Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 167/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Curtea de Apel PLOIEŞTI - Sentințe și decizii de dreptul muncii / 2013

Decizia nr. 167/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 3971/114/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

-SECȚIA I CIVILĂ-

Dosar nr._

DECIZIA NR. 167

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2013

Președinte - A. P.

Judecători - M. I. G.

- V. G.

Grefier - C. C.

Pe rol fiind judecarea recursului formulat de pârâta CN C. SA BUCUREȘTI - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF G., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.1377 din 17 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimatul reclamant V. D. cu domiciliul în .. A. Rosetti, județul B. și intimatul pârât CN C. SA BUCUREȘTI cu sediul în București, ..38, sector 1.

Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.

La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că recursul este la primul termen de judecată și este motivat.

Totodată, s-a menționat instanței că intimatul reclamant V. D. a depus la dosar întâmpinare și practică judiciară, iar recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă.

Curtea, având în vedere faptul că recurenta a solicitat judecata cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.1 pct. 2 Cod pr. civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr._ /2011, reclamantul V. D. a chemat în judecată pe pârâții C.N.C.F. C.. S.A. BUCUREȘTI și C. C. S.A. București - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere și Reparații CF G. solicitând obligarea acestora la următoarele:

- plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, pe anii 2009 si 2010, conform CCM pe G. de Unități, la salariul de baza.

- la plata premierei de Ziua Feroviarului pe anul 2010, conform contractului colectiv de muncă pe grup de unități aplicabil.

- la plata ajutorului material ce se acordă cu ocazia sărbătorilor de Paști 2010, conform CCM pe grup de unități aplicabil;

- plata premierei de C. 2009 – 2010 stabilită conform CCM pe grup de unități;

- sumele cuvenite să fie actualizate cu indicele de inflație la data plății efective;

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este salariat al C. C. SA SUCURSALA REGIONALA G..

A mai susținut reclamantul că, deși a reclamat în nenumărate rânduri conducerii subunității la care și-a desfășurat activitatea, faptul că este privat de o parte din drepturile înscrise în CCM, de fiecare dată i s-a comunicat că sumele aferente acestor drepturi nu au fost prevăzute în bugetul anual de venituri și cheltuieli al societății, singura soluție de obținere a acestor drepturi fiind promovarea prezentei acțiuni.

A relatat reclamantul că drepturile din prezenta acțiune, prevăzute în CCM aplicabil, au un caracter imperativ pentru pârâtă, aceasta neputând invoca lipsa profitului sau a altor cauze ca motiv de nerespectare, mai ales că în virtutea legii, într-o astfel de situație, avea la dispoziție procedura renegocierii CCM aplicabil.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile Codului Muncii, CCM la nivel de CNFC C. SA, CCM la nivel de grup de unități transport feroviar pe anii 2006-2008 prelungit cu 48 de luni.

În probațiune, au fost depuse înscrisuri de către reclamant, respectiv, carnet de muncă, act de identitate, CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, Act adițional la CCM din 20.06.2008.

Pârâta C. C. S.A, prin Sucursala G., a formulat întâmpinare, la cererea reclamantului, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate, motivat de faptul că dreptul material la acțiune pentru aceste sume este prescris potrivit dispoz. art. 268 alin.1 lit. e Codul Muncii (6 luni) care prevăd că: ,,cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestora”, solicitând respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii față de capetele de cerere privind plata premierei pentru Ziua Feroviarului 2010, Paști 2010 și C. 2009 și 2010 și salariu suplimentar pe anii 2009 - 2010 pârâta a arătat că la data de 03.06.2009 a fost încheiat procesul - verbal în vederea încheierii unui nou CCM la nivel de unitate, pe anii 2009/2010, înregistrat sub nr.2584 din 04.06.2009, iar potrivit art.64 al 1 și 2 drepturile solicitate nu se acordă pentru anul 2009, fiind suspendate până în data de 01.01.2010.

S-a mai arătat că pentru anul 2009 reclamantul nu este îndreptățit la ajutoarele materiale cu ocazia zilei Feroviarului, Paștelui și Crăciunului.

Mai mult, primele solicitate reprezintă un ajutor social, acesta fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților și nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 159 Codul muncii, cu titlu de salariu. În lipsa posibilităților financiare, societatea nu poate asigura sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale CIM.

S-a mai invocat că este o societate cu capital majoritar de stat aflată sub autoritatea Ministerului Transporturilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr.79/2001 privind întărirea disciplinei economico - financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale unității i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut de bugetele de venituri și cheltuieli aprobate prin hotărâre de guvern.

Potrivit clauzelor din CCM - art.64, pentru acordarea premierei de Ziua Feroviarului trebuie îndeplinită condiția aprobării acordării premierii și a cuantumului acesteia de către Consiliul de Administrație cu consultarea delegaților sindicatelor.

Pârâta a mai învederat instanței că art.8 alin.2 din Legea nr.130/1996 stabilește că contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă la nivel superior, însă în conformitate cu art.24 din aceiași lege, atunci când există astfel de situații, nulitatea clauzelor negociate de părți trebuie să fie constatate de instanța de judecată competentă, la cererea părții interesate, iar la alin.3 se precizează că în cazul constatării nulității unor clauze de către instanța e judecată, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor pretinse.

Pârâta a mai susținut că potrivit art.283 alin.1 lit. d din Codul muncii (în vigoare pe durata derulării contractelor colective de muncă) nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă putea fi invocată și constatată numai pe durata existenței contractului colectiv de muncă și că în prezenta cauză nu s-a solicitat și deci nu s-a constatat pe cale judecătorească nulitatea absolută a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate și la nivel de grup de unități și chiar dacă instanța ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM la nivel de C.N.C.F.”C.F.R.” SA, o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la dispozițiile art.268 alin 1 pct. d din Codul Muncii, motivat de faptul că atât C.C.M. la nivel de C.N.C.F.”C.F.R.”SA cât și C.C.M. la nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la data de 31.12.2010.

Pârâta a înainta la dosar CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008, 2010, CCM pe anul 2009/2010 înregistrat, act adițional la acest contract, CCM la nivel de grup de unități pe anii2006-2008, toate în extras.

După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, Tribunalul B., prin sentința civilă nr.1377 din 17 octombrie 2012 a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, a admis acțiunea formulată de reclamantul V. D., în contradictoriu cu pârâtele C. C. SA București și C. C. SA București – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreținere si Reparații CF G., a obligat pârâtele să plătească reclamantului prima pentru Ziua Feroviarului pe anul 2010, ajutorul material pentru sărbătoarea de P. 2010, ajutorul material pentru sărbătoarea de C. pe anii 2009 - 2010 și salariul suplimentar pe anii 2009 - 2010. Toate sumele de bani datorate de pârâte reclamantului vor fi actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul B. a reținut următoarele:

În conformitate cu art. 137 Cod proc. civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pe care a respins-o ca neîntemeiată având în vedere faptul că drepturile bănești solicitate de reclamant sunt de natură salarială fiindu-le aplicabile dispoz. art. 268 alin.1 lit. c din Codul Muncii republicat, unde se prevede clar că, în cazul drepturilor salariale neacordate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că reclamantul este salariat al pârâtei și prin cererea formulată a invocat, în esență, drepturi salariale înscrise în CCM superioare.

Pârâta a apreciat, prin întâmpinarea formulată, că aplicabile sunt CCM încheiat la nivel de unitate și grup de unități și, în consecință, solicitările formulate nu au fundament.

Sub acest aspect, instanța a avut în vedere prevederile art. 238 Codul muncii în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă, potrivit cărora:

„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.

Pe de altă parte, art. 37 din Codul muncii, consacră principiul negocierii individuale și colective a contractelor de muncă, iar în cuprinsul art. 38 din același Cod sunt indicate, într-o modalitate imperativă, limitele minimale ale acestei negocieri și sancțiunea renunțării la unele drepturi stabilite de lege în favoarea salariatului.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 republicată (în vigoare la data încheierii contractelor colective de muncă analizate în cauză) contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.

Pe de altă parte, așa cum se statua expres în dispozițiile art. 24 alin.1 din Legea nr. 130/1996, republicată, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.

Toate normele legale anterior menționate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional și prin art. 41 alin.5 din Constituția României conform căruia: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

Ca atare, orice contract colectiv de muncă se încheie nu numai în considerarea legii, dar și în considerarea clauzelor contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, iar în cazul în care, din diferite motive, părțile au încheiat contracte colective prin care au negociat, în favoarea angajatului, drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele încheiate la nivel superior, clauzele celor dintâi sunt lovite de nulitate, în condițiile art.24 alin.1 din Legea nr.130/1996, în vigoare la datele analizate în prezenta cauză.

Astfel, contractele colective de muncă se constituiau într-un sistem ierarhic, în vârful căruia se afla contractul colectiv de muncă la nivel național, iar la baza lui, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate.

Având caracter obligatoriu, rezultă că drepturile salariaților sunt cele stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, în cauză la nivel de grup de unități și, respectiv, de ramură, în cazul în care la nivel de unitate au fost stabilite drepturi la un nivel inferior, iar salariații nu pot renunța la cele care, în temeiul legii, au fost statuate prin negocierile colective.

De altfel, și în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat obligativitatea respectării, în negocierile colective, a drepturilor minimale consacrate în favoarea salariaților prin dispozițiile legii și prin contractele colective încheiate la nivel superior.

S-a consacrat, prin Deciziile Curții Constituționale nr.380/2004, nr.294/2007, definitive și general obligatorii: „Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.”

Atâta timp cât prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în cauză, la nivel de grup de unități și de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în cauză, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

E drept că potrivit art. 283 alin.1 lit. d din Cocul Muncii (în vigoare pe durata derulării contractelor colective de muncă), nulitatea absolută poate fi invocată și constatată pe durata existenței contractelor colective de muncă și că ,în prezent nu s-a solicitat și deci, nu s-a constatat pe cale judecătorească, nulitatea absolută a contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități.

Însă, în lipsa unui cadru legislativ privind renegocierea clauzelor nule din contractele colective de muncă, numai după adoptarea Legii nr.62/2011(când contractul colectiv de muncă nu mai era în vigoare) s-a reglementat, în art.142, procedura de constatare a nulității absolute și de renegociere a clauzelor contractuale nule. Raportat la dispozițiile art.38 din Codul Muncii, aceste clauze nule se înlocuiesc de, de drept, cu clauzele mai favorabile salariaților, prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi care au prevăzut, pentru anii 2008-2010.

Cu privire la plata sporului de noapte, solicitat instanța, reținând superioritatea CCM la nivel de ramură, a obligat pârâta să plătească reclamantului salariul suplimentar pe anii 2009 - 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare al acestuia, din luna decembrie a anului pentru care se acordă, în funcție de timpul efectiv lucrat, calculate în funcție de salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi de 700 lei, prev. de art.41 al.3 lit. a, coeficienții minimi de ierarhizare prevăzuți în art.41 al.1,2 din CCM 2008 – 2010, încheiat la nivelul ramurii transporturi și clasele de salarizare negociate prin CCM încheiat la nivelul unității pârâte, pe ideea superiorității CCM superior. Acest drept este prevăzut în art.32 al.1 din C.C.M. la nivel de unitate și în art.30 al.1 din C.C.M. pe anii 2006-2008 la nivel de grup de unități.

Tribunalul a apreciat că apărările pârâtei referitoare la acest salariu suplimentar, legată de lipsa de fonduri, nu pot fi acceptate, întrucât clauzele contractului colectiv de muncă negociate de comun acord ce nu au fost anulate sau suspendate trebuie respectate și sunt obligatorii pentru angajator, conform art. 229 al.4 Codul Muncii.

În ce privește susținerea pârâtei referitoare plata primei ocazionate de sărbătorile de Paști 2010, C. 2009- 2010 și Ziua Feroviarului pe anul 2010 și încheierea unui nou CCM la nivel de unitate pe anul 2009/2010, care prin art.64 al.1 și 2 a consemnat neacordarea acestor drepturi pe anul 2009, fiind suspendate până în data de 01.01.2010 instanța a apreciat-o ca nefondată, având în vedere superioritatea CCM la nivel de grup de unități pe anii 2006-2007, prelungit prin act adițional până la 28.12.2010, în baza căruia, potrivit art. 71 reclamantul era îndreptățit, cu ocazia sărbătorilor de P. și C., la un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar pentru Ziua Feroviarului la o premiere al cărei cuantum urma a fi stabilit de Consiliul de Administrație la nivelul clasei 1 de salarizare.

Totodată, tribunalul a înlăturat, ca neîntemeiate, apărările pârâtei privind neacordarea acestor prime în anul 2009 ca urmare a convenției părților cuprinsă în procesele-verbale încheiate în 25.05.2009 și 03.06.2009, întrucât respectiva convenție nu poate produce efecte retroactiv pentru 23.04.2009, Ziua Feroviarului și aprilie 2009 pentru ajutorul de Paști, noul CCM la nivel de unitate pe anul 2009/2010 încheiat în urma respectivelor negocieri, consemnate în procesele-verbale menționate, fiind înregistrat la DNPS București la data de 04.06.2009.

Mai mult, instanța a constatat că dispozițiile noi introduse privesc doar amânarea plății, drepturile respective devenind scadente începând cu 01.01.2010, nefiind înlăturate aplicarea normelor ce reglementează acordarea acestor drepturi de natură salarială și care pentru perioada lunii aprilie 2009 sunt cele din art.71 CCM încheiat la nivel de grup de unității pe anii 2006-2008, prelungit prin act adițional.

Totodată, au fost înlăturate și apărările pârâtei privind inexistența unei hotărâri a Consiliului de administrație, întrucât aceasta nu se poate prevala de propria culpă în ce privește lipsa hotărârii pentru stabilirea primei și a cuantumului acesteia.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta CN C. SA București - Sucursala Centrul Regional De Exploatare Întreținere și Reparații CF G., criticând-o pentru nelegalitate.

Instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art.283 alin. l lit. e din codul muncii, atunci când a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, recurenta a învederat că, reclamanta a solicitat plata unor drepturi bănești prevăzute de art.65 din contractul colectiv de muncă, conform căruia: „salariații... vor beneficia de Paste, C. și de Ziua Feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puțin un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare", iar conform art.32 de salariul suplimentar.

Astfel, din interpretarea clauzei contractuale de mai sus, reiese că, reclamanții solicită drepturi bănești care, nu pot fi considerate elemente componente ale salariului, astfel cum acesta este definit la art.155 din codul muncii, respectiv nu constituie salariul de baza, indemnizație, spor sau adaos, și ca atare, nu sunt drepturi salariale.

Așa cum rezultă din art. 154 art. 1 din codul muncii, salariul este contraprestația muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă iar, din art. 155 din codul muncii, reiese că, elementele salariului sunt: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri.

Prin urmare, din textele de lege de mai sus rezultă că, sintagma „drepturi salariale" se referă la acele sume de bani ce au natura juridică de salariu de bază, indemnizație, spor sau adaos, prevăzute în art.155 din codul muncii și situate de către legiuitor în Titlul IV al codului muncii denumit „Salarizarea „.

Este adevărat că, codul muncii prevede acordarea către salariat și a altor drepturi, fie băneșți, fie de altă natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridică de drepturi salariale, ele fiind de altfel reglementate în Titlul V al codului muncii intitulat „Sănătatea și Securitatea în muncă".

De altfel, și art.236 din codul muncii când reglementează obiectul contractelor colective de munca, prevede ca, prin astfel de contracte se pot stabili si clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.

Ca atare, reiese fără putință de tăgadă că, legiuitorul face în mod expres

diferențierea între conceptul de salarizare și/sau salariu și alte drepturi ce decurg din

raportul de muncă, ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natură juridică decât aceea de salariu.

În aceste condiții, împrejurarea că acest ajutor material are fixat un cuantum egal cu salariul de bază nu determina schimbarea naturii juridice a acestuia, referirea la salariu fiind făcută de părți doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material.

Mai mult, drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt

prevăzute sub forma bănească, nu fac parte din categoria drepturilor salariale, cu

atât mai mult cu cât, ele nu sunt prevăzute în titlul intitulat „Salarizarea", ci în titlul

referitor la Sănătatea și securitatea în muncă" .

Prin urmare, stabilind că drepturile revendicate de către reclamanți nu sunt drepturi de natură salarială și cum aceste drepturi sunt prevăzute într-un contract colectiv de muncă, termenul de prescripție pentru solicitarea acestora este termenul de 6 luni prevăzut în art.283 alin. l lit. e din codul muncii.

Această situație, rezultă fără putință de tăgadă că - din faptul că, termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.283 alin. l lit. e din codul muncii se aplică ori de câte ori se revendică drepturi stipulate prin contractele colective de muncă, cu excepția acelor drepturi de natură salarială, respectiv: salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, pentru drepturile salariale fiind aplicabil termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.283 alin.l lit.e.

Or, având în vedere că, reclamanții solicită obligarea la plata drepturilor salariale constând în acordarea ajutorului material de Paști pentru anii 2009 și 2010, acordarea ajutorului material de C. pentru anul 2009, acordarea primei pentru Ziua Feroviarului pentru anul 2010 și acordarea unui salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de Încadrare pentru anul 2009, reiese cu certitudine faptul ca, dreptul material la acțiune prin care se solicita aceste drepturi este prescris.

A mai arătat recurenta că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile ar.969-970 vechiul cod civil în vigoare la data valabilității contractului colectiv de muncă.

Astfel, recurenta a solicitat a se reține că, pentru anii 2009 și 2010 obligația societății de a plăti ajutorul material aferent Zilei Feroviarilor, ajutorul material aferent sărbătorilor de Paste si ajutorului material aferent sărbătorilor de C., precum si a salariului suplimentar pentru anii 2008 și 2009, nu exista, motivat de faptul că, în conformitate cu prevederile art.65 ultimul aliniat din C.C.M. pentru anul 2009 -2010 precum si cu actul adițional înregistrat la DMPS București sub nr. 1718/28.04.2010 la C.C.M. pentru anii 2009-2010, în anul 2009 și anul 2010 nu se acorda ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de P., C. și Ziua Feroviarilor.

Recurenta a învederat că, pentru anii 2009 și 2010 obligația societății de a plăti ajutorul material aferent Zilei Feroviarilor, ajutorul material aferent sărbătorilor de P. și ajutorului material aferent sărbătorilor de C., salariul suplimentar nu exista, motivat de faptul că, în conformitate cu prevederile art.65 ultimul aliniat din C.C.M. pentru anul 2009 - 2010 precum si cu actul adițional înregistrat la DMPS București sub nr. 718/28.04.2010 la C.C.M: pentru anii 2009-2010, în anul 2009 si anul 2010 nu se acorda ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paste, C. si Ziua Feroviarilor.

Totodată, recurenta a învederat că, în conformitate cu art.65 din Contractul Colectiv de Muncă, 2009-2010, salariații aveau dreptul la un ajutor material acordat de C., P. și Ziua Feroviarului în cuantum de cel puțin un salariu de baza la nivelul clasei unu de salarizare condiționat însă, de următoarele cerințe să nu fi absentat la serviciu mai mult de o zi, să nu fi fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice sau la data acordării ajutorului, să fi fost în concediu fără plată pentru o perioadă de un an de zile.

Totodată, recurenta a arătat că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor art.1156 aliniat ultim din vechiul cod civil

Astfel, datorită unor împrejurări și evenimente atât de fapt cât și legale, societatea independent de voința sa s-a aflat în imposibilitatea de a-și respecta obligația asumată prin Contractul Colectiv de Muncă.

Prin urmare, recurenta a solicitat a se observa că nivelul de salarizare în cadrul societății s-a stabilit împreună cu sindicatele reprezentative prin raportare la posibilitățile financiare ale - societății și la prevederile legale.

Existența negocierilor la nivel de țară cu Fondul Monetar Internațional, pentru obținerea unor împrumuturi, a schimbat în totalitate împrejurările în care s-a semnat Contractul Colectiv de Muncă, întrucât a impus stabilirea pentru societățile unde statul este unic acționar sau deține majoritatea acțiunilor, cum este și în cazul societății noastre, monitorizarea creșterilor salariale și eventual stoparea acestora pentru evitarea derapajelor în politica salarială a acestor societăți.

În acest context, Statul R. a fost obligat să emită acte normative prin care să controleze pe cât posibil nivelul de salarizare în aceste societăți, motiv pentru care, prin O.U.G. nr.79/2001 privind: întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 59/2002, cu completările ulterioare, s-au stabilit măsuri pentru nerespectarea obiectivelor stabilite agenților economici monitorizați, privind fondul de salarii și numărul mediu de personal.

Prevederile actelor normative mai sus invocate s-au aplicat și societății înainte de anul 2006, dar și în perioada anilor 2006-2008, fiind – vorba despre o societate la care statul este unicul acționar, și mai mult, prin H.G. nr. 142/2005 și ulterior prin H.G. nr.50/2006 s-au prevăzut pentru agenții economici monitorizați, fondul de salarii și numărul mediu de personal, precum și reducerile efective de personal, defalcate pe trimestre, la nivelul fiecărui minister si autoritate publica centrală.

În același sens, s-a prevăzut și prin art.6 al OU.G. nr.79/2008 care a abrogat O.U.G. nr.79/2001 faptul că „Ministerele, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, organele administrației publice centrale sau ale administrației publice locale, după caz, prezintă spre consultare sindicatelor de ramura bugetele de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici, iar conform art. 7 alin. l se prevede că „fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri si cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz."

Mai mult, conform normativelor de mai sus, plafoanele trimestriale referitoare la

fondul de salarii si la numărul mediu de personal reprezintă-limite maxime, iar valorile

referitoare la reducerea efectiva de persoană reprezintă limite minime. În același scop s-a prevăzut ca, drepturile salariale ocazionale prevăzute in contractele colective de munca

sau, după caz in contractele individuale de muncă, încheiate la nivelul agenților economici monitorizați, reprezentând prima de vacanta, prima acordata cu ocazia sărbătorilor de Paști, prima acordată cu ocazia zilei festive a unităților, si altele de aceasta natura, denumite bonusuri, se vor plăti astfel încât, cumulat de la începutul fiecărui an, sa reprezinte pe primele trei trimestre ale ariilor respectivi cel mult 65% si, respectiv cel mult 35%, în trimestrul IV, din suma anuală corespunzătoare bonusurilor cuprinse în fondul de salarii aprobate.

Totodată, pentru a exista garanția că nu va fi depășit fondul de salarii s-a stabilit ca în fiecare trimestru agenții economici monitorizați vor reține din fondul de salarii o sumă de 4% din fondul de salarii aferent trimestrului respectiv - care se va utiliza cu avizul ministerului sau, după caz al conducătorului autorității publice centrale.

Având în vedere situația de fapt și legală menționată mai sus, recurenta a arătat că datorită împrejurărilor legale și economico-financiare total diferite față de cele existente la data semnării Contractului Colectiv de Muncă, obligația de plată a ajutorului material aferent sărbătorilor de C., sărbătorilor de P. și Ziua Feroviarului asumată de societate prin art.65 nu mai este susceptibilă de executare, deoarece împrejurările în care trebuia executată o fac radical diferită de cea asumată la data semnării contractului.

Ca atare, această obligație apare ca o obligație imposibil de executat și prin raportare la dispozițiile art. 1156 aliniat ultim cod civil ne aflam în situația în care această obligație s-a stins datorită împrejurărilor legale și economico-financiare arătate anterior, care nu pot fi imputate societății și care au făcut și fac imposibilă îndeplinirea

acestei obligații.

Nu în ultimul rând, recurenta a solicitat să se aibă în vedere și faptul că, așa cum s-a menționat anterior, societatea a avut un fond de salarii limitat prin actele normative precizate mai sus, și ca atare, obligația de plată a ajutorului material de Ziua Feroviarilor era condiționată de încadrarea în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat.

Or, recurenta a apreciat că trebuie avut în vedere și faptul că, în cadru legal impus de către statul roman prin actele normative arătate și, care trebuia respectat de către societate, nu se putea deroga de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri prin convenții, așa cum prevede de altfel art.5 cod civil, chiar dacă este vorba despre un contract colectiv de muncă.

De asemenea, recurenta a menționat că, în conformitate cu prevederile art.32 alin 5 din CCM pentru anii 2009-2010 completat prin actul adițional mai sus invocat, nu se acordă salariul suplimentar în anul 2010.

Ca atare, părțile au înțeles de comun acord că pentru anul 2010 acest drept să nu se acorde, și prin urmare instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.

Mai mult, recurenta a arătat că este o societatea comercială pe acțiuni cu capital integral vărsat de Statul Român, în calitate de unic acționar și care își exercita drepturile și obligațiile prin Ministerul Transporturilor.

Astfel, potrivit art.22 alin. 1 din H.G. nr.581/1998, societatea își stabilește bugetul de venituri și cheltuieli care se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Transporturilor cu avizul Ministerului Muncii si Protecției Sociale și al Ministerului Finanțelor.

În conformitate cu art.29 alin.3 și alin.4, art.47 alin.3, art.48 alin.2 lit. b din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată. Fondul salariilor de bază se aprobă distinct, prin anexa la bugetul fiecărui ordonator principal de credite. Alocațiile pentru cheltuielile de personal, aprobate pe ordonatori principali de credite și în cadrul acestora, pe capitole, nu pot fi majorate și nu pot fi virate și utilizate la alte articole de cheltuieli. Repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor aprobate în bugete se aprobă de către ordonatorii principali de credite, pentru celelalte subdiviziuni ale clasificației bugetare ,,pentru bugetele proprii și pentru bugetele ordonatorilor secundari de credite bugetare sau ale ordonatorilor terțiari de credite, după caz.

A mai învederat recurenta că, bugetele de venituri și cheltuieli ale societății aprobat conform prevederilor de mai sus pentru anul 2010 nu a permis constituirea fondurilor necesare pentru acordarea salariilor suplimentar".

A menționat recurenta că din art. 32 din C.C.M. reiese că, din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de 10% din fondul de salarii realizat lunar.

În același timp, trebuie avut în vedere și faptul că, societatea are obligația utilizării veniturilor realizate conform prevederilor legale și a clasificației bugetare deci, nu numai pentru plata drepturilor salariale.

Mai mult, prin O.G. nr.81/1997 pentru reglementarea plătii premiilor anuale, a celui de-al 13-lea salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului, prin care se prevede că regiile autonome și societățile comerciale, cu capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale, etc., nu au dreptul de a plăti, la finele anului premiul anual, al l3-lea salariu sau orice alte sume de această natură suportate din fondul de salarii.

În continuare, recurenta a arătat că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.24 alin. l, alin.2, alin. 3 și alin.4 raportat la art.8 alin.2 și alin.3 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009 - 2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.

Clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea pârtii interesate - art.24 alin. 1, alin.2, alin. 2 și alin. 4 raportat la art.8 alin.2 si alin.3 din Legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, aplicabilă în perioada 2009 - 2010 de valabilitate a C.C.M. la Nivel de Unitate și C.C.M. la Nivel de G. de Unități.

Pentru anii 2009-2010, la nivelul societății a existat Contract Colectiv de Muncă care și-a produs efectele juridice în ce privește drepturile și obligațiile părților. În aceste condiții, invocarea de către una dintre părți a aplicării unor clauze din Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivel superior și anume, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar pe anii 2006-2008 prelungit prin actul adițional nr.2629/30.06.2008 până la data de 31.12.2010, este neîntemeiată.

A mai susținut recurenta că în perioada de valabilitate a C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." SA și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare reclamanții singuri sau prin intermediul organizațiilor sindicale aveau posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze, în condițiile în care constatau că, clauzele din C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. prin care nu se acordau ajutoarele materiale și salariul suplimentar pentru anii 2009 și 2010 contravin prevederilor contractului încheiat la nivel superior, în speță, Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar.

Numai în acest context și în condițiile în care instanța de judecată astfel sesizată, constata nulitatea acestor clauze, clauzele respective puteau fi renegociate, iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Totodată, recurenta a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art.268 alin. l Codul muncii.

În acest sens, recurenta a învederat că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă - art.268 alin. l pct. d codul muncii. (fost art.283 alin. l lit. d).

Atât C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. ,,C.F.R." S.A. cât și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare, și-au încheiat valabilitatea la data de 31.12.2010.

Însă, așa cum arătat anterior, conform prevederilor legale în vigoare la data existentei contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de muncă încheiat la nivel superior se poate face numai in urma sesizării instanței de judecata cu o cerere in constatarea nulității clauzelor respective.

Față de cele mai sus arătate, recurenta a solicitat să se țină cont la pronunțarea

soluției în prezenta cauză de faptul că instanța nu a fost investită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A.

Chiar dacă instanța ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale C.C.M. la Nivel de C.N.C.F „C.F.R." S.A., o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin. l pct. d din codul muncii, motivat de faptul că, atât C.C.M. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. cât și C.C.M. la Nivel de G. de Unități Feroviare au expirat la dată ele 31.12.2010, iar cererea reclamanților a fost introdusă în cursul anului 2012, după expirarea acestor contracte colective de muncă.

Clauzele CCM. la Nivel de C.N.C.F. „C.F.R." S.A. pot fi înlocuite de către instanța de judecată cu clauzele mai favorabile prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la Nivel de G. de Unități din Transportul Feroviar în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusă în termenul legal prevăzut de art.268 alin. l lit. d din codul muncii.

Pe cale de consecință recurenta a solicitat, admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, respingerea ca neîntemeiată.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:

Un prim motiv de recurs formulat de recurentăși care va fi analizat cu prioritate față de cuprinsul criticilor, vizează modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile reclamantului.

După cum s-a precizat în precedentul prezentelor considerente cererea de chemare în judecată a avut ca obiect obligarea la plata unor sume de bani, fiind invocate clauze din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.

Ori, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.

Pe de altă parte, sumele solicitate de intimat se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.

Față de cele învederate, față de intervalul de timp pentru care au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond, Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței.

Curtea nu poate avea în vedere susținerile recurentei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin.l lit.e Codul muncii modificat și republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.

Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri, nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.

Interpretarea recurentei în sensul că pentru a se asimila veniturile salariale trebuie să reprezinte contraprestația muncii salariatului contravine dispozițiilor legale de vreme ce orice alte adaosuri și care nu sunt rezultatul direct al muncii depuse se încadrează în respectiva noțiune.

Primele solicitate de reclamant cu acest titlu sunt drepturi salariale care au același regim juridic cu al salariului, diferit fiind numai temeiul juridic al plăților, în sensul că dacă salariul se plătește în temeiul contractului individual de muncă, acestea se plătesc în temeiul contractului colectiv de muncă.

Așa cum s-a subliniat în practica judiciară faptul că acestea au sorginte diferită nu înseamnă că au regim juridic diferit sub aspectul prescripției extinctive, în speță fiind incidente prevederile art.166 coroborat cu art.283 lit. c din Codul muncii, întrucât drepturile solicitate de reclamant, constând în plata salariului suplimentar pentru anul 2009, 2010, a primei de P. și pentru Ziua Feroviarilor aferente anului 2010 și prima de C. pe anii 2009, 2010, se încadrează în categoria drepturilor salariale neacordate.

Pentru motivele învederate și având în vedere textele de lege menționate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de recurs al recurentei privitoare la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește celelalte susțineri ale recurentei, Curtea de Apel constată că, din dispozițiile Codului muncii, Legii nr. 130/1996, precum și cele ale Contractului Colectiv de Muncă la nivel național, rezultă, fără echivoc, faptul că orice contract colectiv este, concomitent, atât un act juridic generator de drepturi și obligații, cât și un izvor de drept, făcând parte din categoria normelor juridice negociate și produce efecte față de toți angajatorii și salariații la care se referă.

Dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul muncii, precum și art. 7 alin. 2 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, arată că atunci când contractele colective de muncă sunt încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, ele devin legea părților.

Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

Drepturile prevăzute în Contractul colectiv de muncă național sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri.

Prin art. 241 alin.1 din Codul muncii și art. 11 din Legea nr. 130/1996, s-a statuat sistemul ierarhic al contractelor colective de muncă și modalitatea în care acestea produc efecte, iar instanța de fond în mod corect a stabilit că reclamanții erau îndreptățiți să beneficieze de toate drepturile salariale prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități și de ramură transporturi.

Instanța de fond a dat o interpretare corectă actului dedus judecății, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 123, Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramuri transporturi, produce efecte în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe.

Toate normele legale mai sus arătate consacră caracterul obligatoriu al contractelor colective de muncă, caracter garantat constituțional prin art. 41 alin. 5 din Constituția României, conform căruia „dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate”.

Instanța de fond a procedat, astfel corect la interpretarea clauzelor contractuale, în baza cărora a apreciat că reclamanții au dreptul la plata diferenței de salarii solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Curtea nu poate avea în vedere nici susținerile recurentei în sensul că tribunalul a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 969-970 și art.1156 aliniat ultim din vechiul cod civil în vigoare la data valabilității contractului colectiv de muncă.

Așa cum s-a arătat în precedentul prezentelor considerente, în materia contractelor colective de muncă există dispoziții legale exprese privind modalitatea de interpretare și aplicare, atât sub aspectul sferei de cuprindere a destinatarilor convențiilor, cât și a întinderii efective a drepturilor.

Atâta timp cât prin lege sau/și prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior (în speță, la nivel de ramură) s-au stabilit anumite drepturi în favoarea salariaților, aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel inferior, în speță, la nivel de unitate, fiind posibilă numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute în lege și/sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Pe cale de consecință, în mod corect tribunalul a constatat că pârâtele aveau obligația ca, în perioada ce face obiectul cauzei, să stabilească salariile în funcție de salariul de bază minim brut stabilit prin art. 41 alin.3 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 – 2010, de 700 lei, iar nu de 570 lei, respectiv 600 lei, stabilit prin Contractul colectiv de muncă pe anii 2009 – 2010 încheiat la nivel de unitate. Raportat la considerentele legale menționate anterior susținerile recurentelor în sensul că nu s-a solicitat anularea CCM la nivel de unitate în ceea ce privește nivelul clasei I de salarizare este lipsită de relevanță și urmează a fi înlăturată.

Pe de altă parte, faptul că pârâtele nu aveau posibilități financiare de achitare a salariului la acest nivel, întrucât făceau parte din categoria agenților economici monitorizați și trebuiau să se încadreze într-un anumit buget, nu le exonerează de plata acestuia.

Plecând de la dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție care statuează că “dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate” este evident că recurentele trebuiau să procedeze la plata acestor drepturi, iar împrejurarea că nu au mai realizat profit, ci pierderi, nu le exonerează de răspunderea executării obligațiilor contractuale.

Din moment ce plata acestor drepturi era reglementată de prevederile CCM la nivel de ramură din transportul feroviar, lipsa fondurilor, invocată de intimate, nu le exonerează de plata obligațiilor ce le revin.

Angajatorul trebuie să ia măsurile necesare în vederea constituirii fondului de salarii, iar acest lucru reiese din dispozițiile art. 40 alin. 2 din Codul Muncii care stabilesc că acesta este obligat să acorde salariul, toate drepturile ce decurg din lege, din CCM și din contractul individual de muncă.

Susținerea recurentei, în sensul că nu a mai înregistrat profit, ci pierderi nu poate avea vreo influență asupra recunoașterii drepturilor salariale prevăzute în contract și nu o exonerează de plata lor, respectiv de răspunderea executării obligațiilor contractuale.

Plecând de la dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție care statuează că “dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate” este evident că recurenta trebuia să procedeze la plata acestor drepturi, iar împrejurarea că nu au mai realizat profit, ci pierderi, nu o exonerează de răspunderea executării obligațiilor contractuale.

Din moment ce plata acestor drepturilor reprezentând diferențe rezultând din nivelul clasei de salarizare era reglementată de prevederile CCM la nivel de ramură din transportul feroviar, iar celelalte drepturi erau prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități, lipsa fondurilor, invocată de intimată nu o exonerează de plata obligațiilor ce îi revin.

Plata muncii către salariați și a drepturilor de natura salariala cuvenite ca urmare a desfășurării muncii în condiții negociate legal, nu poate fi supusă unei condiții din partea angajatorului, cu consecința sistării acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul, astfel încât sa fie în măsura sa respecte prevederile din Codul muncii referitoare la onorarea cu prioritate a obligațiilor salariale, iar împrejurarea că sumele respective sunt aprobate în bugetul de venituri și cheltuieli potrivit legii, este o garanție a plații drepturilor în discuție, întrucât nu se poate permite angajatorului sa prevadă acordarea unor drepturi pentru angajați pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa de a aloca, sau nu, resursele financiare necesare plații acestora.

Pentru considerentele mai sus expuse, nu sunt incidente nici dispozitiile art.22 alin. l din H.G. nr.581/1998, art.29 alin.3 și alin.4, art.47 alin.3, art.48 alin.2 lit. b din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, art.32 din C.C.M., astfel cum a invocat recurenta.

De asemenea nu sunt incidente nici dispozițiile Legii nr.135 /1998 prin care a fost aprobată ORDONANȚA DE URGENȚĂ Nr. 81 din 17 decembrie 1997 pentru reglementarea plății premiilor anuale pe anul 1997 sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului.

Este adevărat că potrivit art. 1 din acest act normativ, regiile autonome și societățile comerciale, care au capital majoritar de stat și care, potrivit balanțelor de verificare și declarațiilor pentru impozitul pe profit la data de 31 octombrie a anului în curs, au înregistrat pierderi sau plăți restante față de bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale, nu au dreptul de a plăti, la finele anului 1997, premiul anual sau orice alte sume de această natură, suportate din fondul de salarii, dar aceste dispoziții au caracter temporar, iar din textul pe care recurenta l-a expus în mod trunchiat rezultă cu prisosință faptul că aceste dispoziții au vizat numai perioada în discuție și nicidecum cea pentru care s-a solicitat plata salariului suplimentar în prezenta cauză.

Curtea apreciază ca nefondate și criticile potrivit cărora instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art.24 alin. l, alin.2, alin3 și alin.4 raportat la art.8 alin. l și alin.3 din Legea nr.130/1996 în conformitate cu care clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatata de instanța competenta la cererea părții interesate.

Astfel, instanța de fond nu a fost investită cu un petit având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă de la nivel inferior, dar constatând că acestea prevăd drepturi inferioare celui de la nivel superior în mod corect a apreciat că primele sunt lipsite de efecte juridice.

Împrejurarea că legea, atât Legea nr. 130/1996 în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă incidente speței, cât și Legea nr. 62/2011 a dialogului social, activă la momentul soluționării cauzei, prevede o procedură specială pentru o acțiune având ca obiect nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă, nu înseamnă că în prealabil, pentru a se putea aplica un contract colectiv de muncă de la un anumit nivel, trebuie să existe anterior o hotărâre judecătorească de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă de la nivel inferior.

Pentru aceiași argumentație juridică apar ca nefondate și criticile recurentei potrivit cărora instanța de fond a ignorat cu desăvârșire faptul că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula doar pe durata existenței acestora potrivit art. 268 al. 1 pct. d din Codul Muncii.

Sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-pârâte în legătură cu modalitatea în care trebuia să se constate nulitatea clauzelor contractelor colective de muncă sau că se putea realiza renegocierea lor, pe de o parte, pentru că una din părțile contractante este și angajatorul, deci și acesta putea iniția aceste proceduri, iar pe de altă parte, instanța de fond a aplicat și interpretat corect legislația în materie, atunci când a admis acțiunea.

Pentru toate motivele arătate, Curtea, în temeiul art. 312 al. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 304¹ Cod pr. civ. urmează să respingă recursul ca nefondat, nefiind incidente în cauză niciunul din cazurile prevăzute de art. 304 c.pr.civ. și invocate de către recurentă pentru a se dispune modificarea sau casarea hotărârii în calea de atac a recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat pârâta CN C. SA BUCUREȘTI - SUCURSALA CENTRUL REGIONAL DE EXPLOATARE ÎNTREȚINERE ȘI REPARAȚII CF G., cu sediul în G., ., județul G., împotriva sentinței civile nr.1377 din 17 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu intimatul reclamant V. D. cu domiciliul în .. A. Rosetti, județul B. și intimatul pârât CN C. SA BUCUREȘTI cu sediul în București, ..38, sector 1, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 23 ianuarie 2013.

Președinte, Judecători,

A. P. I. M. G. V. G.

Grefier,

C. C.

Red.IMG

Tehnored.CC

2 ex./15.02.2013

d. fond._ Tribunalul B.

j. fond. A. E. D.

Operator date cu caracter personal

Notificare nr.3120

← Acţiune în constatare. Hotărâre din 19-02-2013, Curtea de...		Obligaţie de a face. Decizia nr. 2073/2013. Curtea de Apel... →

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 167/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 167/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI