Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 346/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 346/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 11-03-2015 în dosarul nr. 346/2015
ROMÂNIA
C. DE A. PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ-
Dosar nr._
DECIZIA NR. 346
Ședința publică din data de 11 martie 2015
Președinte - V. G.
Judecător - M. I. G.
Grefier - J. Părcălăbescu
Pe rol fiind judecarea apelului formulat de pârâtul M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5 împotriva sentinței civile nr.2616 pronunțată la 14 noiembrie 2014 de T. Prahova, în contradictoriu reclamantele L. (C.) Ș., B. I., ambele cu domiciliul procesual ales la T. București, cu sediul în București, ., camera 445, sector 3 și G. N., cu domiciliul procesual ales la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 2 și cu pârâții C. DE A. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 5, sector 4 și T. BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 3.
A. scutit de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit apelantul-pârât M. Justiției, intimatele-reclamante L. (C.) Ș., B. I. și G. N., intimații-pârâți C. de A. București și T. București.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că la data de 4.03.2015, prin Serviciul Registratură, intimata-reclamantă G. N. a depus o cerere în care precizează că are cunoștință de terenul de judecată din 11.03.2015 și solicită ca toate actele de procedură să-i fie comunicate la actualul domiciliul procesual ales, respectiv la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 2
C., analizând actele și lucrările dosarului și având în vedere că apelantul a solicitat judecata cauzei în lipsă, va da eficiență dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct. 2 teza II NCPC și rămâne în pronunțare.
CURTEA:
Deliberând asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ , reclamantele L. (C.) Ș., B. I. și G. N. au chemat în judecată pe pârâții M. Justiției, C. de A. București și T. București solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora în solidar, la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită irevocabil în sarcina acestora prin titluri executorii, de la data emiterii acestora și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor care li se datorează cu titlu de drepturi salariale, conform sentințelor și deciziilor pronunțate în favoarea reclamanților, respectiv titlurile executorii atașate prezentei cereri.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt în posesia titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 887/02.02.2010 pronunțată de T. București în dosarul nr._, reprezentând spor de 15%, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2267/R/19.05.2010 a Curții de A. București.
Reclamantele au menționat că, deși sunt în posesia unor titluri executorii încă din anul 2010, pentru care s-a început executarea silită în anul 2012 și finalizată prin achitarea sumelor în luna mai 2012, prin sentința civilă indicată fiind acordate doar sumele actualizate cu indicele de inflație, fără dobânzi, însă, solicitarea acestor dobânzi, pe cale separată, nu este împiedicată de vreo dispoziție legală, atâta timp cât obligația legală subzistă.
Imposibilitatea de a obține executarea acestor hotărâri judecătorești într-un termen rezonabil constituie și o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, iar prin neexecutarea creanțelor stabilite pe cale judiciară s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil care, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg, cuprinde și executarea hotărârii judecătorești, indiferent de instanța care o pronunță, deoarece, dacă ordinea juridică internă a unui stat nu permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să rămână fără efect în detrimentul unei părți, dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu (cauzele: Ș. contra României, S. contra României).
În caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe care Ie-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligației.
Executarea indirectă a obligației presupune dreptul creditorului de a pretinde și a obține de la debitor, echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării ori executării cu întârziere a obligației.
În cauză, reclamantele solicită acordarea de daune - interese moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor prin executarea cu întârziere a obligației, respectiv cu titlu de reparare a prejudiciului cauzat prin întârziere și acoperă beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
În privința condițiilor ce se cer a fi îndeplinite, reclamanții apreciază că în cauză sunt îndeplinite toate cerințele legii.
Cât privește prejudiciul, fiind vorba de plata unei sume de bani, acesta nu trebuie probat, prin excepție în asemenea situație întinderea lui este fixată de lege la dobânda legală, legea considerând că lipsa de folosință a sumei datorate produce creditorului obligației un prejudiciu egal cu dobânda legală.
Deci, câtă vreme sunt în fața unei evaluări legale, nu au obligația de a face dovada că prin executarea cu întârziere a obligației au suferit un prejudiciu.
Potrivit art.1082 C.civ. anterior, condiția vinovăției este îndeplinită indiferent dacă debitorul a acționat cu intenție sau din culpă, în sarcina acestuia operând prezumția relativă de vinovăție pe care ar putea-o răsturna doar prin probarea unei cauze străine, neimputabile, iar conform art.1088 din același cod: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.
Aceste daune - interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.
Aceste dispoziții au fost, de altfel, preluate în mod asemănător de art.1535 din Noul cod civil care prevede că „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadența până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lese, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.
Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Totodată, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce alcătuiesc creanța cuprinsă în titlurile executorii, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii potrivit cu care „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune - interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului”.
Din coroborarea acestor norme cu incidență în cauză, se deduce fără echivoc că, în speță, dreptul creditorului (al reclamanților) la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial; o astfel de actualizare antrenează și ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.
Dacă actualizarea la inflație are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, înăuntrul noțiunii de lucrum cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbește despre daunele interese moratorii, discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Așadar, dobânzile legale, accesorii ale creanței reclamantelor, se cuvin acestora ca daună moratorie, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanței la inflație.
Ca atare, reclamantele apreciază că sunt îndreptățiți să primească daune moratorii datorate neexecutării la timp a obligației, iar aceste daune îmbracă forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Reclamantele solicită a se avea în vedere că nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege (O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001).
O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, întăresc această distincție, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.
De asemenea, solicită reclamantele a se avea în vedere că interpretarea dispozițiilor legale menționate anterior, conduce la concluzia că dobânda legală (circumscrisă noțiunii de daune - interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și independent de existența sau inexistența culpei debitorului (existența unei ordonanțe de eșalonare a plății debitului nu poate înlătura îndreptățirea reclamanților la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătorești, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligației), indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părți; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiționată de încheierea unei convenții în acest sens, indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) și fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condițiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecății inițiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal, iar existența noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumată de dispozițiile legale menționate anterior).
În contextul celor expuse anterior, reclamantele solicită a se constata că sunt, în mod evident, îndreptățiți la cuantumul dobânzii penalizatoare ce va fi calculată, după . O.G. nr.13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare care este definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență. Până la data de 01 septembrie 2011, când a intrat în vigoare O.G. nr.13/2011, dobânda legală urmează a fi calculată potrivit dispozițiilor O.G. nr.9/2000.
Precizează reclamantele că, în privința evaluării daunelor - interese moratorii, aceasta se face prin lege, atunci când neexecutarea obligației are ca obiect o sumă de bani.
Chiar dacă reeșalonarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii prin O.U.G. nr.71/2009 poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condițiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept a executării silite și depășește o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, aceasta nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și menținerea unui just echilibru al intereselor în discuție.
De altfel, în condițiile în care, debitorul nu a avut acordul nostru în calitate de creditori, la eșalonarea plății, această plată nu se putea efectua eșalonat prin ordonanțe succesive.
În acest sens arată că debitorul - M. Justiției - a efectuat plăți din conturi special alimentate, ceea ce denotă posibilitatea reală de plată din partea sa, situație care conduce la concluzia că se află în culpă cu privire la cauzarea prejudiciului, nefiind vorba de o situație care ar exonera pe debitor de răspundere.
În concluzie, considerând că prin amânarea plății sumelor de bani stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, le este afectat dreptul de proprietate, motiv pentru care solicită obligarea pârâților la plata dobânzilor pentru sumele datorate, de la data emiterii titlurilor executorii menționate in preambulul prezentei acțiuni până în prezent, și pentru viitor până la achitarea integrală a datoriei, aceasta reprezentând o reparare integrală a prejudiciului în sensul dispozițiilor conform celor arătate mai sus.
Conform art. 27 N.C.pr.civ., reclamanții au optat pentru competența de soluționare a uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, respectiv C. de A. Ploiești, solicitând proba cu înscrisuri, precum și judecarea cauzei și în lipsă, potrivit art.411 C.pr.civ.
În raport de susținerile reclamantelor, pârâtul M. Justiției a formulat, în temeiul art.205 C.pr.civ., întâmpinare (f.29) prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripție general de trei ani de la data introducerii acțiunii, având în vedere și dispozițiile art.6 alin.4 din N.C.civ. respectiv art.201 din Legea nr.71/2011 care prevăd că prescripțiile începute sub vechea lege rămân guvernate de dispozițiile legale care le-au instituit.
Pârâtul apreciază că, în cauza de față, sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. 2 din Decretul nr.167/1958 privitor cărora „odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”.
Potrivit art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, „termenul prescripției este de 3 ani" dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art. 268 alin. 1 lit. c din Legea 53/2003 cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate "în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat", astfel încât pretențiile afirmate pot fi examinate numai pentru perioada de 3 ani, durata termenului general de prescripție, anterioară momentul introducerii acțiunii.
Totodată, potrivit art. 171 alin. 1 din Codul muncii, „(1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
În ceea ce privește momentul de început al curgerii termenului de prescripție, pârâtul a învederat aplicabilitatea dispozițiilor art.8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în conformitate cu care: „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”.
Având în vedere că prin acțiunea de față reclamantele solicită dobânda legală care nu a fost solicitată în termenul legal de prescripție, pârâtul solicită să se constatate că acțiunea este prescrisă, prin Decizia nr.304/04.02.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție statuându-se în sensul celor de mai sus, astfel: „…termenul de prescripție pentru acțiunea privind plata dobânzii legale se va socoti pe ultimii 3 ani anteriori introducerii acțiunii”.
În al doilea rând, pârâtul a solicitat a se constata că acțiunea formulată de reclamante este neîntemeiată, motivat de faptul că daunele-interese constând în dobânda legală nu pot fi datorate pentru întârziere în executare decât de la data solicitării, întrucât debitorul nu este de drept în întârziere cu privire la acordarea daunelor-interese.
De asemenea, daunele se acordă atunci când se află întrunite elementele răspunderii civile, ceea ce în speță nu poate fi reținut.
Potrivit art.1535 N.C.civ. stipulând că „(1)în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.(2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
De asemenea, daunele se acordă atunci când se află întrunite elementele răspunderii civile, ceea ce în speță nu poate fi reținut,context în care s-a solicitat să se constate că obligarea și la plata dobânzii legale nu se impune „având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutare obligației de plată)”, astfel cum rezultă din Minuta Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din data de 10.03.2010.
În ceea ce privește titlurile executorii, neachitate până în prezent, legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare, prin reglementarea unei proceduri speciale de executare, prevăzută de art. I din O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.18/2010, O.U.G. nr.45/2010 și Legea nr.230/2011, după cum urmează:
„(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011 se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;b)în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;c)în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;e)în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu”.
Prin urmare, pârâtul a menționat că atât timp cât creanțele nu sunt ajunse la scadență, reclamanții nu pot solicita acordarea de dobânzi pentru neexecutare.
Prin Decizia nr.190/02.03.2010 C. Constituțională a statuat următoarele: „Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.71/2009 are în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești. Măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume”.
După administrarea probatoriilor, prin sentința civilă nr. 2616 pronunțată la 14 noiembrie 2014, T. Prahova a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul M. Justiție și a respins acțiunea pentru perioada anterioară datei de 15.04.2011 ca fiind prescrisă.
De asemenea, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții, în solidar, la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită irevocabil în sarcina acestora prin titlul executoriu, de la data de 15.04.2011 și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale, conform Sentinței civile nr. 887/02.02.2010 pronunțată de T. București în dosarul nr._, reprezentând spor de 15%, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2267/R/19.05.2010 a Curții de A. București.
Potrivit disp. art.248 alin.1 C.pr.civ. instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a pricinii.
Astfel, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul M. Justiției, tribunalul a reținut că, potrivit art.6 alin.4 din NCC și art. 201 din Legea nr. 71/ 2011, prescripțiile începute sub legea veche rămân guvernate de dispozițiile legale care le-au instituit.
Dobânda penalizatoare pentru întârzierea în executarea unei obligații cu executare succesivă are natura juridică a unei prestații succesive, dreptul la acțiune privind fiecare prestație fiind supus unui termen de prescripție distinct (aspect statuat constant în literatura juridică și în jurisprudență – ex. Decizia nr. 1366/1981 a Secției Civile a Tribunalului Suprem).
Atât timp cât dobânzile moratorii solicitate prin prezentul demers judiciar nu au fost stabilite prin hotărârile judecătorești ce constituie titluri executorii, fără a opera vreo cauză de întrerupere a cursului prescripției, întrucât debitorii nu au recunoscut că datorează aceste sume, în temeiul art.248 alin.4 C.pr.civ., coroborat cu art.12 din Decretul nr.167/1958, instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 15.04.2011, invocată de pârâtul M. Justiției și, pe cale de consecință, a respins această pretenție, ca fiind prescrisă.
Pe fondul cauzei, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar, tribunalul a reținut că reclamantele L. (C.) Ș., B. I. și G. N., toate în calitate de grefieri, respectiv aprod în cadrul Tribunalului București sunt în posesia unor titluri executorii încă din anul 2010, pentru care s-a început executarea silită în anul 2012 și finalizată prin achitarea sumelor în luna mai 2010.
Prin sentința civilă menționată în petitul acțiunii, respectiv sentința civilă nr. 887/02.02.2010 pronunțată de T. București în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.2267/R/19.05.2010 a Curții de A. București, au fost acordate doar sumele actualizate cu indicele de inflație, fără dobânzi, însă, solicitarea acestor dobânzi, pe cale separată, nu este împiedicată de vreo dispoziție legală, atâta timp cât obligația legală subzistă.
S-a mai arătat că, în primul rând, îndreptățirea reclamantelor de a primi și dobânda legală este prevăzută atât de legea generală (art.1088 C.civ. „la obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune - interese se cuvin fără ca, creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept ale cărui dispoziții au fost preluate în mod asemănător de art.1535 din Noul Cod civil.
T. a mai reținut că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, tară a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune - interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”), cât și de legea specială aplicabilă în cauză, fiind vorba de drepturi salariale (art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, potrivit căruia „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului”).
Nivelul dobânzii legale a fost stabilit, de asemenea, prin lege (O.G. nr.9/ 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar).
Dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și de existența sau nu a culpei debitorului, indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părți (chiar și dispozițiile art.1535 din Noul Cod civil fac referire numai la cuantumul stabilit de părți prin contract, fără ă fi necesară încheierea unei convenții nici măcar pentru determinarea acestuia).
D-a mai arătat că în lipsa unei convenții cu privire la cuantum, acesta se determină potrivit dispozițiilor legale; în niciun caz acordarea dobânzii legale nu este condiționată de încheierea unei convenții în acest sens), indiferent cine este debitorul (persoană juridică de drept public sau privat ori persoană fizică) și fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale (condițiile răspunderii civile au fost verificate cu ocazia judecății inițiale, în urma căreia s-a stabilit debitul principal; existența noului prejudiciu, constând în beneficiul nerealizat ca urmare a nefolosirii sumelor datorate, este prezumata de dispozițiile legale menționate anterior).
În al doilea rând, tribunalul a reținut că actualizarea cu indicele de inflație și dobânda legală sunt două noțiuni distincte, care nu se suprapun, ele fiind menite să asigure despăgubiri pentru prejudicii total diferite.
Actualizarea cu indicele de inflație are rolul de a reîntregi valoarea reală a sumei datorate și de a repara prejudiciul suferit de creditor ca urmare a devalorizării monedei naționale.
În cazul răspunderii civile, indiferent dacă este contractuală, ca în prezenta cauză, sau delictuală, actualizarea cu indicele de inflație acoperă prejudiciul efectiv (damnum emergens).
Dobânda legală se acordă pentru a compensa foloasele nerealizate de creditor din cauza neexecutării la timp a obligației de către debitor (lucrum cessans),
De altfel, dispozițiile O.U.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar întăresc această distincție, reglementând atât dobânda remuneratorie, cât și dobânda penalizatoare.
În prezenta cauză, tribunalul a apreciat că reclamantele sunt îndreptățite, în mod evident, la cuantumul dobânzii penalizatoare calculată, după . O.G. nr. 13/2001, potrivit acestui act normativ, dobândă penalizatoare fiind definită de art.1 alin.3 ca fiind dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.
Până la data de 01 septembrie 2011, când a intrat în vigoare O.G. nr.13/ 2011, dobânda legală urmează a fi calculată potrivit dispozițiilor O.G. nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești care nu făcea această distincție și care reglementa numai dobânda penalizatoare, iar nu și pe cea remuneratorie.
Tribunal a mai reținut că un alt argument care îi îndreptățește pe reclamante la repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea de bunăvoie a obligației de plată stabilită în sarcina debitorilor este acela că, existența unei ordonanțe de eșalonare a plății debitului, cum este O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, nu poate înlătura îndreptățirea acesteia la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătorești, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării de bunăvoie a obligației.
Un astfel de act normativ emis chiar de debitor nu poate schimba data scadenței obligațiilor stabilite prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, întrucât, pe de o parte, s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, iar pe de altă parte, cele mai multe titluri executorii erau scadente anterior intrării în vigoare a acestuia, iar înlăturarea caracterului exigibil al creanței ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii care este interzisă de dispozițiile art.15 alin.2 din Constituția României.
În realitate, așa cum se arată și în cuprinsul său, O.U.G. nr.71/2009 a avut ca efect numai amânarea plății sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ce obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, iar nu și amânarea sau anularea retroactivă a scadențe acestora.
Dispozițiile O.U.G. nr.13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar nu se aplică numai plăților din tranzacțiile comerciale, ci tuturor obligațiilor bănești, chiar actul normativ menționat făcând distincția dintre modul stabilire a dobânzii legală penalizatoare în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante și modul de stabilire a aceleiași dobânzi legale raporturile dintre alți subiecți de drept, ceea ce înseamnă că se aplică și altor obligații bănești, iar nu numai celor născute între profesioniști care, în cea mare parte, sunt foștii comercianți.
Dacă actualizarea la inflație are, cum sugerează chiar denumirea, finalitatea aducerii creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, înăuntrul noțiunii de lucrum cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), dimpotrivă, atunci când se vorbește despre daunele - interese moratorii, discuția este plasată pe tărâmul unei reparații a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Chiar dacă, reeșalonarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii prin O.U.G. nr.71/2009 poate fi privită ca o formă de executare succesivă, în condițiile în care această măsura este dublată de suspendarea de drept a executării silite și depășește o durată rezonabilă în valorificarea dreptului, aceasta nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și menținerea unui just echilibru al intereselor în discuție.
În care, debitorii nu au avut acordul reclamanților în calitate de creditori, la eșalonarea plății, această plată nu se putea efectua, eșalonat, prin ordonanțe succesive, în condițiile în care, debitorul M. Justiției a efectuat plăți din conturi special alimentate, ceea ce denotă posibilitatea reală de plată din partea sa, situație care conduce la concluzia că se află în culpă cu privire la cauzarea prejudiciului, nefiind vorba de o situație care ar exonera pe debitor de răspundere.
Mai mult decât atât, tribunalul a apreciat că este posibilă, în cazul drepturilor salariale restante, obligarea angajatorului atât la plata actualizării cu inflația a sumei restante, cât și la plata dobânzii. Astfel, în materia răspunderii civile este incident principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, ceea ce înseamnă atât acordarea prejudiciului efectiv, cât și a beneficiului nerealizat. Dobânda legală are natura juridică a beneficiului neacordat, aceasta fiind reglementată de lege ca o măsură de compensare a prejudiciului generat de plata cu întârziere a unei sume de bani.
În ceea ce privește actualizarea cu inflația, tribunalul a reținut că aceasta nu poate fi considerată o instituție echivalentă, ca natură juridică, cu dobânda legală ori permisă de legiuitor ca o măsură de compensare a prejudiciului generat de plata cu întârziere a unei sume de bani.
Actualizarea cu inflația presupune aducerea la aceeași valoare economică (putere de cumpărare) a unei sume de bani, în condițiile în care în piață se manifestă, fie un fenomen inflaționist care are ca efect deprecierea monedei de referință, fie un fenomen de deflație ce are ca efect aprecierea monedei de referință. Așadar, actualizarea cu inflația depinde exclusiv de fenomene ce țin de puterea de cumpărare a monedei de referință la intervale de timp diferite.
În funcția de evoluția acestor fenomene economice, cantitatea de produse și servicii ce pot fi cumpărate/plătite cu o anumită sumă de bani la un moment dat, poate fi cumpărată/plătită la un moment ulterior, fie cu aceeași sumă de bani (în condiții de stabilitate economică), fie cu o sumă de bani mai mică (în caz de deflație), fie cu o sumă de bani mai mare (în caz de inflație).
A mai reținut instanța că actualizarea cu inflația nu presupune, în mod necesar, o sumă de bani mai mare și, în niciun caz, nu are ca efect producerea unui avantaj economic pentru vreuna dintre părți, în condițiile în care, rolul său este acela de a determina cantitatea de monedă ce are aceeași putere economică cu o altă cantitate de monedă la un moment anterior.
Prin urmare, teoretic, aplicând mecanismul actualizării cu inflația, pentru o anumită sumă de bani ce trebuia plătită de un debitor în urmă cu o perioadă de timp, se poate ajunge la situația posibilă de a se plăti aceeași sumă, deși la nivelul percepției generale, comune, actualizarea cu inflația este considerată a avea drept efect acordarea unei cantități mai mari de monedă (deoarece, în România s-a manifestat aproape mereu un fenomen inflaționist), în realitate, acest efect nu se produce întotdeauna.
În raport de considerentele arătate, instanța a apreciat că mecanismul de actualizare cu inflația a unei sume de bani nu poate fi considerat decât ca o operațiune care are drept rezultat determinarea prejudiciului efectiv, iar nu a beneficiului nerealizat.
Nu în ultimul rând, instanța a avut în vedere și Decizia nr.2 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.21/2013 prin care s-a admis recursul în interesul legii în sensul că, în aplicarea disp. art.1082 și art. 1088 C.civ. 1864, respectiv art.1531 alin.1, alin.2 Teza 1 și art.1535 alin. 1 din Legea nr.287/2009 privind Codul Civil, pot fi acordate daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în condițiile art.1 și art.2 din O.U.G. nr.71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr.230/ 2011, cu modificările si completările ulterioare.
Pentru considerentele expuse în precedent, tribunalul, în baza art.1073, art.1082, art.1088 și art.1101 C.civ. de la 1846, art.1535 și art.1536 din Noul Cod civil, art.166 alin.4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, în vigoare până la data de 01 septembrie 2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr.13/2001 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar, a admis în parte acțiunea, în sensul obligării pârâților în solidar la plata către reclamante a daunelor interese moratorii, respectiv dobânzi legale, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditori prin executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită irevocabil în sarcina acestora prin titlul executoriu, de la data de 15.04.2011 și în continuare, pentru viitor, până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează cu titlu de drepturi salariale, conform sentinței civile nr. 887/02.02.2010 pronunțată de T. București în dosarul nr._, reprezentând spor de 15%, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.2267/R/19.05.2010 a Curții de A. București.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul M. Justiției, care a susținut că reclamanții-intimați au obținut deja repararea integrală a prejudiciului prin acordarea de daune interese (daune compensatorii) constând în actualizarea sumelor datorate de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Mai mult decât atât, OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar a prevăzut la art. II alin. (3) că „sumele prevăzute la alin.(1) plătite în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S..”
Apreciază apelantul că, în condițiile în care a operat actualizarea în funcție de rata inflației, nu se mai justifică și dobânda legală, deoarece s-ar ajunge astfel la o dublă reparare a prejudiciului și la o îmbogățire fără just temei.
În ceea ce privește aplicabilitatea noului Cod civil, apelantul apreciază că problema dobânzii compensatorii s-ar pune doar de la ., octombrie 2011.
Potrivit art. 1489 alin. 1 din NCC „dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege", iar conform art. 1535 „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. în acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Conform art. 1088 din Codul civil „la obligațiile care au ca obiect o sumă de bani oarecare, daunele - interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate; aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
Susține apelantul că, în speță, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile, pentru a se acorda daunele solicitate de reclamanți.
Apreciază apelantul că nu se impune obligarea și la plata dobânzii legale, „având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutare obligației de plată )", astfel cum rezultă din Minuta Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale, din 10.03.2010.
Pe de altă parte, susține apelantul, în cauză sunt incidente prevederile art. 1082 din Codul civil, potrivit cărora „debitorul este osândit de ce cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din cauză străină, care nu-i poate fi imputată".
Menționează apelantul că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 304/04.02.2009 se statuează în mod expres că doar în materie comercială (astfel cum era reglementată la data pronunțării acestei soluții) este permis cumulul daunelor interese compensatorii și daune moratorii astfel „a respins ca nefondat apelul pârâtului cu motivarea în esență că în comercial prin excepție de la dreptul comun, se pot cere și acorda cumulativ daune interese compensatorii și daune interese moratorii....". per a contrario, în raporturile de drept civil, dreptul muncii, nu este permis cumulul.
Referitor la titlurile executorii neachitate până în prezent, apelantul a arătat că legiuitorul a stabilit termene suspensive de executare, prin reglementarea unei proceduri speciale de executare, prevăzută de art. I din O.U.G nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 18/2010, prin OUG 45/2010 și prin Legea nr. 230/2011, astfel încât, atât timp cât creanțele nu sunt ajunse la scadență, reclamanții nu poate solicita acordarea de dobânzi pentru neexecutare.
Precizează apelantul că prin Decizia nr. 190/02.03.2010 C. Constituțională a statuat următoarele: „Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 are în vedere rezolvarea unei situații extraordinare, prin reglementarea unor măsuri cu caracter temporar și derogatorii de la dreptul comun în materia executării hotărârilor judecătorești măsurile instituite urmăresc un scop legitim - asigurarea stabilității economice a țării - și păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere - executarea eșalonată a hotărârilor Judecătorești în cauză. Totodată, măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaște obligația de plată a autorității statale și se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situația de excepție pe care o reprezintă, pe de o parte, proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului, și, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Ca atare, apreciază apelantul, se impune înlăturarea argumentației că „executarea trebuia adusă la îndeplinire de bună voie, iar reclamanta prin actele normative menționate mai sus a fost împiedicată să treacă la executarea silită a obligației stabilite prin hotărâre judecătorească.”
Pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii, ordonanța de urgență prevede că acestea se actualizează cu indicele prețurilor de consum, ceea ce garantează o executare în totalitate a creanței. Acest mecanism asigură executarea integrală a titlului, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume.
M. Justiției împreună cu ordonatorii de credite, secundari și terțiari, în calitate de debitori ai obligației de plată execută de bună voie obligația, însă cu respectarea anumitor termene suspensive de plată pentru a se evita echilibrele bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 480 alin. 2 NCPC, apelantul a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii, în totalitate, ca neîntemeiată.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, C. constată următoarele:
Problema ce se cere a fi tranșată în cauza dedusă judecății se referă la existența prejudiciului și la natura acestuia, în funcție de interpretarea dată asupra legii aplicabile, prin urmare, la îndreptățirea reclamanților de a obține reparație sub forma daunelor interese moratorii și dacă acestea constau doar în actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial, așa cum susțin apelanții, ori în dobânda legală, înțeleasă separat de actualizarea la inflație, așa cum susțin reclamanții.
În rezolvarea acestor chestiuni, se reține, mai întâi, că și dispozițiile vechiului Cod civil de la 1864, prevedeau în cuprinsul art. 1073, dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, dreptul la dezdăunări.
Prin dispozițiile art. 1082, legiuitorul a instituit obligația debitorului de a plăti daune interese pentru întârzierea executării, chiar dacă nu există rea credință din partea sa, afară de justificarea unei cauze străine și neimputabile, iar dispozițiile art. 1088 din același cod prevăd că: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
Cert este că aceste dispoziții au fost preluate în mod asemănător de art.1535 din Noul Cod civil care stipulează că „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic. Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență. Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.”
Daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art. 166 alin. 4 din Legea nr.53/2003 - Codul muncii, potrivit cu care: „Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs angajatului.”
Din coroborarea acestor norme cu incidență în cauză, se deduce fără echivoc că, în speță, dreptul creditorului (al reclamanților) la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens), care trebuie privită ca o chestiune distinctă de actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial. O astfel de actualizare antrenează și ea răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză.
Cu privire la motivul de apel potrivit căruia creanțele nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadenta, fiind afectate de un termen suspensiv, ca urmare a reglementarii unei proceduri speciale de executare, C. retine că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Pentru creanțele inițiale reprezentând drepturi salariale stabilite prin hotărâre judecătorească reclamanții au titluri executorii, iar executarea acestor creanțe a fost eșalonată prin acte normative succesive, respectiv prin OUG 71/2009 și L.230/2011. Plata creanței reprezentând cuantumul drepturilor salariale din titlu a fost eșalonată independent de voința reclamanților, creanțele urmând a fi executate în anumite procente și la anumite termene.
Aceasta nu înseamnă că respectivele creanțe nu sunt exigibile, nefiind ajunse la scadență, așa cum susțin apelanții cu motivarea că în cazul obligațiilor afectate de un termen suspensiv creanța devine exigibilă numai în momentul împlinirii acelui termen, iar executarea ei se poate cere numai după împlinirea lui.
În cauză nu este vorba de o astfel de creanță la care fac referire apelanții, deoarece creanțele au fost constatate prin hotărâri judecătorești, iar aceste hotărâri pronunțate în materia conflictelor de muncă sunt definitive și executorii potrivit art. 289 Codul muncii, ceea ce conduce la concluzia că ele, de la data pronunțării, au devenit certe, lichide și exigibile.
Creanțele reclamanților constatate prin hotărâri judecătorești își păstrează caracterul exigibil, fiind eșalonată doar punerea în executarea a hotărârilor judecătorești.
Referitor la motivul de apel potrivit-căruia în condițiile în care a operat actualizarea în funcție de rata inflației, nu se mai justifica și dobânda legala, se constată că prin neexecutarea integrală a creanțelor la data când erau datorate, adică atunci când au devenit certe lichide și exigibile, s-a produs în patrimoniul beneficiarilor un prejudiciu care trebuie acoperit integral.
Acest prejudiciu constă, atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei reprezentând aceste creanțe prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daune interese la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru neexecutarea integrală a creanțelor. Prin acordarea creanței actualizate cu indicele de inflație, nu înseamnă că au fost obligați pârâții la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul executării.
Sub acest aspect corect instanța de fond a reținut că actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că, repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă, în timp ce dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat (potrivit art. 1084 Cod civil daunele interese cuprind în genere pierderea ce a suferit creditorul și beneficiul de care a fost lipsit) având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație.
Prin urmare, dobânzile legale, accesorii ale creanței reclamanților, se cuvin acestora ca daună moratorie, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanței la inflație.
În acest context, nimic nu susține apărarea pârâților, în sensul că singura modalitate de daună moratorie cuvenită reclamanților și recunoscută (determinată) de lege ar fi actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial, potrivit art. 1 alin. 3 din OUG nr. 71/2009, căci o astfel de interpretare nu numai că nu este afirmată de legiuitor, dar ea are la bază un sofism judiciar, dat de extragerea unei concluzii, pornind de la o premisă ce a fost eronat restrânsă, ceea ce, în plan juridic, se exprimă prin excluderea greșită a ideii de daune interese din formularea textului art. 1 alin. 3 din OUG nr. 71/2009, care nu afirmă nimic despre posibilitatea ori interdicția de a cere, separat de actualizare, dobânzile legale, ca daune moratorii, tocmai pentru că cele două instituții nu se confundă între ele.
În raport de argumentele expuse mai sus, C. constată că, prin obligarea pârâților, la plata dobânzii legale aferente creanței rămase neexecutate, nu se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului ci se asigură repararea integrală a prejudiciului și acest motiv de apel fiind nefondat.
Dobânda legală (circumscrisă noțiunii de daune interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și independent de existența sau inexistența culpei debitorului (existența unei ordonanțe de eșalonare a plății debitului nu poate înlătura îndreptățirea reclamantei la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătorești, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligației), indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părți.
Rezultă din cele expuse anterior că reclamanții, în calitate de creditori sunt beneficiarii acestor dobânzi legale, pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanțelor, fiind evident prejudiciul suferit cu atât mai mult cu cât, potrivit disp.art.371 1Cod pr. civilă executarea trebuia adusă la îndeplinire de bună voie, iar ei datorită actelor normative menționate mai sus au fost împiedicați să treacă la executarea silită a obligației stabilită prin hotărâri judecătorești.
Soluția de obligare a apelanților la plata dobânzii se impune și din considerente de echitate, dat fiind că amânarea executării datoriei sau eșalonarea acesteia a fost dispusă prin ordonanță de urgență a guvernului, fără acordul reclamanților creditori, iar termenul stabilit pentru executarea întregii sume depășește o durată rezonabilă în valorificarea dreptului și nu mai răspunde cerințelor de proporționalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată și menținerea unui just echilibru al intereselor în discuție.
În raport de toate aceste considerente, C. apreciază că nu pot fi primite criticile pârâtului, motiv pentru care în temeiul art. 480 alin. 2 NCPC, va respinge apelul ca nefondat, menținând ca legală sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul M. JUSTIȚIEI, cu sediul în București, ., sector 5 împotriva sentinței civile nr.2616 pronunțată la 14 noiembrie 2014 de T. Prahova, în contradictoriu reclamantele L. (C.) Ș., B. I., ambele cu domiciliul procesual ales la T. București, cu sediul în București, ., camera 445, sector 3 și G. N., cu domiciliul procesual ales la Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 2 și cu pârâții C. DE A. BUCUREȘTI, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 5, sector 4 și T. BUCUREȘTI, cu sediul în București, ., sector 3.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2015.
Președinte, Judecător,
V. G. M. I. G.
Grefier,
J. Părcălăbescu
Red. GMI
Tehnored.PJ
7 ex/09.04.2015
j.f. N. C.
d.f._ T. Prahova
operator de date cu caracter personal,
nr. notificare 3120
| ← Acţiune în constatare. Sentința nr. 2290/2015. Curtea de Apel... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 350/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
