Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 244/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 244/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 24-02-2015 în dosarul nr. 1065/114/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
DECIZIA Nr. 244
Ședința publică din data 24 februarie 2015
Președinte - V. G.
Judecător - E. M.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamanta .., cu sediul în B., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr.1018 din 3 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâtul Ș. C., cu domiciliul ales la Cabinet avocat B. D.-V., cu sediul în B., .. 46, jud. B..
Apel scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelanta-reclamantă . reprezentată de consilier juridic R. L., lipsind intimatul-pârât Ș. C..
Curtea, în temeiul disp. art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederând instanței că, prin Serviciul Registratură apărătorul intimatului-pârât, avocat B. D.-V., a depus cerere de amânare deoarece are de susținute alte cauze la Judecătoria B., atașând copia chitanței reprezentând onorariul de avocat.
Consilier juridic R. L. pentru apelantă, se opune cererii de amânare formulată de apărătorul părții adverse, având în vedere că nu este dovedită.
Curtea, respinge cerere de amânare formulată de apărătorul intimatului, având în vedere că nu a fost dovedită imposibilitatea prezentării acestuia în instanță.
Reprezentantul apelantei solicită admiterea probei cu înscrisuri, care au fost depuse la instanța de fond, precum și cu extrasul pe care îl depune la dosar.
Curtea, respinge cererea apelantei de încuviințare probe având în vedere că extrasul depus astăzi la dosar nu constituie probă, iar celelalte înscrisuri au fost depuse la dosarul de fond. Totodată, constată finalizată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbateri.
Consilier juridic R. L. pentru apelanta . susține motivele depuse detaliat în scris la dosar, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței în sensul de a se constata întemeiată cererea societății ”B.” SA cu consecința obligării intimatului la plata sumei de_ lei ocazionată de formarea profesională a acestuia.
Consideră că instanța de fond nu a luat în considerare întregul material probator depus, reținând durata stagiului pentru formarea profesională a intimatului ca fiind de doar 55 de zile lucrătoare (441 ore), fără a lua în calcul și perioada în care acesta a susținut examenele de absolvire, sub acest din urmă aspect fiind cel puțin încă 10 zile lucrătoare, dar și din dovada aflată la fila 158 în care organizatorul de curs a specificat foarte clar structura cursului.
Solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii cu obligarea intimatului la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de formarea sa profesională. Fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
C u r t e a,
Asupra apelului civil de față, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._, din data de 09.04.2014, reclamanta „B.” SA B. a chemat în judecată pe pârâtul Ș. C., pentru a fi obligat la plata sumei de_ lei, reprezentând cheltuielile efectuate cu formarea profesională.
În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâtul a desfășurat la inițiativa societății un stagiu de formare profesională în domeniul sudării, în perioada 21.09._10, în vederea obținerii diplomei de inginer sudor internațional/european, Programul de formare profesională care a presupus scoaterea integrală din activitate a acestuia și a fost finanțat integral de către angajator.
S-a învederat instanței că stagiul de formare profesională a fost efectuat de pârât în baza actului adițional cu clauză de formare profesională la contractul individual de muncă nr. 622/10.09.2009 și contractul nr. 9636/10.09.2009, cu dată certă nr. 7987/10.09.2009, autentificat la BNP T. M., iar salariatul și-a asumat obligația de a nu întrerupe raporturile de muncă pe o perioadă de 5 ani de la data absolvirii cursurilor, conform art.3.8 din actul adițional și art. 1.2 anexa la actul adițional cu clauza de formare profesională.
A precizat că reclamantul a lipsit nemotivat de la serviciu în perioada 21.01._14, în perioada de preaviz, 16.01._14 acordat ca urmare a înregistrării cererii de demisie, iar în urma cercetării disciplinare prealabile, s-a luat măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
În privința sumei solicitate, reclamanta a arătat că aceasta se compune din contravaloarea cursului efectuat în perioada 21.09._10, 11.958 lei, proporțional cu activitatea prestată (60 luni x 48 luni lucrate), salariul încasat în perioada 21.09._10, de 6011 lei și cheltuieli de deplasare (cazare, diurnă), de 5830 lei.
În drept, au fost invocate art. 195 alin. 3 din Codul muncii și art. 969 alin. 1 din Codul civil.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă întrucât nu au fost îndeplinite în prealabil condițiile privind invitarea la o ședință de informare privind avantajele medierii, așa cum se dispune prin art. 601 din Legea nr. 192/2006, modificată.
A recunoscut că a beneficiat de o perioadă de formare profesională la nivelul anului 2009, însă nu mai mult de 60 de zile, după cum se poate observa din rezervările de la hotelul la care a fost cazat in Timișoara la momentul cursului de formare și a precizat că nu a dorit să beneficieze de aceste programe de formare, ci
i s-a pus în vedere în mod absolut ca să participe, în caz contrar a înțeles că va rămâne fără loc de muncă.
A invocat nulitatea absolută a clauzei din actul adițional, pentru că a fost încheiat anterior perioadei de formare, sub presiunea celor arătate.
În privința celor 60 de zile, s-a învederat că acestea se referă la zile lucrătoare, efectiv însumând perioada cât a lipsit de la serviciu, câte 2 săptămâni pe lună, deci 10 zile lucrătoare/lună, ceea ce nu impunea încheierea unui act adițional.
A considerat reclamanta că perioada este mai mică de 60 de zile și nu subzistă obligația legală ca într-un interval de trei ani să fie prezent și a invocat termenul de 3 ani, prevăzut de art. 195 alin. 2 Codul muncii, iar nu cel de 5 ani, cât s-a stipulat.
Pârâtul a apreciat că, pentru a opera obligația de restituire stipulată de art. 195 din Codul muncii în sarcina salariatului, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ următoarele condiții: cursul de pregătire să fi avut o durată mai mare de 60 de zile, salariatul să fi fost scos din activitate integral sau pe o durată mai mare de 25% din programul zilnic, salariatul să demisioneze într-o perioadă de 3 ani de la data absolvirii formei de pregătire profesională.
Termenul de 60 de zile este alcătuit din zile lucrătoare, iar programul de formare profesională stabilit prin actul adițional este pe perioada 21.09._10, organizat de ISIM Timișoara. Această perioadă cuprinde mai multe zile lucrătoare, însă cursul s-a desfășurat cu întreruperi.
A invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune (3 ani) raportat la prevederile Codului muncii în ceea ce privește posibilitatea recuperării salariilor încasate (indemnizației conform actului adițional la contract).
Pârâtul a formulat cerere reconvențională, odată cu întâmpinarea, prin care a solicitat ca, pe baza motivelor de fapt și de drept invocate în întâmpinare, să se constatate că actul adițional și anexa acestuia sunt lovite de nulitate absolută; să se anuleze decizia de concediere.
Referitor la al doilea capăt de cerere, a susținut că angajatorul nu a emis o decizie în termenul de 30 de zile de la constatarea abaterii, având posibilitatea ca, de la momentul la care a lipsit (fiind determinat chiar de societate la acest lucru prin obligarea la plata unor sume de bani conform adresei ce i-a fost înaintată, nr. 143/16.01.2014), să emită actul. Totodată, decizia nu ar cuprinde în mod concret prevederile încălcate, iar cercetarea disciplinară nu a fost efectuată în condițiile stipulate de lege, cât timp nu a semnat nicio convocare.
În termenul legal stabilit de art. 201 alin. 2 Cod pr. civilă, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat cu privire la excepția inadmisibilității, că a procedat la invitarea pârâtului în vederea informării privind avantajele procedurii medierii, la mediatorul T. N..
A învederat instanței că în cauză Curtea Constituțională a României s-a pronunțat asupra neconstituționalității prevederilor referitoare la obligația participării la ședința de informare privind avantajele medierii.
A solicitat să fie înlăturate apărările pe fond, ca neîntemeiate și nedovedite, urmând să fie reținute motivele de fapt din cererea principală. În plus, s-a referit la înscrisurile depuse la dosar, conform cărora perioada de formare profesională a fost mai mare de 60 de zile, invocând ordinele de deplasare, iar cât privește termenul de 5 ani, a arătat că acesta a fost stabilit de părți.
Reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională, potrivit art. 209 alin. 5 Cod pr.civilă, prin care a solicitat respingerea ambelor capete de cerere.
Referitor la constatarea nulității absolute a contractelor, a susținut că respectivele clauze au fost însușite de către pârât, care a semnat actele adiționale, fără nicio presiune/constrângere/condiționare din partea angajatorului, în fata notarului.
Pârâtul a beneficiat efectiv de un curs de formare profesională mai mare de 60 zile, în baza art. 195 alin. 1 din Codul muncii, care fac referire la zile calendaristice, iar nu lucrătoare.
Conform înscrisurilor depuse, stagiul de formare profesională s-a desfășurat efectiv pe module, în perioadele 21.09._09, 19.10._09 și 18.01._10, adică un total de 69 de zile (cursuri), la care s-au adăugat 15 zile necesare susținerii și promovării examenelor de certificare, în perioada 08.03._10, examen concretizat în obținerea diplomei la data de 18 martie 2010.
Cu privire la contractul nr. 9636/10.09.2009, a precizat că este anexă la actul adițional cu clauza de formare profesională nr. 9622/10.09.2009, a fost întocmit și semnat de pârât în fața notarului.
Reclamanta-pârâtă a solicitat respingerea și a cererii de anulare a deciziei de concediere, arătând că s-a întrunit comisia de cercetare disciplinară pentru lipsa nejustificată a pârâtului-reclamant în perioada de preaviz acordată pentru demisie.
Pârâtul, deși a fost convocat, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, nu s-a prezentat la comisie.
La primul termen de judecată, 01.09.2014, pârâtul-reclamant a arătat că nu mai susține excepția inadmisibilității cererii principale, pentru nerespectarea procedurii medierii, față de decizia nr. 266/07.05.2014 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-au declarat neconstituționale prevederile art. 2 alin. 1 și 12 și art. 601 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
Totodată, pârâtul-reclamant a arătat că invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea reclamantei având ca obiect și recuperarea salariilor plătite, iar nu numai a cheltuielilor efectuate cu formarea profesională.
Sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, care prevăd un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
Data nașterii dreptului la acțiune nu este însă cea a plății salariilor, ci momentul de la care angajatorul putea pretinde restituirea, respectiv neîndeplinirea obligației de a nu întrerupe raporturile de muncă pe o perioadă de 5 ani de la data absolvirii cursurilor, după cum a solicitat reclamanta. Contractul de muncă a încetat la 04.04.2014, astfel încât de la această dată începe să curgă termenul de prescripție pentru cererea având ca obiect și restituirea salariilor plătite, motiv pentru care va fi respinsă excepția prescripției.
Analizând prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză ansamblul materialului probator administrat, Tribunalul B. a pronunțat sentința civilă nr. 1018/3 noiembrie 2014 prin care a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru cererea principală. A luat act că pârâtul-reclamant Ș. C. a renunțat la judecata cererii având ca obiect anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamanta „B.” S.A., în contradictoriu cu pârâtul S. C., având ca obiect acțiune în răspundere patrimonială. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant S. C., având ca obiect anulare contract.
Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut următoarele:
Din carnetul de muncă ..M.S.S.F. nr._ rezultă că pârâtul-reclamant s-a angajat la reclamanta-pârâtă începând cu 04.08.2006, pe durată nedeterminată, în funcția de inginer mecanic serviciul tehnic, sudor șef.
Părțile au încheiat actul adițional cu clauză de formare profesională la contractul individual de muncă nr. 9622/10.09.2009, conform căruia reclamanta, în calitate de inițiator, pentru realizarea obiectului său de activitate, a inițiat și finanțat integral participarea pârâtului, în calitate de cursant, la un stagiu de formare profesională, cu o durată de 5 luni, cu scoatere integrală din activitate pe durata cursurilor, în vederea obținerii diplomei de inginer sudor internațional/european. S-a precizat la art. 1 din contrat că programul de formare profesională se desfășoară în perioada 21.09-05.02.2010 și este organizat de ISIM Timișoara. Actul adițional a intrat în vigoare la 21.09.2009, iar efectele sale privind obligațiile pe care cursantul le avea după examenul de certificare au fost extinse pe o perioadă de 5 ani de la data absolvirii. Pârâtul-reclamant, în calitate de cursant, s-a obligat, conform art. 3 pct. 8 din actul adițional, să nu aibă inițiativa încetării raporturilor de muncă pe o durată de cel puțin 5 ani după promovarea examenelor de certificare, în caz contrar, s-a obligat să suporte toate cheltuielile ocazionate de formarea profesională, inclusiv contravaloarea cheltuielilor suportate de angajator cu deplasarea la și de la curs, cazare, diurnă, conform contractului de răspundere civilă contractuală nr. 9636/10.09.2009, proporțional cu perioada nelucrată. Aceeași obligație a fost stabilită și pentru situația încetării contractului de muncă din motive disciplinare, la art. 3.9 din actul adițional.
După cum s-a precizat în acest act, părțile au încheiat și un alt contract, nr. 9636/10.09.2009, anexă la actul adițional cu clauză de formare profesională nr. 9622/10.09.2009, certificat de Biroul Notarului Public T. M., potrivit încheierii de dată certă nr. 7987/10.09.2009. La art. 1.2 din anexă s-a stabilit aceeași obligație a pârâtului-reclamant de a nu părăsi societatea timp de 5 ani (încetarea contractului individual de muncă prin demisie, motive disciplinare, arestarea pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, condamnarea prin hotărâre judecătorească, interdicție de exercitare a profesiei). Potrivit art. 3.2 din contract, pârâtul a recunoscut dreptul societății ca, în cazul în care nu respectă obligația de la art. 1.2, să plătească daune de 50.000 lei.
Conform înscrisului depus la filele 158-159, referitor la cursul efectuat de reclamant, pentru obținerea calificării de inginer sudor internațional/european, durata cursului a fost de 441 ore, din care 381 ore de pregătire teoretică și 60 de ore de instruire practică. Perioada de desfășurare a fost structurată în trei părți: 09.03-20.03.2009/21.09-02.10.2009; 23.03-10.04.2009/19.10-2711.2009; 04.05-19.06.2009/18.01-05.02.2010.
Pârâtul-reclamant s-a deplasat la Timișoara, astfel cum a rezultat din ordinele de deplasare depuse la filele 120-128 dosar fond, astfel: de la 18.09.2009 la 06.10.2009; 19.10._09; 18.01._10; 08.03._10 (aceste ultime zile au fost pentru susținerea examenului de absolvire a cursului, după cum a precizat în ordinul de deplasare).
Conform atestatului nr. 120-2009/2-22 eliberat de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Sudură și Încercări de Materiale – ISIM Timișoara, pârâtul-reclamant a participat în perioada 21.09._10 la cursul „inginer sudor internațional/european”.
Prin cererea înregistrată sub nr. 131/15.01.2014, pârâtul a solicitat acceptarea demisiei fără efectuarea termenului de preaviz, începând cu 20.01.2014. Angajatorul i-a adus la cunoștință pârâtului, cu adresa nr. 143/16.01.2014, că încetarea contractului de muncă se poate face numai după împlinirea unui termen de preaviz, de 45 de zile lucrătoare, în perioada 16.01._14. Totodată, i-a adus la cunoștință obligația de a achita cheltuielile ocazionate de formarea profesională.
Constatând că salariatul nu a respectat programul de lucru în perioada de preaviz, reclamanta, după efectuarea cercetării disciplinare, a emis decizia de sancționare B./HR/DI/_ din 04.04.2014, prin care a aplicat sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă, începând cu 04.04.2014.
Instanța a constatat că, în ședința publică din 27.10.2014, pârâtul-reclamant a renunțat la judecata capătului de cerere din cererea reconvențională, având ca obiect anularea deciziei de sancționare disciplinară cu încetarea contractului de muncă, nr. B./HR/DI/_ din 04.04.2014.
Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședința de judecată, fie prin cerere scrisă, conform art. 406 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Renunțarea la judecata cererii având ca obiect anularea deciziei a fost expresă, neechivocă, exprimată verbal în fața instanței, astfel că, fiind îndeplinite cerințele art. 406 alin. 1 Cod pr.civilă, în baza art. 406 alin. 6, s-a constatat renunțarea la judecată.
Instanța a analizat mai întâi cererea reconvențională, având ca obiect anularea actului adițional la contractul de muncă și anexa la acest act și a constatat următoarele:
Raportat la data încheierii acestor contracte, care sunt adiționale la contractul individual de muncă, 10.09.2009, a avut în vedere, pentru motivele de nulitate invocate, dispozițiile Codului muncii, în forma în vigoare la acel moment și Codul civil de la 1864, iar nu Codul civil aprobat prin Legea nr. 287/2009, în vigoare de la data de 01.10.2011, conform art. 220 din Legea nr. 71/2011. În acest sens sunt dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, care prevede că „actele și faptele juridice încheiate sau, după caz, săvârșite ori produse înainte de . Codului civil nu pot genera alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, săvârșirii ori producerii lor”, iar potrivit dispozițiilor art. 102 din același act normativ „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.
Un prim motiv de nulitate a fost în sensul exercitării unei presiuni, susținând pârâtul-reclamant că i s-ar fi pus în vedere că, în caz de neparticipare la cursul de formare profesională, va rămâne fără loc de muncă. Aceste împrejurări nu au rezultat din probele administrate, pârâtul-reclamant, care a afirmat situația de fapt menționată, avea obligația de a face dovezi, în temeiul art. 10 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel că nu va fi reținut motivul de nulitate precizat, care ar fi atras sancțiunea anulării contractului pentru vicierea consimțământului, conform art. 953 din Codul civil.
A mai susținut pârâtul-reclamant că nu se impunea încheierea unui act adițional, pentru că lipsea de la serviciu 10 zile lucrătoare, aspecte care țin însă de oportunitatea încheierii actului adițional, nefiind motiv de nulitate.
S-a apreciat că termenul de 60 de zile nu ar fi îndeplinit, conform art. 195 alin. 2 din Codul mucii, însă instanța constată că acest termen nu este prevăzut în actele a căror nulitate s-a pretins, ci a fost invocat ca o apărare, pentru respingerea acțiunii principale.
Cu referire la art. 11 din Codul muncii („clauzele contractului individual de muncă nu pot conține prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă”), pârâtul-reclamant a invocat nulitatea actului adițional și a anexei la acesta pentru stipularea unui termen de 5 ani, iar nu de 3 ani pentru perioada în care ar fi trebuit să continue activitatea la angajator după finalizarea cursurilor.
Conform art. 195 alin. 1 și 2 din Codul muncii: „(1) Salariații care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. (2) lit. b) și alin. (3) nu pot avea inițiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională; (2) Durata obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum și orice alte aspecte în legătură cu obligațiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adițional la contractul individual de muncă.”
Din aceste norme, rezultă că termenul de 3 ani nu este unul maxim, ci minim pentru stabilirea obligației salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului după absolvirea cursului de formare profesională, durata fiind precizată prin act adițional la contractul de muncă. Dacă legea ar fi determinat un termen maxim, de 3 ani, iar părțile ar fi stabilit prin contract 5 ani, atunci s-ar fi putut reține aplicabilitatea art. 11 din Codul muncii, în acest sens fiind reglementarea de la art. 195 alin. 1 din Codul muncii, care nu privește un drept minimal (cum ar fi, de exemplu, timpul de lucru sau salariul minim), ci este o normă imperativă, sub aspectul duratei minime a termenului, care, prin convenția părților, poate fi stabilit la o durată mai mare.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, instanța a respins cererea reconvențională.
Cu privire la acțiunea principală, tribunalul a observat că, pentru a exista obligația salariatului de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, conform art. 195 alin. 3 și 4 din Codul muncii, în forma în vigoare la data încheierii actului adițional, trebuie îndeplinite mai multe condiții: în primul rând, este vorba despre cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adițional la contractul individual de muncă; să fie vorba despre nerespectarea de către salariat a dispoziției prevăzute la art. 195 alin. (1), respectiv să fi beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condițiile art. 194 alin. (2) lit. b) și alin. (3) – care să fi presupus scoaterea totală sau parțială din activitate, să nu aibă inițiativa încetării contractului individual de muncă de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională/să nu fie concediat în perioada stabilită prin actul adițional, pentru motive disciplinare.
Pârâtul-reclamant a contestat îndeplinirea condiției referitoare la durata cursului, apreciind că a fost mai mică de 60 de zile. Norma legală nu prevede tipul zilelor, calendaristice sau lucrătoare, însă, având în vedere că participarea la aceste cursuri presupune scoaterea din producție, totală sau parțială, dispoziția are în vedere zile lucrătoare. Potrivit înscrisului depus la filele 158-159, care conține structura cursului, durata a fost de 441 ore, din care 381 ore de pregătire teoretică și 60 de ore de instruire practică, ceea ce înseamnă 55 zile (pentru 8 ore/zi program normal de lucru).
Reclamanta-pârâtă a considerat, pe de o parte, că aceste zile ar fi calendaristice (s-ar ajunge însă la o durată a cursului de 18 zile), dar și că timpul efectiv a fost mai mare, de 93 de zile calendaristice, respectiv 65 zile lucrătoare, făcând trimitere la ordinele de deplasare completate de pârâtul-reclamant și structura cursului. Instanța consideră însă că durata cursului de formare profesională a fost de 441 ore, astfel cum organizatorul ISIM Timișoara a precizat în structura cursului, neavând relevanță timpul necesar salariatului pentru deplasare sau susținerea examenului de absolvire, cât timp norma legală, art. 195 alin. 1 din Codul muncii, se referă numai la durata cursului de formare profesională.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, instanța a respins cererea principală, ca neîntemeiată.
Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În esență, apelanta a susținut că instanța de fond a respins acțiunea principală, reținând că durata cursului de formare profesională a fot de 441 ore, așa cum a precizat organizatorul ISIM Timișoara în structura cursului, neavând relevanță timpul necesar salariatului pentru deplasare sau susținerea examenului de absolvire, în condițiile în care dispozițiile legale se referă numai la durata cursului de formare profesională și că această motivare a Tribunalului B. este contrară probelor administrate în cauză din care rezultă că pârâtul a beneficiat de un stagiu de pregătire profesională mai mare de 60 de zile, prima parte desfășurându-se în perioada 21 septembrie – 2 octombrie 2009, un total de 18 zile de delegație, din care 10 zile lucrătoare de cursuri efective, mențiuni ce se regăsesc și în ordinul de deplasare, fără zilele necesare deplasării și întoarcerii la și de la curs; că din ordinul de deplasare întocmit pentru perioada 19.10. – 27.11.2009 rezultă un total de 39 de zile de delegație, din care 30 zile lucrătoare cursuri efectiv fără zilele necesare deplasării; că perioada 18.01. – 5.02.2010 cuprinde alte 15 zile lucrătoare cursuri efective, fără zilele necesare deplasării.
A mai arătat apelanta că nu s-au avut în vedere zilele în care pârâtul a fost obligat să se prezinte în vederea susținerii examenelor și obținerii diplomei de inginer sudor internațional, care au totalizat împreună cu zilele efective de curs, un număr 93 de zile.
S-a susținut că în mod greșit a apreciat instanța că organizatorul cursului ISIM Timișoara a precizat structura cursului ca fiind de 441 ore; că în fapt structura cursului rezultă din actele aflate la dosarul de fond care atestă că a avut loc o primă parte a cursului, apoi s-a susținut un examen intermediar, urmat de partea a doua și a treia, iar la sfârșit examenele finale și obținerea diplomei care nu putea fi eliberată decât în urma susținerii examenelor, durata în timp a acestor examene și obținerea diplomei nefiind luată în calcul la stabilirea duratei cursului, precizând că au existat patru examene scrise și patru examene orale, parte integrantă din stagiul de formare profesională, durată care trebuia avută în vedere de instanța de fond și drept consecință trebuia să conducă la admiterea acțiunii, întrucât pârâtul a beneficiat de cursuri de formare profesională mai mari de 60 de zile.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Curtea, verificând, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, constată următoarele:
În raport de probatoriul administrat în cauză în mod corect instanța de fond a respins acțiunea.
Dispozițiile Codului muncii referitoare la recuperarea cheltuielilor de formare profesională de către angajator de la angajat au caracter imperativ și pentru a se dispune obligarea angajatului la suportarea acestor cheltuieli trebuie îndeplinite condițiile prev. de art.195 Codul muncii.
Conform acestor dispoziții, salariații care beneficiază de un curs sau stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile, în condițiile art.194 alin.2 lit.b și alin.3, nu pot avea inițiativa încetării CIM o perioadă de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursului sau stagiului de formare profesională.
Pentru ca salariatul să fie obligat la restituirea reglementată de art.195 Codul muncii trebuie să se întrunească cumulativ mai multe condiții, și anume cursul de pregătire sau formare profesională să aibă o durată mai mare de 60 de zile; salariatul să fie scos din activitate integral ori pe o perioadă mai mare de 25% din programul zilnic; salariatul să demisioneze într-o perioadă de 3 ani de la data absolvirii formei de pregătire profesională.
În speța de față, pârâtul s-a angajat în cadrul societății-reclamante la 4 august 2006 cu contract pe perioadă nedeterminată, îndeplinind funcția de sudor mecanic – serviciul tehnic, sudor șef.
Între reclamantă și pârât s-a încheiat actul adițional cu clauza de formare profesională la CIM, conform căruia reclamanta a inițiat și finanțat integral participarea pârâtului la stagiul de formare profesională cu o durată de 5 luni, cu scoatere integrală din activitate pe durata efectuării cursurilor pentru obținerea diplomei de inginer sudor internațional/european.
Conform actului adițional, programul de pregătire formare profesională s-a desfășurat în perioada 21.09.2009 – 5.02.2010, fiind organizat de ISIM Timișoara, actul adițional întrând în vigoare la 21 septembrie 2009, efectele sale privind obligațiile pe care pârâtul le avea după susținerea examenului de certificare fiind extinsă pe o perioadă de 5 ani de la data absolvirii.
La rândul lui, pârâtul-intimat s-a obligat să nu aibă inițiativa încetării raporturilor de muncă pe o perioadă de cel puțin 5 ani după terminarea cursurilor de formare profesională și obținerea calificării, în caz contrar obligându-se să suporte toate cheltuielile ocazionate de formarea profesională, inclusiv cheltuielile suportate de societate cu deplasarea la și de la curs, cazare, diurnă.
Din actele existente la dosar rezultă că durata cursului urmat de pârâtul-intimat a fost de 441 ore din care 381 ore pregătire teoretică și 60 ore instruire practică, cursurile desfășurându-se în mai multe perioade și anume: 9 martie – 20 martie 2009; 21 septembrie – 2 octombrie 2009; 23 martie – 10 aprilie 2009; 19 octombrie – 27 noiembrie 2009; 4 mai – 19 iunie 2009 și 18 ianuarie – 5 februarie 2010.
Ordinele de deplasare depuse la dosar fac dovada că intimatul a mers la Timișoara la datele de 18 septembrie 2009, 6 octombrie 2009, 19 octombrie 2009, 27 noiembrie 2009, 18 ianuarie 2010, 11 februarie 2010, 8 martie 2010, 19 martie 2010, ultimele zile fiind pentru susținerea examenului de absolvire, mențiune făcută pe ordinul de deplasare.
Față de înscrisurile depuse la dosar, rezultă că durata cursului urmat de pârâtul-intimat a fost de 441 ore, din care 381 ore pregătire teoretică, 60 ore de instruire practică, ceea ce înseamnă un număr de 55 de zile dacă se au în vedere cele 8 ore lucrătoare pe zi cât reprezintă programul normal de lucru.
Reclamanta nu a făcut dovada că durata cursului de formare profesională a fost mai mare de 60 de zile, așa cum susține prin motivele de apel, pentru ca astfel să poată fi antrenată răspunderea intimatului-pârât și deci să se poată admită acțiunea.
Nu a făcut dovada că acele zile în care s-au susținut examenele s-au situat în afara celor 441 ore cât prevede structura cursului, nedepunând în acest sens vreo dovadă care să ateste că examenele parțiale sau cele finale ar fi avut loc în altă perioadă, care a fost durata susținerii acestor examene, ordinele de deplasare la care face referire nefăcând o astfel de dovadă.
Solicitările reclamantei referitoare la timpul de deplasare sau timpul necesar susținerii examenelor nu se pot circumscrie în structura cursului și nu pot fi luate în calculul numărului de zile a cursului de formare profesională.
Pe de altă parte, perioadele de timp cât pârâtul-intimat s-a deplasat la Timișoara în vederea susținerii examenelor nu poate fi socotită perioadă de formare profesională în sensul dispozițiilor Codului muncii, care definește formarea profesională ca fiind „participare la cursuri”, nefăcându-se trimitere și la susținerea examenelor.
Se are deci în vedere strict perioada de curs în care angajatul, cursantul se instruiește efectiv.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că apelul de față este nefondat, motiv pentru care urmează ca în raport de prev.art.480 NCPV să-l respingă ca atare și să mențină hotărârea instanței de fond care este legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta .., cu sediul în B., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr.1018 din 3 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu pârâtul Ș. C., cu domiciliul ales la Cabinet avocat B. D.-V., cu sediul în B., .. 46, jud. B..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2015.
Președinte, Judecător,
V. G. E. M.
Grefier,
V. M.
red. E.M./tehnored. A.F.
4 ex./ 2015-02-25
d.f._ Tribunalul B.
j.f. M. N.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 11/2015.... | Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 468/2015.... → |
|---|
