Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 8/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 8/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 23007/109/2012
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR.3717
Ședința publică din data de 20 noiembrie 2013
Președinte - A. P.
Judecători - V. G.
- M. I. G.
Grefier - G. C.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.8856 din 17.12.2012 pronunțată de T. Argeș, în contradictoriu cu pârâții C. DE A. PITEȘTI, cu sediul în Pitești, ., județul Argeș, S. R. - PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în București, Piața Walter M., nr.1-3, sector 1.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este la primul termen de judecată și că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
C., având în vedere că prin cererea de recurs s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 242 alin.1 pct.2 Cod proc. civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș sub nr._ reclamanta T. E. R. a chemat în judecată pe pârâții M. Justiției, C. de A. Pitești, S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și C. Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să fie obligați la plata indemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcția de magistrat de 10 de ani, începând cu data de 01.10.2011 și în continuare, concretizată în indemnizația calculată prin OMJ nr.419/C din 23-02-2012 și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor care au îndeplinit aceeași condiție de vechime anterior acestei date, iar S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, urmează a fi obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Ordinul Ministerului Justiției indicat i-a fost stabilită încadrarea în tranșa de vechime în funcție de 10 de ani, cu plata unor drepturi constând în: indemnizația de încadrare brută lunară de 7223 lei; un cuantum al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de 1008 lei; un cuantum al sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului pentru păstrarea confidențialității, de 1078 lei. Or, această indemnizație este mai mică decât indemnizația magistraților cu aceeași vechime, dar care au împlinit anterior această condiție, fără a exista o justificare obiectivă a unei astfel de discriminări. În modalitatea de calcul a indemnizației ce i se cuvine, pârâtul M. de Justiție a procedat în mod discriminatoriu, cu încălcarea disp.art. 2 din Legea 285/2010, potrivit cărora, în anul 2011, pentru personalul nou încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată, pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat. Scopul legii este acela de a acorda cuantumul indemnizației brute lunare aflate în plată la 31 decembrie 2009, pentru vechimea în funcție și vechimea în muncă atinsă. Așadar, textul consacră legislativ, inclusiv în cadrul noii legislații a salarizării, principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală. Aceasta înseamnă că, dacă prin jocul aplicării disp.art. 6 alin.1 și 3 din aceeași lege, indemnizația calculată este diferită de cea de care beneficiază colegii care au îndeplinit aceleași cerințe anterior datei de 1 ianuarie 2011, indemnizația acordată va fi egală cu cea a acestora în mod expres, art.6 alin.1 din lege menționând că nu va fi acordat salariul corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. O altă interpretare, tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de aceasta, fără a exista vreo justificare obiectivă, printr-un scop legitim, a cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate și necesare.
În dovedirea cererii, neîntemeiate în drept, reclamanta a depus înscrisuri.
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform art.270 C.muncii.
La data de 7-11-2012, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, față de disp.art. 25 din Decretul-Lege nr.31/1954, precum și față de art.21 alin.1 din Legea nr. 500/2002, potrivit cărora aceste instituții nu au atribuții în ce privește drepturile de salarizare ale reclamantei.
Prin întâmpinarea formulată la data de 8-11-2012, pârâtul M. Justiției a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru nerespectarea procedurii prealabile a sesizării instanței prev.de art. 7 din Legea nr. 285/2010, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât drepturile salariale ale reclamantei au fost stabilite în baza dispozițiilor legale în vigoare, neputând fi vorba de o discriminare a acesteia în contextul în care drepturile sale au fost stabilite prin lege.
La data de 21-11-2012, la dosar a fost depus un punct de vedere al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, fără a face aprecieri asupra existenței sau inexistenței discriminării în cauză.
Prin încheierea de ședință din data de 26-11-2012, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, și a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul M. Justiției, pentru motivele acolo arătate.
Instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, T. Argeș, prin sentința civilă nr. 8856 din 17.12.2013 a admis în parte acțiunea, a obligat pârâții M. Justiției și C. de A. Pitești să plătească reclamantei despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale calculate potrivit Ordinului Ministrului Justiției nr.419C/23-02-2012 și cuantumul drepturilor salariale încasate de un judecător având același grad și aceeași vechime în funcția de magistrat ca reclamanta, dar care a beneficiat de sporul prevăzut de art.41 din Legea nr. 45/2007 anterior intrării în vigoare a Legii nr.284/2010, calculate începând cu data de 01.10.2011 și până la încetarea discriminării.
Pentru a pronunța această sentință, T. Argeș a reținut următoarele considerente:
Prin Ordinul Ministrului Justiției nr.419/C/2012, reclamanta, judecător în cadrul Tribunalului Argeș, a fost încadrată în clasa de salarizare 106, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție de la 10 la 15 ani.
În cauză, reclamanta nu a contestat acest ordin de încadrare, ci a solicitat despăgubiri de la angajator pentru pagubele aduse ca urmare a discriminării sale față de colegii de muncă, ce au aceleași atribuții și aceeași vechime în muncă și în funcție.
O astfel de acțiune, ce are ca temei art.27 din OG nr. 137/2000, are ca finalitate stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei de către angajatorul său în privința salarizării.
Sub acest aspect, tribunalul a reținut că reclamanta, în calitatea sa de judecător, este salarizată în baza unor dispoziții legale, în conformitate cu art.162 alin.3 C.muncii.
Însă chiar și în această ipoteză, trebuie respectat art.159 alin.3 Codul muncii, potrivit căruia este interzisă, la stabilirea și la acordarea salariului, orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală.
Or, în speță, reclamanta nu a invocat, astfel cum apreciază pârâtul M. Justiției, existența unei discriminări prin raportare la judecători încadrați în altă tranșă de vechime decât a sa, respectiv de la 10 la 15 ani, ci s-a comparat cu judecători care au îndeplinit vechimea în funcție de 10 ani anterior datei de 1-10-2011.
Or, prin adresa nr.1085/10-12-2012 a T. Argeș, Serviciul Contabilitate, a confirmat existența unei discriminări sub aspectul salarizării între judecători încadrați la aceeași instanță și în aceeași tranșă de vechime, discriminare apărută după . Legii nr.284/2010.
Astfel, prin Legea nr. 284/2010, în vigoare începând cu data de 1-01-2011, s-a dispus reîncadrarea personalului din sectorul bugetar, plătit din bugetul general consolidat al statului, potrivit dispozițiilor legii, la art.7 alin.2 menționându-se că valoarea salariilor de bază, soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază și a indemnizațiilor lunare de încadrare utilizată la reîncadrarea pe funcții a personalului în anul 2011 se stabilește prin legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
Această lege, nr.285/2010, prevede că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Iar în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii nr.330/2009 făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit OUG nr. 1/2010. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea nr. 330/2009 și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
Rezultă din coroborarea acestor dispoziții legale, că, deși prin adoptarea legilor de salarizare unitară s-a dorit reîncadrarea personalului din sectorul bugetar potrivit acestor norme, în fapt, astfel cum se arată în art.6 alin.1 din OUG nr. 1/2010, respectiv în art.1 alin.5 din Legea nr. 285/2010, drepturile salariale primite nu puteau fi mai mici decât cele avute anterior datei de 1-01-2010, chiar dacă această egalitate valorică se realiza prin intermediul sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu.
De asemenea, prin art.2 din Legea nr. 285/2010 se prevede că pentru personalul nou-încadrat pe funcții în anul 2011, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.
În speță, reclamanta a fost promovată în cursul anului 2011 într-o altă treaptă de salarizare, fiindu-i deci aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 285/2010, mai sus invocate.
Cu toate acestea, astfel cum rezultă din precizările serviciului contabilitate, în cadrul instanței există persoane salarizate diferit, deși au aceeași vechime la încadrarea în funcție, diferență cauzată de aplicarea art.41 din Legea nr. 45/2007.
Astfel, potrivit acestui text legal, pentru vechimea în muncă, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de un spor de vechime calculat la indemnizația de încadrare brută lunară.
Prin urmare, colegii de serviciu ai reclamantei care au împlinit vechimea de 10 ani în muncă anterior datei de 1-01-2010, când a intrat în vigoare noua lege de salarizare unitară nr.330/2009, au beneficiat de acest spor, în cuantum de 15%, pentru tranșa de vechime 10-15 ani.
Iar după data de 1-01-2010 au continuat să beneficieze de acest spor în baza art.6 alin.1 din OUG nr. 1/2010, chiar și numai sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu.
De asemenea, și după data de 1-01-2011, aceste sume compensatorii au fost păstrate în plată în temeiul art.1 alin.5 din Legea nr. 285/2010, prezentat mai sus.
În consecință, deși prin legea de salarizare nr.284/2010 s-a prevăzut în Anexa VI că diferențierea salariilor judecătorilor se face în funcție de vechimea în muncă, precum și de gradul profesional, în cauză s-a făcut dovada existenței unei diferențe de salarizare care nu are la bază niciun criteriu obiectiv, având în vedere că se compară judecători ce activează la aceeași instanță și aflați în aceeași tranșă de vechime.
În consecință, deși reclamanta se află în aceeași situație cu judecătorii încadrați în aceeași tranșă de vechime ce activează la aceeași instanță, aceasta este salarizată diferit, deși are aceleași atribuții de serviciu ca ai săi colegi, atribuții, care în situația acestei categorii profesionale, sunt stabilite prin dispoziții legale sau regulamentare comune iar pârâtul M. Justiției nu a indicat și nici instanța nu a identificat o justificare obiectivă și rezonabilă pentru existența acestei diferențieri de salarizare.
În consecință, tribunalul a reținut că reclamanta a fost supusă de către angajatorul său unui tratament discriminatoriu, în sensul art.2 din OG nr.137/2000, ce nu este justificat obiectiv de un scop legitim, ci are la bază o necorelare a dispozițiilor legale în materia salarizării, deși, potrivit art.9 alin.3 din Legea nr. 284/2010, în cadrul legilor speciale de salarizare anuale trebuia să se stabilească majorările salariilor de bază, soldelor/salariilor de funcție și indemnizațiilor lunare de încadrare, astfel încât să se realizeze trecerea de la valoarea acestora determinată potrivit Legii nr.285/2010 la valorile stabilite potrivit noii legi de salarizare, până la aplicarea integrală a prevederilor acesteia.
Cu toate acestea, reclamanta este îndreptățită, în temeiul art.27 alin.1 din OUG nr. 137/2000, la despăgubiri și la restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Cum tribunalul nu are competențe în a anula situația discriminatorie creată, dat fiind că aceasta rezultă din lege, iar prin decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-a statuat că prevederile art.27 alin.1 din OUG nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, instanța nu a putut decât acorda despăgubiri reclamantei.
La stabilirea cuantumului acestor despăgubiri, dat fiind că reclamanta nu a solicitat și despăgubiri morale, tribunalul a folosit drept criteriu cuantumul drepturilor salariale încasate de un judecător având același grad și aceeași vechime în funcția de magistrat ca reclamanta, dar care a beneficiat de sporul prevăzut de art.41 din Legea nr. 45/2007 anterior intrării în vigoare a Legii nr.284/2010.
De asemenea, dat fiind că situația discriminatorie nu poate fi anulată de instanță, tribunalul a acordat despăgubiri de la momentul debutului acestei situații, respectiv de la 1-10-2011, și până la încetarea discriminării.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat M. Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, și C. de A. Pitești, ordonator secundar, să plătească reclamantei despăgubiri egale cu diferența dintre drepturile salariale calculate potrivit Ordinului Ministrului Justiției nr.419C/23-02-2012 și cuantumul drepturilor salariale încasate de un judecător având același grad și aceeași vechime în funcția de magistrat ca reclamanta, dar care a beneficiat de sporul prevăzut de art.41 din Legea nr. 45/2007 anterior intrării în vigoare a Legii nr.284/2010, calculate începând cu data de 01.10.2011 și până la încetarea discriminării.
De asemenea, instanța a luat act că reclamanta nu a solicitat în cauză obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. Justiției, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurentul M. Justiției consideră că sentința primei instanțe este nelegală, fiind dată cu încălcarea motivelor de recurs 3, 4, 6 și 9 din Codul de procedură civilă.
Un prim motiv de recurs este cel prevăzut la art.304 pct.3 C.proc.civ., potrivit căruia: „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații (...) 3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii."
Arată că așa cum a arătat și în fața primei instanțe, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta T. E. R. a dorit, de fapt modificarea OMJ nr. 419/C/2012, prin care i s-a stabilit indemnizația, în sensul de a fi remunerată la fel ca și colegii săi, care au împlinit vechimea de 10 ani în funcția de magistrat, în temeiul Legii nr. 330/2009, deci anterior, intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283/2011 și, respectiv, a Legii nr. 285/2010, în baza căreia reclamanta a fost încadrată, ca urmare a trecerii în tranșa de vechime în funcție și muncă de la 10 ani la 15 ani.
Având în vedere, natura cauzei, în speță de contencios administrativ a acesteia, apreciază recurentul că în mod greșit prima instanță nu a dispus admiterea excepției invocate și declinarea competenței în favoarea Curții de A. București, Secția A VIII-A de C. Administrativ și Fiscal.
Al doilea motiv de recurs, este cel prevăzut la art.304 pct.4 C.proc.civ., în temeiul căruia: „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații (...) 4. dacă instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești."
Motivul de recurs invocat mai sus are în vedere imixtiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, astfel cum este aceasta consacrată de Constituție sau de o lege organică. Instanța de judecată, cu respectarea competențelor stabilite prin dispozițiile legale se impunea să analizeze pretențiile afirmate de reclamantei prin prisma prevederilor legale speciale care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor.
Pronunțarea unei hotărâri prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de C. constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Or, în cazul concret, acordarea de către instanță reclamantei a unor diferențe salariale atât pe trecut cât și în continuare, conducând în fapt la stabilirea unei noi indemnizații brute de încadrare mai mare decât cea care a fost expres prevăzută de lege, în speță, de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 285/2010 constituie un conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, aceasta (autoritatea judecătorească), neputând să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Astfel, în ședința din data de 27 mai 2009 C. Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e) din Constituție.
C. Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.(3) din Constituție, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. înalta Curte de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
A mai arătat recurentul că tot în susținerea concluziei potrivit căreia pârâții nu au temei legal pentru a proceda la acordarea stimulentelor primite în perioada 15.02._09, învederăm instanței că în ședința din data de 3 iulie 2008, C. Constituțională, s-a pronunțat prin mai multe decizii (nr. 818/819/820/03.07.2008 care au fost publicate în Monitorul Oficial al României, partea I, din 16.07.2008) asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de M. Justiției referitor la unele dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată,în sensul admiterii acestora.
S-a reținut că „Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, prin decizia 1325/4 decembrie 2008 C. Constituțională a statuat că „....dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia: „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații (...) 6. când Instanța, a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut."
A arătat recurentul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata indemnizației rezultate ca urmare a atingerii vechimii în funcția de magistrat, de 10 de ani, începând cu data de 01.10.2011 și In continuare calculată prin OMJ nr. 419/C din 23.02.2012 și diferența până la indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior acestei date, au îndeplinit, aceeași condiție de vechime, care astfel cum ama arătat mai sus este în căderea secției de contencios administrativ a Curții de A. București.
Prin Sentința civilă nr. 8856/2012, instanța a dispus obligarea pârâților M. Justiției și C. de A. Pitești la plata în favoarea reclamantei T. E. R., începând cu data de 01.10.2011 și în continuare, o despăgubire egală cu diferența dintre drepturile salariale calculate potrivit OMJ nr. 419/C/23.02.2012 și cuantumul drepturilor salariale încasate de un judecător având același grad și aceeași vechime în funcția de magistrat ca reclamanta, dar care a beneficiat de sporul prevăzut la art. 41 din Legea nr. 45/2007, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, calculate începând cu data de 01.10.2011 și până la încetarea discriminării, deși din hotărârea criticată nu rezultă că pe parcursul judecății reclamanta și modificat sau precizat cererea în acest sens.
Așadar, față de cele mai sus arătate, solicită recurentul să se observe că prin acordarea de despăgubiri, iar nu a unei indemnizații egale cu cea a colegilor reclamantei acordate anterior Legii nr. 284/2010, instanța de fond a acordat reclamantei ceea ce nu a cerut, respectiv despăgubiri, fiind astfel incident, motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea pronunțată de T. Argeș prin care pârâții sunt obligați să plătească reclamantei o indemnizație brută lunară în același cuantum cu al celorlalți judecători din cadrul Curții de A. Pitești având aceeași vechime în funcția de magistrat, respectiv de 10 de ani vechime dobândită anterior datei de 31.12.2010, este criticabilă și din prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul procedură civilă, în temeiul căruia: „Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: (...) când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile necesare existenței discriminării, în sensul art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 23 alin. (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, că în speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței unei discriminări în ceea ce privește indemnizația brută lunară a reclamantei, care a fost stabilită începând cu data de 01.10.2011, conform Legii nr. 285/2010, în raport cu a celorlalți judecători din cadrul Curții de A. Pitești, având aceeași vechime în funcția de magistrat, respectiv 10 de ani vechime dobândita anterior datei de 31.12.2010.
A arătat recurentul că pe lângă efectul deciziilor Curții Constituționale pe care le-a invocat cu ocazia judecării fondului, mai arată că prin decizia nr.1325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.872 din 23.12.2008, C. Constituțională a constatat că „dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele Judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale Judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Față de această motivare a primei instanțe, pe care s-a bazat acordarea prin hotărârea pronunțată a unei indemnizații brute lunare, începând cu 01.01.2011 și în continuare, în același cuantum cu al celorlalți judecători din cadrul Curții de A. Pitești, având aceeași vechime în funcția de magistrat, respectiv 20 de ani vechime dobândită anterior datei de 31.12.2010, vă rugăm să apreciați că prima instanță a acordat o indemnizație brută lunară peste cea prevăzută de Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 285/2010. pentru situația în care se găsește reclamanta.
Rezultă așadar, prin prisma tuturor acestor decizii, care sunt definitive și general obligatorii, că dispozițiile O.G. nr.137/2000, invocate de reclamantă printre temeiurile prezentei acțiuni și reținute de T. Argeș în motivarea sentinței criticate, nu pot fundamenta constatarea discriminării prin soluția pronunțată, întrucât dreptul la diferențe salariale de natură a conduce în fapt la stabilirea unei noi indemnizații brute de încadrare mai mare decât cea care a fost expres prevăzută de lege nu reprezintă altceva decât o normă creată pe cale judiciară, cu adoptarea unui înțeles al dispozițiilor din O.G. nr.137/2000 care a fost declarat neconstituțional.
Totodată, discriminarea nu ar putea fi reținută nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Protocoalelor la aceasta, ori a celorlalte temeiuri de drept avute în vedere de către instanța fondului.
Pentru ca o faptă să poată fi calificată ca fiind discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, respectiv, existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile) și existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2, alin.1 din OG nr.137/2000, republicată.
Tratamentul diferențiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare.
De asemenea, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege. în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții politice.
Așadar, nu orice diferență de tratament semnifică discriminare; pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat, injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar, dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă
Conform art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ce consacră dreptul la tratament egal, „exercitarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Protocolul nr. 12 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a consacrat interzicerea generală a discriminării cu referire la „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege", astfel că nu poate fi aplicat în speță, câtă vreme nu există nici un text legal care să recunoască drepturile solicitate de reclamanți.
Potrivit art.25 alin.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, „Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea si bunăstarea lui si a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicala, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare in caz de șomaj, boala, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau in celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, in urma unor Împrejurări independente de voința sa".
Ca atare, consideră recurentul că nu ne aflăm în situația unei discriminări, întrucât nu există un drept al personalului din autoritatea judecătorească la stimulente, garantat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sau de vreun alt act normativ în vigoare.
Apreciază recurentul că instanța de fond, în mod greșit, a ignorat faptul că prin acordarea unei indemnizații brute stabilite conform Normelor Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 285/2010, pentru situația în care se găsește reclamanta, nu poate fi reținută o încălcare a dispozițiilor constituționale care privesc egalitatea în drepturi a cetățenilor, întrucât sunt elemente de diferență, între judecătorii încadrați în aceeași tranșă de vechime în muncă sau funcție sub imperiul legii vechi (Legea nr. 330/2009) și cei nou încadrați și cu aceeași vechime în muncă în anul 2011, conform Legii nr. 285/2010, constând fie în legea aplicabilă raportului juridic, fie în situația propriu-zisă a personalului nou încadrat față de cel deja încadrat si care trece într-o transă nouă de vechime în muncă sau funcție, elemente de diferență care fac ca situațiile să nu fie identice, nefiind deci îndeplinită una dintre condițiile pentru constatarea unei situații discriminatorii.
Prin ordinul nr. 419/C/2012, reclamantei i-a fost stabilită încadrarea în tranșa de vechime în funcție de la 10 la 15 ani, stabilindu-i-se o indemnizație de încadrare brută lunară de 7223 lei, cuantumul sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase de 1008 lei șl cuantumul sporurilor pentru risc șl suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate de 1078 lei.
Învederează recurentul că pentru anul 2012, prin art. II din OUG 80/2010, pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea 283/2011, au fost aprobate anumite măsuri financiare în domeniul bugetar, respectiv 23 de articole, dintre care la art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 80/2010 s-a prevăzut; „(1) în anul 2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011; (2) în anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare se menține la același nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții."
Potrivit art. 6 din același act normativ, „(1) în anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în munca dobândite, prevăzute la ari. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit /a art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.
În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale "Justiție".
Personalul care, în cursul anului 2012, desfășoară activități noi care presupun, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, acordarea unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă beneficiază de o majorare a salariului de bază, respectiv a soldei/salariului de funcție, corespunzător numărului de clase de salarizare suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea sus-menționată." Precizează recurentul că în cursul anului 2011, drepturile salariale au fost stabilite în temeiul Legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ținându-se seama de prevederile Normelor Metodologice pentru aplicarea prevederilor legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul ministrului muncii, familiei și protecției sociale nr. 42/2011 și Ordinul Finanțelor Publice nr. 77/2011.
Având în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 1 ianuarie 2011, s-a acordat o majorare cu 15% a cuantumului salariilor, sporurilor, indemnizațiilor și a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, astfel cum au fost acordate personalului bugetar în luna octombrie 2010 (diminuate cu 25%, conform Legii nr. 118/2010).
Asupra constituționalității dispozițiilor Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum și, în special ale art. 1 din lege, s-a pronunțat C. Constituțională, prin Decizia nr. 1655/28.12.2010, publicată în M. Of. nr. 51/20.01.2011, care a reținut următoarele: „legiuitorul a ales să permită ultractivitatea prevederilor legale anterioare adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 în privința modului concret de calcul a salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute lunare (...), însă ca un corectiv respectiv prin creșterea cu 15% a bazei de calcul diminuate cu 25%. O atare modalitate de stabilire a cuantumului concret al salariilor/soldelor-indemnizațiilor brute nu este da natură să încalce cele stabilite prin Deciziile Curții Constituționale nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, respectiv că: „începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/soldelor/indemnizațiilor și soldelor dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condițiile încadrării în politicile sociale și de personal, care la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menține în plată același cuantum al salariilor/soldelor/indemnizațiilor și soldelor dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."
Astfel, C. Constituțională constată că „dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum și în special, ale art. 1 din lege sunt constituționale."
În ceea ce privește starea de discriminare invocată de reclamantă referitor la trecerea într-o altă tranșă de vechime în muncă sau în funcție, menționăm că nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și legalității de tratament, practica CEDO fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare, în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Așa cum s-a statuat și de C. Constituționala prin decizii „în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (de exemplu cauza Marcks împotriva Belgiei, 1979) principiul egalitarii în drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."
De asemenea, prin Decizia nr. 820/2006 C. Constituțională a reținut că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări."
în situația de față, cele două categorii de personal fiind supuse unor reglementări legale diferite, se află în situații juridice diferite. în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care legiuitorul nu ar putea să modifice niciodată un sistem de salarizare, pe motiv că acesta ar crea diferențe față de sistemul anterior.
Prin urmare, legiuitorul a reglementat în mod expres modul de calcul al drepturilor salariale de care va beneficia personalul care în anul 2012 avansează în gradația corespunzătoare trecerii într-o altă transă de vechime în muncă sau în funcție.
Pentru considerentele arătate, solicită ca, în temeiul art. 304 pct.4 și 5 coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă, admiterea recursului nostru astfel cum a fost formulat și, pe cale de consecință, casarea cu trimitere a sentinței pronunțate de T. Argeș, Secția pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în sensul celor mai sus arătate sus sau în baza art. 304 pct. 6 și 9 modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei.
C. de A. Pitești, având în vedere adresa emisă de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I Civilă, potrivit căreia prin încheierea civilă nr. 2702/16.05.2013 pronunțată în dosarul nr._ s-a admis cererea de strămutare formulată de petentul M. Justiției privind pricina ce formează obiectul prezentului dosar, prin încheierea de ședință din data de 29.05.2013 a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre competentă soluționare, Curții de A. Ploiești.
Pe rolul Curții de A. Ploiești dosarul a fost înregistrat sub nr._ .
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente C. reține următoarele:
Criticile sus-menționate sunt întemeiate doar în limitele și pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Astfel, motivele de recurs încadrate la dispozițiile art. 304 pct. 3, 4 și 5 C.pr.civilă, C. le apreciază ca fiind neîntemeiate, urmând a fi respinse, dat fiind faptul că:
Referitor la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Argeș, instanța a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, reținând că, potrivit art. 7 din Cap.VIII al Anexei VI la legea nr. 284/2010, personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, împotriva actului administrativ (…). iar împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin.1 se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a ICCJ, sau după caz, a CAP București (…)
De asemenea, C. reține că în mod corect tribunalul a apreciat că îi revine Curții de A. București competența de soluționare a plângerilor formulate împotriva hotărârilor de soluționare a contestațiilor formulate de persoanele salarizate potrivit actului normativ sus-menționat împotriva actului administrativ de stabilire a acestor drepturi salariale, obiectul prezentului litigiu constând în acordarea diferenței de drepturi salariale și nu în contestarea Ordinului de trecere în altă tranșă de vechime, prezenta cauză fiind un litigiu individual de muncă având ca obiect drepturi salariale, competența de soluționare a acestuia revenind instanței civile – secția de litigii de muncă de la domiciliul reclamantului, mai ales că prin încheierea civilă nr. 2702/16.05.2013 pronunțată în dosarul nr._ Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de strămutare formulată de recurent privind pricina ce formează obiectul prezentului dosar, iar C. de A. Pitești prin încheierea din 29.05.2013 a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului spre competentă soluționare, Curții de A. Ploiești.
Cât privește celelalte critici întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C.pr.civilă și care privesc fondul cauzei, C. apreciază că acestea sunt întemeiate, având în vedere următoarele considerente:
În speță, prin acțiunea introductivă de instanță precizată ulterior, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei la plata diferenței dintre indemnizația rezultată ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime (în muncă sau în funcție) și indemnizația efectiv acordată colegilor săi care, anterior datei de 31.12.2010 au îndeplinit aceeași funcție.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.330/2009 și ale Legii nr.284/2010 precum și reglementările CEDO.
Analizând probatoriul cauzei raportat la dispozițiile legale incidente în speță, C. a reținut că acțiunea intimatei este neîntemeiată, întrucât ordinul atacat a fost emis cu respectarea art.6 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.
De asemenea, C. reține că instanța de judecată trebuia să analizeze pretențiile intimatei-reclamante prin prisma prevederilor legale speciale, care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și anume: ordinul emis de recurent în temeiul Legii-cadru nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a Legii nr.285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 și a Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr.285/2010 aprobate prin Ordinul nr.77/2011 al Ministerului Finanțelor Publice și Ordinul nr.72/2011 al Ministerului Muncii, Familiei și Protecției sociale.
De altfel, este de reținut că art.6 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, C. Constituțională reținând prin Decizia nr.669 din 26 iunie 2012 că „avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate”.
În plus, C. a subliniat faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare și a unor metodologii de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării ce devin aplicabile de la data intrării în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.
C. a găsit neîntemeiată critica invocată de autorul excepției potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizației de încadrare conform dispozițiilor art.6 din Legea nr. 285/2010 duce la un cuantum al acestei indemnizații mai mic față de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr.330/2009, în condiții identice de vechime în muncă și vechime în funcție, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranșă superioară de vechime în cursul anului 2011 și cele care au trecut la o astfel de tranșă anterior intrării în vigoare a Legii nr.285/2010.
În considerarea celor mai sus arătate nu poate fi vorba despre existența unei discriminări atât timp cât drepturile bănești au fost stabilite sub imperiul unor acte normative diferite, dispozițiile art.6 din Legea nr.285/2010 necontravenind nici principiului constituțional al egalității în drepturi prevăzut la art. 16, deoarece acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.
În ceea ce privește starea de discriminare invocată de reclamanta-intimată, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, practica CEDO fiind constantă în a considera că diferența de tratament devine discriminare în înțelesul art. 14 din Convenție doar atunci când există distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Or, în cauză, așa cum s-a arătat mai sus, intimata-reclamantă s-a raportat la modul de calcul al drepturilor salariale ale colegilor săi stabilite potrivit altei legi, astfel încât este evident că nu poate fi vorba despre o discriminare.
Pentru considerentele mai sus arătate, C. reține că legalitatea sentinței atacate este afectată, motiv pentru care apreciază, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. 1 C.pr.civilă că recursul este fondat, urmând a fi admis, a se modifica în tot sentința și pe fond, a se respinge acțiunea formulată, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.8856 din 17.12.2012 pronunțată de T. Argeș, în contradictoriu cu pârâții C. DE A. PITEȘTI, cu sediul în Pitești, ., județul Argeș, S. R. - PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5 și C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în București, Piața Walter M., nr.1-3, sector 1.
Modifică în tot sentința și pe fond respinge acțiunea ca neîntemeiată. Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20 noiembrie 2013.
Președinte, Judecători,
A. P. V. G. M. I. G.
Grefier,
G. C.
Red...PJ
3 ex./11.12.2013
df. nr._ Tribunal Argeș
j.f. R. G.
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2073/2013. Curtea de Apel... | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... → |
|---|
