relațiilor în cadrul societății, aplicând măsuri ce vor avea un efect negativ asupra situației financiare a companiei și a siguranței locurilor de muncă.
În ceea ce privește obligarea societății la actualizarea sumelor cu rata inflației și la plata dobânzii legale, recurenta susține că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor legale.
Pe de o parte, se arată că pretențiile reclamanților nu sunt de natură salarială, neexistând o întârziere a plății salariului sau o neplată a acestuia pentru a putea solicita o despăgubire în înțelesul art. 166 alin 4 Codul Muncii.
Pe de altă parte, se învederează că actualizarea creanței în funcție de rata inflației nu poate fi cumulată cu dobânda legală, această obligație reprezentând o dublă reparație și totodată, o îmbogățire fără justă cauză.
Ca efect al admiterii recursului și respingerii cererii de chemare în judecată, recurenta solicită și respingerea capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.
Având în vedere caracterul executoriu al hotărârii recurate, în temeiul art.4041 Cod pr.civilă, se cere repunerea părților în situația anterioară și întoarcerea executării.
Pentru aceste motive recurenta solicită solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și pe fond respingerea cererii de chemare în judecată, anexând recursului, în copie, sentința civilă nr.625/M pronunțată la 08.05.2012 de Tribunalul B. în dosarul nr._ și bilanțul SNTFM - CFR Marfă Sa 2009-2010.
Deși legal ciat cu această mențiune, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul este nefondat potrivit considerentelor ce urmează:
Este neîntemeiată critica prin care se susține că în mod greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată la prima instanță de către recurenta-pârâtă.
Astfel, se reține că într-adevăr, potrivit art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii republicat ( fost art.283 alin.1 lit.e), dreptul la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia se prescrie în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, așa cum susține recurenta, legea nefăcând nicio diferențiere în ce privește natura acestui drept, însă în ce privește drepturile salariale, prin același articol, la lit. c, s-a prevăzut un termen de 3 ani aplicabil în toate situațiile în care obiectul acțiunii este dat de pretenții salariale - ca în cauza de față - indiferent de izvorul acestora, astfel că excepția invocată de recurentă nu este întemeiată.
Nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia drepturile solicitate prin acțiune nu ar fi de natură salarială, ținând cont chiar de terminologia utilizată în cuprinsul contractelor colective de muncă pe anii în discuție.
Nu există reglementare și nici nu a fost în intenția legiuitorului vreodată ca pentru drepturile salariale să existe termene de prescripție diferite în funcție de izvorul acestora.
În conformitate cu disp.art. 304 pct.8 Cod pr.civilă, hotărârea poate fi modificată în cazul în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
În legătură cu motivul de modificare prev.de art.304 pct.8 Cod pr.civilă, invocat de recurentă, astfel cum s-a statuat în practica și literatura juridică, judecătorii fondului sunt suverani în aprecierea faptelor ce li se supun judecății, dar, totuși, puterea lor este limitată, în cazul actelor juridice, pe de o parte, de distincția ce trebuie făcută între clauzele clare și clauzele obscure, iar pe de altă parte, de interdicția de a trece dincolo de intenția părților, dând actului o altă calificare decât aceea pe care ele au avut-o în vedere, astfel încât, dacă au trecut peste aceste limite, hotărârea lor este modificabilă, situație care nu se regăsește însă în speță, nici chiar recurenta nedezvoltând în motivarea dată recursului acest motiv de modificare a sentinței indicat.
În ceea ce privește rezolvarea fondului cauzei, instanța reține următoarele:
Art.41 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și recurentei conform anexei nr.5 a contractului, prevede coeficienții minimi de ierarhizare pentru categoriile de salariați, iar în alin.3 lit.a al art.41 se prevede că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se prevede expres, la lit.b a alin.3 al art.41, că părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate, vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi stipulat la art.40 pct.3 lit.a pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii, în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.”
Articolele 238-247 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii au fost abrogate expres prin art. I pct.90 din Legea nr. 40/2011, iar dispozițiile art. 238, mai sus menționate, au fost preluate, în substanța lor și în cuprinsul art. 132 din Legea dialogului social nr. 62/2011, conform cărora:
„ (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și în condițiile prevăzute de lege.
(2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaților au un caracter minimal.
(3) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior.
(4) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile.”
Art. 37 din Codul muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate, dispoziții preluate în esență, în cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Normele legale mai sus menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin. 5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”, iar obligativitatea contractelor colective de muncă operează, în prezent, potrivit art.133 alin.1 din Legea dialogului social nr.62/2011.
Toate dispozițiile legale evocate reprezintă măsuri de protecție a salariaților, menite să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor.
Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior.
Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.
Prin urmare, întrucât prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior (în speță, la nivel de ramură transporturi) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Pe de altă parte, susținerile recurentei în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi și că este unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, revenindu-i obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2009 și 2010 aprobate prin HG nr. 28/2010 și HG nr. 311/2010 nu pot avea vreo influență asupra recunoașterii acestor drepturi salariale prevăzute în contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.
Din interpretarea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, rezultă că acordarea acestui drept nu este condiționată de veniturile pârâtei sau de desfășurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligație stipulată sub condiție suspensivă, ci o obligație pură și simplă, neafectată de modalități.
În consecință, raportat la dispozițiile art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, aplicabil și recurentei conform anexei nr.5 a contractului, soluția primei instanțe apare ca fiind corectă, iar împrejurarea că Asociația Patronală la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar, al cărei membru fondator este și SNTFM CFR Marfă SA, nu a fost invitată la negocierea contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, după cum pretinde recurenta, nu poate constitui un argument pentru admiterea recursului în sensul celor solicitate de recurentă.
Având în vedere argumentele de drept mai sus arătate, din care rezultă că prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se aplică cu prioritate, având caracter minimal, nu poate fi primită susținerea recurentei potrivit căreia în mod greșit s-a dispus obligarea acesteia la plată conform celor stabilite prin sentința recurată, în condițiile în care obligația de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior ar exista numai în situația în care la nivel de angajator nu ar fi existat încheiat contract colectiv de muncă.
Conform art.241 alin.1 lit.c din Codul muncii, în forma în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
În mai multe decizii de-a lungul anilor, Curtea Constituțională a reținut că rațiunea încheierii contractelor colective de muncă nu numai la nivel de unități, ci și la niveluri superioare, constă tocmai în asigurarea în mod unitar a drepturilor minimale tuturor salariaților unităților ce aparțin respectivului nivel.
Acest scop nu s-ar putea realiza dacă nu s-ar prevedea caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă la nivel superior pentru clauzele celor de la nivel inferior.
Clauzele contractelor colective de muncă la nivel inferior care înlătură acordarea unor drepturi prevăzute de contractele colective de muncă la nivel superior nu pot fi producătoare de efecte juridice.
Faptul că prin sentința civilă nr. 625/M pronunțată la 08.05.2012 de Tribunalul B., în dosarul nr. nr._, depusă în copie la dosar de către recurentă în recurs, admițându-se cererea formulată de reclamantul Sindicatul Mecanicilor și Reparatorilor de Locomotivă din Depoul CF B. s-a constatat nulitatea absolută a anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 încheiat la nivelul pârâtei SNTFM CFR Marfă SA, nu poate justifica admiterea recursului și respingerea acțiunii de față, astfel cum pretinde nejustificat recurenta.
Aceasta, deoarece, potrivit art.24 alin.3 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă - în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate - în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective, iar conform alin.4 al art.24, până la renegocierea drepturilor, clauzele a căror nulitate a fost constatată sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după caz.Este evident că ceea ce se discută este salariul minim de 570 lei prevăzut pentru clasa I de salarizare, astfel cum a fost stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, fără respectarea dispozițiilor art.41alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, ce stabileau, după cum s-a arătat mai sus, un salariu de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 01.01.2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie / lună de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Chiar și din cuprinsul sentinței civile nr. 625/M pronunțată la 08.05.2012 de Tribunalul B. rezultă că cererea reclamantului din acea cauză a fost motivată tocmai pe faptul că pârâta a încheiat contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 fără a respecta prevederile refecritoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prevăzut de art.41 pct.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010.
S-a reținut de către instanța care a pronunțat sentința sus-menționată, astfel cum rezultă din considerentele respectivei sentințe, că în anexa ce face parte integrantă din contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, salariul minim brut stabilit pentru clasa 1 de salarizare este sub nivelul de 700 de lei prevăzut de art.41 pct.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură, constatându-se că în cauză sunt aplicabile disp.art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996 potrivit cărora clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă negociate cu încălcarea art.8 sunt lovite de nulitate.
De asemenea, s-a arătat în mod expres în cuprinsul aceleiași sentințe că nulitatea anexei nr.1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 în ce privește stabilirea cuantumului salariului minim corespunzător clasei 1 de salarizare, „atrage în mod evident modificări în ce privește cuantumul salariilor brute corespunzătoare claselor de salarizare subsecvente, având în vedere coeficienții de ierarhizare indicați în anexa 1.”
Prin urmare, nu poate fi primită nici apărarea recurentei potrivit căreia aceasta ar fi respectat clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi acordând fiecărui salariat un salariu individual mai mare de 700 de lei, câtă vreme nu acesta era conținutul clauzei instituită în mod expres de art. art.41 alin.3 lit.a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010, după cum neîntemeiată este și susținerea potrivit căreia prin constatarea nulității absolute a anexei nr.1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010 încheiat la nivelul pârâtei, în temeiul sentinței civile nr. 625/M pronunțată la 08.05.2012 de Tribunalul B., soluția ce s-ar impune ar fi aceea de respingere a acțiunii pe motiv că recurenta-pârâtă nu ar datora vreo diferență de bani intimatului-reclamant.
Nici critica privitoare la greșita obligare a recurentei la plata dobânzii legale nu poate fi primită, de vreme ce prin sentința recurată s-a respins cererea reclamantului privind acordarea dobânzii legale.
Referitor la soluția de actualizare a sumelor cu rata inflației de la data când erau datorate la data plății efective, aceasta este corectă întrucât așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și câtă vreme aceasta nu a fost achitată la scadență, reclamantul a fost în mod evident prejudiciat, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului prin erodarea creanței ca efect al inflației.
Concluzionând, pentru considerentele ce preced, Curtea privește recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge ca atare, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinței prev.de art.304 pct.8, art.304 pct.9 și art.3041 Cod pr.civilă, indicate de recurentă în motivarea recursului, sentința atacată fiind legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S. Națională de Transport Feroviar de Marfă „CFR Marfă” S.A., cu sediul în municipiul București, sectorul 1, .. 38, împotriva sentinței civile nr. 509 din data de 25 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu reclamantul B. D., cu domiciliul în . Dâmbovița, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 28 mai 2013.
Președinte, Judecători,
E.- S. L. V.- A. P. C. -P. B.
fiind plecată din instanță
la un seminar, prezenta
se semnează de
președintele instanței
Grefier,
N. M.
Red.VAP
Tehnored.NM
2ex./25.06.2013
d.f._ Tribunalul Dâmbovița
j.f. M. M.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 8/2013.... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
