Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3203/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 3203/2013 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 1010/120/2013

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 3203

Ședința publică din data de 29 octombrie 2013

Președinte - E.-S. L.

Judecători - V.-A. P.

- C. - P. B.

Grefier - N. M.

Pe rol fiind judecarea recursurilor declarate de pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 5, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, prin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței civile nr. 908/8 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanți V. J. și B. D., cu domiciliul procesual ales la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-pârâți M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, prin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, toți reprezentați de consilier juridic A. F., în baza delegațiilor nr. 85/B.J./14.08.2013 și nr. 498/28.10.2013, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, în temeiul art.6 din Legea nr. 192/2006, informează asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii, părțile putând să recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului dintre ele.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.

Se mai învederează că prin intermediul Serviciului Registratură, s-a depus la dosar întâmpinare de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, înregistrată sub nr._/28.08.2013, care a fost comunicată recurenților și intimaților-reclamanți.

Consilier juridic A. F., pentru recurenții-pârâți, arată că nu mai are cereri de formulat și solicită cuvântul în fond.

Curtea ia act de declarația reprezentantului recurenților, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.

Consilier juridic A. F., având cuvântul pentru recurenții-pârâți, susține oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, arătând în esență că solicită admiterea recursului în temeiul art. 304 pct.9 și art. 304¹ Cod pr.civilă în ceea ce privește excepția necompetenței Tribunalului Dâmbovița raportat la intimatul-reclamant B. D., instanța de fond nepronunțându-se explicit asupra acesteia, astfel că instanța de control nu poate verifica temeinicia și legalitatea sentinței sub acest aspect, motiv pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru motivarea excepției.

Pe fondul recursurilor solicită modificarea sentinței pronunțate de Tribunalul Dâmbovița și respingerea acțiunii, învederând că pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află un recurs în interesul legii privind acordarea premiului anual dată fiind practica neunitară, soluțiile privind admiterea unor asemenea cereri fiind nelegale, întrucât toți recurenții sunt instituții publice care nu pot acorda un drept neprevăzut de lege.În final, solicită admiterea recursurilor și respingerea pe fond a acțiunii ca neîntemeiată.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamanții V. J. și B. D. au chemat în judecată pe pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea premiului anual aferent anului 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, reactualizat cu indicele de inflație la data plății efective, obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnete de muncă și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la asigurarea sumelor necesare acordării acestor drepturi salariale.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv.

Acordarea dreptului a fost prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, dispoziție ulterior abrogată prin art. 39 lit.w din Legea nr. 284/2010 publicată în Monitorul Oficial nr.877 din 28.12.2010 și intrată în vigoare la 01.01.2011.

Prin art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

Au susținut reclamanții că a fost încălcat principiul neretroactivității legii prevăzut de art.1 din cod civil și art.15 alin.2 din Constituție, potrivit căruia ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

S-a învederat de către reclamanți că dreptul de a încasa premiul anual aferent anului 2010 era deja câștigat de aceștia, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, legile sus-menționate, ce au abrogat posibilitatea acordării lui, intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

În ceea ce privește prevederile internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului, s-a arătat că au fost încălcate în speță disp. art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și cele ale art.1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Au susținut reclamanții că lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea de acest bun, în sensul celei de - a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1.

Reclamanții au mai precizat că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310/10.

În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe disp.art. 25 din Legea nr. 330/2009, art.1 Cod Civil, art.15, alin.2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art.1 din Primul protocol adițional la CEDO, Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE, Legea nr. 47/1992.

Pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, că momentul plății premiului anual aferent anului 2010 se află sub imperiul prevederilor Legii nr.285/2010, iar conform art.8 din acest act normativ, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar potrivit prevederilor acestei legi.

A arătat pârâtul că împrejurarea că Legea nr.285/2010 prevede că în anul 2011 nu se realizează plata premiului anual aferent anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a dreptului câștigat, însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit.

S-a mai susținut că sunt neîntemeiate criticile privind încălcarea principiului neretroactivității legii, noțiunea de retroactivitate a Legii nr.285/2010 trebuind raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.

A precizat pârâtul că potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună și că și Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată - 1 ianuarie 2011.

Pârâtul a mai subliniat că Legea nr.285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru aplicarea drepturilor omului, nefiind îndeplinite cerințele prev.de art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenție.

S-a învederat că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 și că Legile nr.284/2010 și nr.285/2010 sunt constituționale, invocându-se în continuare o . decizii pronunțate de Curtea Contituțională.

Pârâtul a apreciat că prezenta acțiune nu poate fi admisă întrucât aceasta ar însemna ca instanța să depășească atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege, numai legiuitorul putând stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi.

S-a mai arătat că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, în situația în care M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

S-a cerut respingerea ca neîntemeiată și a cererii privind obligarea pârâților la efectuarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate în carnetul de muncă având în vedere că începând cu 01.01.2011, Decretul nr.92/1976 și-a încetat aplicabilitatea.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Dâmbovița, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a MFP, care este un terț, ce nu are atribuții privind angajarea și salarizarea reclamanților, neavând raporturi de muncă cu aceștia.

S-a mai arătat că Ministerul Finanțelor Publice nu se confundă cu bugetul de stat, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestor bugete.

La data de 25.02.2013, reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că renunță la invocarea excepției de neconstituționalitate a art.8 din Legea nr.285/2010 susținută prin cererea de chemare în judecată.

Pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în ceea ce-l privește pe reclamantul B. D., cerând disjungerea cauzei în privința acestuia și înaintarea la Tribunalul București având în vedere disp.art.284 alin.2 din Codul muncii și domiciliul reclamantului rezultând din copia cărții de identitate a acestuia, pe care a anexat-o întâmpinării.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătându-se că dreptul solicitat a fost sistat atât prin art.39 pct.w din Legea nr.284/2010, cât și prin art.8 din Legea nr.285/2010.

S-a învederat că Legea nr.285/2010 a intrat în vigoare la 31.12.2010 și că legea, neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzute pentru acordarea premiului anual, nu încalcă principiul neretroactivității.

A mai arătat pârâtul că eludarea reglementărilor stabilite prin Legea nr.285/2010 ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Statul român.

Pârâtul a mai subliniat că întrucât M. P. și implicit, PCA Ploiești și PT Dâmbovița sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 908/8 mai 2013, Tribunalul Dâmbovița a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și în consecință, a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin aceeași sentință a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții V. J. și B. D., în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, ce au fost obligați să acorde reclamanților premiul anual pentru anul 2010, cunoscut sub denumirea de „al 13-lea salariu”, actualizat cu indicele de inflație până la data plății efective.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de DGFP prin întâmpinare, că aceasta este întemeiată având în vedere că între celelalte instituții chemate în judecată pentru plata premiului anual și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar.

S-a arătat că într-adevăr, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost admisă.

Conform precizărilor făcute de pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în întâmpinare, s-a reținut că în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea 285/2010, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă, acestea urmând a fi avute în vedre la majorările salariale ce se acordă pentru anul 2011, după data de 31.12.2010 intrând în vigoare noile politici salariale stabilite de Legea 284/2010, astfel încât pretențiile reclamanților sun neîntemeiate.

S-a mai reținut că potrivit art. 25 din Legea nr. 330/2009: „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate.

(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor.

(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Astfel, singura condiție pentru reducerea sau neacordarea dreptului la premiul anual prevăzut de dispoziția legală menționată anterior este desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a reclamanților, condiție nedovedită.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.

Tribunalul a apreciat că nu are relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.

Fiind un drept de natură salarială, s-a reținut că premiul anual intră sub sfera de protecție a art.1 din primul protocol la CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text.

Motivul pentru care angajatorul nu a mai acordat reclamanților premiul în discuție îl reprezintă dispozițiile art.8 din Legea nr. 285/2010.

Tribunalul a reținut că legiuitorul a intervenit în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, iar această intervenție a fost analizată de tribunal, în sensul că s-a cercetat dacă prin aplicarea art.8 din Legea nr. 285/2010 s-a adus atingere unui drept fundamental al reclamanților, reglementat printr-o normă cu forță juridică superioară, respectiv art.1 din primul protocol la CEDO.

Astfel, conform art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

Prin urmare, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cuprinde trei norme distincte, strâns legate între ele.

Prima instanță a reținut că prima normă, de ordin general, enunță principiul general al necesității respectării dreptului de proprietate: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”.

A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acțiunea organelor statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă unor anumite condiții: „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, recunoaște statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul general, astfel: „dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

S-a arătat că instanța europeană a statuat în mod constant că dacă prima normă are caracter general, prin aceea că enunță principiul respectării dreptului de proprietate, celelalte două nu reprezintă altceva decât aplicații ale celei dintâi, Așa fiind, acestea din urmă trebuie să fie interpretate în lumina principiului general înscris în prima normă enunțată.

A mai constatat tribunalul că dispozițiile art.1 din Primul Protocol la CEDO sunt aplicabile și în materia dreptului la premiu anual al reclamanților făcând obiectul protecției instituite de acest text, concluzie ce s-a desprins din analizarea jurisprudenței CEDO în privința drepturilor asupra veniturilor salariale la care s-a făcut referire în continuare.

Astfel, s-a arătat că în cauza Lelas contra Croației din 20.05.2010, Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ce s-a câștigat, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

De asemenea, în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19.04.2007, reclamanții susțineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenția poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată și fundamentată legal în dreptul intern (de exemplu, când există o jurisprudență constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reținut, de asemenea, că reclamanții nu aveau o speranță legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce, schimbându-se condițiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.

În cauza Bahceyaka contra Turciei din 13.07.2006, Curtea a statuat că un venit viitor poate fi considerat „bun” numai dacă venitul a fost câștigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.

A apreciat tribunalul că în cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009, iar reclamanții nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă se solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă.

Acest drept, în opinia tribunalului, s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010, reclamanții devenind titularii dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

De aceea, neputându-se reține realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, iar prin art.8 din Legea nr. 285/2010 având loc privarea reclamanților de un bun, respectiv dreptul dobândit la premiul anual prevăzut pe perioada anului 2010 de art.25 din Legea nr. 330/2009, instanța de fond a constatat că ingerința, chiar dacă este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim, nu este proporțională cu scopul urmărit.

Cum o eventuală soluție de respingere a acțiunii reclamanților ar conduce la încălcarea dreptului lor fundamental la respectarea bunului, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României, tribunalul a admis în parte acțiunea în sensul celor sus-arătate.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamanților, tribunalul l-a respins ca fiind neîntemeiat având în vedere că Decretul nr. 92/1976 care reglementa această posibilitate a fost abrogat la data de 01.01.2011, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru o astfel de solicitare.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat recurs pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, prin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție critică sentința ca nelegală și netemeinică, invocând disp.art.304 pct.4, art.304 pct.9 și art.304¹ Cod pr.civilă.

Astfel, în temeiul art. 304¹ Cod pr. civilă și al practicii judiciare și interpretărilor jurisprudențiale în materie se solicită instanței de control judiciar să analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii și interpretării probelor administrate și stării de fapt și de drept incidente.

Susține recurentul că instanța de fond, în mod eronat, reține că singura condiție pentru reducerea sau neacordarea premiului anual prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 era desfășurarea necorespunzătoare a activității sau sancționarea disciplinară a intimaților, așa cum se prevede în alin. 3 al acestui text de lege, condiție nedovedită, această prevedere legală fiind în vigoare pe tot parcursul anului 2010, fiind abrogată prin Legea nr. 284/2010.

Instanța însă, urmând acest raționament, a ignorat dispozițiile actului normativ prin care s-au abrogat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, respectiv art. 8 din Legea nr. 285/2010.

Astfel, momentul plății premiului anual aferent anului 2010, în sensul art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, se află sub imperiul prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind

salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în

Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.” .

După data de 31 decembrie 2010, dată la care și-a încetat aplicabilitatea Legea nr. 330/2009, au intrat în vigoare noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Ținând cont de faptul că legiuitorul stabilește expres că acest premiu anual pentru anul 2010 nu se acordă, precum și modalitatea de „compensare” a acestui neajuns, se conchide că pretențiile intimaților privind plata acestui premiu în temeiul unei legi abrogate sunt nefondate.

Stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept și o obligație a legiuitorului și, în acest sens, au fost elaborate noile politici salariale, stabilite prin Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, „ci drepturi salariale suplimentare. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.” (decizia Curții Constituționale nr. 108 din 14 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 8 martie 2006). Se invocă în acest sens și decizia Curții Constituționale nr. 1250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010.

După cum rezultă expres din textul art. 8 al Legii nr. 285/2010, este evident că premiul aferent anului 2010 nu se plătește în anul 2011, sumele corespunzătoare plății acestuia fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

În aceste condiții, în speța dedusă controlului judiciar, faptul că

Legea nr. 285/2010 prevede că în 2011 nu se realizează plata premiului anual

aferent anului 2010 nu poate fi considerată o afectare a dreptului câștigat,

însă modifică momentul în care respectivul drept poate fi plătit.

În ceea ce privește criticile intimaților privind încălcarea principiului neretroactivității legii, consideră recurentul că acestea sunt neîntemeiate.

Legea nr. 330/2009, abrogată expres la data de 31 decembrie 2010 prin Legea nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ ce prevedea acordarea premiului anual, stabilea momentul plății acestui drept pentru întregul personal salarizat din fonduri publice începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

În condițiile în care legea nouă stabilește că premiul anual nu se plătește este evident că fără a avea caracter retroactiv, plata drepturilor respective nu mai poate fi făcută în anul 2011.

Mai mult, doctrina relevantă în materie stabilește că unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel conform căruia legea nouă se aplică în principiu tuturor situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după . situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse.

Potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, aceasta trebuie să se aplice tuturor faptelor pendinte și celor viitoare, căci tot ce se petrece sub legea nouă trebuie să i se supună.

În acest sens, Curtea Constituțională a reținut că aplicarea legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este imediată - 1 ianuarie 2011. Analizând rațiunile care a stat la baza impunerii acestui termen, Curtea a constatat că data intrării în vigoare ține cont de influența pe care o are această lege asupra bugetului de stat și de asigurări sociale, bugete care sunt elaborate anual și aprobate, desigur, tot anual de către Parlament - a se vedea art. 138 alin. (2) din Constituție. Astfel, data intrării în vigoare a legii nu a fost stabilită pentru a fi, în mod formal, imediată, din contră, aceasta condiție de temporalitate este susținută, în mod obiectiv și rațional, de natura implicațiilor sale.

În consecință, noțiunea de retroactivitate a Legii nr. 285/2010 ar trebui raportată la momentul plății drepturilor salariale corespunzătoare premiului anual aferent anului 2010, care potrivit legii se situează în cursul anului următor celui pentru care se acordă premiul.

Mai susține recurentul că instanța de fond neîntemeiat reține că legiuitorul ar fi intervenit în mod lipsit de orice echivoc în raportul juridic obligațional referitor la plata premiului anual, stipulând că acesta nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, această intervenție fiind apreciată de tribunal în sensul că s-a adus atingere unui drept fundamental al intimaților.

Apreciază recurentul că Legea nr. 285/2010 nu încalcă prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Astfel, adoptarea - începând cu 1 ianuarie 2011 - a noilor politici de salarizare a personalului plătit din fonduri publice și restrângerea, pentru o perioadă determinată, a beneficiului acordării drepturilor bănești în discuție nu reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului.Totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.

De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Caza Beyeler împotriva Italiei, 2000).

Or, în caza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este adoptată pe o perioadă determinată (până la 31 decembrie 2011) și este justificată de salvarea securității naționale.

Dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (dreptul la indemnizație nu s-a stins, ci a fost amânată plata), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.

Măsurile de restrângere adoptate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. Măsurile propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă România. Totodată, se arată că în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic.

Legea nr. 285/2010 îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind act normativ accesibil, precis și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Soluția legislativă cuprinsă în art.8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale. Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de „scop legitim de interes general” și de „cauză de utilitate publică”.

Susține recurentul că instanța de fond reține, de asemenea, în mod greșit că dreptul de a beneficia de premiul anual fiind un drept de natură salarială constituie

un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă „bunul”, în sensul Convenției, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. În acest context, este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M. contra României, hotărârea din 15 iunie 2010, cauza A. P. contra României, hotărârea din 26. ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului personalului bugetar. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței „bunului” este mult mai puțin clar.

În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale Curții Europene a Drepturilor Omului privind salariile, sunt stabilite mai multe principii, făcându-se trimitere în acest sens la hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19.04.2007 și hotărârea Kechko contra ucrainei din 08.11.2005.

De asemenea, susține recurentul, este evident că nu ne aflăm în situația unei privări de proprietate, iar lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Referitor la proporționalitatea ingerinței, se învederează că statul se bucură de o marjă largă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura există soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek contra Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sa Mellacher contra Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, pâr. 53).

Prima constatare reieșită din analiza practicii, arată recurentul, este aceea că o astfel de ingerință nu este de tipul „privării de proprietate” (hotărârea Aizupurua Ortiz contra Spaniei, 2 februarie 2010, unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o „privare de proprietate”. În consecință, se susține că lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce automat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1.

Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Apreciază recurentul că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.

Spre exemplu, în materie de pensie, Curtea acceptă reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei și/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1, făcându-se trimitere la jurisprudența CEDO pe acest aspect.

Așadar, susține recurentul, s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson contra Islandei, par. 39).

În consecință, față de cele anterior menționate, instanța de judecată, verificând dacă aplicarea legii în concret produce efecte contrare Convenției, nu poate face abstracție de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, care nu tratează o astfel de ingerință ca „privare de proprietate”.

Nu în ultimul rând, se arată că prin Opinia nr. 598 din 20 decembrie 2010 a Comisiei de la Veneția, dată la cererea președintelui Curții Constituționale a Macedoniei, opinie care a fost adoptată la a cea de-a 85-a sesiune plenară a Comisiei de la Veneția din 17-18 decembrie 2010, s-a arătat, în mod expres, că „În lipsa unei interdicții constituționale exprese, o reducere a salariilor judecătorilor poate fi justificată în situații excepționale și în anumite condiții stricte, fără a fi privită ca o încălcare a independenței autorității judecătorești”. În continuare, în opinia invocată se arată că o asemenea situație excepțională există atunci când statul suferă în mod considerabil de pe urma unei crize economice și pentru motive întemeiate legiuitorul găsește necesar să reducă salariile tuturor oficialilor statului.

Cu alte cuvinte, o situație de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Așa cum rezultă din răspunsul Comisiei de la Veneția, statul are o

anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar

turbulențe economice grave care afectează întregul său sistem economic și

financiar; chiar dacă răspunsul Comisiei de la Veneția privește situația particulară a judecătorilor, acest lucru se constituie chiar într-un veritabil argument suplimentar, în sensul că statul poate, în mod temporar, decide reducerea salariilor întregului personal plătit din fonduri publice în limite rezonabile și nu numai al judecătorilor - care ocupă o poziție distinctă în arhitectura statului răspunzând astfel unei situații de gravă criză economică ce afectează statul.

De asemenea, apreciază recurentul că Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 sunt constituționale.

Anterior adoptării Legii nr. 284/2010 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, acestea a fost supuse controlului de constituționalitate.

În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 51 din 20 ianuarie 2011, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale. În motivarea soluției pronunțate se arată că în continuare există o restrângere a exercițiului unui drept fundamentai, respectiv a dreptului la salariu - corolar al dreptului la muncă, această restrângere neaducând atingere substanței dreptului. Analizând aplicabilitatea criteriilor prevăzute la art. 53 din Constituție, așa cum s-a procedat cu prilejul adoptării deciziilor nr. 872 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea constată că aceste cerințe sunt întrunite.

În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii - cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 1658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 44 din 18 ianuarie 2011, constatând că: „întrucât legea criticată în privința stabilirii valorilor salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute nu se aplică în cursul anului 2011, Curtea nu poate reține critica de neconstituționalitate ce vizează pretinsa încălcare a deciziei Curții Constituționale nr. 874 din 25 iunie 2010, respectiv că diminuarea cu 25% a salariilor/soldelor/indemnizațiilor brute operate prin Legea nr. 118/2010 ar fi permanentizată.”Și această obiecție de neconstituționalitate a fost respinsă.

În spiritul practicii constante a Curții Constituționale (a se vedea decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, decizia nr. 1415/2009, decizia nr. 414/2010, decizia 415/2010, decizia nr. 291/2010, decizia 294/2010) puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea reține că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituție și se impun cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept.În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor.

Consideră recurentul că prezenta acțiune a fost în mod neîntemeiat

admisă, întrucât acest fapt însemnă că instanța a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, adăugând la lege, deoarece numai legiuitorul poate stabili

acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor

drepturi. Instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională soluționând sesizarea formulată de Președintele României privind existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009.

În situația în care instanța ar admite cererea intimaților nu ar face altceva decât să adauge la textul Legii nr. 285/2010, deoarece numai legiuitorul - respectiv puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.

Obligarea la plată în sensul celor pretinse de intimați reprezintă o ingerință gravă a instanței judecătorești în atribuțiile puterii legiuitoare și executive și, în consecință, o încălcare a dispozițiilor constituționale privind separația între puterile statului.

Prin urmare, susține recurentul, instanța de fond nu putea cenzura soluția aleasă de legiuitor și nu putea dispune măsuri care „completează” textul Legii nr.

285/2010, creând astfel pe cale judiciară noi modalități de stabilire a salariilor.

Finalitatea urmărită de legiuitor nu poate fi inechitatea în cadrul aceleiași

categorii de personal din sistemul judiciar, o altă soluție adoptată încălcând

principiile statuate în lege, iar instanța de control judiciar nu poate valida această soluție dincolo de lege.

Nu se poate contesta faptul că măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care ar fi putut pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.

Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice, Curtea Constituțională a statuat că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atâta timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate: încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de priză economică (decizia Curții Constituționale nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr.796 din 23 noiembrie 2009).

Apreciază recurentul că instanța nu poate dispune plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației, în situația în care M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plata fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Față de solicitarea intimaților de obligare a pârâților la plata sumelor actualizate cu rata inflației, recurentul precizează că fondurile alocate Ministerului P. pe anul 2013 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea nr. 5/2013, a bugetului de stat pe anul 2013, lege care nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata diferențelor de drepturi salariale acordate de către instanță, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând actualizarea cu indicele de inflație - nu se justifică.

Neaplicarea actualizării cu indicele de inflație se datorează și faptului că în conformitate cu dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002 - privind finanțele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială.”

Totodată, în conformitate cu prevederile art.29 alin.3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată”, iar potrivit art.47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol.”

Se conchide că din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Întrucât M. P. este o instituție bugetară, fondurile

salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, iar din aceste motive, apreciază recurentul că obligarea pârâților la plata sumelor acordate de instanță ar reprezenta stabilirea în sarcina instituțiilor pârâte a unei obligații imposibile.

M. P. nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.

Deci, M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu indicele de inflație în lipsa unei convenții exprese în acest sens, nu are la dispoziție alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege.

Mai mult, apreciază recurentul că actualizarea cu indicele de inflație apare

ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-1 determina să-și execute obligația asumată în cauză, iar în cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de intimați, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.

Se solicită pentru aceste motive admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, prin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, critică sentința ca nelegală și netemeinică, invocând disp. art.304 pct.9 și art.304¹ Cod pr.civilă.

Se susține că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la excepția necompetenței sale teritoriale raportat la acțiunea formulată de reclamantul B. D., domiciliat în București, sector 6 (conform copiei actului de identitate depuse la dosarul cauzei), potrivit art.269 alin. 2 din Codul muncii - modificat și renumerotat.

Se solicită admiterea excepției și disjungerea acțiunii în ceea ce-1 privește pe acesta, acțiunea sa urmând a fi declinată spre competentă soluționare Tribunalului București.

O altă critică invocată de recurenți constă în faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtului Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă.

Având în vedere că prin abrogarea Decretului nr.92/1976 nu mai există temei legal pentru o astfel de cerere, cu atât mai mult cu cât se menționau în carnetul de muncă numai drepturile salariale cu caracter permanent, nu și primele, cum este cazul obiectului prezentului dosar, se solicită respingerea acestui capăt de cerere.

Nu în ultimul rând, se menționează că doar în cadrul parchetelor de pe lângă curțile de apel există personal cu atribuții în domeniul resurselor umane, astfel încât și dacă obligația de completare în carnetele de muncă ar fi fost legală și întemeiată, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița nu ar fi avut calitate procesuală pasivă.

Pe fond, se învederează că temeiurile de drept invocate nu permit acordarea premiului anual în discuție, astfel că se impune reanalizarea întregii situații de fapt, raportată la dispozițiile legale în materie, solicitându-se instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele și să constate că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a legii.

Potrivit art.25 din Legea nr. 330/ 2009, Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (aplicată în anul 2010 și abrogată ulterior) pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.

Alineatul 4 al aceluiași articol prevede că plata premiului anual se va face pentru întreg personalul salarizat potrivit legii, începând cu ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Deci, premiul anual aferent anului 2010, conform Legii nr. 330/ 2009, trebuia plătit începând cu luna ianuarie 2011.

Însă, dreptul solicitat, respectiv acordarea premiului anual a fost sistat atât prin art.39 pct. w din Legea nr. 284/2010 - privind salarizarea unitară a personalului plătit

din fondurile publice, care abrogă în mod expres Legea nr. 330/ 2009, cât și prin art.8 din Legea nr. 285/ 28.12.2010 - privind salarizarea în anul 2011, care menționează faptul că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.

În privința principiului neretroactivității legii, reclamanții au susținut că în cazul în care toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior s-au realizat înainte de . legii noi, ele nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi. În cazul lor, legea ce a abrogat posibilitatea acordării premiului anual a intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea acestuia.

Această susținere este apreciată de recurenți ca fiind nefondată, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 285/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 878/28.12.2010, iar prin coroborare cu dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/ 2000 privind normele de tehnică legislativă, aceasta a intrat în vigoare la data de 31.12.2010.

Astfel, legea neintrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea

premiului anual, respectiv, începând cu ianuarie 2011, nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin 2 din Constituție („legea dispune numai pentru viitor”), așa cum s-a susținut de către reclamanți.

În jurisprudența Curții Constituționale s-a stabilit, de principiu, cu prilejul soluționării unor excepții de neconstituționalitate având ca obiect dispoziții legale criticate pentru încălcarea prevederilor art. 15 alin 2 din Constituție, că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite și sub imperiul legii vechi, pentru ca în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare, (decizia nr. 458/2003, decizia nr. 330/2001, decizia nr.73/2001).

Apreciază recurenții că aceasta este și situația în cauză, Legea nr. 285/2010 nefiind retroactivă.

De asemenea, arată recurenții că măsura de constrângere bugetară instituită prin emiterea actelor normative mai sus menționate (care nu mai prevăd acordarea acestui drept) a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică, situație ce a impus astfel adoptarea unor reglementări speciale.

În acest context. Legea nr. 285/ 2011 a fost adoptată cu scopul atenuării efectelor unei stări de criza economica generalizată.

Eludarea acestor reglementări ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Statul Român, prin intermediul Guvernului, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.

Toate aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare, care justifică luarea acestei măsuri.

Analizând constituționalitatea unor măsuri similare luate de stat în scopul redresării economice, Curtea Constituțională a statuat deja că este constituțională o măsură de diminuare a veniturilor salariale, atâta timp cât se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară, rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de fenomenul de criză economică.

În conformitate cu art. 131 pct.1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, activitatea instanțelor și a parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.

Art. 19 din Legea nr. 500/ 2002 privind finanțele publice prevede că Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum si de proiectele de rectificare a acestor bugete.

Conform art. 14 alin 2 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială”.

Totodată, art.29 alin 3 din Legea nr. 500/2002 stabilește: „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată”, astfel încât, angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate realiza numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

Cum M. P. și implicit, PCA Ploiești și PT Dâmbovița, sunt instituții bugetare, fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, fapt pentru care, prin admiterea acestei acțiuni, s-ar stabili în sarcina instituțiilor pârâte o obligație imposibilă, cu atât mai mult cu cât a fost admisă acordarea sumelor, actualizate cu indicele de inflație.

Față de cele mai sus precizate, se solicită în principal admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu trimitere spre rejudecare, pentru ca instanța de fond să se pronunțe cu privire la cele două aspecte arătate, iar în subsidiar, admiterea recursului, admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantul B. D. și declinarea acțiunii formulată de acesta la Tribunalul București, iar pe fond, respingerea în tot a acțiunii.

Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare cu privire la recursurile declarate.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat menținerea ca legală și temeinică a sentinței în ceea ce privește soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că recursul pârâtului M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat, iar cel al pârâților P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița este fondat, potrivit considerentelor ce urmează:

În ceea ce privește recursul declarat de pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, ce se impune a fi analizat cu prioritate în raport de soluția pronunțată prin prezenta decizie, se reține că că în conformitate cu disp.art.159¹ alin.2 Cod pr.civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr.202/2010, necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

Prin întâmpinarea depusă la instanța de fond și înregistrată la data de 22.02.2013 - chiar înaintea primei zi de înfățișare - P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița în ceea ce-l privește pe reclamantul B. D., solicitând disjungerea cauzei în privința acestuia și înaintarea la Tribunalul București având în vedere disp.art.284 alin.2 din Codul muncii și domiciliul reclamantului ( din București, sector 6 ) rezultând din copia cărții de identitate a acestuia, pe care a anexat-o întâmpinării.

Prima instanță nu s-a pronunțat însă cu privire la excepția sus-menționată la niciunul din termenele de judecată și nici prin sentința atacată, lăsând nesoluționată excepția respectivă, contrar prevederilor art.137 alin.1 Cod pr.civilă, ce statuează că instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În conformitate cu disp.art.269 alin.1 din Codul muncii republicat (fost art.284 alin.1) judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă, iar potrivit art.269 alin.2 din Codul muncii republicat (fost art.284 alin.2) cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.1 se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința sau, după caz, sediul.

De asemenea, potrivit art. 2 pct.1 lit.c din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă.

Se impune, de asemenea, a se preciza, că în materia conflictelor de muncă, cum este litigiul de față, este vorba de norme de competență teritorială exclusivă, competență pe care părțile nu o pot înlătura, această necompetență fiind de ordine publică în conformitate cu disp. art.159 alin.1 pct.3 Cod pr.civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr.202/2010.

Prin urmare, câtă vreme din copia cărții de identitate a intimatului-reclamant B. D., depusă la fila 27 în dosarul de fond, rezultă că domiciliul acestuia este în București, ., nr.1, ., ., împrejurare necontestată de acesta nici la instanța de fond și nici în recurs și având în vedere dispozițiile legale sus-enunțate, rezultă că Tribunalului București îi revine competența de a soluționa în primă instanță acțiunea acestuia, iar nu Tribunalului Dâmbovița.

Împrejurarea că prin acțiunea introductivă acest intimat-reclamant și-a ales domiciliul procesual la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, nu poate conduce la concluzia că Tribunalul Dâmbovița era competent să soluționeze și acțiunea acestui intimat-reclamant, câtă vreme ceea ce contează la determinarea competenței teritoriale exclusive este domiciliul sau reședința reclamantului, iar nu domiciliul procesual ales de acest reclamant prin acțiune pentru comunicarea actelor de procedură.

În consecință, prima critică adusă în recurs este întemeiată, impunându-se admiterea recursului, casarea în parte a sentinței, admiterea excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dâmbovița în ceea ce privește acțiunea reclamantului B. D., excepție invocată de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, disjungerea acțiunii acestui reclamant și trimiterea acesteia spre competentă soluționare Tribunalului București.

Referitor la celelalte critici aduse în recursul declarat de cei doi pârâți - care nu pot viza, raportat la soluția pronunțată de Curte prin decizia de față, decât soluția în ceea ce privește acțiunea intimatei-reclamante V. J. - se reține că prin sentința atacată a fost admisă numai în parte acțiunea acestei intimatei-reclamante, în sensul celor stabilite prin dispozitivul sentinței.

Este neîntemeiată critica potrivit căreia instanța nu s-ar fi pronunțat cu privire la capătul de cerere vizând obligarea pârâtului Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița de a efectua mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă, reieșind din considerentele sentinței de ce acest capăt de cerere al acțiunii nu a fost primit, și-anume, că Decretul nr. 92/1976 care reglementa această posibilitate a fost abrogat la data de 01.01.2011, astfel că în prezent nu mai există temei legal pentru o astfel de solicitare.

Oricum, se impune a se menționa că de principiu, având în vedere disp.art.282^2a Cod pr.civilă, îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-281², astfel încât nepronunțarea instanței cu privire la un capăt de cerere accesoriu nu putea fi invocată ca motiv de recurs.

Referitor la celelate critici invocate în recurs de către pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița - care nu pot viza, după cum s-a arătat mai sus, având în vedere soluția pronunțată de Curte prin prezenta decizie, decât soluția în ceea ce privește acțiunea intimatei-reclamante V. J. - se constată că au fost invocate și prin recursul declarat de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care a invocat și alte motive de recurs, astfel încât urmează a fi analizate împreună, fiind neîntemeiate, după cum se va arăta în continuare:

Se susține de către recurentul M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - că tribunalul a depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când a dispus obligarea sa la plata premiului anual pe anul 2010.

În conformitate cu disp.art.20 alin.1 din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar potrivit alin.2 al art.20 din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Între abordarea Curții Constituționale și cea a Curții Europene a Drepturilor Omului există în mod incontestabil o diferență fundamentală: în timp ce Curtea Constituțională verifică conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în principiu, nu verifică compatibilitatea în abstract a unei legi cu Convenția, ci se pronunță cu privire la efectele pe care le poate avea aplicarea unei legi la o anumită situație de fapt.

Prin urmare, judecătorul român trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii produce efecte contrare Convenției și, chiar dacă s-a pronunțat deja Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra dreptului național este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale constatând că statutul conferit Convenției în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu Convenția și protocoalele sale adiționale.

În speța de față se constată că obligarea recurenților la plata premiului anual către intimata-reclamantă V. J. s-a făcut ca urmare a aplicării cu prioritate a dispozițiilor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale în raport cu prevederile legale interne invocate de recurenți. În atare situație, instanța de fond nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești și nu și-a arogat atribuții specifice celorlalte puteri în stat, deoarece nu a creat noi norme, ci le-a aplicat pe cele internaționale existente în defavoarea celor interne, norme internaționale care, prin ratificare, au devenit parte a dreptului intern.

Instanța națională poate să nu rețină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern dacă apreciază că, dând eficiență acestei norme interne, uneia din părțile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internațional la care România este parte.

Judecătorul național trebuie să determine dacă, într-un caz concret, aplicarea legii interne produce efecte contrare Convenției, iar acest lucru se poate face numai în funcție de circumstanțele concrete ale speței, nu în general și în abstract, astfel cum analizează Curtea Constituțională.

Dacă se are în vedere că prin decizia Curții Constituționale nr. 1655 din 28.12.2010, s-a apreciat că legea nouă este conformă cu anumite dispoziții constituționale, pe care Curtea le-a analizat în limitele învestirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că deciziile Curții Constitituționale nu pot să acopere, prin problema de drept analizată și prin considerentele acolo expuse, toate aspectele referitoare la speța dedusă judecății.

Concordanța Legii nr. 285/2010 cu textele constituționale, pe care Curtea Constituțională a constatat-o, nu se poate substitui aprecierii instanțelor în orice situație în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi ocrotite de Convenție.

Instanțele interne, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepțiunea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (art. 1 alin. 1 și art. 2), independente și imparțiale, sunt și trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. 2 din Constituție.

Așadar, a nega prerogativa instanțelor de a aprecia ele însele, în mod independent și imparțial, asupra modului de aplicare și interpretare a unei legi, sub motivul că o anumită interpretare a aceleiași legi a fost făcută de Curtea Constituțională (care nu reprezintă un „tribunal independent și imparțial” în accepțiunea Convenției), înseamnă a le nega acestora puterea (și obligativitatea) de a soluționa pretenția dedusă judecății, ceea ce ar însemna un regretabil regres în evoluția statului de drept, din perspectiva cerințelor primului paragraf al art. 6 din Convenție.

În concluzie, chiar dacă Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a legii interne, a considerat că legea respectivă nu încalcă nici Constituția, dar nici drepturi fundamentale reglementate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acest fapt nu împiedică instanța de judecată să ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare Convenției.

În raport de aceste considerente, este neîntemeiat motivul de recurs susținut de pârâtul M. P. - P. de pe lângă ÎCCJ în sensul că instanța ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, adăugând la lege.

Pentru aceleași considerente, nici deciziile Curții Constituționale nr. 1655 din 28 decembrie 2010, prin care s-a constatat că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale, respectiv nr. 1658 din 28 decembrie 2010, prin care s-a constatat ca dispozitiil e Legii-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul sau, precum și, în special, ale art. 1 alin. 2, art. 4, art. 10 alin. 1, art. 14, art. 22 alin. 1 și 2, art. 33 alin.1 și art. 37 alin. 1 și 3 din lege sunt constituționale, nu pot constitui un argument pentru respingerea acțiunii intimatei-reclamante V. J..

Neîntemeiate sunt și criticile prin care se susține că s-au interpretat în mod greșit dispozițiile legale.

Sub acest aspect, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 330/2009, „(1) Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea; (2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfășurat activitate; (3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor; (4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul”.

Această prevedere legală a fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogată prin art. 39 lit.w din Legea nr. 284/2010.

De asemenea, potrivit art. 8 din Legea nr. 285/2010 ce privește, conform titulaturii acesteia, salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, el constituind un „bun” în sensul acestui text, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.

În speță, împrejurarea că stingerea obligației angajatorului a avut loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are, însă, nicio relevanță în ceea ce privește existența și consacrarea legislativă a dreptului la premiu, acest drept fiind pe deplin realizat și efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010, respectiv data de 31 decembrie 2010, dat fiind faptul că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009 au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin Legea nr. 284/2010.

Raportat la dreptul unei persoane de a primi salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată este aplicabil art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, întrucât noțiunea de „bun” folosită în acest text are o semnificație autonomă și nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă și la alte drepturi reale, la drepturi de creanță, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate și fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.

În privința drepturilor asupra veniturilor salariale, jurisprudența Curții Europene în acest domeniu este deosebit de nuanțată, iar din analiza ei rezultă o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul, câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.

Astfel, în cauza Lelas contra Croația din 20 mai 2010, Curtea a statuat că nu este ocrotit de Convenție dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obținut, ceea ce s-a câștigat prin realizarea conținutului raportului de muncă, reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantei la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.

Pe de altă parte, în cauza Kechko contra Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea a statuat că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda, sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși,dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.

Această ultimă precizare din considerentele deciziei este relevantă în cauza de față, întrucât, contrar celor susținute de recurenți, momentul abrogării Legii nr. 330/2009 (01.01.2011), care reglementa dreptul dedus judecății, se situează dincolo de momentul la care dreptul respectiv, cu o fundamentare suficientă în legislația internă, căpătase valoarea unei creanțe, cu toate valențele exigibilității.

În cauza de față, dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut, până la data de 01.01.2011, o fundamentare în legislația internă, conform art. 25 din Legea nr. 330/2009.

Reclamanta V. J. nu ar putea pretinde acordarea premiului după data de 01.01.2011, însă aceasta solicită acordarea sa pentru anul 2010, când era consacrat în legislația internă. Acest drept s-a realizat în momentul epuizării ultimei zile a anului 2010 (31 decembrie 2010), reclamanta devenind titularul dreptului asupra unui „bun” în sensul Convenției constând în premiul anual.

Reținând că reclamanta V. J. era titulara dreptului la primirea premiului la expirarea anului 2010 (era titulara unui bun), acesta trebuia recunoscut și realizat, iar sumele de bani corespunzătoare se impuneau a fi acordate în luna ianuarie 2011.

Totuși, o astfel de plată nu s-a efectuat cu motivarea că prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, s-a stabilit în mod expres că: „Sumele corespunzãtoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordã începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorãrilor salariale ce se acordã în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.”

Dacă în cazul amânării, eșalonării sau compensării unor sume de bani, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, având în vedere marja de apreciere a statului în această materie, se observă că, prin textul de lege mai sus menționat, nu s-a stabilit o amânare sau eșalonare, utilizându-se sintagma „nu se mai acordă”.

Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie să fie doar formală, iluzorie, ci concretă și efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase dintre cauzele sale. În speță, pentru a se respecta această cerință, este necesar a se verifica dacă, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual și creșterile salariale acordate începând cu 1 ianuarie 2011 și dacă s-a stins această datorie.

În speță, nu se poate reține nici realizarea unei compensări a sumei de bani constând în premiul anual cu alte sume, întrucât, deși prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”, în fapt, nu a avut loc o compensare.

Conform art. 1 din Legea nr. 285/2010 „majorările salariale” la care face referire art. 8 din același act normativ s-au acordat „ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3), criterii care nu au legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010, acesta depinzând de perioada lucrată și de modul de desfășurare a activității profesionale.

De altfel, în textul art. 8 nu se menționează noțiunea de „compensare”. Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfășurate pentru perioada de un an, pe când salariul reprezintă o prestație bănească periodică, lunară, acordată pentru munca depusă.

Mai mult decât atât, premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, iar creșterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaților, indiferent de perioada lucrată.

În consecință, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a avut loc privarea reclamantei de un bun, dreptul dobândit la premiul anual, prevăzut pe perioada anului 2010 de art. 25 din Legea nr. 330/2009, fără a se realiza vreo compensare cu alte sume.

Mai trebuie menționat și faptul că în ceea ce privește marja de apreciere a statului privind încetarea, amânarea, eșalonarea plății unor sporuri sau premii, există o diferență fundamentală între posibilitatea statului de a dispune abrogarea pentru viitor a unor sporuri sau premii (acceptată de al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1) și refuzul de a plăti sporuri sau premii pentru o perioadă în care munca a fost prestată și legea ce le prevedea era în vigoare.

Atunci când statul dispune, printr-un act normativ, că de la data intervenției legislative, se reduc salariile sau nu se va mai plăti un anume spor salariaților pentru activitatea pe care aceștia o vor depune în perioada următoare intrării în vigoare a legii, salariații, cunoscând aceste dispoziții, pot să-și adapteze conduita în funcție de acestea și pot alege să presteze munca pentru un salariu într-un cuantum redus sau să renunțe la locul de muncă respectiv.

Însă, în cazul în care salariatul, cunoscând că legea în vigoare prevede un anumit cuantum al salariului sau plata unui premiu, prestează activitatea aferentă, iar ulterior, statul refuză plata acestor drepturi, în această situație salariatul și-a conformat conduita dispozițiilor legale, și-a îndeplinit obligația de a presta munca, fără să poată prevedea că ulterior, statul va refuza plata dreptului prevăzut de lege și fără vreo posibilitate de a opta.

În cazul Legii 285/2010, statul a prevăzut că pentru anul 2011 (adică pentru munca ce se va presta în anul 2011) nu se va mai acorda premiu anual, deci salariații își pot acorda conduita viitoare în funcție de această prevedere, dar a prevăzut, totodată, că pentru activitatea deja prestată în anul 2010 (potrivit legii în vigoare pe tot parcursul anului, până la 31.12.2010), premiul anual nu se mai plătește.

Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție), că nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, s-a prevăzut neacordarea dreptului câștigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, a da eficiență dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 și a respinge astfel acțiunea reclamantei V. J. ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acesteia la respectarea bunului său, drept consacrat printr-un act normativ cu forță juridică superioară și care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituția României.

Opinia Comisiei de la Veneția, la care se face referire în cuprinsul recursului declarat de pârâtul M. P.- P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate justifica, raportat la conținutul acesteia și având în vedere considerentele mai sus arătate, respingerea acțiunii intimatei-reclamante V. J. cu privire la acordarea premiului anual pe anul 2010, actualizat, conform celor dispuse prin sentința recurată.

Nici criticile privitoare la greșita actualizare a sumei solicitate de intimata-reclamantă V. J. cu indicele de inflație nu poate fi primită.

Aceasta, deoarece, așa cum s-a statuat în mod constant în practica și literatura juridică, actualizarea sumelor datorate cu rata inflației se impune întrucât creanța este pecuniară și câtă vreme aceasta nu a fost achitată la scadență, intimata-reclamantă a fost în mod evident prejudiciată, actualizarea exprimând acoperirea prejudiciului produs prin erodarea creanței ca efect al inflației.

Dispozițiile legii privind finanțele publice nr. 500/2002 și ale Legii bugetului de stat pe anul 2011 invocate de recurenții-pârâți în cuprinsul motivelor de recurs nu pot constitui, în aceste condiții, un argument suficient pentru respingerea

cererii de reactualizare a sumei datorate cu indicele de inflație, după cum nu pot justifica, ținând cont de argumentele ce preced, nici respingerea cererii intimatei-reclamante V. J. de obligare a recurenților-pârâți la plata premiului anual pe anul 2010 actualizat, în sensul celor dispuse de prima instanță.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea privește recursul declarat de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va respinge, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de casare sau de modificare a sentinței, prev.de art. 304 pct.4, art.304 pct.9 și art.304¹ Cod pr.civilă, invocate de acest recurent în motivarea recursului.

De asemenea, strict în ceea ce privește primul motiv de recurs din recursul declarat de pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, ce a fost găsit ca întemeiat, Curtea privește recursul acestora ca fondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă îl va admite, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.3 Cod pr.civilă, iar conform art.312 alin.2, 3 și 6 Cod pr.civilă va casa în parte sentința în sensul că: va admite excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dâmbovița în ceea ce privește acțiunea reclamantului B. D., excepție invocată de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, va disjunge acțiunea reclamantului B. D. și o va trimite spre competentă soluționare Tribunalului București, urmând a se menține restul dispozițiilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 908 din data de 8 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimații-reclamanții V. J. și B. D., cu domiciliul procesual ales la P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița, recurenții-pârâți P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, . și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5.

Admite recursul declarat de pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, prin P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, împotriva aceleiași sentințe civile nr. 908 din data de 8 mai 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și în consecință:

Casează în parte sentința sus-menționată, în sensul că:

Admite excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dâmbovița în ceea ce privește acțiunea reclamantului B. D., excepție invocată de P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Disjunge acțiunea reclamantului B. D. și o trimite spre competentă soluționare Tribunalului București.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 29 octombrie 2013.

Președinte, Judecători,

E.-S. L. V.-A. P. C.-P. B.

Grefier,

N. M.

Red.VAP

Tehnored.NM

2ex./25.11.2013

d.f._ Tribunalul Dâmbovița

j.f. M. I.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120/2006

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr....		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1384/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 1057/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 865/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 3430/2013. Curtea de Apel PLOIEŞTI