Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 211/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 211/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 6405/105/2012/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIANR. 211
Ședința publică din data de 26 februarie 2015
Președinte - A. M. R.
Judecători - C. M. M. - M. P.
Grefier - C. C.
Pe rol fiind judecarea contestației în anulare a Deciziei nr. 2351 din data de 05 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă formulată de contestatoarea L. L. EAST EUROPE S.R.L, cu sediul în București, .-15, corp A2, parter, Sector 1, în contradictoriu cu intimata C. Z., cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat S. I. cu sediul în Ploiești, ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns contestatorul L. L. EAST EUROPE SRL reprezentat de avocat G. D. din cadrul Baroului București, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2014 și intimata C. Z. asistată de avocat S. I. din cadrul Baroului Prahova, în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că dosarul se află la primul termen de judecată, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru și s-a atașat dosarul de fond.
Totodată, s-a menționat că, prin intermediul Serviciului Registratură al instanței, intimata C. Z. a depus la dosar întâmpinare.
Se comunică apărătorului contestatoarei un exemplar de pe întâmpinarea formulată de intimată.
Curtea rectifică citativul pentru acest termen de judecată în sensul că părți în prezenta cauză sunt: L. L. EAST EUROPE S.R.L în calitate de contestatoare și C. Z. în calitate de intimată, societatea LL L. ROMÂNIA SRL neavând calitate de parte în prezenta cauză, aceasta fiind fosta denumirea a societății contestatoarei.
Părțile, având cuvântul prin apărători, declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și dezbaterea contestației.
Avocat G. D., având cuvântul pentru contestatoarea L. L. EAST EUROPE S.R.L, solicită anularea deciziei pronunțate în cauză în temeiul dispozițiilor art.6 din CEDO.
Astfel prin hotărârea contestată a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță în sensul ca motivele și argumentele invocate să fie reflectate în decizia pronunțată, menționând în acest sens cauza B. vs. România din 12.02.2008.
De asemenea invocă faptul că instanța a omis să cerceteze în totalitate motivele invocate prin întâmpinarea la cererea de recurs astfel încât hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, soluția corectă fiind aceea de respingerea recursului, fiind evidente cauzele reale și serioase care au dus la desființarea postului intimatei.
Referitor la admisibilitatea contestației în anulare, arată că a invocat aplicarea directă a art. 6 din CEDO. Astfel, potrivit art. 20 alin.2 și art. 148 alin.2 din Constituția României, judecătorul național are obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene.
Pe fondul cauzei arată că instanța de recurs era ținută a răspunde tuturor argumentelor invocate prin întâmpinarea la cererea de recurs și motivele pentru care acestea au fost înlăturate.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă cu certitudine că desființarea postului contestatoarei a avut o bază justificată datorită dificultăților de ordin economic și nevoia de reorganizare în care s-a aflat societatea, menționând că pierderile societății au fost de ordinul milioanelor.
În concluzie, solicită admiterea contestației, anularea deciziei atacate și rejudecarea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Avocat S. I., având cuvântul pentru intimată solicită respingerea contestației în anulare și menținerea ca legală și temeinică a deciziei Curții de Apel.
Referitor la susținerea contestatoarei în ceea ce privește aplicarea directă a art. 6 CEDO în detrimentul legislației interne, arată că aceeași jurisprudență CEDO spune și faptul că acest principiu nu trebuie interpretat ca un drept absolut, ci trebuie luat în discuție raportat la principiul chestiunii legale.
Pe fondul cauzei arată că nu sunt incidente nici un din motivele pentru care s-ar anula această hotărâre, întrucât niciuna dintre apărări nu au fost ignorate, așa cum pretinde contestatoarea.
În fapt, în mod evident, instanța nu putea să motiveze hotărârea gen întrebare și răspuns, putând însă să grupeze motivele de recurs, implicit apărările intimatei în mod concis și să răspundă textual la ele, fără a detalia care ar fi fost motivele intimatei în mod expres, din contextul hotărârii rezultând că argumentele intimatei au fost examinate pe puncte și avute în vedere raportat la motivele de recurs.
De asemenea, arată că este inadmisibilă contestația în anulare raportat la dispozițiile art. 318 teza a II-a, în condițiile în care intimata spune că deși nu are calitate să formuleze această contestație, prin asimilare ar putea fi în ipoteza dispozițiilor art. 318 teza a II-a cod pr. civilă.
Solicită în principal respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată cu consecința menținerii deciziei atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 29 decembrie 2014 sub nr._ contestatoarea L. L. EAST EUROPE S.R.L. București a formulat în contradictoriu cu intimata C. Z. contestație în anulare a Deciziei nr. 2351 din data de 05 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă, solicitând anularea acesteia și rejudecarea în totalitate a recursului, în temeiul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 318 Cod procedură civilă.
În motivarea contestației contestatoarea a arătat că prin hotărârea a cărei retractare se solicită s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță adică dacă motivele, argumentele invocate sunt reflectate în decizia pronunțată.
În acest sens, contestatoarea a făcut trimitere la cauza B. vs. România - hotărâre din 12.02.2008 și la decizia I.C.C.J. nr. 3678/30.06.2009 prin care s-a făcut aplicarea directă a art. 6 CEDO în soluționarea unei contestații în anulare.
A învederat contestatoarea că instanța de recurs a omis să cerceteze în totalitate motivele invocate prin întâmpinarea la cererea de recurs.
Astfel, nu s-au analizat apărările referitoare la externalizarea serviciilor de resurse umane efectuată încă din 2007, externalizarea fiind definitivată începând cu 1 octombrie 2011, deci cu 6 luni înainte de reorganizarea efectuată și desființarea postului salariatei din aprilie 2012,concluziile reale ale expertului N. si anume ca dificultățile economice ale societății justificau reducerea de personal si implicit desființarea locului de munca ocupat de reclamanta, concluzii reconfirmate și cu ocazia noului raport de expertiză refăcut la cererea reclamantei,apărările referitoare la imposibilitatea oferirii unuia dintre posturile vacante - deși nici nu exista o asemenea obligație, având in vedere pregătirea teoretica - jurist si experiența salariatei;
Contestatoarea a mai precizat că instanța de recurs nu a analizat nici apărările referitoare la susținerile eronate ale recurentei în ce privește pretinsa majorare a bonusurilor, contrar deciziilor depuse la dosar din care reiese tocmai reducerea valorii bonusurilor, precum si modificarea condiției de acordare a acestora - nu în mod automat tuturor, cum era înainte de reorganizare, ci doar în funcție de performantele fiecărui salariat, nici apărările în sensul că pierderile economice au fost de ordinul milioanelor de RON și nu de ordinul miilor de RON, cum constata instanța de recurs;
- nu s-au analizat apărările în sensul probelor depuse din care reiese ca nu s-au făcut angajări pe postul salariatei concediate sau pe posturi similare, singurele angajări (si acelea făcute in afara perioadei de concediere) pe 2 posturi ramase vacante prin demisie și că doar in cazul concedierilor colective exista obligația redactării unor rapoarte, in timp ce in cazul nostru era vorba de o concediere individuala, fapt reținut si de către expertul in cauza;
Asemănător nu s-au reținut apărările in privința unor susțineri mincinoase puse de către reclamanta pe seama expertului ca desființarea postului ar fi abuziva, concluzia expertului, atât în raportul inițial, cat si in cel refăcut fiind tocmai in sens invers - se Justifica reducerea de personal.
Contestatoarea a arătat că este evident că instanța de recurs nu a analizat hotărârea instanței de fond prin care s-a respins acțiunea reclamantei și nici argumentele și apărările din întâmpinarea făcută la cererea de recurs, astfel încât decizia cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, soluția corectă trebuind să fie aceea de respingere a recursului, fiind evidente cauzele reale si serioase care au dus la desființarea postului intimatei. Instanța de recurs a prezentat o situație eronată.
Pe de altă parte, contestația în anulare este formulată în termen, decizia civilă fiind comunicată de executorul judecătoresc odată cu somația de plata, pe data de 16 decembrie 2014.
Referitor la admisibilitatea contestației în anulare, contestatoarea a arătat că în speță este aplicabil art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - incompatibilitatea art. 318, teza a II-a Cod pr. civilă, cu dispozițiile art. 6 din CEDO, respectiv cu dreptul la un proces echitabil.
În aplicarea art. 20 alin.2 și art. 148 alin. 2 din Constituția României, judecătorul național are nu doar dreptul, dar și obligația asigurării aplicării reglementărilor și jurisprudenței europene, revenindu-i rolul de a aprecia cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, precum și cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările ce vizează dreptul comunitar sau drepturile omului. În calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestuia, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestuia de către legiuitor. În acest sens este cauza Vermeire împotriva Belgiei - hotărârea din 29 noiembrie 1991 - . nr. 214 p.84x26, hotărârea D. E. împotriva României - cererea_/01 - 103 publicată în Monitorul Oficial nr. 830 din 5.12.2007.
Potrivit art. 148 alin.2 Constituția României, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar potrivit art. 20 alin.2 dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului Ia care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale.
Așadar, potrivit Constituției, principiul priorității este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de CEDO sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale - cap. I - III și subcap. VI - referitor la justiție, care a fost aprobată la 2 oct. 2000 în ședința solemnă a Consiliului European, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene, cât și drepturile de natură procesuală. In decembrie 2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona care cuprinde o prevedere potrivit căreia Carta dobândește aceeași valoare legală ca și Tratatul (până în 2009 Carta nu avea valoarea unui instrument juridic obligatoriu).
Prin urmare, în ce privește drepturile de natură procesuală se impune atât recunoașterea Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și a Cartei drepturilor fundamentale. Respectarea drepturilor cetățenilor UE este parte integrantă a principiilor generale de drept, apărate atât de CEDO cât și de Curtea de Justiție, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar însemnând aplicarea deplină și uniformă a reglementărilor sale în toate statele membre, instanțele naționale având obligația să asigure efectul direct deplin înlăturând orice normă contrară internă, respectarea acestui principiu decurgând din ordinea juridică comunitară care a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre (cauza C.).
În aplicarea dreptului, judecătorul român se află atât sub jurisdicția Uniunii Europene, ținând cont de jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, dar și sub jurisdicția de la Strasbourg căruia România i s-a supus necondiționat la 20 iunie 1994 când a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aplicarea prioritară a Convenției și obligativitatea jurisprudenței CEDO sunt principii directoare în dreptul și jurisdicția internă a țării noastre, fixate clar prin art. 20 alin.2 Constituție.
Contestatoarea a solicitat aplicarea art. 6 din CEDO pentru următoarele considerente: Constituția României nu definește ceea ce se înțelege prin sintagma „proces echitabil" însă, potrivit art. 20 alin. 1 dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor trebuie să fie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu tratatele la care România este parte. Prin art. 6 din CEDO - ratificat prin Legea 30/1994 a fost consacrat dreptul la un proces echitabil, aceasta presupunând în abordarea Curții Europene printre altele și „egalitatea armelor" și „motivarea hotărârii".
Jurisprudența organelor de la Strasbourg s-a dovedit a avea un caracter evolutiv cu privire la câmpul de aplicare a art. 6 în ce privește funcția publică. Astfel, prin hotărârile Peregrin c. Franței (1999), Lombardo c. Italia (1992) s-au reținut a fi aplicabile dispozițiile art. 6 în ce privește cariera funcționarului public și încetarea acesteia (în acest sens fiind și plângerea 9208) 80 în cauza Oleto de T. de Carvalbo c. Portugalia). Prin urmare și drepturile ce vizează funcția publică se circumscrie deciziei de aplicare a art. 6. Din perspectiva egalității organelor, Curtea Europeană a reținut în cauza Dombo E. B.V. contra Olantet din 27.10.1993 că acest principiu cere ca „fiecare parte la un proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-și expune cauza în fața instanței în condiții în care să nu o dezavantajeze semnificativ raportat de partea adversă.
A mai învederat contestatoarea că, prin art. 318 teza a II-a Cod procedură civilă s-a consacrat doar pentru recurent posibilitatea de a-și valorifica susținerile formulate prin cererea de recurs și omise de instanță, legiuitorul deschizând calea contestației în anulare doar uneia din părți, intimatul din aceeași cauză neputându-și valorifica susținerile omise a fi cercetate. Prin art. 318 s-au avut în vedere ipotezele în care recurentului nu i s-a acordat „satisfacție echitabilă" și i s-a respins recursul sau i s-a admis doar în parte recursul, iar instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele, legiuitorul punând într-o poziție dezavantajoasă intimatul căruia, urmare a admiterii recursului părții adverse i se respinge acțiunea, dar nu i se deschide calea contestației atunci când apărările sale nu au fost analizate.
Art.318 teza a II-a Cod procedură civilă rupe echilibrul impus de principiul egalității armelor câtă vreme intimatul care nu a obținut „satisfacție echitabilă" nu are posibilitatea să invoce omisiunea de a-i fi analizate apărările, dispoziția internă fiind contrară astfel art. 6 CEDO din perspectiva „egalității armelor". Este adevărat că legiuitorul are dreptul de a consacra procedura de acces la justiție, iar accesul la justiție nu presupune automat și accesul la căile extraordinare de atac, însă, odată reglementată o astfel de cale trebuie avut în vedere ca dreptul la un proces echitabil să fie garantat în aceeași măsură părților implicate într-o judecată, drepturile protejate fiind concrete și efective. Dreptul de a invoca „omisiunea cercetării motivelor" este un drept garantat pentru ambele părți. Această omisiune nu poate avea relevanță diferită în funcție de calitatea părților de natură a justifica o cale de atac doar pentru recurent. Omisiunea aceleiași instanțe în a cerceta argumentele intimatului nu poate rămâne fără consecințe juridice decât cu înfrângerea principiului egalității armelor.
Un alt argument pentru care se impune aplicarea directă a art. 6 CEDO și care este de natură a duce la concluzia că și intimatul căruia i s-a omis a se analiza toate apărările îl constituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva motivării hotărârii. Omisiunea instanței de a cerceta argumentele părților a fost analizată de Curtea Europeană în cauzele S. - Troija c. Spaniei, Perez c. Franței E. der Hurk vs. Olanda, Albina c. României, curtea reținând „art. 6 implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al tuturor argumentelor, elementelor de probă ale părților".
Față de cele expuse, contestatoarea a solicitat instanței să aplice direct dispozițiile art. 6 CEDO, și să constate că omisiunea de a cerceta argumentele părților nu poate fi diferențiată după calitatea acestora și trebuie să producă efecte similare pentru toate părțile. Pe cale de consecință, în respectarea dreptului la un proces echitabil pentru menținerea „egalității armelor", contestatoarea a solicitat admiterea contestației în anulare pentru omisiunea cercetării argumentelor invocate.
Pe fondul cauzei, contestatoarea a arătat că prin decizia a cărei retractare se solicită, admițându-se recursul, s-a procedat la evocarea fondului respingându-se sentința din fond. Față de această soluție, instanța de recurs era ținută a răspunde tuturor argumentelor invocate de intimata prin întâmpinare. Hotărârea instanței de recurs trebuia să cuprindă motivele pentru care au fost înlăturate toate apărările societății.
Astfel, contestatoarea a arătat că apărările pe care nu le-a luat în seamă instanța de recurs și nici nu a motivat eventuala respingere sunt: omisiunea a fi analizate apărările contestatorului în sensul că, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar și confirmat de expertul în cauză, noul administrator - însărcinat cu optimizarea activității a constat că societatea avea încheiat cu . („TMF"), încă din 2007, un contract de prestări servicii privind gestiunea salarială și administrarea de personal. Mai mult, de la 1 octombrie 2011, deci cu jumătate de an înaintea desființării postului prin reorganizare, s-a încheiat un act adițional, prin care a fost preluată de către TMF și activitatea de completare și transmitere a Registrului de Evidență a salariaților, în conformitate cu Ordinul 1918/2011. Deci nu externalizarea a urmat desființării postului (cum ar sugera salariata), ci tocmai invers. Sarcinile de resurse umane efectiv realizate de către contestatoare erau foarte reduse, așa încât s-a considerat în mod justificat oportuna desființarea postului, astfel fiind asigurata o economie. O parte din sarcini precum activitatea de eliberare adeverințe solicitate de salariați si raportările (pontajele lunare) au fost preluate de către departamentul economic (pentru personalul administrativ) si producție (pentru personalul din producție). In cazul necesitații de recrutare personal, s-a apelat de fiecare data la societăți specializate de recrutare, iar in privința Întocmirii contractelor de munca, acestea erau și înainte supervizate de către avocatul companiei, fără a presupune costuri suplimentare.
A mai învederat contestatoarea că, păstrarea postului de specialist resurse umane și suportarea costurilor aferente acestuia, în contextul scăderii cifrei de afaceri și profitului negativ, corelat cu externalizarea serviciilor încă din 2007, nu se justifica.
Cât privește susținerea reclamantei că după concediere s-ar fi mărit costurile cu aceste servicii, afirmațiile sunt false, întrucât după concediere, așa cum reiese și din documentele depuse la dosar valoarea serviciilor nu a crescut, ci chiar a scăzut.
Contestatoarea a precizat că recurenta aduce ca și argumente împotriva legalității reorganizării, lipsa prezentării diverselor documente de genul program de restructurare, tabel nominal disponibilizați, acte care sunt cerute de legislația muncii, dar nu în cazul concedierii individuale, ci în cazul concedierii colective. Recurenta confundă cele două tipuri de concedierii, în cauză fiind vorba de o concediere individuală.
Așa cum reiese și din probatoriul administrat în cauză, inclusiv raportul expertului, desființarea postului contestatorului a fost efectivă, noua organigramă adoptată statutar și legal de către asociați, reflectă o clară modificare a structurii posturilor în comparație cu organigrama din 2010, postul de specialist resurse umane nemairegăsindu-se în noua organigrama.
Statul de funcții aferent vechii organigrame din 2010, nu a fost prezentat, nu pentru că ar fi ceva de ascuns, ci pentru motivul că în 2010 nu s-a întocmit un stat de funcții, vechea organigramă, prezentata expertului, fiind cuprinzătoare și explicită. Nu era nevoie de o dublare în statul de funcțiuni, a singurului post de specialist resurse umane, de vreme ce acest post figura chiar în organigramă.
Mai mult decât atât, a fost pus la dispoziție statul de funcții aferent noii organigrame, de unde se putea constata că din 2 aprilie 2012, nu mai există nici postul de Specialist resurse umane și nici alte posturi similare.
Cât privește susținerile recurentei referitoare la „nelegalitatea hotărârii A.", contestatoarea a arătat că acestea sunt neîntemeiate, iar expertul numit în cauză, contrar celor afirmate de recurentă, nu a sesizat nicio nelegalitate în privința acestui act.
Hotărârea A. (depusa la dosar) a fost luata în mod unanim, de asociații reprezentând 100% din capitalul social.
În ceea ce privește neaplicarea pe hotărârea A. a ștampilei asociaților, aceasta susținere nu are un temei legal, nu există o cerință în acest sens, iar lipsa ștampilei nu diminuează credibilitatea unui act.
În ceea ce privește invocarea lipsei menționării motivelor reorganizării în cadrul hotărârii A., nu era obligatorie menționarea acestora în hotărârea A.. Cerința motivării este prevăzută la art. 76 codul muncii pentru decizia de concediere ce se comunică salariatului, decizie emisă de administratorul societății, or în cauză există o decizie de concediere motivată.
Nici susținerile privind necesitatea întocmirii unui proces-verbal sau plan de reorganizare, nu sunt susținute de vreun text de lege pentru o concediere individuală, cum este cazul de față, spre deosebire de concedierea colectivă cu reguli ce impun întocmirea unui asemenea plan.
Hotărârea asociaților a fost fundamentată pe aspecte de natură economică și organizatorică, urmărindu-se reducerea pierderilor, eliminarea unor posturi prin comasarea sarcinilor, reducerea costurilor cu forța de muncă secundara.
Sub aspectul numărului de posturi din noua organigrama, contestataorea a învederat că, recurenta considera in mod greșit ca menținerea numărului egal de posturi nu ar motiva temeinic o reorganizare. În urma unei reorganizări nu este obligatoriu ca numărul total de posturi sa fie mai mic, acesta putând fi egal sau chiar mai mare în noua organigrama, prin crearea altor structuri/direcții care sa răspundă noilor nevoi/viziuni de organizare a afacerii angajatorului. Acesta a fost și cazul reorganizării din 2012, în contextul crizei economice, a scăderii cifrei de afaceri și realizării de pierderi financiare majore, s-a decis - cu păstrarea numărului total de posturi, reducerea forței de munca secundare, implicata în administrare - logistica, resurse umane si producție - ca urmare a retehnologizarilor, corelativ cu punerea accentului pe forțele de vânzări.
In privința costurilor, cel puțin in cazul postului de specialist resurse umane desființat, este evident ca s-a realizat o economie, nefiind angajata vreo persoana pe un post similar sau externalizate servicii de acest gen după concediere.
A mai precizat contestatoarea că, un aspect important - constatat si de expertul in cauza este acela că intimata nu a făcut angajări pe postul contestatoarei si nici pe posturi similare, ci doar pe posturile care erau vacante. Mai mult decât atât, primele angajări - pe alte posturi - au fost făcute abia in 2013, la aproape un an de la concedierea salariatei.
Sub aspectul invocării de către recurenta a lipsei unei analize scrise prealabile reorganizării, fără a menționa in acest sens vreun temei de drept, intimata a susținut fără temei legal ca o reducere de personal poate fi făcuta numai după o analiza scrisa prealabila.
Conform legislației în vigoare, cerința pregătirii unui raport scris privind motivele concedierii, criteriile avute în vedere, măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii etc., este prevăzută de Codul Muncii la art. 69 alin.2, exclusiv în cazul concedierii colective, or în cazul de față este vorba de o concediere individuală.
Documentele depuse la dosarul cauzei - cauzele care au stat la baza reorganizării și raportul privind identificarea funcțiilor - au fost întocmite în scris, ulterior concedierii, la cererea salariatei, pentru a explica pe larg si a ușura analiza cazului. Toate cauzele menționate in aceste documente au preexistat in fapt, au fost discutate si luate in regulat de un bonus, care varia de la salariat la altul, in valoare de la 10-30%, plătit lunar, in mod automat, fără vreo condiție de realizare a unor performante; (2) Salariați preluați din cadrul L. România SRL, care nu primeau bonus lunar, ci doar 3 prime anuale, fiecare in valoarea unui salariu de baza (astfel încât daca valoarea cumulata anuala a acestora ar fi fost împărțită la 12 luni, ar reprezenta lunar aproximativ 25% din salariul de baza).
În condițiile situației financiare dificile, dorind în același timp eficientizarea activității, noul administrator numit începând cu 3 ianuarie 2012, a decis abolirea vechiului sistem de bonusare, absolut ineficient, aplicat fără vreo condiție de atingere a unor obiective de performanță, introducând in schimb un sistem de bonusare bazat exclusiv pe analiza performantelor. Acest sistem a anulat vechile bonusuri (lunare/anuale), prin stabilirea unui bonus lunar in cuantum de pana la 15% din salariul de baza, care va fi acordat exclusiv pe baza unei analize detaliate a performantelor si contribuției fiecărui angajat la realizarea obiectivelor societății.
În concluzie nu este vorba de vreo majorare a bonusurilor, ci de instituirea (în locul bonusurilor de 25-30%) a unui bonus unitar în valoare de pana la 15%, care nu mai era acordat în mod automat, cum s-a întâmplat pana la acea data, ci doar in funcție de performantele realizate de salariați.
Mai mult, aceste decizii au determinat, cel puțin in cazul salariaților care au fost preluați de la L. România SRL sau cei angajați după înființarea societății, o scădere a venitului lunar cu aproximativ 10% (reducându-se bonusul lunar de la 25% la 15%), chiar daca erau performanți.
Contestatoarea a mai arătat că, pentru susținerea celor de mai sus a depus la dosarul cauzei Statul nominal de plați pe decembrie 2011 - anterior datei adoptării noilor decizii, unde se poate vedea acordarea diferențiata a bonusurilor. Astfel la unele persoane - foști angajați L. România SRL - valoarea bonusului era de un salariu de baza, iar la alții - cei preluați de la Petrotel - bonusul era intre 10 si 30% din salariul de baza. Prin deciziile MWH si MW 10 s-a stabilit ca de la 01.01.2012, în funcție de performanțele realizate, bonusul sa fie de pana la 15% din salariul de încadrare - deci o reducere a valorii bonusurilor existente.
În privința Deciziei MW09/20.02.2012 prin care s-ar fi majorat salariile de încadrare începând cu 01.01.2012, contestatoarea a arătat că, în realitate situația este alta.
Astfel, așa cum se prevede la art. 2 din respectiva decizie, la baza creșterii salariilor brute de încadrare a stat dezastrosul Act adițional nr. 3/30.12.2013 la Contractul Colectiv de Muncă, semnat de către administratorul precedent. Diferența unor salarii rezultă din faptul că, potrivit art. 1 din Actul Adițional nr.3, a fost mărit salariul de bază minim pe societate. Dar impactul acestei modificări asupra bugetului de salarii a fost mic, vizând doar salariații cu venituri foarte mici - sub 1140 lei brut. Pe de altă parte, la unii angajați veniturile scăzuse în baza noii politicii de bonusare, prezentată mai sus.
În niciun caz, prin aceste decizii nu se poate vorbi de o majorare de salarii pentru că ar fi existat fonduri, ci este doar rezultatul implementării Actului adițional la CCM încheiat de administratorul anterior, care nu a ținut cont de rezultatele slabe ale societății, motiv pentru care a fost și schimbat.
Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că postul ocupat de intimată a fost suprimat din structura angajatorului, astfel încât, sub aspectul caracterului efectiv al desființării, decizia de concediere este legală. În ceea ce privește caracterul real și serios al cauzei care a determinat concedierea, s-a demonstrat situația financiară dificilă și nevoia de reorganizare în care s-a aflat societatea, angajatorul urmărind să eficientizeze activitatea prin utilizarea rațională a resurselor umane și financiare.
Este adevărat că, pronunțându-se în cauza M. vs. România_/3 la 29 iulie 2008 CEDO a apreciat că o cale extraordinară de ataca nu poate fi admisă în absența unui defect fundamental (în acest sens fiind și cauza S. E.) Însă, în aceeași hotărâre Curtea a apreciat „ cu toate acestea principiul securității juridice nu este unul absolut”, Curtea recomandând redeschiderea unor procese ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile derulate în fața instanțelor nu au respectat cerințele art. 6 (cauza L. c. României).
Admiterea contestației se impune tocmai în respectarea art. 6, nerespectarea garanțiilor ce se circumscriu noțiunii de proces echitabil fiind de natură să justifice redeschiderea procesului.
A mai precizat contestatoarea că, decizia de admitere a recursului a fost pronunțată ca urmare a aplicării art. 3041 Cod pr. civilă.
Pe de altă parte, este adevărat că potrivit acestui text instanța de recurs poate examina cauza sub toate aspectele, așadar și sub aspectul temeiniciei nu doar a cauzelor de nelegalitate, însă câtă vreme instanța de recurs a reținut în motivare argumente ce nu au fost invocate în cererea de recurs era ținută a pune în discuție aceste argumente - Curtea Europeană în mai multe cauze: Barbera, N. și Jabardo c. Spania, Feldbugge c. Olanda, T. - Reisse c. Elveția, a definit principiul contradictorialității astfel „sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți".
Curtea Europeană a condamnat România în cauza Ieremeiov vs. România - 4637/24 noiembrie 2009 reținând că pentru respectarea procesului echitabil o instanță nu poate desființa o hotărâre anterioară și a reaprecia probele fără să informeze într-un mod adecvat părțile interesate, considerând că a fost încălcat dreptul art.6. Deși hotărârea CEDO a fost pronunțată într-o cauză penală, ca principiu, sub aspectul respectării dreptului la un proces echitabil, este aplicabil și în ce privește drepturile civile.
Pentru cele ce preced, în baza art. 6 din CEDO, contestatoarea a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei nr. 2351/2014 și rejudecarea recursului.
În temeiul art. 320 alin. 2 Cod pr. civ. intimata C. Z. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat în principal respingerea contestației ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată cu consecința menținerii ca legală și temeinică a deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești.
În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că, în fapt, contestatoarea solicită anularea deciziei nr.2351/2014 pronunțata de Curtea de Apel Ploiești si rejudecarea recursului in temeiul art.6 din CEDO, si a art. 318 C.pc, pe motiv ca instanța de recurs i-a încălcat dreptul la un proces echitabil întrucat nu a analizat efectiv toate apărările formulate de acesta prin întâmpinare.
A mai precizat intimata că, și dacă raportarea s-ar face unilateral la dispozițiile art.6 CEDO, pe fondul cauzei nu exista niciun motiv legitim de natura sa justifice redeschiderea procesului, cum eronat pretinde contestatoarea.
Intimata a învederat că, instanței de recurs nu i se poate imputa faptul ca nu a respectat garanțiile unui proces echitabil, in acest sens toate alegațiile contestatoarei fiind simple speculații juridice nedovedite.
Astfel, potrivit art.6 CEDO, "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa."
Cu titlu preliminar, intimata a făcut trimitere la jurisprudența ÎCCJ cu privire la art. 318 alin. 1, invocând decizia nr. 1611/2011 în care s-a stabilit că, în conformitate cu art. 318 teza a II-a C. pr. civ., care reglementează motivele contestației în anulare speciale, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-1 numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motive de modificare sau de casare.
Ori, contestația în anulare nu trebuie să constituie un apel deghizat, prin care să se obțină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumției de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătorești irevocabile si principiului securității raporturilor juridice - cauzele M. contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, L. contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006)".
Intimata a făcut totodată trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, intimata a învederat că, deși contestatoarea invoca "aplicarea directa a art.6 CEDO" - ce presupune incompatibilitatea cu prevederile art.318 C.p.c, solicita admiterea contestației si in temeiul art.318 C.p.c.
Potrivit prevederilor art. 317-318 Cod procedura civila persoanele nemulțumite pot formula contestație în anulare numai în patru cazuri expres si limitativ prevăzute de lege:- când procedura de chemare a pârtii, pentru ziua în care s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinita potrivit cu cerințele legii;când hotărârea a fost data de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publica referitoare la competenta;- când dezlegarea data recursului este rezultatul unei greșeli materiale;- când instanța a omis din greșeala sa cerceteze vreunul din motivele de casare sau de modificare.
Astfel cum a fost prezentata motivația contestației in anulare si raportat la împrejurările spetei, aceasta nu poate fi subsumata nici unuia dintre motivele / cazurile de contestație în anulare strict si limitativ prevăzute de lege, situație ce impune respingerea cererii contestatoarei.
În concret, contestatoarea solicita retractarea deciziei nr.2351/05.11.2014, pe motiv ca instanța de recurs nu a răspuns, in decizia contestata, tuturor argumentelor invocate de aceasta în întimpinare.
Contestația în anulare este o cale extraordinara de atac, de retractare, prin care se cere însăși instanței care a pronunțat hotărârea atacata, în cazurile si în condițiile limitativ prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre si sa procedeze la o noua judecata.
Analizând motivele contestației în anulare, se observă ca se încearcă prin asimilare, încadrarea acestora în ipoteza art.318 teza a II a Cod pr. civ - omisiunea cercetării unui motiv de casare.
În concret, sub pretextul ca instanța de recurs ar fi omis sa analizeze o parte din argumentele invocate prin întâmpinare, contestatoarea reia in fapt toate argumentele pe care le-a invocat in fata instanței de recurs.
Este necesar a se retine ca art.318 Cod pr. civila nu permite instanței a dispune reformarea unei hotărâri pe baza unor argumente de fapt, sau de drept indicate de parte, care oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care-1 sprijină, deoarece instanța de recurs este în drept sa grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun.
Cu alte cuvinte, aceasta nu înseamnă ca pot fi repuse in discuție pe calea contestației in anulare motivele de casare sau susținerile părților care au format obiect de preocupare pentru instanța de recurs, chiar daca soluția pronunțata ar fi rezultatul unei greșite aprecieri a probelor sau a aplicării legii.
Astfel, contestația in anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri, chiar si greșita, data in recurs, întrucât instanța este ținuta sa verifice numi daca exista vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege si nu poate sa examineze justețea soluției pronunțate.
A mai precizat intimata că trebuie observat ca prin contestația in anulare, contestatoarea critica justețea deciziei instanței de recurs, situație inadmisibila in lumina dispozițiilor art.318 C.p.c
În consecință, chiar dacă contestatoarea considera că prin soluția la care s-a oprit instanța de recurs ar cuprinde greșeli de judecata pe fond, acestea nu pot fi corectate pe aceasta cale procesuala, a contestației in anulare, care este o cale de retractare si nu de reformare a soluției atacate.
Pe fondul cauzei intimata a arătat că, examinând hotărârea atacata, în raport cu dispozițiile legale invocate, urmează a se constata ca instanța de recurs a analizat, toate motivele de recurs si a avut in vedere si toate criticile formulate de contestatoarea-parata, răspunzând si susținerilor intimatei – parate.
Intimata a procedat la o enumerare a acestora învederând că, atât motivele de recurs cât si apărările contestatoarei-intimate, chiar daca nu au fost examinate pe puncte, așa cum le-au formulat părțile, își găsesc tratarea detaliată în considerentele hotărârii atacate.
În această situație, afirmația contestatoarei referitoare la neexaminarea tuturor argumentelor invocate prin întâmpinare, de către instanța de recurs, nu poate fi primită.
Față de cele învederate intimata a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată și în consecință menținerea ca legală și temeinică a deciziei civile nr.2351/2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
Din oficiu s-a dispus atașarea dosarului de fond.
Curtea, analizând contestația în anulare prin prisma actelor și lucrărilor dosarului reține următoarele:
Prin Decizia nr. 2351 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă a fost admis recursul formulat de contestatoarea Ciornîi Z., intimată în cauza de față în contradictoriu cu intimata L. L. România SRL, actualmente . Europe SRL, contestatoare în litigiul pendinte și reformată hotărârea de primă instanță în totalitate.
Împotriva acestei hotărârii intimata în recurs a formulat prezenta contestație în anulare solicitând aplicarea directă a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, norma internă și anume art. 318 teza II Cod pr. civ., fiind în opinia acesteia incompatibilă cu reglementarea europeană.
În acest context Curtea reamintește că, potrivit reglementării invocată de chiar contestatoare orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
Așadar, art. 6 alin. 1 garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanță să analizeze orice contestație legată de drepturi și obligații cu caracter civil.
Pe de altă parte, așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cauze contra României, dreptul de acces la justiție nu este absolut.
Acesta poate permite restricții admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Totuși, restricțiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăși substanța sa.
În plus, aceste restricții nu sunt conforme cu art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
În speța pendinte aceste statuări jurisprudențiale trebuie avute în vedere prin raportare directă la obiectul cauzei și anume calea extraordinară de atac a contestației în anulare, promovată împotriva unei hotărârii definitive.
Într-o atare situație Curtea reamintește de asemenea jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a parților contractante.
Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, printre altele că, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, acesta sa nu poată fi repusă in discuție.
Securitatea juridică implica respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.
Acest principiu subliniază ca nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o noua rejudecare a cauzei.
Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o noua examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare.
O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu.
Totuși, cerințele principiului securității juridice nu sunt absolute. Curtea însăși recomandă uneori redeschiderea unor proceduri drept cea mai potrivită măsură reparatorie atunci când procedurile interne nu au corespuns cerințelor.
In orice caz, puterea de a iniția și de a derula o procedura de revizuire ar trebui exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru între interesele aflate in joc.
Raportând aceste considerații generale la speța pendinte Curtea observă că, prin edictarea art. 318 teza II Cod pr. civ. – vechea reglementare procedurală aplicabilă speței - legiuitorul național a limitat posibilitatea de exercitare a căii de atac a contestației în anulare la ipoteza omisiunii instanței de recurs, în caz de respingere sau admitere numai în parte a acestuia, de a cerceta vreunul din motivele de casare sau modificare.
Altfel spus, potrivit legii interne, contestația în anulare specială nu este deschisă și pentru situația în care instanța de recurs nu a analizat toate motivele menționate de intimat prin întâmpinare, ipoteză invocată în speța pendinte.
Numai că, o astfel de limitare nu este una nejustificată, de vreme ce, pe de o parte, este respectat un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, iar pe de altă parte, se urmărește a se respecta principiul securității juridice și care impune, așa cum s-a arătat în precedent ca o hotărâre definitivă să nu mai poată fi pusă în discuție.
Mai mult decât atât, așa cum rezultă din chiar conținutul cererii ce face obiectul litigiului de față, motivele invocate au drept scop încercarea de a obține o nouă judecată asupra cauzei, deja tranșată definitiv, cu nerespectarea principiului enunțat în paragraful anterior, așa cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudența Curții de la Strasbourg.
Pentru motivele invocate Curtea apreciază că invocarea de către contestatoarea a dispozițiilor art. 6 din CEDO nu poate constitui temei pentru admiterea căii extraordinare de atac a contestației în anulare în speța pendinte.
În ceea ce privește incidența în cauză a reglementărilor procedurale interne cuprinse în art. 318 Cod pr. civ. și de asemenea invocate drept temei al căii extraordinare de atac în preambulul cererii adresate Curții, se observă că, se recunoaște chiar de către contestatoarea că motivele invocate de aceasta – omisiunea de a analiza toate motivele invocate în întâmpinare – exced normei invocate.
Având în vedere argumentația expusă Curtea, în temeiul art. 320 Cod pr. civ. urmează să respingă contestația în anulare ca nefondată.
În temeiul art. 274 Cod pr. civ. Curtea va obliga contestatoarea la plata cheltuielilor de judecată către intimată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare a Deciziei nr. 2351 din data de 05 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția I Civilă formulată de contestatoarea L. L. EAST EUROPE S.R.L, cu sediul în București, .-15, corp A2, parter, Sector 1, în contradictoriu cu intimata C. Z., cu domiciliul procesual ales la Cabinet Avocat S. I. cu sediul în Ploiești, ., ., județul Prahova., ca nefondată.
Obligă contestatoarea la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata C. Z..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 februarie 2015.
Președinte, Judecători,
A. M. RaduCristina M. M. M. P.
Grefier,
C. C.
Red.AMR
2 ex./05.03.2015
Operator date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 594/2015. Curtea de Apel... | Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 214/2015. Curtea... → |
|---|
