Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 618/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 618/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 618/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA nr.618

Ședința publică din data de 5 mai 2015

Președinte - E. M.

Judecător – V. G.

Grefier - A. F.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA București, cu sediul ales în București, Piața Gării de Nord, nr.1, sector 1, împotriva sentinței civile nr.2604 din 14.11.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. și Independent CT4 Ploiești, cu sediul ales la cabinet avocatură B. E. C. – București, ., ., ..

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 28 aprilie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a amânat pronunțarea la data de 5 mai 2015, dând următoarea decizie:

C u r t e a

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, reclamantul S. L. și Independent CT4 Ploiești a chemat în judecată pe pârâta C. Națională de Căi Ferate „CFR” SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la:

1. plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr. l din CCM la nivel de unitate în raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat de 700 de lei lunar, conform art. l din HG nr. 1225/27.12.2011, publicată în M. OF. Partea I nr.922/27.12.2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.01._13;

2. plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr. l din CCM la nivel de unitate în raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat de 750 de lei lunar, conform art. 1 alin. l din H.G.23/22.01.2013, publicată în M.OF. Partea I, nr.52/23.01.2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.02._13:

3. plata celui de al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de baza al fiecărui membru de sindicat, avut în luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform dispozițiilor art.43 alin. 2 litera a din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011 (conform art.4 alin.2 din contract), înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. nr. 722/03/24.01.2008;

4. plata drepturilor bănești reprezentând diferența: a) dintre salariul suplimentar pe anii 2009, 2010, b) ajutorul material de P. Ziua Feroviarului pe anii 2009, 2010 și c) ajutorul material de C. pe anul 2010, ce se cuvin potrivit art. 41 alin.3 din CCM la nivel de R. Transporturi și cele calculate și încasate potrivit CCM la nivel de unitate.

5. reactualizarea diferenței drepturilor salariale menționate anterior, cu indicele de inflație la data plații efective;

6. plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că potrivit dispozițiilor art. l din HG nr.1225/2011 „începând cu data de 1.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe luna în anul 2012 reprezentând 4,13 lei/ora" și dispozițiilor art.1 alin.1 din HG_ „începând cu data 1.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe luna în anul 2013 reprezentând 4,44 lei/oră".

De asemenea, reclamantul a susținut că art.164 Codul muncii prevede că: „Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor(...). Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de baza minim brut pe tară. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară."

Astfel, reclamantul a susținut că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de lei brut, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de HG nr. 1225/2011, respectiv de HG nr. 23/2013.

A mai precizat reclamantul că pârâta nu a plătit drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 de lei prevăzut de HG nr. 1225/2011 pentru anul 2012, respectiv 750 de lei prevăzut de HG nr.23/2013 pentru anul 2013 - 1.02.2013, încălcând astfel prevederile art.40 alin.2 lit. c coroborat cu prevederile art.229 alin .4 din Codul Muncii.

În aceste condiții, reclamantul a susținut că în temeiul art. 253 din Codul Muncii „angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul", astfel pârâta a produs un prejudiciu material salariaților săi, membrii săi de sindicat constând în diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite.

În ceea ce privește capătul 3 de cerere, reclamantul a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata celui de al 13-lea salariu egal cu salariul brut de bază al fiecărui membru de sindicat, avut în luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform art.43 alin.2, lit. a din CCM la nivel de ramura transporturi.

Astfel, s-a învederat că CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008 - 2010 a fost valabil până la data de 31.12.2011, conform art.4 alin.1 și 2 din contract, astfel: „(1) prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic, (2) dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic."

Acest contract nu a fost denunțat de niciuna din părți și nici un nou contract nu s-a încheiat în perioada 31.12._11, astfel că în consecință valabilitatea contractului s-a prelungit până la data de 31.12.2011.

Dispozițiile art.3 din CCM la nivel de ramură transporturi, prevăd: 1) „clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora", iar alin 2) „ în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau a cărui clauze nu se regăsesc incluse."

Art.119 din contractul unic la nivel de ramură stipulează că:" (1) Dispozițiile prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi sunt aplicabile tuturor categoriilor de salariați angajați într-o unitate vizată și acoperită de clauzele acestuia. (Recomandarea OIM nr.91/29iunie 1951 - cap. 3, alin. 4.)", iar art. 123 stabilește modul cum își produce efectele acest contract: „Prezentul contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează: 1. în toate unitățile nominalizate în Anexa 5; 2) în toate unitățile din ramură transporturi și activități conexe, conform art. 11 (1) c) din Legea 130/1996."

De asemenea, s-a arătat că art. 113 (3) stipulează că: „Drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri; (4) executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți".

Art.114 din același contract prevede: „(1) Drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia”, (2) pentru începerea negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial."

Art.115 (1) „Prevederile contractelor individuale de munca existente la data intrării în vigoare a contractelor colective de munca vor fi puse de acord cu prevederile acestora din urma."

Astfel, s-a arătat că în calitate de angajator, pârâta nu a acordat acest drept membrilor săi de sindicat încălcând prevederile art.40 alin.2 lit.c Codul muncii potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de munca", deși la poziția 35 din anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplică acest contract colectiv de muncă se află și societatea-pârâtă.

În ceea ce privește capătul 4 de cerere, reclamantul a arătat că potrivit deciziei civile din 14.11.2012 pronunțata în dosarul nr._ de Curtea de Apel Ploiești, pârâta a fost obligată să plătească membrilor de sindicat anexați acțiunii salariul suplimentar pe anul 2009, ajutorul material ocazionat de sărbătoarea de P. și Ziua Feroviarului pe anul 2009, iar prin decizia civilă nr.198/30.01.2014 pronunțata în dosarul nr._ de Curtea de Apel Ploiești, pârâta a fost obligată să plătească membrilor de sindicat salariul suplimentar pe anul 2010, ajutorul material ocazionat de sărbătoarea de P., C., Ziua Feroviarului pe anul 2010.

În continuare, reclamantul a mai arătat că aceste drepturi au fost calculate și plătite în cuantumul prevăzut în grilele CCM la nivel de unitate, nefiind corelate cu prevederile CCM la nivel de ramură transporturi, potrivit cărora drepturile minimale de la care trebuia stabilit salariul minim brut era în valoare de 700 de lei brut, așa cum de altfel obliga și decizia civilă nr.2978/22.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._ pentru perioada octombrie_10.

A menționat totodată reclamantul că art.132 alin.3 din Legea nr. 62/2011 instituie o limitare, statuând că CCM-urile nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. Astfel, prioritate la aplicare are contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi feroviare, deoarece conține clauze mai favorabile salariaților și este superior în ierarhie contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

După încheierea și . colectiv de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părțile contractante. Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor și obligațiilor asumate de cele două părți.

Din analiza conținutului CCM la nivel de ramura transporturi reiese că părțile au convenit că salariul de bază minim brut la nivelul ramurii de transporturi valabil din data de 1.01.2008 este de 700 de lei, iar ajutoarele materiale solicitate se raportează acestei valori care reprezintă de fapt nivelul clasei I de salarizare.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Astfel, pe cale de excepție, pârâta a solicitat să se admită excepția prescrierii dreptului reclamanților de a cere obligarea societății lor la plata drepturilor aferente anilor 2011 - 2014, întrucât cererea care are ca obiect pretențiile deduse judecății a fost adresată instanței de judecată în data de 28.02.2014, deci cu depășirea termenului liber de prescripție de 3 ani, prevăzut de lege.

A mai arătat pârâta că în temeiul art.268 alin.1 lit.e din Legea nr. 53/2003, dreptul salarial cerut are ca izvor contractul colectiv de muncă, în speță fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".

Pârâta a invocat și excepția inadmisibilității cererii, arătând că salariul de bază a fost negociat iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referința, a actului adițional la CIM.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că este legea părților contractante contractul valabil încheiat, conform ar. 969 V C. civ. și art.1270 alin 1 N. Cod civil.

În continuare, pârâta a susținut că în perioada 1.10._11 pentru care reclamanții salariați ai CN CF "CFR" SA au solicitat drepturi salariale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă la nivel de ramura transporturi a existat valabil încheiat CCM încheiat la nivel de CN CF CFR SA la nivel de unitate pentru anii 2009 - 2010, 2011 - 2012 și 2012 -2013 ale căror prevederi au fost obligatorii pentru părți, adică atât pentru reclamanți, cât și pentru societate.

Potrivit art.7 alin2 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă salariul astfel negociat a fost menționat și în contractul individual de muncă al reclamanților și, ca atare, în conformitate cu prevederile art.240 alin.1 din Legea nr. 53/2003 (aplicabil la momentul perfectării contractului) la nivel de unitate s-a încheiat contract colectiv de muncă, iar părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2009 și 2013 să stabilească un alt salariu minim la nivelul societății, precum și alți coeficienții de ierarhizare decât cei prevăzuți în CCM la nivel de ramură transporturi sau în CCM pe grup de unități și prin urmare instanța de judecată este ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor.

Mai mult, pârâta a susținut că CCM-urile la nivel de unitate aplicabil pentru anii 2009 - 2013 au fost încheiate cu respectarea contractului de muncă încheiat la nivel superior, respectiv CCM la nivel de grup de unități feroviare pentru 2006/2008 a cărui valabilitate a fost prelungită prin actul adițional până în anul 2010, astfel încât prevederile din CCM la nivel de ramură transporturi nu sunt aplicabile în speță, fiind incidente cele la nivel de unitate și grup de unități feroviare.

În acest sens, pârâta a susținut că salariile de bază lunare, sporurile și primele stabilite prin contractele individuale de muncă al reclamanților se încadrează atât în prevederile CCM încheiat la nivel de unitate, cât și prevederilor CCM la nivel de grup de unități feroviare.

Totodată, pârâta a mai susținut că pe perioada derulării raporturilor de muncă reclamanții nu au contestat modul de salarizare și sporturile cuvenite în baza CCM aplicabil, conform art.268 alin 1 lit. d Codul Muncii, republicat.

Mai mult, pârâta a susținut că prin CCM la nivel de CNCF "CFR" SA și CCM la nivel de grup de unități feroviare sunt prevăzute clase și coeficienți de ierarhizare specifici activității feroviare și, mai mult, clasa 1 de salarizare nu poate fi asimilată cu salariul minim de 700 lei prevăzut de CCM pe ramură transporturi, deoarece în acest contract colectiv nu sunt prevăzute clase de salarizare, ci numai coeficienți de ierarhizare pentru diferite categorii profesionale.

Prin urmare, pârâta a susținut că pretențiile reclamanților de plată a acestor drepturi bănești prin raportare la nivelul salariului minim de 700 lei ca și pentru sporuri și prime prevăzute în CCM pe ramura transporturi sau în CCM pe grup de unități nu au temei legal.

Având în vedere că prevederile contractuale invocate mai sus și aplicabile în perioada pentru care reclamanții au solicitat diferența de salarii, sporuri și prime, pârâta a solicitat să se constate că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate invocat în cererea introductivă și celui individual de muncă au fost plătite în mod corespunzător, societatea onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.

Astfel, în ceea ce privește un prim aspect, pârâta a susținut că potrivit art.24 alin.1, 2, 3 și 4 raportat la art.8 alin.2 și 3 din Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă aplicabil în perioada 2009 - 2013 de valabilitate a CCM la nivel de unitate și CCM la nivel de grup de unități, clauzele contractelor de muncă încheiate la nivel inferior care conțin drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contracte colective de muncă încheiate la nivel superior sunt lovite de nulitate, însă nulitatea va fi constatată de instanța competentă la cererea părții interesate.

În acest sens, pârâta a solicitat a se reține faptul că în perioada de valabilitate a CCM la nivel de CNCF "CFR" SA și CCM la nivel de grup de unități feroviare, reclamanții personal sau prin intermediul organizațiilor sindicale aveau posibilitatea legală să solicite instanței competente constatarea nulității acestor clauze în condițiile în care constatau diferența, pe care o invocă acum între clauzele prevăzute la art.7 și anexa 1 din CCM la nivel de CNCF CFR SA conțin drepturi la nivel inferior față de drepturile prevăzute în Contractul Colectiv de Munca la nivel de ramură transporturi.

Mai mult, pârâta a susținut că doar în cazul în care instanța de judecată astfel sesizată ar fi constatat nulitatea clauzelor contractuale în discuție puteau fi renegociate, iar până la renegocierea acestora puteau fi înlocuite cu clauzele mai favorabile existente în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

În ceea ce privește un al doilea aspect, pârâta a susținut că cererile de constatare a nulității unor clauze ale contractelor colective de muncă se pot formula pe toată durata existenței contractului colectiv de muncă - art.268 alin 1 pct. d din Codul Muncii (fost art.283 alin.1 lit. d).

Pârâta a susținut în continuare că reclamanții solicită diferența de drepturi salariale rezultată dintre salariul de baza minim brut negociat în cuantum de 700 lei și respectiv 750 lei, prevăzut de dispozițiile art.31 din CCM la nivel de ramură transporturi valabil pentru 2008 - 2010 și sumele efectiv primite în conformitate cu prevederile art.7 și Anexa 1 din CCM la nivel de CNCF "CFR" SA.

Or, pârâta a susținut că reclamanții solicită practic înlocuirea unor clauze ale CCM la nivel de CNCF "CFR" SA și CCM la nivel de grup de unității feroviare a căror aplicare a încetat la data de 31.12.2010 cu clauze mai favorabile existente în CCM la nivel de ramură transporturi, expirat și acesta la data de 31.12.2010.

Mai mult, pârâta a susținut că în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data existenței contractelor colective de muncă, înlocuirea unor clauze ale acestora cu clauze mai favorabile existente în contractul de munca încheiat la nivel superior se poate face numai în urma sesizării instanței de judecata cu o cerere în constatarea nulității clauzelor respective.

Astfel, pârâta a susținut că instanța de judecata nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității unor clauze ale contractului colectiv de muncă la nivel de CNCF "CFR" SA și chiar dacă instanța ar califica cererea reclamanților ca fiind o cerere de constatare a nulității unor clauze ale CCM la nivel de CNCF "CFR" SA o astfel de cerere ar fi tardiv introdusă prin raportare la prevederile art.268 alin.1. pct. d Codul Muncii motivat de faptul că atât CCM la nivel de CNCF "CFR" SA, cât și CCM la nivel de grup de unități feroviare au expirat la data de 31.12.2010, iar cererea reclamanților a fost introdusă după expirarea acestor contracte colective de muncă.

Mai mult, pârâta a susținut că clauzele CCM la nivel de CNCF "CFR" SA, cât și CCM la nivel de grup de unități feroviare nu pot fi înlocuite de către instanță cu clauze mai favorabile prevăzute în CCM la nivel de ramura transporturi în lipsa unei cereri de constatare a nulității acestora introdusă în termenul legal prevăzut de art.268 pct. d Codul Muncii.

La data de 18.09.2014 reclamantul a formulat o cerere modificatoare, prin care a precizat temeiul de drept al capătului 1 de cerere, astfel: pentru perioada 1.01._11 a înțeles să își întemeieze capătul de cerere privind acordarea acestor drepturi pe dispozițiile art.1 din HG nr.1193/2010 cu privire la garantarea în plată a salariului minim pe economie.

Astfel, reclamantul a susținut că potrivit dispozițiilor art.1 din HG nr. 1193/2010 „începând cu data de 1.01.2011 salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 670 de lei lunar pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie pe lună în anul 2011 reprezentând 3,94 lei/oră", iar art. 164 Codul muncii prevede că „salariul de baza minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă se stabilește prin hotărâre a guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor (...). Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de baza minim brut pe țară. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară."

Mai mult, reclamantul a susținut că Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de lei brut, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligata la respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de HG nr.1193/2010.

De asemenea, reclamantul a susținut că pârâta nu a corectat nivelul salariului de baza corespunzător clasei 1 de salarizare care este într-un cuantum inferior celui prevăzut de hotărârile de guvern cu privire la garantarea în plata a salariului minim pe economie (art.1 HG nr.1193/2010).

Or, reclamantul a susținut că tocmai prin faptul că nivelul salariului aferent clasei 1 nu este respectat, implicit prejudiciază pe fiecare dintre reclamanți câtă vreme acesta este un element important în stabilirea salariului de baza final.

În acest sens, reclamantul a susținut că nu interesează, în fapt, dacă salariul de baza obținut în final în urma formulei de calcul cuprinsă în anexa 1 la CCM este peste nivelul salariului minim pe economie, câtă vreme în algoritmul de calcul un rol esențial îl are un element ce nu este în concordant cu legislația (salariul clasei 1 fiind sub nivelul salariului minim pe economie).

De altfel, reclamantul a susținut că nivelul clasei 1 de salarizare a rămas neschimbat încă din anul 2010, la nivelul de 570 de lei.

Astfel, reclamantul a susținut că salariul de baza al fiecărui salariat rămâne practic la aceiași nivel încă din 2008, iar în cele din urmă acesta este și rostul prevederii unei formule de calcul prin raportare la salariul de baza al clasei 1 care ar trebui să fie o variabilă, în timp ce coeficientul de ierarhizare K este o valoare fixă an de an, în cazul lor formula de calcul fiind lipsită de eficiență câtă vreme cele două elemente ce o compun sunt fixe.

Mai mult, reclamantul a susținut că salariul de bază al acestora a rămas nemodificat încă din luna aprilie 2010 deși salariul minim pe economie a fost majorat de trei ori, pârâta fiind obligată să adapteze prevederile CCM la reglementările legale în vigoare, respectiv nivelul salariului de baza aferent clasei 1 de salarizare trebuia majorat în conformitate cu prevederile Hotărârilor de Guvern ce prevăd salariul minim pe economie.

Or, în aceste condiții, reclamantul a susținut că se poate vorbi chiar de o diminuare a salariului de baza a salariaților față de faptul că este menținut nivelul acestuia în același cuantum de atâția ani.

A mai susținut reclamantul că salariul de baza aferent clasei 1 a fost menținut în continuare la același nivel, fiind evident astfel că pârâta nesocotește atât prevederile legale, prejudiciind salariații, dar totodată ignoră și observațiile ITM, instituție cu competențe în stabilirea legalității relațiilor de munca. În ceste condiții, cu atât mai mult, apreciază că reclamantul sunt îndreptățiți la plata diferențelor de salariu solicitate prin acțiune.

De asemenea, reclamantul a susținut că prevederile art. 170 C. Muncii arată foarte clar că acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale sau semnarea actelor de plata în astfel de situații nu poate avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor.

În acest sens, reclamantul a susținut că sunt și prevederile art. 38 din Codul Muncii care arată că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege.

Pârâta a formulat întâmpinare la cererea completatoare, prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Sindicatului L. și Independent CT4 Ploiești rezultată din lipsa mandatului din partea salariaților pentru formularea cererii modificatoare.

De asemenea, a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul art.268 alin.1 lit.e din Legea nr.53/2003, arătând că dreptul salarial cerut are ca izvor contractul colectiv de muncă, în speță fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e Codul muncii potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 2604 din 14.11.2014, a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru perioada_11 și a respins ca prescrisă acțiunea pentru această perioadă.

Totodată, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru perioada 28.02.2011 – 28.02.2014, precum și excepția inadmisibilității cererii raportat la prevederile CCM la nivel de unitate, invocate de pârâtă prin întâmpinare.

Pe fond, a admis în parte acțiunea completată și modificată și a obligat pârâta la plata către membrii de sindicat indicați în tabelele anexă la acțiune a următoarelor drepturi salariale, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora, astfel:

a) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, conform art.1 din HG nr. 1193/2010 și drepturile salariale efectiv primite în perioada 1.02._11;

b) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art.1 din HG nr. 1225/2011 și drepturile salariale efectiv primite în perioada 1.01._13 și

c) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art.1 din HG nr. 23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 1.02.2013 – 1.04.2013.

De asemenea, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata celui de-al 13-lea salariu conform dispozițiilor art.43 alin.2 lit.a) din CCMRT și a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin.1 C.pr.civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac inutilă, în totul sau în parte, cercetarea în fond a cauzei”.

Astfel, tribunalul a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin întâmpinare pentru perioada_11 și a respins acțiunea pentru această perioadă ca fiind prescrisă, având în vedere data introducerii acțiunii - 28.02.2014 caz în care s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului.

Totodată, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 28.02._14, excepție întemeiată pe dispozițiile art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, deoarece pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă, potrivit art.159 Codul muncii, contraprestația muncii depuse de către salariat, acesta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 28.02.2014, reclamanții solicitând plata drepturilor de natură salarială cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Dispoziția cuprinsă în art. 268 lit. e Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privința acestora legiuitorul a dat o reglementare distinctă și anume aceea cuprinsă la lit. c) a art. 268 Codul muncii.

De altfel, legiuitorul la art. 171 alin.1 Codul muncii a statuat că dreptul la acțiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Prin urmare, critica în sensul că termenul de prescripție aplicabil acestor pretenții este de 6 luni și deci pretențiile sunt prescrise, nu a fost acceptată.

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii privind acordarea drepturilor salariale raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat, tribunalul a respins-o întrucât faptul că reclamantul și-a motivat pretențiile pe HG-uri, ce conțin prevederi salariale mai favorabile salariaților decât CCM-ul la nivel de unitate nu sunt de natură să ducă la inadmisibilitatea acțiunii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut potrivit actelor existente la dosar, că membrii de sindicat ai reclamantului au calitatea de angajați în cadrul societății-pârâte cu contracte individuale de muncă pe perioade nedeterminate.

Potrivit art.241 alin.1 lit. c Codul muncii clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.

HG nr. 1225/2011, HG nr.23/2013 prevăd că pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată începând cu data de 1.01.2012 se stabilește la 700 lei lunar, iar începând cu 1.01.2013 se stabilește la 750 lei lunar, cuantum care a fost stabilit cu respectarea condițiilor de consultare a sindicatelor și patronatelor, astfel încât aceste cuantumuri se impun și pârâtei în calitate de angajator, fiind ca atare obligată să asigure acordarea salariului minim brut garantat în plată așa stabilit.

Astfel, la încheierea CCM la nivel de unitate angajatorul și reprezentanții sindicatelor au obligația de a respecta dispozițiile legale sus menționate, inclusiv prevederile art. 164 alin.2 și 3 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară, având obligația legală să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, dispoziții prin care legiuitorul nu a negat dreptul părților de a negocia clauza privind salariul minim brut a cărui garantare este impusă angajatorului prin lege, astfel încât includerea în CCM la nivelul Electrificare CFR SA pe anii 2011 - 2012, anexa 1, a salariului de bază brut corespunzător clasei I de salarizare menținut la suma de 600 lei, inferior salariului de bază minim brut prevăzut prin hotărârile de guvern sau menționate, contravine dispozițiilor legale.

De altfel, CCM încheiat în acest fel cu nerespectarea legii, nu poate constitui legea părților astfel cum prevăd disp. art.229 alin.4 Codul muncii, cu atât mai mult cu cât art.38 Codul muncii prevede că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate.

Prin urmare, tribunalul în raport de aceste considerente a obligat pârâta să calculeze și să plătească reclamanților diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, conform art. l din HG nr.1193/2010 și drepturile salariale efectiv primite în perioada 1.02._11, diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art.1 din HG nr.1225/14.12.2011 și drepturile salariale efectiv primite în perioada 1.01._13 și diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art.1 din HG nr.23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 1.02.2013 – 1.04.2013.

Totodată, instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea celui de-al 13-lea salariu aferent anului 2011 conform dispozițiilor art.43 alin. 2 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 în condițiile în care acesta a expirat din data de 1.01.2011.

În consecință, în baza textelor legale precizate, instanța de fond a constatat că acțiunea, astfel cum a fost formulată și completată, este parțial întemeiată și a admis-o în parte, obligând pârâta să plătească reclamanților următoarelor drepturi salariale, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora, astfel: a) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 670 lei, conform art.1 din HG nr.1193/2010 și drepturile salariale efectiv primite în perioada 1.02._11; b) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art. l din HG nr. 1225/2011 și drepturile salariale efectiv primite în perioada 1.01._13; c) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art.1 din HG nr.23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 1.02.2013 – 1.04.2013 și a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata celui de-al 13-lea salariu conform dispozițiilor art.43 alin.2 lit. a) din CCMRT.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe pârâta a declarat apel, considerând-o nelegală și netemeinică.

Printr-o primă critică, aceasta a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant a Sindicatului L. Independent CT 4 Ploiești rezultată din lipsa mandatului din partea salariaților pentru formularea cererii modificatoare formulată la termenul din 19 septembrie 2014; că a soluționat în mod greșit excepția prescripției dreptului la acțiune în condițiile în care solicitările reclamantului se circumscriu plății unor drepturi prevăzute în CCM încheiat la nivel de unitate, acestea putând fi solicitate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului material la acțiune, astfel că s-au încălcat disp.art.268 alin.1 lit.e Codul muncii; că reclamanta criticând neexecutarea CCM este evident că în cazul drepturilor solicitate termenul de prescripție este cel prev. de art.268 alin.1 lit.e Codul muncii și nu termenul general de prescripție care se referea la drepturile salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă.

Pe fondul cauzei, apelanta a susținut că în mod greșit s-a admis acțiunea și a fost obligată la plata drepturilor prevăzute în hotărârea instanței de fond, fără a se avea în vedere că prin acte adiționale la CCM fiecărui reclamant i s-a stabilit un salariu de bază brut prin negociere la care fiecare salariat a achiesat prin semnarea lui fără obiecțiuni.

În condițiile în care apelanta nu a fost sancționată potrivit art.3 din HG nr.1193/2010, art. 3 din HG nr. 1225/2011 și HG 23/2023 și nici contractele colective de muncă nu au fost restituite de către ITMB pentru neîndeplinirea condițiilor legale, prezumția legală în sensul că salariul de baza al reclamantului depășește minimul salariului de baza prevăzut în CCM la ramură sau salariul minim brut pe țară garantat în plată nu poate fi răsturnată întrucât venitul brut lunar al reclamanților depășește substanțial salariul minim prevăzut în hotărârile de guvern menționate, fiind menționat în actele adiționale pe care aceștia le-a semnat fără obiecțiuni.

Mai susține că instanța de fond trebuia să respinsă pretențiile reclamanților întrucât salariul de bază a fost negociat iar salariații și-au dat consimțământul cu privire la valoarea lui prin semnarea, în perioada de referință, a actului adițional la CIM.

Prin urmare, cererea reclamanților de acordare a unor diferențe la salariul de baza pentru membrii de sindicat este total neîntemeiată și nejustificată, având în vedere că aceștia au semnat CIM și toate actele adiționale aferente fără obiecțiuni în ceea ce privește salariul.

Așa cum rezulta din actele adiționale la CIM încheiate între apelantă și salariați în perioada de referință, salariul de bază avut de aceștia este superior salariului minim garantat în plată.

De asemenea, la salariul de baza lunar stabilit prin negociere se adaugă și sporurile prevăzute în actele adiționale la CIM sus-menționate, astfel încât se poate concluziona că venitul brut lunar al salariaților în cauză depășește cu mult salariul minim prevăzut în hotărârile de guvern menționate.

Consideră apelanta că acordul de semnare a actului adițional în care s-a stabilit salariul reclamanților a fost liber exprimat, astfel încât nu se justifică atitudinea manifestată în formularea acțiunii.

În ceea ce privește situația juridică salariala a reclamanților, susține că a fost guvernată de prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate, contracte încheiate la nivel de unitate și înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Muncă București, fără obiecțiuni.

Nici Codul Muncii și nici hotărârile de guvern care stabilesc valoarea salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată nu prevăd ca la stabilirea drepturilor salariale angajatorii să folosească valoarea de referință salariul minim brut pe țară garantat în plată.

Pe de altă parte, în contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate nu exista obligația ca negocierea drepturilor salariale să pornească de la nivelul salariului minim pe țară.

De altfel, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate la ITM București care, în cazul în care ar fi constatat că au fost încheiate fără respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 62/2011- potrivit art.145 din același act normativ, avea obligația să le restituie pentru îndeplinirea condițiilor legale.

Prin urmare, în perioada de referință situația juridică salarială a reclamanților a fost guvernată de prevederile contractelor colective de muncă la nivel de unitate, iar în aceste contracte nu există nicio prevedere conform căreia drepturile salariale ale angajaților pârâtei se stabilesc prin aplicarea coeficientului corespunzător clasei de salarizare la o sumă care să reprezinte salariul de bază brut minim pe țară.

Ca atare, prevederile HG nr. 1193/2010, art. 3 din HG nr. 1225/2011 și HG 23/2023 actelor normative invocate de reclamanți nu sunt incidente în cauză, nivelul de salarizare în această perioada fiind stabilit peste minimul instituit prin hotărârile de guvern menționare, conform grilelor de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Printr-o ultimă critică se arată că prin actul adițional la CCM pe anul 2012-2013 a fost înlocuita anexa 1, iar în noua anexă nu se mai regăsesc coeficienți de ierarhizare și mențiunile privitoare la formula de calcul.

Astfel, prin actul adițional la CCM pe anul 2012-2013 părțile au modificat conținutul anexei 1 la CCM, eliminându-se din conținutul acesteia coeficientul de ierarhizare. Totodată, au fost eliminate și mențiunile privitoare la formula de calcul ce erau inserate în anexa 1 în forma inițială.

Această manifestare de voință a părților a avut efect nu doar modificarea expresa a anexei 1 la CCM, dar și modificarea implicită și lipsită de orice echivoc a prevederilor art.7 alin.2) din CCM.

Ca atare, prevederile actelor normative invocate de reclamanți nu sunt incidente în cauză, nivelul de salarizare al reclamanților în această perioadă fiind stabilit peste minimul instituit prin hotărârile de guvern menționare, conform grilelor de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pe de altă parte, reclamanții au solicitat o modificare a algoritmului de calcul a salariului prin utilizarea formulei de calcul prevăzute de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate dar cu unul din elementele de calcul - salariul de bază brut la nivelul salariului minim brut pe țară. Se vrea astfel obținerea unei formule de calcul care constă în salariul de baza brut = salariul minim brut pe țară (700 lei, 750 lei sau 800 lei) x coeficientul de ierarhizare corespunzător clasei de salarizare, deci coroborarea dispozițiilor care reglementează aceeași instituție - cea a salarizării, din două acte diferite - contract colectiv de muncă la nivel de unitate și hotărârile de guvern ce stabilesc salariul minim brut pe țară.

Potrivit art.229 alin.4 Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților. Acest text de lege instituie forța obligatorie a contractului colectiv de muncă pentru părțile semnatare, contract care se impune întocmai ca și legea.

Totodată, art.41 alin.5 din Constituție garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Interpretarea în sensul obținerii unei formule de calcul prin luarea unor elemente de calcul dintr-un act normativ - HG și alte elemente din contractul colectiv de muncă în scopul obținerii unui rezultat favorabil este eronată.

O regulă de bază în interpretarea și aplicarea legii constituie interdicția creării pe cale judiciară a unei noi legi prin combinarea unor dispoziții mai favorabile din mai multe legi.

În speță, algoritmul de calcul al salariului de baza brut este în mod clar stabilit. Ca atare, părțile au înțeles de comun acord ca pentru anii 2011, 2012 și 2013 să stabilească salariul minim la nivelul societății precum și coeficienții de ierarhizare, prin urmare instanța era ținută să analizeze cererea reclamanților prin prisma principiului forței obligatorii a convențiilor care reprezintă un motiv de ordine publică.

Având în vedere prevederile contractuale invocate mai sus și aplicabile în perioada în care reclamanții au solicitat diferența de salarii, apelanta solicită să se constate că drepturile cuvenite acestora în temeiul contractelor colective de muncă la nivel de unitate și celor individuale de muncă au fost plătite în mod corespunzător, apelanta onorându-și obligațiile asumate întocmai și la timp.

Prin urmare, având în vedere CCM-urile încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate de ITM fără obiecțiuni și ținând cont de faptul că salariul de bază brut al reclamanților, stabilit inițial prin negociere colectivă și ulterior prin negociere individuală a fost stabilit prin încheierea unor acte adiționale la CIM, fără obiecțiuni, sunt incidente și dispozițiile art.37 Codul muncii care prevăd că „drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă"; prevederile art.229 alin.4 Codul muncii care statuează că „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților"; prevederile art.1270 alin.1 cod civil care dispune că „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante" (art.969 vechiul Cod civil „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante") și dispozițiile art.41 alin.5 din Constituție care garantează caracterul obligatoriu al convențiilor colective între părți.

Câtă vreme raporturile de muncă dintre reclamanți și apelantă se realizează în temeiul unui contract individual de muncă semnat fără obiecțiuni și care nu a fost modificat ori anulat, iar apelanta a plătit acestora salariile la care s-a obligat, neavând alte datorii către aceștia, în speță sunt incidente și prevederile art.1470 NCC care statuează că "orice plată presupune o datorie" (1092 vechiul cod civil "orice plata presupune o datorie").

În aceste împrejurări, nu se poate aprecia asupra nerespectării salariului de bază minim brut pe țară, câtă vreme reclamanților le-au fost plătite salarii superioare celor stabilite prin actele normative aplicabile în perioada de referință.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicate în cauză, Curtea reține că apelul este fondat pentru următoarele considerente:

Prima critică formulată de apelantă se referă la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant al reclamantei pentru cererea modificatoare a acțiunii formulată la data de 19 septembrie 2014.

Critica nu poate fi primită deoarece excepția lipsei calității de reprezentant a sindicatului din partea membrilor de sindicat pentru formularea cererii modificatoare a acțiunii principale a fost invocată de apelantă la data de 14 noiembrie 2014 și depusă la dosar după rămânerea cauzei în pronunțare, astfel că instanța de fond în mod corect nu s-a pronunțat asupra acestei excepții care a fost formulată tardiv, după închiderea dezbaterilor și rămânerea cauzei în pronunțare.

O altă critică a apelantei se referă la faptul că acțiunea de față trebuia respinsă ca fiind prescrisă, având în vedere obiectul acesteia și dispozițiile legale aplicabile, respectiv faptul că drepturile solicitate de reclamant se prescriu în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune conform disp.art.268 alin.1 lit.c Codul muncii și nu în termenul general de prescripție de 3 ani.

În ce privește această susținere, urmează a se reține că este neîntemeiată.

Comparând cele două texte, s-a constatat că art.268 alin.1 lit.e Codul muncii care stabilește termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune în cazul neexecutării CCM, ori a unor clauze ale acestuia are caracterul unei norme generale față de cel prevăzut la lit.c, în care termenul de 3 ani se referă la plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.

Instanța de fond a soluționat corect excepția prescripției dreptului material la acțiune pe care a admis-o numai pentru perioada 2009 – 27 februarie 2011, apreciind în mod legal că termenul de prescripție aplicabil cererii de față este cel de 3 ani prev. de art.268 alin.1 lit.c Codul muncii, obiectul speței fiind plata unor drepturi salariale neachitate.

Sub aceste prime două critici apelul este nefondat.

Examinând criticile referitoare la fondul pricinii, Curtea urmează a reține următoarele:

Reclamanții-membrii de sindicat au solicitat diferențele de drepturi salariale constând în ceea ce li s-a acordat cu titlu de salariu datorită determinării eronate ( în opinia lor) de către pârâte a salariului brut de încadrare și ceea ce trebuia să li se acorde cu titlu de salariu conform clauzelor înscrise în CCM la nivel de unitate, respectiv deferența lunară dintre suma reprezentând salariul de bază brut înscris în actul adițional la CIM și cel pe care ar fi trebuit să îl încaseze dacă baza de calcul ar fi fost corect aplicată, precum și diferența lunară dintre sumele reprezentând sporurile încasate și cele care ar fi trebuit primite dacă se aplicau la un salariu de bază corect.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului reclamanții se raportează prin solicitările formulate la prevederile CCM pe ramură transporturi pe anii 2008-2010 valabil până la data de 31.12.2010, când aceștia au primit drepturi salariale și sporuri calculate la salariul minim brut de 700 lei (prevăzut în acest contract care și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010 ca urmare a faptului că a fost denunțat de Confederația Națională a Patronatului Român în data de 17.11.2010) și în CCM la nivel de G. de unități din transportul feroviar 2008-2010 (care și-a încetat valabilitatea la 31.01.2011), drepturi acordate prin hotărâri judecătorești.

După data de 1 ianuarie 2011, în condițiile în care atât C.C.M.N.G.U., cât și CCMNR transporturi pe perioada 2008-2010 și-au încetat valabilitatea rezultă că drepturile salariale cuvenite reclamanților pe anii 2011, 2012 se calculează conform grilelor de salarizare stabilite prin CCM la nivel de unitate încheiate pe acești ani.

Este adevărat că atât prin prevederile Legii 130/1996 (art.8) cât și în dispozițiile art. 132 alin3 din Legea dialogului social nr. 62/2011, care o înlocuiește, este prevăzut principiul potrivit căruia contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel superior, dar trebuie reținut că orice contract colectiv de muncă are o durată limitată, putând fi prelungit numai prin act adițional. În condițiile în care ulterior datei de 1 ianuarie 2011 nu mai exista un astfel de contract de muncă încheiat la nivel superior, drepturile existente în contractul colectiv de muncă la nivel inferior se aplică fără nici o restricție neexistând un alt contract la care să se poată raporta.

În conformitate cu prevederile art.229 alin.4 Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților” și se aplică întocmai, prin urmare și clauza privind perioada de valabilitate a unui astfel de contract colectiv de muncă este opozabilă salariaților și angajatorilor la care se referă.

Prin decizia 511/2006 a Curții Constituționale s-a decis că „dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale”, însă în momentul negocierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pentru 2011, contractul colectiv de muncă la nivel ierarhic superior își încetase activitatea, astfel că nu se impunea negociatorilor ca un veritabil izvor de drept.

În atare situație nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 38 din Codul muncii potrivit cărora „ Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”, întrucât prin neacordarea unor drepturi salariale incluse într-un contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, dar care și-a încheiat valabilitatea, nu s-a renunțat la drepturi recunoscute de lege.

În acest context, instanța de fond trebuia să aprecieze că pentru rezolvarea raportului juridic dedus judecății se impunea a fi avute în vedere prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate pe anii 2011 și 2012.

Potrivit art. 229 alin. 4 din Codul muncii „Contractul colectiv de muncă este convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală, de o parte, și salariați, reprezentați prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.”

Așa cum s-a statuat în literatura de specialitate, CCM este, prin natura lui, un contract regulamentar, iar instanța de judecată trebuie să considere că normele cuprinse în acesta au calitatea de reguli de drept aplicabile cu același titlu și cu aceleași efecte ca și normele cuprinse în actele normative.

Prioritatea de care se bucură în legislația muncii CCM în reglementarea relațiilor de muncă în raport cu celelalte izvoare specifice ale dreptului muncii se află în deplină concordanță cu normele internaționale în materie, el urmând să își producă efectele față de toți salariații și angajatorii la care se referă.

În speța dedusă judecății, se reține că în ce privește salarizarea pe anul 2011, aceasta a fost stabilită prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2011, care și-a încetat valabilitatea la data de 31.12.2011, pentru anul 2012 în perioada 16.02._12 a fost încheiat alt contract înregistrat sub nr. 15/16.02.2011, iar pentru intervalul 20.04._15 este aplicabil contractul înregistrat sub nr. 108 din 20.04.2012, aplicabil pentru anii 2012-2014.

În ceea ce privește clasa 1 de salarizare în CCM la nivel de unitate nr. 15/2011, rezultă că în art. 106 alin1 pct.8 s-a prevăzut că părțile stabilesc ca la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze coeficienții de ierarhizare ai claselor de salarizare, împreună cu formula de calcul a salariului, iar în CCM nr. 108/2012, în art. 98 s-au înscris prevederi similare.

Prin urmare conform anexei I din CCM la nivel de unitate părțile la încheierea acestor contracte au stabilit doar grila de salarizare cu clasele de salarizare și salariile aferente fiecărei clase de salarizare urmând ca la următoarele discuții privind un nou CCM să se negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare, conform formulei și a coeficienților de salarizare existenți în CCM 2009 - 2010.

Plecând de la disp.art. 37 din CM, care consacră principiul negocierii individuale și colective a contractului de muncă și art. 229 alin.4 din CM ce statuează legalitatea contractului colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale și care constituie legea părților, instanța de fond trebuia să constatate că nu a fost investită de către reclamanți cu o acțiune de constatare a nulității clauzei contractuale referitoare la clasa I de salarizare prevăzută la anexa I din CCM la nivel de unitate.

Totodată pentru anul 2012 prin CCM NR.108/20.09.2012, valabil pentru anii 2012-2014 părțile au convenit o grilă de salarizare ce cuprinde clasa de salarizare și coeficientul de ierarhizare, statuând prin Anexa nr.1 ca în următoarele discuții părțile să negocieze salariile de bază brute corespunzătoare fiecărei clase de salarizare conform formulei și a coeficienților de ierarhizare existenți în CCM 2009-2010.

În condițiile în care societățile pârâte au respectat clauzele contractelor colective de muncă încheiate la nivel de unitate, iar reclamanții-membrii de sindicat au avut posibilitatea negocierii drepturilor salariale și cu ocazia încheierii actelor adiționale la CIM, pe care le-au semnat fără să le conteste, solicitările acestora care invocă aplicabilitatea unei grile a coeficienților de ierarhizare făcând abstracție de convenția părților (care stabilea că aceasta va face obiectul unor negocieri viitoare), prin raportare la un contract colectiv la nivel superior, respectiv CCMR pe anii 2008-2010, care și-a încetat valabilitatea la 31.12.2010 nu pot fi primite.

Salariul minim brut a fost definit de Organizația Internațională a Muncii ca fiind „nivelul de remunerație sub care nu se va putea coborî nici în drept, nici în fapt, indiferent care ar fi modul său de calcul, este salariul care în fiecare țară are forța legii și care este aplicabil sub pedeapsa sancțiunilor penale sau a altor sancțiuni specifice. Salariul minim este salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităților vitale de alimente, îmbrăcăminte, educație ale salariaților, ținând cont de dezvoltarea economic și culturală a fiecărei țări.”

Este de necontestat că prin HG nr.1193/2010 a fost stabilit pe anul 2011 un salariu de 670 lei, iar prin HG nr.1225/2011 a fost stabilit pentru anul 2012 un salariu de 700 lei. Existența acestor două acte normative nu înseamnă că negocierea sau stabilirea prin lege a salariilor diferitelor categorii sociale trebuie să aibă ca bază de pornire acest salariu minim brut garantat, ci doar faptul că angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară (art. 164 alin. 2 Codul muncii).

Rezultă deci că angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară și nicidecum să folosească cuantumul acesteia ca punct de plecare în raport de care se calculează clasele de salarizare.

În ceea ce privește sistemul de salarizare specific sectorului privat (așa cum este cazul în speță) se impune a se preciza că acesta este grevat de un singur principiu, respectiv al negocierii colective și individuale.

Acest principiu reprezintă o consecință a principiului constituțional potrivit căruia dreptul la negocieri colective este garantat (art. 44 al.5) Codul muncii, concretizând acest drept, prevede că stabilirea salariilor se face prin negocieri colective sau/și individuale între angajator și salariați sau reprezentanții lor (art. 162 alin.1 și 2) iar prin contractul de muncă „se stabilesc clauzele privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă (art.229 alin.1).

Așa cum s-a statuat în literatura de specialitate salariile de bază în sectorul privat sunt rezultatul negocierii colective sau individuale, contractul colectiv de muncă stabilește, de regulă, coeficienții minimi de ierarhizare, care sunt avuți în vedere la negocierea individuală, iar salariile astfel stabilite nu se pot situa sub cel rezultat din contractul colectiv de muncă aplicabil.

În speță, în condițiile în care, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului salariul primit de reclamanți a fost cu mult peste salariul de bază minim garantat pe țară prin HG 1193/2010 ȘI HG 1225/2011, instanța având în vedere și considerentele teoretice expuse anterior, apreciază ca fiind fondate criticile cu privire la acest aspect.

În raport de toate argumentele expuse, Curtea consideră că apelul formulat este fondat, motiv pentru care, în baza art.480 NCPC urmează să-l admită și pe cale de consecință să schimbe în parte sus-menționata sentință în sensul respingerii acțiunii în totalitate, ca neîntemeiată. Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.

Pentru aceste motive

În numele legii

DECIDE

Admite apelul declarat de pârâta C. Națională de Căi Ferate CFR SA București, cu sediul ales în București, Piața Gării de Nord, nr.1, sector 1, împotriva sentinței civile nr.2604 din 14.11.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. și Independent CT4 Ploiești, cu sediul ales la cabinet avocatură B. E. C. – București, ., ., ., sector 6 și în consecință:

Schimbă în parte sus-menționata sentință în sensul că respinge acțiunea în totalitate, ca neîntemeiată.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 5 mai 2015.

PreședinteJudecător

E. M. V. G.

Grefier

A. F.

Operator de date cu caracter personal

nr.notificare 3120/2006

2015-05-07

EM/FA

5 ex.

d.f. Trib. Prahova nr._

j.f. N. C.

← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1730/2015. Curtea de Apel...		Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 609/2015.... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Acţiune în constatare. Decizia nr. 1729/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 559/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 567/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Acţiune în constatare. Decizia nr. 1730/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 609/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI