Acţiune în constatare. Decizia nr. 850/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 850/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 28-05-2015 în dosarul nr. 3014/114/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 850
Ședința publică din data de 28 mai 2015
Președinte - V.-I. S.
Judecător - A.-C. B.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de reclamanta M. R., domiciliată în ., jud. B. și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat V. A.-G., cu sediul în B., ., parter, cab.3, jud. B.,împotriva sentinței civile nr.1345/15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâta „A.” S.A. B., cu sediul în ., jud. B..
Apel scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință și se învederează că, prin însăși cererea de apel s-a solicitat de către reclamantă judecata în lipsă. Totodată, se menționează că intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, înregistrată sub bnr. 6910/30.03.2015, iar apelanta a depus răspuns la întâmpinare, înregistrat sub nr. 9690/8.04.2015.
Curtea, constatând că la fila 5 dosar a fost depusă de avocat V. A. din Baroul B. împuternicirea avocațială nr._/2015, anexat căreia a fost depusă și chitanța nr.49/21.01.2015, reprezentând dovada achitării onorariului de avocat, în vederea asigurării efective a dreptului la apărare dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, pentru a acorda posibilitate părților să se înfățișeze.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la a doua strigare a cauzei, au lipsit părțile.
Curtea, constatând că atât prin cererea de apel, cât și prin întâmpinarea depusă la dosar părțile au solicitat în mod expres judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor legale imperative reglementate de art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, apreciază cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului, iar după deliberare decide următoarea soluție
CURTEA,
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ din data de 01.04.2014, reclamanta M. R. a chemat-o în judecată pe pârâta „A.” S.A. B., pentru a se constata că activitatea desfășurată la „Servagromec” S.A. Ziduri, în perioadele 01.07._95, 01.04._96, 01.04._97, 01.05._98, 01.04._99, 01.04._00, se încadrează în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, și să fie obligată pârâta să elibereze o adeverință cu mențiunea grupei de muncă, potrivit modelului prevăzut în Anexa 14 la Normele de aplicare a legii pensiilor.
În motivare, reclamanta a arătat că în vederea pensionării pârâta i-a eliberat adeverința privind încadrarea în grupa a II-a de muncă, dar care nu a putut fi valorificată, deoarece Casa de Pensii B. a considerat că nu îndeplinește cerințele art. 124 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, respingând cererea de pensionare prin decizia nr. R-_/29.07.2014.
Motivele invocate în acțiune s-au referit la nelegalitatea deciziei de respingere a cererii de pensionare și la împrejurarea că adeverința emisă de către angajator a fost anterioară Legii nr. 263/2010.
În termenul legal stabilit de art. 201 alin. 5, rap. la alin. 1 din Codul de procedură civilă, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii.
A susținut că la data de 14.10.2009 a eliberat reclamantei adeverința cu nr. 342, în care se preciza faptul că a lucrat în grupa a II-a de muncă, în procent de 90%, în temeiul art. 178 lit. g din Ordinul nr. 50/1990. S-a învederat că procedura de întocmire și eliberare a adeverințelor a fost aprobată prin Ordinul nr. 590/2008 al Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse, fără să poată nominaliza actul în baza căruia a fost acordată grupa de muncă, deoarece nu există în arhiva societății.
În termenul legal stabilit de art. 201 alin. 2 din Codul de procedură civilă, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei, subliniind faptul că adeverințele nu îndeplinesc cerințele imperative pentru a fi valorificate la stabilirea dreptului la pensie.
Prin sentința civilă nr. 1345/15 decembrie 2014, Tribunalul B. a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta M. R. a fost angajată cu contract individual de muncă la „Servagromec” S.A. Ziduri, în perioadele 01.07._95, 01.04._96, 01.04._97, 01.05._98, 01.04._99, 01.04._00, în funcția de șef de secție, astfel cum rezultă din adeverința nr. 342/14.10.2009 (fila 20), eliberată de pârâta „A.” S.A. S-a menționat în adeverință că reclamanta a fost încadrată în grupa a II-a de muncă, în procent de 90%, conform nominalizării efectuate prin C.M._/21.02.1982, temeiul juridic al încadrării fiind Ordinul nr. 50/05.03.1990, anexa 2, poz. 178, lit. g. Un alt act de atestare a perioadelor lucrate și a grupei de muncă în reprezintă adeverința nr. A 51/27.02.2011 (fila 21), care conține aceleași mențiuni, mai puțin cea referitoare la nominalizarea pentru încadrarea în grupa a II-a de muncă.
Prin decizia nr. R_ din 29.07.2014 (fila 22), Casa Teritorială de Pensii B. a respins cererea reclamantei, de stabilire a dreptului de pensie pentru limită de vârstă, motivând soluția de nevalorificare a adeverinței nr. 342/2009 pe faptul că nu reprezintă documente de nominalizare contractele de muncă și statele de plată. Nu s-a reținut că această adeverință nu ar respecta prevederile art. 124 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, cum greșit a susținut reclamanta, această motivație fiind pentru o altă adeverință, nr. 534/2014.
Tribunalul a observat că rațiunea solicitării adeverinței privind încadrarea în grupă de muncă constă în necesitatea dovedirii de către fostul salariat la casa de pensii a vechimii în muncă realizate, iar potrivit art. 158 din Legea nr. 263/2010, în vigoare de la 01.01.2011, privind sistemul unitar de pensii publice „(1) Perioadele de vechime în muncă realizate în grupele I și a II-a de muncă până la data de 1 aprilie 2001 constituie stagiu de cotizare în condiții deosebite, în vederea reducerii vârstelor de pensionare, cu excepția celor realizate în activitățile care, conform prevederilor art. 30 alin. (1), sunt încadrate în condiții speciale.
(2) Adeverințele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I și/sau a II-a de muncă sunt valorificate, numai în situația în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.”
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada asupra situației de fapt pretinse și care ar fi determinat, contrar adeverinței emise de către pârâtă, că ar fi lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, iar de 90%, cât s-a menționat în acte.
În drept, sub aspectul normelor ce reglementează încadrarea locurilor de muncă și activităților în grupele I și II de muncă, în vederea pensionării, instanța a reținut că, în baza Legii nr. 3/1977 și Decretului-lege nr. 68/1990 pentru înlăturarea unor inechități în salarizarea personalului, a fost emis Ordinul nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităților și categoriilor profesionale cu condiții deosebite care se încadrează în grupele I și II de muncă, la art. 6 din acest ordin, prevăzându-se că nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I și II de muncă se face de conducerea unităților împreună cu sindicatele, ținându-se seama de condițiile deosebite de muncă, concrete, în care își desfășoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condițiile nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică și nervoasă etc.).
Potrivit art. 7 din Ordinul 50/1990 ,,încadrarea în grupele I și II de muncă se face proporțional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiția ca pentru grupa I de muncă personalul să lucreze în aceste locuri cel puțin 50%, iar pentru grupa a II-a cel puțin 70% din programul de lucru”, iar aceste dispoziții se completează cu prevederile art. 10 din Ord. 50/1990, potrivit cărora ,,în cazul în care personalul lucrează întregul program la mai multe locuri de muncă, din care unele sunt încadrate în grupa I de muncă, iar celelalte în grupa a II-a de muncă, din care timpul lucrat în grupa I este de cel puțin 50%, se va lua în considerare atât timpul efectiv lucrat în grupa I, cât și timpul efectiv lucrat în grupa a II-a. Dacă sarcinile de muncă ce trebuie efectuate datorită specificului se succed în locuri de muncă prevăzute în grupele I și II, în situația în care nu se poate stabili cu exactitate timpul efectiv lucrat în fiecare din cele două grupe, personalul va fi încadrat în grupa a II-a de muncă.”
Conform art. 3 alin. 1 din Ord. 50/1990 beneficiază de încadrarea în grupele I și II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiștri, tehnicieni, personal de întreținere și reparații, controlori tehnici de calitate, precum și alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă și activitățile prevăzute în anexele nr. 1 și 2.
Sub aspectul probatoriului, instanța a observat că valoarea probatorie determinantă a înscrisurilor în vederea efectuării încadrării salariaților, în vederea pensionării, în grupele I și II de muncă, este dată de norma cadru cuprinsă în art. 15 din Ord. 50/1990, care prevede că „dovedirea perioadelor de activitate desfășurate în locurile de muncă și activitățile ce se încadrează în grupele I și II de muncă în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale. Totodată, ținând seama de prevederile art. 2 și 3 din Decretul-lege nr. 68/1990, unitățile au obligația să analizeze și să precizeze, în termen de 30 de zile de la data aprobării prezentului ordin, pe baza documentelor existente în unitate, situația încadrării personalului în grupele I și II de muncă începând cu 18.03.1969 și până în prezent”.
Tribunalul a constatat că la nivelul angajatorului, după cum s-a precizat la situația de fapt, au existat nominalizări, dar care nu se mai regăsesc printre actele angajatorului (această situație de fapt a fost susținută prin întâmpinare), astfel că, în adeverințele eliberate, nu s-a trecut actul de nominalizare.
Instanța a apreciat că adeverința nr. 342/2009 cuprinde toate mențiunile stabilite de art. 158 din Legea nr. 263/2010, întrucât angajatorul este cel care atestă încadrarea în grupa de muncă, motiv pentru care nu putea fi înlăturată de Casa Județeană de Pensii.
Tribunalul a constatat că angajatorul a emis adeverința care atestă că reclamanta a lucrat în perioadele menționate în grupa a II-a de muncă, în procent de 90%, iar reclamanta nu a făcut dovada existenței unui act de nominalizare pentru încadrarea în procent de 10%, astfel că a respins primul capăt de cerere, apreciind că este neîntemeiată și cererea de obligare a angajatorului de a emite o altă adeverință, deoarece actul emis cuprinde toate mențiunile prevăzute de art. 158 din Legea nr. 263/2010.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M. R., criticând-o ca nelegală și netemeinică.
S-a arătat că în fapt, prin cererea de chemare în judecata, reclamanta a solicitat că instanța să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să constate că reclamanta în perioada indicata a desfășurat activități la . care se încadrează în grupă a II a de muncă, în procent de 100%, conform pct. 178, anexa 2 din Ordinul 50/1990. Desi societatea pârâtă a eliberat adeverințele nr. 342/2009, respectiv A 51/21.02.2011, acestea nu îndeplinesc cerințele imperative prevăzute de dispozițiile art. 124 din normele de aplicare a Legii nr. 263/2010, astfel că acestea nu au putut fi valorificate de către reclamanta la stabilirea dreptului de pensie.
Apelanta a menționat că în ceea ce privește conținutul adeverinței 342/2009, instanța a considerat, că aceasta cuprinde toate mențiunile stabilite de art. 158 din
Legea nr. 263/2010, întrucât angajatorul este cel care atesta încadrarea în
grupa de munca, motiv pentru care nu putea fi înlăturata de Casa
Județeană de Pensii. Cu toate acestea, instanța de fond nu s-a pronunțat și în ceea ce privește apărările reclamantei referitoare la faptul că adeverința nu îndeplinește cerințele pct. 178, anexa 2 din Ordinul 50/1990, astfel încât să îi folosească părții la stabilirea drepturilor de pensie.
Având în vedere conținutul adeverinței, apelanta a apreciat ca fiind evident faptul că aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea fi valorificata, astfel că soluția instanței de judecata este greșita impunându-se obligarea pârâtei la emiterea unei adeverințe în conformitate cu dispozițiile legale.
Totodată, a menționat apelanta, tribunalul a constatat că angajatorul a emis adeverința care atesta faptul că reclamanta a lucrat în perioadele menționate în grupa
a II-a de munca, în procent de 90% și că reclamanta nu a făcut dovada
existenței unui act de nominalizare pentru încadrarea în procent de 10 %.
In acest context, având în vedere faptul că în materia litigiilor de munca sarcina probei aparține societății angajatoare și că înscrisurile la care face referire instanța nu puteau fi în posesia reclamantei, în mod greșit instanța de fond îi impută acesteia faptul că nu a administrat probe în susținerea faptului că activitatea în grupa a II a de munca a fost desfășurata în procent de 100% și nu de 90%, a menționat apelanta.
Raportat la aceasta situație, apelanta a apreciat că în mod corect unul dintre asistenții judiciari a avut o opinie separată, în sensul că se impunea ca instanța în virtutea rolului activ să dispună efectuarea unei expertize de specialitate care să statueze corecta încadrare în grupa de munca a activității desfășurate în perioadele de timp indicate prin acțiune.
In condițiile în care instanța de fond nu a administrat toate probele necesare lămuririi situației de fapt, apelanta a apreciat că procesul a fost soluționat fără a se intra în judecata fondului, situație care atrage anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
S-a solicitat, în principal, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate și admiterea acțiunii. în sensul de a dispune obligarea pârâtei de a emite o adeverința care să respecte dispozițiile legale în materie, iar în subsidiar, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probei cu expertiza de specialitate.
Intimata . a formulat la data de 30.03.2015 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, iar apelanta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat apărările din cuprinsul cererii de apel.
Analizand actele si lucrarile dosarului, prin prisma criticilor formulate si a textelor de lege aplicabile spetei, Curtea constata ca apelul este fondat pentru urmatoarele considerente:
Critica esentiala vizeaza imprejurarea ca instanța de fond nu a administrat toate probele necesare lămuririi situației de fapt, astfel incat procesul a fost soluționat fără a se intra în judecata fondului, situație care atrage anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Verificand sustinerile apelantei-reclamante, Curtea constata ca prima instanta a retinut ca aceasta nu a făcut dovada asupra situației de fapt pretinse și care ar fi demonstrat, contrar adeverinței emise de către pârâtă, că ar fi lucrat în grupa a II-a de muncă în procent de 100%, iar de 90%, cât s-a menționat în acte.
Tribunalul a retinut, in acest sens, că la nivelul angajatorului, au existat nominalizări, dar care nu se mai regăsesc printre actele societatii, astfel că, în adeverințele eliberate, nu s-a trecut actul de nominalizare.
Aceste aspecte, insa, nu ii pot fi imputate apelantei-reclamante, iar lipsa inscrisurilor mentionate nu poate ingradi dreptul acesteia de a dovedi ca a lucrat in grupa a-II-a de munca in procent de 100%.
Curtea apreciaza, asadar, ca, tinand cont de obiectul procesului si de specificul activitatii desfasurate in cadrul societatii intimate, in cauza, se impunea efectuarea unei expertize de specialitate care sa verifice sustinerile reclamantei, respectiv daca aceasta a lucrat in procent de 90% sau in procent de 100%.
D. in acest context, analizand toate probatoriile administrate in cauza, judecatorul fondului poate trage o concluzie justa asupra situatiei de fapt si decide daca pretentiile concrete ale reclamantei sunt sau nu intemeiate.
F. de toate aceste considerente, in baza disp. Art. 480 al. 3 NCPC, Curtea va admite apelul, va anula sentinta apelata si va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Tribunalul B., in vederea completarii probatoriilor conform considerentelor mai sus expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul declarat de reclamanta M. R., domiciliată în ., jud. B. și cu domiciliul procesual ales la Cabinet de avocat V. A.-G., cu sediul în B., ., parter, cab.3, jud. B.,împotriva sentinței civile nr. 1345/15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâta „A.” S.A. B., cu sediul în ., jud. B. și în consecință:
Anulează sentința civilă nr. 1345/15 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B. și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, Tribunalul B..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 28 mai 2015.
Președinte, Judecător,
V.-I. S. A.-C. B.
Grefier,
C. C.
Red.VIS
Tehnored.CC
4 ex/_06.06.2015.
d.f. nr._ Tribunalul B.
j.f. M. N.
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 365/2015. Curtea... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 317/2015. Curtea... → |
|---|
