Obligaţie de a face. Decizia nr. 639/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 639/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 4012/120/2013*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 639
Ședința publică din data de 7 mai 2015
Președinte - C. P.
Judecător - V. D.
Grefier - A. M. B.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta C. Târgoviște SA prin administrator judiciar SMDA INSOLVENCY SPRL, cu sediul în municipiul Târgoviște, Șoseaua Găești nr.9-11, județ Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1250 din 22 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. M. S. cu domiciliul ales la D. I. din comuna Cândești, . Dâmbovița, județ Dâmbovița.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de judecată din data de 23 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.
Curtea, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor de la dosar, a amânat pronunțarea la data de 30 aprilie 2015 și apoi la 7 mai 2015, când a dat următoarea decizie.
CURTEA:
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ 13.06.2013 reclamantul D. M. S. în contradictoriu cu pârâta C. Târgoviște SA – prin administrator judiciar RVA Insolvency Specialists SPRL a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a deciziei nr.71/6.06.2013 de concediere, să se dispună reintegrarea în postul deținut anterior, plata drepturilor salariale de care a fost prejudiciat până la momentul reintegrării efective, daune morale în cuantum de_ lei și cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că la data de 6.06.2013, cu toate că se afla în concediu medical, i-a fost emisă decizia de încetare a contractului individual de muncă, pe care o apreciază ca având legătură cu calitatea de lider sindical la secția „Pregătire materiale”, calitate în care a avut numeroase confruntării cu conducerea societății, fiind tratat necorespunzător de către aceasta, pentru a-l determina să își dea demisia.
A mai precizat reclamantul că a primit preaviz la data de 12.03.2013, dată la care nu putea să se afle în această situație conform art.124 pct.2 din Contractul Colectiv de Muncă, întrucât nu trecuseră cei doi ani prevăzuți la acest articol și că au fost încălcate și prevederile art.47 alin.1 lit. a din același acord colectiv, fiind în concediu medical dovedit, că societatea pârâtă a angajat ulterior concedierii sale pe numitul I. V. pe același post ca și el și că angajații rămași în secția sa au o calificarea inferioară lui și cu toate acestea au fost menținuți în posturi, că doi dintre colegii săi au solicitat să fie ei disponibilizați în locul său și că la data de 16.02.2012, tocmai pentru a-și menține locul de muncă, a semnat o tranzacție de renunțare la executarea silită a două sentințe judecătorești prin care pârâta fusese obligată să le achite importante sume de bani.
La data de 12.07.2013 reclamantul a depus la dosar cerere precizatoare, arătând că înțelege să conteste deciziile nr.573/10.06.2013 privind revocarea deciziei de încetare a contractul individual de muncă și a deciziei nr. 574/13.06.2013 privind încetarea contractului individual de muncă.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat disjungerea capetelor de cerere, respectiv contestație decizie de concediere și acțiune în pretenții – drepturi salariale, respingerea contestației și conexarea capătului de cerere privind pretențiile la dosarul nr._ și a arătat că decizia de concediere nr.571/06.06.2013 a fost revocată prin decizia nr.573/10.06.2013 ca urmare a faptului că salariatul a prezentat certificat de concediu medical.
Reclamantul a mai depus o cerere, solicitând plata drepturilor salariale, cu dobânda legală și plata drepturilor izvorâte din contractul colectiv de muncă, care nu i-au fost acordate și pe care nu le poate cere pe Legea insolvenței. A precizat că a pierdut pe ultimii trei ani sporul de 200% din salariu de bază, drepturile cuvenite conform art.76 Contractul Colectiv de Muncă, rezultând o sumă de_ lei.
Pârâta a depus și precizări la cererea modificatoare, arătând că decizia de concediere a fost emisă legal și temeinic, reclamantul fiind concediat pentru motive ce nu țin de persoana sa în perioada de deschidere a procedurii generale a insolvenței. A arătat pârâta că în acest context s-a procedat, sub supravegherea administratorului judiciar, la reorganizarea societății, fiind desființate un număr de 600 de posturi, salariații fiind concediați în baza art.65, 66, 67 din Codul muncii coroborat cu art.86 alin.6 din Legea 85/2006, fiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de aceste texte de lege.
A mai precizat pârâta că potrivit organigramelor societății, din secția reclamantului au fost concediate patru persoane, un motiv pentru care a fost concediat acesta fiind faptul că pe parcursul activității a manifestat lipsă de disciplină, fiind în nenumărate rânduri sancționat disciplinar, iar nu motivul că ar fi fost lider de sindicat, întrucât această calitate nu o mai avea la data concedierii. Față de afirmația că ar fi existat un post de sudor vacant la momentul concedierii, a precizat că postul ocupat de I. V. este un post temporar și nu face parte din sectorul unde a lucrat reclamantul.
Au fost administrate proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei, la răspunsul la interogatoriu pârâta anexând un set de înscrisuri.
La dosarul cauzei părțile au depus și concluzii scrise.
Prin Sentința nr. 1865 din 20 noiembrie 2013 Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă, a respins contestația formulată de reclamantul D. M. S., astfel cum a fost precizată.
Analizând probele administrate în cauză în raport de motivația din decizia de desfacere a contractului de muncă, instanța a apreciat că desființarea postului a fost efectivă și reală, reținând că acest aspect rezultă din organigrama societății, care înainte de reorganizare avea 23 posturi de pregătitor materiale pentru ca ulterior măsurii concedierii numărul posturilor respective să scadă la 18 (pag.116,117) - ceea ce confirmă caracterul real al desființării postului - în timp ce . procedura falimentului este un argument convingător privind existența unei cauze reale ce a impus desființarea postului deținut de către reclamant (alături de alte posturi din societate).
A mai reținut tribunalul că, în raport de situația mai sus prezentată, pârâta a trebuit să recurgă la aplicarea prevederilor art. 69 alin. 3 din Codul muncii care stabilesc prioritatea aplicării ca și criteriu de selecție în cazul concedierilor, a criteriului privind evaluarea realizării obiectivelor de performanță.
Cu referire la acest criteriu al competenței, pârâta a avut în vedere rezultatele evaluării periodice a îndeplinirii obiectivelor de performanță pentru anul 2012, evaluare în urma căreia reclamantul nu a obținut rezultate mai bune și nici egale cu cele ale persoanelor care aveau aceiași meserie și care au fost menținute în funcție.
A concluzionat prima instanță că pârâta a procedat corect, reclamantul figurând cu un procentaj mai redus decât al angajaților care ocupau posturi similare și pentru care nu s-a luat măsura disponibilizării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul D. M. S., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr. 1248/08.07.2013 Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamantul D. M. S. împotriva Sentinței civile nr. 1865 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă, în contradictoriu cu pârâta . prin administrator judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, a anulat sentința civilă nr. 1865 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut următoarele:
Primă critică a apelantului vizează nepronunțarea de către prima instanță asupra contestației depuse de acesta la Tribunalul Dâmbovița la data de 13.06.213 și având ca obiect constatarea nulității absolute a Deciziei nr. 571/06.06.2013 privind încetarea contractului său individual de muncă.
În acest context Curtea a reținut că, în lumina art. 9 alin. 2 din codul de procedură civilă – noua reglementare procedurală aplicabilă speței – obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, că art. 22 alin. 6 din același cod dispune că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depășii limitele investirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, că dintr-o interpretare coroborată a acestor dispoziții procedurale rezultă că, în toate cazurile, instanța trebuie să se pronunțe omnia petita și că în situația în care formulările reclamantului nu sunt suficient de clare pentru a determina exact obiectul, instanța este datoare, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, pentru respectarea principiului disponibilității.
Raportând aceste considerații generale la speța pendinte, Curtea a observat că, inițial Tribunalul Dâmbovița – Secția I Civilă a fost investit inițial cu o contestație împotriva Deciziei nr. 571/06.06.2013 emisă de intimata C. Târgoviște SA, că ulterior, la data de 12.07.2013 același contestator a depus la dosar o cerere intitulată contestație vizând Deciziile nr. 573/10.06.2013 și nr. 574/13.06.2013și că această din urmă contestație a fost apreciată de către tribunal ca având caracterul unei cererii modificatoare.
Ori, așa cum s-a arătat în doctrină și s-a decis în jurisprudență cererile modificatoare sunt acelea prin care reclamantul urmărește să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată cum ar fi: părțile, obiectul sau temeiul juridic, dar din modul de formulare a contestației înregistrată la data de 12.07.2013 nu se desprinde o astfel de atitudine procesuală a contestatorului.
Astfel, acesta a învederat în mod expres că, formulează contestația împotriva Deciziile nr. 573/10.06.2013 și nr. 574/13.06.2013 în cadrul dosarului nr._, iar primul dintre acte reprezintă revocarea deciziei pe care a contestat-o la data de 13.06.2013, deci a Deciziei nr. 571/06.06.2013.
În alte cuvinte contestatorul a înțeles practic să își întregească contestația și prin solicitări cu privire la nelegalitatea actelor emise de intimată la datele de 10.06.2013, respectiv 13.06.2013 și care i-au fost comunicate ulterior înregistrării cererii inițiale.
Mai mult decât atât, dacă instanța considera că intenția contestatorului era de a modifica obiectul contestației inițiale avea obligația în baza principiului rolul activ să ceară acestuia lămuriri, față de modul de formulare și de susținerile din cuprinsul cererii din data de 12.07.2013.
Neprocedând în acest mod, instanța de fond era datoare să se pronunțe asupra tuturor petitelor formulate în vederea respectării principiului disponibilității a cărei consacrare legislativă a fost redată în precedentul prezentelor considerente.
Față de cele pe larg expuse Curtea nu a luat în considerare susținerile intimatei din cuprinsul întâmpinării depuse în faza de apel în sensul că s-a renunțat de către contestator la cererea privind constatarea nulității absolute a decizie de concediere nr. 571/06.06.2013 prin cererea modificatoare și nici susținerile aceleiași intimate din cuprinsul aceleiași întâmpinări în sensul că s-ar fi renunțat de către contestator la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a decizie de revocare nr. 573/10.06.2013.
Astfel, este real că, la termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2013 când au avut loc susținerile asupra fondului apărătorul contestatorului a învederat că practic se contestă numai ultima decizie.
Numai că, pentru ca o asemenea poziție procesuală să conducă la neevocarea de către instanță a respectivelor pretenții, față de momentul procesual la care a intervenit, trebuia să îmbrace forma unei renunțări la judecată și, fiind vorba de un act de dispoziție procesuală, pentru a fi valabil, aceasta trebuia făcut fie de chiar parte, fie de avocat în baza unei împuterniciri avocațiale speciale, însă la dosarul cauzei nu există astfel de înscrisuri.
Mai mult decât atât, în lipsa unui mandat al avocatului și de vreme ce contestatorul a fost prezent la dezbateri instanța era datoare să ceară acestuia lămuriri în sensul dacă înțelege sau nu să renunțe la vreun petit.
Neprocedând în acest mod tribunalul era ținut să se pronunțe și cu privire la Decizia nr. 573/10.06.2013.
Neprezentare unor motivații concrete asupra nelegalității respectivei decizii, chiar dacă ar fi reală nu îndreptățește instanța să nu se pronunțe cu privire la petitiul având ca obiect contestarea acesteia.
În ceea ce privește susținerile intimatei în sensul că, este lipsită de interes contestarea deciziilor nr. 571/06.06.2013 și a decizie de revocare a acesteia, Curtea a constatat că nu se poate tranșa pe tărâm procesual chestiuni litigioase legate de caracterul sau nu caduc al deciziei inițiale prin revocarea ulterioară a acesteia sau de posibilitatea unui angajator de a revoca o decizie de concediere, asupra cărora părțile au poziții contradictorii și care țin de fondul raportului juridic litigios.
Curtea a statuat totodată ca tribunalul, cu ocazia rejudecării, să se pronunțe asupra tuturor petitelor cu care a fost investit atât prin contestația inițială, cât și prin întregirea din data de 12.07.2013.
Cauza a fost înregistrată în rejudecare la data de 29.05.2014 sub nr._ .
Prin notele de ședință depuse la dosar la termenul de judecată din data de 17.06.2014, reclamantul a învederat instanței de judecata alte motive de nelegalitate ale deciziilor de concediere si revocare contestate, care fac imposibila menținerea acestora.
A arătat reclamantul că în materia anularii actelor de natura celor care fac obiectul prezentului litigiu, in speța decizii de concediere, odată declanșat controlul judecătoresc al respectivului act, instanța investita cu soluționarea are obligația de a cerceta daca acesta respecta sau nu condițiile de legalitate din Codul muncii, adică condițiile de forma, termen de emitere, condiții privind respectarea unor eventuale interdicții absolute, exprese, precum si daca prin acesta se contravine altor norme imperativ, controlul judecătoresc al actului de concediere ( decizie) fiind unul devolutiv in lipsa unei reglementari exprese in sens contrar.
A mai susținut reclamantul că, dat fiind caracterul de ordine publica al motivelor de nelegalitate invocate, rezulta ca acestea pot fi invocate oricând, pana la închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, că desfacerea contractului de muncă al contestatorului s-a realizat cu nesocotirea dispozițiilor ce reglementează interdicția
expresa de concediere pe durata exercitării unei funcții eligibile in cadrul unui organism sindical, precum si a dispozițiilor art. 124 din Acordul colectiv de munca încheiat la nivelul unității angajatoare cu o organizație sindicala, potrivit cărora nu se poate dispune desfacerea contractului individual de munca nici timp de doi ani de la încetarea exercitării unei astfel de funcții, și că, în contextul in care decizia de concediere a fost data cu încălcarea acestor dispoziții prohibitive, este evident ca ea nu poate fi menținută.
A mai susținut reclamantul că concedierea sa s-a făcut cu ignorarea principiului preemțiunii dreptului comunitar fata de dreptul național, că în analiza legalității deciziilor de concediere, este necesar sa se verifice daca acestea au fost date cu respectarea condițiilor legale prevăzute atât de normele dreptului intern, cat si de normele comunitare și că în cadrul acestei analize se impune sa se procedeze pe de-o parte la a verifica daca in speța a fost respectata condiția impusa in cazul concedierilor in cadrul angajatorilor împotriva cărora s-a deschis procedura insolventei, prin articolul 86 alin. (6 ) din Legea privind procedura insolventei, si anume cea privitoare la acordarea termenului de preaviz ( reglementarea speciala exonerandu-1 pe administratorul sau lichidatorul judiciar de obligația de realizare a procedurilor specifice concedierilor colective), iar pe de alta parte daca exista norme comunitare care obliga angajatorul aflat . la a respecta si alte condiții in caz de concediere colectiva, fiind neîndoielnic faptul ca in cadrul angajatoarei-intimate s-a realizat o concediere colectiva, raportat la împrejurarea ca odată cu deschiderea procedurii insolvenței si cu .-a procedat la destituirea unui număr de aproximativ 600 de salariați
Concluzionând, reclamantul a arătat că decizia în cauza s-a dat cu încălcarea normelor europene, fiind în mod evident nelegală.
Pârâta a formulat și depus la dosar un punct de vedere cu privire la notele de ședință ale reclamantului, prin care a solicitat instanței să respingă noile motive de contestație ca nelegale și netemeinice, a invocat pe cale de excepție tardivitatea acestor noi motive de contestație și a solicitat respingerea petitului cererii inițiale ca fiind lipsit de interes. În susținerea cererii pârâta a arătat că prin efectul admiterii apelului pentru motivul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor petitelor contestației, instanța de rejudecare se va limita la reanalizarea petitelor din contestația inițială despre care reclamantul a susținut că asupra lor nu s-ar fi pronunțat instanța de fond, că formularea unui motiv nou de contestație distinct de cele formulate prin contestația inițială precum și de cele formulate prin cererea din 12.07.2013 este tardivă, că potrivit art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel este obligatorie pentru instanța de fond în rejudecare și că motivul de contestație cu privire la care s-a ridicat excepția tardivității a fost invocat de către reclamant și în fața instanței de apel acare a statuat că e este un motiv nou care nu a fost invocat nici în cererea de apel și nici în faza de judecată în fond a litigiului. A mai arătat pârâta că nu poate fi primită nici susținerea reclamantului că ar fi beneficiat de protecția conferită de art. 124 alin. 2 din Acordul Colectiv de Muncă, având în vedere că acestuia îi încetase calitatea de reprezentant sindical de mai mult de doi ani la data desfacerii contractului de muncă individual, că este lipsită de interes contestarea deciziei de concediere nr. 571/06.06.2013, deoarece aceasta a fost revocată și nu a produs nici un efect, că doctrina de specialitate a statuat că revocarea deciziei de concediere este legală întrucât este vorba de un act unilateral nejurisdicțional, și că atâta timp cât nu există lege care să interzică expres revocarea deciziei de concediere, aceasta înseamnă că este permisă de lege în temeiul principiilor care guvernează actul juridic unilateral și în privința căruia este admisibilă revocarea unilaterală atâta timp cât nu a produs consecințe prejudiciabile celeilalte părți.
La data de 29.08.2014 reclamantul a depus la dosar precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, prin care a învederat instanței că înțelege să o investească cu următoarele cereri: constatarea nulității absolute a deciziei de concediere nr. 571/2013; constatarea nulității absolute a deciziei de revocare a deciziei de concediere nr. 517/2013, decizia nr. 573/2013; constatarea nulității absolute a deciziei de concediere nr. 574/2013 și pe cale de consecință reintegrarea în muncă precum și acordarea tuturor drepturilor salariale ce i se cuvin (salariu, sporuri de sâmbăta și duminica, sărbători legale, bonuri de masă, pulpe de pui, lapte și pâine, primele de sărbători, stabilite conform Codului muncii și Acordului Colectiv de Muncă ) până la reintegrarea efectivă; obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 20.000 lei ca urmare a prejudicierii sale prin concedierea nelegală.
Prin sentința civilă nr.1250 din 22 octombrie 2015, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția lipsei de interes a reclamantului în ceea ce privește deciziile de concediere nr. 571/06.06.2013 și de revocare nr. 573/2013.
A respins cererea privind constatarea nulității deciziei de revocare nr. 573/2013 și pe cale de consecință respinge ca fiind rămasă fără obiect cererea de constatare a nulității deciziei de concediere nr. 571/2013.
A admis cererea privind constatarea nulității deciziei de concediere nr. 574/2013 și a constatat că măsura concedierii reclamantului este nelegală pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 68 – 74 din Codul Muncii și de Directiva 98/59/CE.
Totodată, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior și obligă pârâtul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la data reintegrării efective și a respins cererea privind acordarea daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 1248/08.07.2013, Curtea de Apel Ploiești a anulat sentința pronunțată de instanța de fond în primul ciclu procesual și a trimis cauza spre rejudecare cu îndrumarea ca instanța să se pronunțe cu privire la toate deciziile cu care a fost investită.
În rejudecare, reclamantul, prin notele depuse la dosarul cauzei, a arătat că încetarea contractului său de muncă s-a făcut cu ignorarea preemțiunii dreptului comunitar, față de dreptul național, că instanța trebuie să analizeze dacă angajatorul aflat în procedura insolvenței a respectat p revederile art. 86 (6) din Legea nr. 85/2006 și anume dispoziția privitoare la acordarea termenului de preaviz, iar pe de altă parte dacă există norme comunitare care obligă angajatorul aflat într-o atare stare la a respecta și alte condiții în caz de concediere colectivă, raportat la împrejurarea că odată cu deschiderea procedurii insolvenție și cu .-a procedat la destituirea unui număr de aproximativ 600 salariați. Reclamantul a făcut referire la Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 care instituie necesitatea parcurgerii procedurii de informare a sindicatului sau reprezentanților salariaților și consultarea dintre angajator și sindicat în cazul societății aflate în lichidare / reorganizare.
Pârâta a invocat tardivitatea noilor motive de contestație, apreciind că rejudecarea trebuie să se desfășoare în limitele stabilite prin decizia de anulare a sentinței și de trimitere spre rejudecare.
Tribunalul a apreciat tardivitatea invocată de pârâtă ca fiind o apărare de fond, având în vedere că reclamantul nu a formulat noi capete de cerere în rejudecare, pentru a fi incidente prevederile referitoare la formularea acestora până la prima zi de înfățișare, ci a invocat principiul preemțiunii dreptului comunitar, față de dreptul național și Directiva nr. 98/59/CE cu privire la concedierea colectivă.
Prin urmare, atâta timp cât s-a învederat existența unei reglementări europene cu incidență în cauză, instanța are obligația să analizeze în ce măsură aceasta a fost respectată sau nu în procedura concedierii colective.
Pârâta a reiterat în rejudecare excepția lipsei de interes a reclamantului în ce privește contestarea deciziei de concediere nr. 571/2013 și 573/2013, în considerarea faptului că indiferent dacă instanța ar constata nulitatea oricăreia dintre cele două decizii, reclamantul tot ar rămâne concediat în temeiul deciziei nr. 574/10.06.2013, situația sa juridică rămânând neschimbată.
Asupra acestei excepții Curtea s-a pronunțat arătând că „nu se pot tranșa pe tărâm procesual chestiuni litigioase legate de caracterul sau nu caduc al deciziei inițiale prin revocarea ulterioară a acesteia, sau de posibilitatea unui angajator de a revoca o decizie de concediere, asupra cărora părțile au poziții contradictorii și care țin de fondul raportului litigios.”
Prin îndrumările date, instanța de control judiciar a îndrumat tribunalul a se pronunța asupra tuturor deciziilor, apreciind că reclamantul justifică un interes.
Așa fiind tribunalul a respins excepția lipsei de interes invocată întrucât această problemă a fost dezlegată de instanța de control judiciar.
Pe de altă parte, s-a observat că motivele pentru care au fost contestate cele două decizii de concediere nu sunt absolut identice, date fiind circumstanțele în care fiecare decizie a fost emisă, astfel că și sub acest aspect reclamantul justifică un interes, raportat la șansele pe care a considerat că le are de a obține anularea vreuneia dintre acestea.
Referitor la cererea privind constatarea nulității deciziei de revocare nr. 573/2013 tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată.
Pârâta a emis inițial decizia de concediere nr. 571/06.06.2013 care i-a fost comunicată salariatului la data emiterii, aspect ce a rezultat din mențiunile existente în cuprinsul acesteia.
Ulterior emiterii deciziei de concediere nr. 571/06.06.2013, reclamantul a prezentat la angajator certificatul de concediu medical . nr._ emis la 03.06.2013 care atestă că acesta s-a afla în incapacitate temporară de muncă de la data de 03.06.2013 la data de 09.06.2013.
Ca urmare, pârâta a emis decizia nr. 573/2013 prin care a dispus revocarea deciziei de concediere nr. 571/2013, constatând că pe perioada 06.06.2013 – 09.06.2013 contractul individual de muncă al reclamantului este suspendat datorită survenirii incapacității temporare de muncă.
Tribunalul a reținut că modul în care a procedat pârâta se circumscrie prevederilor legale incidente în cauză, fiind unul corect.
Astfel, conform art. 49 pct. 6 din Codul Muncii, pe perioada incapacității temporare e muncă se suspendă de drept toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea CIM, inclusiv termenul prev. de art. 77 din Codul Muncii care se referă la momentul în care decizia de concediere își produce efectele, respectiv de la data comunicării sale.
Având în vedere că pe perioada 06.06.2013 – 09.06.2013 a intervenit suspendarea contractului individual de muncă, înseamnă că decizia de concediere nr. 571/2013 nu a produs efecte, fiind revocată la data de 10.06.2013 prin decizia nr. 573.
Nu au fost primite susținerile reclamantului referitoare la faptul că angajatorul ar fi emis decizia de revocare după data încetării contractului individual de muncă ca urmare a efectului comunicării primei decizii și că decizia inițială de concediere este irevocabilă, neputându-i-se pune capăt prin voința unilaterală a emitentului actului.
Deși, de principiu, argumentele invocate ai sus sunt corecte, în situația particulară dedusă judecății acestea nu se verifică, deoarece decizia de concediere a fost revocată înainte ca aceasta să producă efecte.
Așa fiind, nu mai operează principiul irevocabilității invocat de reclamant, știut fiind faptul că nu un act juridic poate fi revocat de către emitent până în momentul intrării acestuia în circuitul civil, adică până la momentul în care actul a produs efecte juridice.
Referitor la cererea privind nulitatea deciziei de concediere nr. 571/2013 tribunalul a respins-o ca fiind rămasă fără obiect.
Soluția aceasta se impune datorită faptului că decizia de revocare a fost apreciată ca legală și temeinică, iar consecința acestui fapt a fost aceea că revocarea are ca efect repunerea în drepturi a reclamantului iar repunerea în drepturi conduce la lipsirea de obiect a primei decizii de concediere.
Reclamantul a formulat contestație și împotriva deciziei de concediere nr. 574/2013 invocând mai multe motive de nelegalitate și netemeinicie ale acesteia.
Astfel, reclamantul a arătat că în materia concedierilor colective există la nivel comunitar Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 care reglementează o . reguli ce trebuie respectate în cazul concedierilor colective, dintre acestea cele mai importante fiind obligațiile angajatorului privind parcurgerea procedurii de informare a sindicatului sau reprezentanților salariaților și consultarea dintre angajator și sindicat sau reprezentanții salariaților în cazul societății aflate în lichidare .
Ca situație de fapt, tribunalul a reținut că pârâta a dispus prin decizia nr. 574/2013 concedierea reclamantului în temeiul art. 86 alin 6 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și a art. 65 – 67 și 75 alin. 3 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței, a redimensionării numărului de personal necesar și a structurii posturilor, precum și a organigramei în funcție de volumul de activitate estimat, desființându-se postul de pregătitor materiale sarjă, din cadrul secției Pregătire Materiale ocupat de reclamant, odată cu concedierea reclamantului dispunându-se concedierea colectivă a cca. 600 de salariați.
Norma specială – art. 86 alin. 6 din Legea 85/2006 prevede prin derogare de la dispozițiile normei generale Legea 53/2003, că după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoare se va face de urgență de către administratorul judiciar / lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă.
Pârâta, aflată în procedura reorganizării judiciare a dispus concedierea reclamantului acordându-i acestuia doar preavizul de 20 de zile lucrătoare, situație care la o analiză superficială a problemei ar conduce la concluzia că norma specială prevăzută de art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 ar avea prioritate față de prevederile Codului Muncii.
În realitate, tribunalul a constatat că prin disp. art. 68 și 69 din Codul Muncii s-au transpus în legislația națională prevederile art. 1 și 3 din Decizia nr. 98/59/CE din 20 iulie 1998 privind armonizarea legislațiilor statelor membre ale UE referitoare la concedierile colective, stabilind printre altele obligația angajatorului de a iniția în timp util și în scopul ajungerii la o înțelegere, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților cu privire la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective, atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați. În perioada în care au loc consultări pentru a permite sindicatului să formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligația să le furnizeze toate informațiile relevante, și să le notifice în scris numărul total și categoriile de salariați afectați de concediere, motivele care determină concediere, criteriile avute în vedere pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, măsurile luate pentru limitarea numărului concedierilor, măsurile pentru atenuare consecințelor și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților, data la care vor avea loc și termenul înăuntrul căruia sindicatul poate face propuneri pentru evitarea sau diminuarea numărului salariaților concediați.
Având în vedere transpunerea în dreptul intern de către statul român a directivei, reclamantul nu se poate prevala de un efect direct al acesteia, iar aplicarea directă nu este posibilă deoarece ar însemna recunoașterea existenței unui efect direct orizontal, pe care directiva nu îl poate avea.
Cu toate acestea, datorită forței juridice superioare a actelor normative europene, față de cele naționale, și în virtutea prerogativei exclusive a CJUE de interpretare a legislației europene secundare, în scopul interpretării și aplicării uniforme a normelor europene, trebuie avută în vedere interpretarea pe care CJUE a dat-o disp. art. 1-3 din Directiva 98/59/CE în cauzele conexate C235/10- C239/10, în procedurile D. Claes, Sophie Jeanjean și alții împotriva Landsbanki Luxembrourg SA, statuând că această directivă trebuie interpretat ca aplicându-se în toate împrejurările în care intervine o încetare a contractului individual de muncă din motive care nu țin de persoana salariatului iar celelalte condiții referitoare la numărul încetărilor raportat la numărul total al salariaților sunt îndeplinite.
Prin urmare, și în ipoteza insolvenței angajatorului, administratorul / lichidatorul judiciar trebuie să respecte drepturile salariaților prevăzute de procedura concedierii colective, dispoziție pusă în acord cu legislația națională de către legiuitor abia prin noua lege a insolvenței nr. 85/2014.
Așa fiind, având în vedere interpretarea obligatorie dată de CJUE art. 1 – 3 din Directiva 98/59/CE a Consiliului și faptul că prin adresele nr. 2062/26.02.2014 emisă de ITM Dâmbovița, nr. 1720/07.03.2014 emisă de AJOFM Dâmbovița, nr. 16/2014 a S.M.M.T. și nr. 27/07.03.2014 a SLI C. Târgoviște, se atestă că pârâta nu a formulat notificări acestor instituții potrivit prevederilor art. 68 – 74 din Codul muncii referitoare la procedura concedierii colective, tribunalul a concluzionat că derogarea stabilită prin dispozițiile art. 86 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 de la caracterul obligatoriu al parcurgerii etapelor procedurii concedierii colective prevăzute de Codul muncii contravine normelor dreptului european (art. 1- 3 din Directiva 89/59/CE ) motiv pentru care a constatat nulitatea deciziei de concediere pentru acest motiv.
Față de existența acestui motiv de nulitate a deciziei de concediere, care se impunea a fi analizat cu prioritate întrucât vizează aspecte de nelegalitate, tribunalul a apreciat că nu mai este necesar a se analiza motivele de netemeinicie a deciziei invocate e reclamant.
Pentru motivele de fapt și de drept expuse anterior, tribunalul a respins excepția lipsei de interes a reclamantului în ceea ce privește deciziile de concediere nr. 571/06.06.2013 și de revocare nr. 573/2013, a respins cererea privind constatarea nulității deciziei de revocare nr. 573/2013 și pe cale de consecință a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea de constatare a nulității deciziei de concediere nr. 571/2013,a admis cererea privind constatarea nulității deciziei de concediere nr. 574/2013 și a constatat că măsura concedierii reclamantului este nelegală pentru nerespectarea procedurii prevăzute de art. 68 – 74 din Codul Muncii și de Directiva 98/59/CE și a dispus reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior și a obligat pârâtul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate, și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul de la data concedierii și până la data reintegrării efective.
Cererea privind acordarea dunelor morale a fost respinsă deoarece nu a putut fi reținută vinovăția pârâtei ca element al răspunderii civile delictuale de natură a antrena răspunderea sa, aceasta acționând conform legislației speciale în vigoare, respectiv art. 6 alin. 6 din Legea nr. 85/2006 cu ocazia efectuării concedierii colective impusă de ..
Pe de altă parte, acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului are loc prin acordarea tuturor drepturilor bănești de care acesta ar fi beneficiat de la data concedierii și până la reintegrarea efectivă.
S-a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr.1250/22.10.2014 pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița a declarat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței atacate pe care o consideră netemeinică și nelegala, iar pe fond respingerea contestației ca neîntemeiata.
Susține apelanta că prin sentința atacata, instanța de fond, prin rejudecarea cauzei, constata nulitatea deciziei de concediere 574/2013 pe motiv de nelegalitate întrucât nu s-au respectat dispozițiile art.68-74 din Codul Muncii și ale Directivei 98/59/CE.
Pe fondul cauzei, referitor la decizia de concediere 574/13.06.2014, învederează apelanta că sentința a fost pronunțata de instanța de fond ca urmare a rejudecării cauzei, rejudecare ce a intervenit ca efect al anularii Sentinței Civile nr. 1865/20.11.2013 a Tribunalului Dâmbovița de către Curtea de Apel Ploiești prin admiterea apelului declarat de intimatul-contestator D. M., astfel cum rezulta din Decizia nr. 358/30.04.2014 pronunțata de aceasta instanța.
Conform îndrumărilor instanței de apel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond se va pronunța asupra tuturor petitelor cu care a fost investita atât prin contestația inițiata cat și prin cererea de întregire a acesteia din data de 12.07.2013.
In primul ciclu procesual, motivul principal al apelului declarat de intimatul-contestator D. M. împotriva Sentinței Civile nr. 1865/20.11.2013 și pe care curtea l-a analizat cu prioritate a fost -nepronuntarea instanței de fond asupra primelor petite menționate în contestația inițiala, respectiv: să se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 571/06.06.2013 de concediere, sa se dispună reintegrarea pe postul deținut anterior, sa fie obligata societatea pârâtă să achite toate drepturile salariate cuvenite intre data concedierii și data reintegrării efective; să se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 573/10.06.2013 de revocare a deciziei 571/06.06.2013; daune morale în cuantum de 20.000 lei și plata cheltuielilor de judecata.
La data de 12.07.2013. intimatul-contestator D. M. a depus la dosarul cauzei o noua contestație pe care instanța, cu acordul acestuia, a calificat-o drept cerere modificatoare a contestației. Prin cererea modificatoare, intimatul- contestator D. M. a solicitat instanței: să se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 573/10.06.2013; să se constate nulitatea absoluta a deciziei nr. 574/13.06.2013 de concediere, sa se dispună reintegrarea pe postul deținut anterior, sa fie obligata societatea pârâtă sa achite toate drepturile salariale cuvenite intre data concedierii și data reintegrării efective și daune morale în cuantum de 20.000 lei. În consecința, prin efectul admiterii apelului declarat de intimatul-contestator D. M. pentru motivul ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor petitelor contestației, cu ocazia rejudecării în fond, instanța era datoare sa se limiteze la reanalizarea petitelor din contestația inițiala despre care intimatul-contestator a susținut ca asupra lor nu s-ar fi pronunțat instanța de fond și de a căror renunțare la judecata nu a mai vrut sa recunoască cu ocazia judecării cererii sale de apel.
Așadar, față de aceste considerente ale deciziei curții de apel pronunțata cu ocazia judecării apelului declarat de intimatul-contestator D. M., apreciază apelanta ca formularea unui motiv nou de contestație distinct de cele formulate în primul ciclu procesual prin contestația inițiala și distinct de cele formulate prin cererea din 12.07.2013 este tardiva la aceasta data.
Pentru aceasta, consideră ca în mod nelegal instanța de fond a pronunțat hotărârea 1250/22.10.2014 fundamentata pe acest motiv de nelegalitate invocat tardiv.
Potrivit art. 480 art. 3 Cod proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel este obligatorie pentru instanța de fond în rejudecare.
Motivul de contestație cu privire la care ridică tardivitatea a fost invocat de către intimatul-contestator, cu ocazia judecării cererii sale de apel, și în fata instanței de apel care a statuat deja, cu putere de lucru judecat, ca este un motiv nou care nu a fost invocat nici în cererea de apel și nici în faza de judecata în fond a litigiului.
Având în vedere ca prin notele de ședința formulate în faza de rejudecare a dosarului dar anterior primului termen în rejudecare se invoca motive noi de contestație, apreciază apelanta aceste note de ședința ca având natura juridica a unei cereri completatoare întrucât motivul asupra căruia invocă tardivitatea este diferit de cele prezentate inițial în primul ciclu procesual.
Astfel, aceasta cerere completatoare (nota de ședința) a fost formulată nu numai cu mult după prima zi de înfățișare, dar a fost introdusă în rejudecare, urmare a admiterii apelului cu trimitere, unde judecata se desfășoară în limite precis stabilite, în sensul dispozițiilor art. 478 Cod proc.civ. limite ce nu pot fi ignorate prin soluționarea unui alt obiect al acțiunii, care nu exista la data la care s-a judecat cauza prima dată, apreciază ca în mod inadmisibil instanța de fond a reținut și cercetat acest nou motiv de contestație.
Raportat și la prevederile art. 268 alin. 1) lit. A) din Codul Muncii care arata ca orice motiv de nulitate a unei decizii de încetare a contractului individual de munca se formulează în termen de 30 zile de la comunicarea actului unilateral către salariat, consideră ca este absolut tardiv acest nou motiv de contestație. Art. 268 din Codul Muncii nu face distincție intre motivele de nelegalitate, cum ar fi constatarea nulității și cele de netemeinicie, absolut orice motive de contestare inclusiv cele de nulitate absoluta trebuie invocate în termen de 30 zile de la comunicare deciziei către salariat.
Față de cele expuse, consideră apelanta ca fiind absolut nelegala sentința 1250/22.10.2014 pronunțata de Tribunalul Dâmbovița întemeiata pe un motiv de nelegalitate tardiv formulat.
Chiar și în situația în care s-ar admite ca motivul de contestație privitor la nerespectarea prin decizia de concediere 574/2013 a Directivei 98/59/CE nu este tardiv formulat și trebuie analizat, învederează faptul este un motiv neîntemeiat întrucât, așa cum a arătat și în primul ciclu procesual, restructurarea activității și concedierea salariaților ocupanți ai posturilor desființate începând cu luna martie 2013 s-a făcut în temeiul art. 65,66,67 din Legea 53/2003 - Codul Muncii coroborat cu art. 86 alin (6) din Legea 85/2006- privind procedura insolvenței, respectiv fără parcurgerea procedurii concedierii colective, în atare situație, au fost desființate strict posturile cu rentabilitate scăzuta și fără de care activitatea societății putea continua raportat la volumul de producție previzionat.
Potrivit art. 78 din Codul Muncii - Concedierea dispusa cu nerespectarea procedurii prevăzuta de lege este lovita de nulitate absoluta. Evident norma juridica din art. 78 Codul Muncii a avut în vedere sancționarea cu nulitatea absoluta a acelor concedieri efectuate cu nerespectarea procedurii prevăzuta de legislația naționala.
In speța de față nu este vorba de nerespectarea unei proceduri prevăzuta de legislația naționala. Societatea, prin administrator judiciar a respectat condițiile de procedura impuse de art. 86 alin (6) din Legea 85/2006, respectiv a acordat salariatului o notificare oficiala prin care i s-a adus la cunoștința ca postul ocupat de dumnealui urmează a fi desființat motiv pentru care se va proceda la concedierea sa pentru motive neimputabile salariatului însă va beneficia de acordarea unui termen de preaviz de 20 zile lucrătoare, astfel cum este menționat în contractul sau individual de munca. Notificarea de preaviz a avut numărul 523/11.03.2013 și a fost comunicata salariatului sub semnătura de primire la data de 12.03.2013.
Directiva invocata de intimatul-contestator D. M. reglementează suplimentar fata de preaviz și o perioada de informare și consultare cu sindicatele din care fac parte salariații, de 30 zile anterior începerii curgerii termenului de preaviz.
Astfel cum rezultă din însăși decizia de concediere 574/13.06.2013, contractul de munca al salariatului a încetat la data de 17.06.2013, data la care i-a comunicat acestuia decizia de concediere, adică raportat la data la care a comunicat notificarea preavizului după mai mult de 90 zile calendaristice.
Ținând cont și de faptul ca efectul Directivelor asupra sistemului jurisdicțional național este unul direct, dar condiționat de transpunerea normelor comunitare în legislația interna, ori atât Codul Muncii cât și Legea 85/2006 au fost elaborate pornind de la obligația de a se asigura conformitatea cu norma europeana, rezulta ca Directiva invocata nu are aplicabilitate directa asupra particularilor și cu atât mai mult nu poate fi valorificata în condițiile în care nu se face dovada ca prin aplicarea procedurii naționale s-ar fi produs o vătămare salariatului ce ar fi putut fi evitata prin aplicarea întocmai a procedurii prevăzuta de Directiva în cauza. Sancțiunea legala a nulității absolute nu poate surveni doar pentru o nerespectare formala, ori în cazul de fata așa cum a dovedit nu exista o vătămare a intereselor salariatului.
Față de toate motivele expuse mai sus, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr.1250/22.10.2014 pronunțata de Tribunalul Dambovita, iar pe fond respingerea contestației, astfel cum a fost precizata de intimatul-contestator ca nefondata.
In combaterea motivelor de apel intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
Curtea, examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, va reține că apelul formulat este nefondat potrivit disp.art. 480 c.pr.civilă, urmând a-l respinge ca atare pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește prima critică formulată referitoare la faptul că, prin efectul admiterii apelului declarat de intimatul-contestator D. M. pentru motivul ca instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor petitelor contestației, cu ocazia rejudecării în fond, instanța era datoare sa se limiteze la reanalizarea petitelor din contestația inițiala despre care intimatul-contestator a susținut ca asupra lor nu s-ar fi pronunțat instanța de fond și de a căror renunțare la judecata nu a mai vrut sa recunoască cu ocazia judecării cererii sale de apel, astfel, formularea unui motiv nou de contestație distinct de cele formulate în primul ciclu procesual prin contestația inițiala și distinct de cele formulate prin cererea din 12.07.2013 este tardiva la aceasta data, Curtea va reține că este nefondată.
Pentru a putea respecta întocmai dispozițiile deciziei Curții de Apel și a se pronunța omnia petita, e nevoie ca instanța de fond să analizeze toate cele 3 decizii emise de angajatoarea apelantă .Ori, instanța nu mai putea în situația în care dispozițiile instanței de apel erau de a se pronunța asupra tuturor petitelor formulate, să mai aprecieze dacă petitele ulterioare de anulare a deciziei de revocare 573/2013 și a dispoziției de concediere 574/2014 sunt sau nu tardiv formulate.
Referitor la critica privitoare la excepția tardivității formulării motivului de nelegalitate a deciziei de concediere nr.574/2013 constând în emiterea acesteia cu ignorarea disp.art.68-74 din Codul Muncii și ale dreptului comunitar, respectiv a Directivei 98/59/CE.
Astfel, instanța de judecată analizează decizia de concediere în mod devolutiv, fiind obligată la a cerceta dacă aceasta respectă sau nu condițiile de legalitate prevăzute în codul muncii, adică condițiile de formă, termen și emitere, condiții privind eventuale interdicții absolute, exprese, precum și dacă prin aceasta se contravine altor norme imperative.
Referitor la faptul că Directiva invocata nu are aplicabilitate directa asupra particularilor și cu atât mai mult nu poate fi valorificata în condițiile în care nu se face dovada ca prin aplicarea procedurii naționale s-ar fi produs o vătămare salariatului ce ar fi putut fi evitata prin aplicarea întocmai a procedurii prevăzuta de Directiva în cauza, se va reține că și aceasta critică este nefondată.
Astfel, în contextul în care directiva a fost transpusă în dreptul muncii, prin art.68 și 69 din Codul Muncii, aceasta a devenit obligatorie, putând fi invocată și din oficiu de către instanță.
Textul care transpune Directiva 98/59/CE din 20 iulie 1998, definește concedierea colectivă și stabilește condițiile care îi dau această calificare.
Așa cum îi este denumirea, ea privește un anumit număr de salariați, alcătuind un colectiv, raportat la numărul total al salariaților acelui angajator.
Dacă măsura ar privi un număr mai mic decât cel prevăzut de lege, concedierea nu va avea un caracter colectiv, ci unul individual.În aceste condiții, textul de la alin. 2 al art. 68, el se regăsește în Directiva 98/58/CE, dar este aplicabil conform specificului legislației naționale din statele membre.
Conform textului Directivei: „în scopul calculării numărului de concedieri prevăzută la lit. a, primul paragraf, încetarea contractului de muncă care se produce la inițiativa angajatorului dintr-unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana lucrătorului, este asimilată concedierilor, cu condiția existenței a cel puțin 5 concedieri" (art. 1 pct. 1, fraza finală).
Astfel, Curtea nu poate reține criticile formulate de apelantă cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor Directive în prezenta speță.
Față de aceste considerente, Curtea va reține ca nefondate apelul formulat de către pârâtă în temeiul disp.art. 480 c.pr.civilă, urmând a-l respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta C. Târgoviște SA prin administrator judiciar SMDA INSOLVENCY SPRL, cu sediul în municipiul Târgoviște, Șoseaua Găești nr.9-11, județ Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 1250 din 22 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimatul-reclamant D. M. S. cu domiciliul ales la D. I. din comuna Cândești, . Dâmbovița, județ Dâmbovița.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 mai 2015.
Președinte, Judecător,
C. P. V. D.
Grefier,
A. M. B.
Red.VD
tehnored.BA
4 ex./12.05.2015
dosar fond nr._ Tribunalul Dâmbovița
jud.fond N. C.
operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
| ← Acţiune în răspundere patrimonială. Decizia nr. 558/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 552/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
