Solicitare drepturi bănești / salariale. Hotărâre din 29-05-2013, Curtea de Apel PLOIEŞTI

Recurenta pârâtă U. . a arătat, relativ la excepția lipsei calității procesual-pasive, că unitățile administrativ-teritoriale nu au calitatea de angajator, și astfel nu pot fi părți în conflictele de muncă. Conform art. 282 din Codul muncii, pot fi părți în conflictele de muncă: angajatorii - persoane fizice și/sau juridice agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod. Soluția atacată creează o struțo-cămilă, incluzând între subiecții raportului de muncă și unitatea administrativ-teritorială.

Or, dacă ar fi așa, negocierile contractelor colective de muncă ar trebui să se poarte între sindicate șt unitățile administrativ-teritoriale, sau măcar acestea din urmă să fie invitate la discuții.

Mai mult, recurenta a învederat că potrivit definiției legale ar trebui ca beneficiarul activității desfășurate de către profesori să fie unitatea administrativ-teritorială, în speța dedusă judecății nu este cazul.

Mergând pe același raționament, se face o discriminare între sectorul privat și cel de stat. La o societate privată cu un singur client, de ce nu se procedează la obligarea acestuia din urmă alături de angajator la plata drepturilor salariale?

Totodată, recurenta a învederat că prin cererea introductivă s-a solicitat obligarea la plata diferențelor de drepturi salariale neacordate în calitate de unități administrativ-teritoriale, cerere care a primit eficiență.

Dar sumele de bani necesare acoperirii fondurilor de salarii pentru angajații din învățământ, nu trebuie asigurate de unitățile administrativ teritoriale, ci de C. Județean Dâmbovița.

Unitățile administrativ-teritoriale au numai rolul de a distribui sumele în discuție. Banii sunt virați de Ia C. Județean Dâmbovița și apoi sunt distribuite de unitățile administrativ teritoriale.

Astfel, conform art. 167 din Legea nr. 84/1995: „Unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii."

Conform art. 4 alin. 3 din Legea nr. 388/2007 a bugetului de stat pentru anul 2008, pentru învățământ au fost repartizate 9.688,9 milioane lei.

De asemenea, la anexa 1 la Legea pre-citată la capitolul 6501 - învățământ, este prevăzut capitolul l - cheltuieli de personal cu suma de 667.158 mii lei.

Deci, apare evident că sumele de bani necesare pentru drepturile salariale, provin de la bugetul de stat șl nu de la bugetele locale, buget de stat care nu este stabilit și nici executat de către unitățile administrativ teritoriale.

Acestea au numai roiul de a transmite sumele de bani din bugetul de stat, către unitățile școlare. Dacă sumele repartizate de la bugetul de stat nu sunt suficiente, acesta nu se pot completa cu sume din bugetele locale.

Astfel, recurenta a arătat că o hotărâre prin care este obligată la plata drepturilor salariale în discuție ar fi lipsită de eficiență, în condițiile în care nu are nicio putere de decizie cu privire la bugetul de stat din care se plătească aceste sume de bani.

Referitor la cererea de chemare în garanție a altor instituții (G. R., Ministerul Finanțelor Publice etc.), recurenta a menționat că deși inventariată în partea introductivă a hotărârii atacate nu a primit nici un fel de tratament juridic, nu a fost nici admisă nici respinsă.

Pe de altă parte, recurenta a precizat că ne aflăm în prezența unui litigiu de muncă, care în mod logic se poartă între angajat și angajator, iar ea nu are calitatea de angajator al reclamanților.

Recurenta chemată în garanție G. R. a arătat că sentința atacată este nelegală, deoarece, așa cum a precizat și la instanța de fond, G. R. este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere acordat de Parlament și care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice, iar pentru realizarea atribuțiilor sale adoptă acte administrative de autoritate pe baza și în vederea executării legii (hotărâri și ordonanțe), în condițiile stabilite de art.102 coroborat cu art.108 din Constituția R., republicată.

Prin urmare, acest organ colegial, fără personalitate juridică, care este alcătuit din Primul-Ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin legea organică, poate sta în justiție, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă în exercitarea atribuțiilor și competențelor sale legale, în acest caz fiind în prezența unei capacități juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale menționate anterior și pe dispozițiile legii speciale de organizare și funcționare; acordând acestui organ al administrației de stat dreptul de a adopta acte administrative, implicit, legea îi acordă și capacitatea de a sta în judecată în calitate de pârât, dar numai atunci când instanțele judecătorești specializate exercită, în condițiile stabilite de Constituție și de Legea nr.554/2004, controlul legalității actelor sale.

A precizat recurenta că, potrivit dispozițiilor art. 19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. Ministerul Finanțelor Publice este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care aplică strategia și Programul de guvernare în domeniul finanțelor publice.

Dacă instanța de fond ar aprecia legitim să oblige G. Românei la plata drepturilor afirmate în cerere, această obligație ar putea fi reținută cel mult cu privire la aspectul asigurării fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale datorate reclamanților de către pârâtă - autoare a cererilor de chemare în garanție.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, Ministerul Finanțelor Publice este organul de specialitate al Guvernului care are atribuții în administrarea veniturilor statului și potrivit art.3 alin.(l) pct.81 din Hotărârea Guvernului nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice "reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor, precum și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ".

Față de cele arătate mai sus, rezultă că această autoritate reprezintă Statul Român în litigiile ce au ca obiect obligații financiare. Astfel, rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din Ordonanța Guvernului nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

De altfel, pentru soluționarea judicioasă a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului R. apreciem că este esențială determinarea raporturilor juridice reale dintre părți, a naturii acestora și a instituțiilor juridice aplicabile speței, dacă acestea sunt specifice dreptului public sau dreptului privat.

În acest context, vă rugăm sa observați că, potrivit prevederilor constituționale și celor ale Legii nr.90/2001, modificată și completată, raporturile juridice în care participă G. R. nu pot fi de natură civilă, ci numai raporturi administrative care se nasc, se modifică sau se sting prin manifestarea unilaterală de voință a acestui organ al administrației publice centrale, făcută în exercitarea atribuțiilor și competențelor stabilite de lege, cu scopul de a produce efecte juridice, fiind evident că aceste raporturi sunt unele de putere, ce apar în sfera relațiilor sociale reglementate de normele dreptului administrativ, ramură a dreptului public, iar nu raporturi juridice civile guvernate de norme și instituții ale dreptului privat.

Spre deosebire de raporturile juridice civile, în care părțile au o poziție de egalitate juridică, raporturile de drept administrativ au caractere juridice specifice, părțile acestora aflându-se într-o subordonare ierarhică, iar ele se supun principiilor proprii dreptului administrativ și jurisdicției speciale administrative.

Pentru motivele arătate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentința instanței de fond în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Guvernului R..

În drept, recurenta a menționat că își întemeiază prezentul recurs pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.304¹ Cod proc. civilă.

Recurenta chemată în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Finanțelor Publice Târgoviște, a arătat că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, recurentul a susținut că instanța, la momentul pronunțării sentinței, trebuia să țină cont de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 10/19.09.2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 786 din_, obligatorie pentru instanțe, a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava stabilind ca, în aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare și art. 1-4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a MFP formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar(..) nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.

În fapt, recurentul a arătat că, prin acțiunea formulată a chemat în judecată Unitatea Administrativ Teritorială . clasele I - VIII Răzvad și în garanție G. R., Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Târgoviște, M. Educației Cercetării și Inovării pentru ca prin hotărâre să oblige pârâții și chemații în garanție să plătească drepturile salariale neacordate de către unitatea administrativ teritorială, iar unitățile școlare să fie obligate la calculul diferențelor de drepturi salariale rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008, sumele reprezentând diferența dintre drepturile salariale încasate efectiv șl cele cuvenite, începând cu 01 10 2008, actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective.

Ținând cont de obiectul cauzei ce a fost dedus judecății, recurentul a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și dispozițiile legale din care rezultă că față de cererea de acordare a drepturilor salariale, este întemeiată chemarea în garanție a unei terțe persoane printr-o cerere prin care se solicită garantarea plății drepturilor bănești, reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite membrilor de sindicat, conform Legii nr. 221/2008, actualizat cu coeficientul de inflație, până la data plății efective.

A mai precizat recurentul că acțiunea reclamantului a fost admisă cu toate că între instituția publică chemată în garanție și instituțiile publice pârâte nu există un raport juridic obligațional.

Mai mult, recurentul a precizat că instituția juridică a chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire ce revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros, iar obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau drept subiectiv.

Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea bugetară urmând aceeași procedură, conform principiului simetriei actelor juridice.

De asemenea, art. 28 din același act normativ prevede că Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea proiectelor legilor bugetare pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite și rolul de administrator al bugetului statului prin repartizarea sumelor către ordonatorii principali de credite, neavând atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și nici de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.

De altfel, prin Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii, iar dispozițiile art. 2 din acest act normativ prevăd expres că, dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată.

Așadar, între autoritatea chemată în garanție, Ministerul Finanțelor Publice și autoritățile publice pârâte nu există un raport juridic obligațional, iar atribuțiile stabilite în sarcina Ministerului Finanțelor Publice prin art. 19 din Legea nr. 500/2002 nu pot constitui fundamentul unui asemenea raport.

În conformitate cu prevederile ari;. 60 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire."

În doctrină s-a afirmat că instituția chemării în garanție oferă avantajul că doua situații juridice complet deosebite să poată fi rezolvate prin aceeași hotărâre, motiv pentru care apreciem că cererea de chemare în garanție este considerată ca o adevărată acțiune, fiind admisibilă ori de câte ori partea în proces are dreptul, în cazul în care ar cădea în pretenții, să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în garanție sau în despăgubire.

Literatura de specialitate a mai arătat că, „nu numai în cazurile propriu-zise de drepturi care sunt garantate, legal sau convențional, cererea este admisibilă, dar ori de câte ori ai dreptul să ceri altuia să te despăgubească pentru dreptul ce l-ai pierdut în proces, respectiv pentru obligațiunea la care te-a îndatorat hotărârea judecătorească.

Așadar, dispozițiile art. 60 din Codul de procedură civilă justifică utilizarea instituției procesuale a chemării în garanție ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situația în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanție

Obligația de garanție poate izvorî fie din convenție, fie dintr-o dispoziție legală.

În situațiile analizate, chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, exclusiv pentru a se asigura opozabilitatea hotărârii ce ar urma să fie pronunțată împotriva instituțiilor publice pârâte se justifică legal și circumstanțial din perspectiva fazei execuționale a procedurii.

Astfel, potrivit art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare: „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de ta titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă"".

Potrivit art. 2 și 3 din același act normativ, atunci când executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituțiile debitoare sunt obligate ca, în termen de 6 luni de la primirea somațiilor de plată, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligațiile stabilite prin titlurile executorii, iar după acest termen, creditorii vor putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau altor dispoziții legale aplicabile în materie.

Prin art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 se instituie în sarcina ordonatorilor principali de credite bugetare o obligație legală de diligenți prin asigurarea, în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine, a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

îndeplinirea acestei obligații se poate realiza, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, și prin virări de credite bugetare care, prin derogare de la prevederile art. 47 din Legea nr. 500/2002. privind finanțele publice și ale art. 49 din Legea nr. 273/2006. privind finanțele publice locale, se pot efectua pe tot parcursul anului.

În măsura în care executarea sumelor stabilite prin titluri executorii nu se poate realiza din resursele financiare existente în bugetele aprobate ordonatorilor principali de credite, din capitolul de cheltuieli destinat executării titlurilor executorii și nici prin virări de credite bugetare, debitorul obligației de plată, ca instituție publică finanțată din bugetul de stat are obligația de a solicita, fie suplimentarea creditelor bugetare aprobate pentru exercițiul bugetar curent, fie de a include aceste cheltuieli în proiectul de buget pentru exercițiul bugetar viitor.

În aceste condiții, devine evident rolul Ministerului Finanțelor Publice ce răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute în favoarea acestui minister prin dispozițiile art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, respectiv art. 3 alin. (1) pct. 6, 7, 8, 11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34 din 22 ianuarie 2009, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, în procedura bugetară, potrivit dispozițiilor art. 28 și art. 34 din Legea nr. 500/2002, Ministerul Finanțelor Publice are un rol de sinteză, răspunzând de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete prin examinarea proiectelor de bugete întocmite de ordonatorii principali de credite, putând cere încadrarea în cifrele de venituri și cheltuieli necesare pentru realizarea echilibrului bugetar și modificarea proiectelor prezentate, atât în privința veniturilor, cât și a cheltuielilor preconizate, iar atunci când ordonatorii principali de credite nu se conformează acestor solicitări, G. este cel care soluționează divergențele.

Pe de altă parte, și în procesul de execuție bugetară, responsabilitatea centrală revine Guvernului și Ministerului Finanțelor Publice care trebuie să asigure colectarea veniturilor și utilizarea eficientă a alocațiilor bugetare, fiind așadar, evident rolul Ministerul Finanțelor Publice, de administrator al bugetului general consolidat.

A precizat recurentul că prin decizia nr. 10/19.09.2011 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 786 din_ a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut ca această interpretare a devenit obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330/7 alin. 4 din Codul de procedura civilă, deoarece s-a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Colegiul de conducere al Curții de Apel Suceava stabilind că, în aplicarea dispozițiilor art. 60 din Codul de procedură civilă raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările si completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a MFP formulata de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar (...) nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.

Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:

În fața instanței de fond s-a formulat de către recurenta pârâtă U. . cerere de chemare în garanție a Guvernului R. și a Ministerului Finanțelor Publice, cerere asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat prin hotărâre.

Admiterea acțiunii în contradictoriu cu chemații în garanție nu constituie o pronunțare asupra cererii de chemare în garanție.

Mai mult, cererea de chemare în garanție trebuie comunicată chemaților în garanție pentru a le da posibilitatea de a formula întâmpinare și a-și pregăti apărarea, act procedural ce nu a fost îndeplinit la instanța de fond, deși chemații în garanție au solicitat acest lucru.

Potrivit dispozițiilor legale în materie, cererea de chemare în garanție se judecă o dată cu cererea principală, astfel că tribunalul trebuia să se pronunțe explicit asupra acestei cereri, în condițiile în care nu s-a dispus disjungerea judecării chemării în garanție.

Prin urmare, curtea, va constata că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unei cereri deduse judecății, fapt care echivalează cu nepronunțarea asupra fondului, caz în care intervine casarea hotărârii.

La rejudecarea pricinii, instanța de fond urmează a avea în vedere și celelalte motive de recurs formulate de părți, urmând a se analiza calitatea lor procesuală, raporturile juridice cu celelalte părți și obligațiile ce rezultă din aceste raporturi.

Față de aceste considerente, curtea, văzând disp.art.304 pct.5, 304¹ și 312 C. pr. civ. (vechi), va admite recursurile și va casa hotărârea atacată, urmând a trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursurile formulate de pârâta U. ., cu sediul în ., chemații în garanție G. R. cu sediul în București, Piața Victoriei nr. 1, sector 1, Ministerul Finanțelor Publice prin AFP Târgoviște, Calea Domnească nr. 166, jud. Dâmbovița, împotriva sentinței nr. 2230 din 8 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. L. Învățământ Dâmbovița cu sediul în Târgoviște, ., nr. 62, județul Dâmbovița, intimata pârâtă Școala cu clasele I-VIII Răzvad, județul Dâmbovița și chemații în garanție C. Județean Dâmbovița cu sediul în Târgoviște, Piața Tricolorului, jud. Dâmbovița și M. Educației Cercetării și Inovării cu sediul în București, sector 1, .. 28-30.

Casează hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 29 mai 2013.

Președinte, Judecători,

C. M. M. V. D. A. M. R.

Grefier,

C. C.

Red.CMM

Tehnored.CC

2 ex./13.06.2013

d.fond_ Tribunalul Dâmbovița

j.fond. G. C.

operator date cu caracter personal

notificare nr.3120