Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 904/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 904/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 08-06-2015 în dosarul nr. 904/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL PLOIEȘTI

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA NR. 904

Ședința publică din data de 8 iunie 2015

Președinte - E.-S. L.

Judecător - V.-A. P.

Grefier - N. M.

Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de reclamantul T. A., cu domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni, din Moreni, . nr. 14, județul Dâmbovița și de pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 5, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 2, județul Prahova, în nume propriu și pentru pârâtul P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița și M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în București, .. 79 – 81, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 321/3 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, precum și că prin cererile de apel s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, conform dispozițiilor art. 223 coroborat cu art.411 alin.1 pct.2 Cod pr.civilă.

Se mai învederează că, în cadrul procedurii prealabile, prin intermediul Serviciului Registratură, s-a depus la dosar întâmpinare de către apelantul-pârât M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, înregistrată sub nr._/29.04.2015, care a fost comunicată apelantului-reclamant.

Curtea, având în vedere că prin cererile de apel s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 411 alin. 1 pct.2 teza finală și alin.2 Cod pr.civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelurilor, iar după deliberare decide următoarea soluție.

CURTEA

Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ reclamantul T. A., având calitatea de magistrat – procuror, a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate în baza titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, sentința civilă nr. 17/16.01.2008 pronunțată de Tribunalul B. și sentința civilă nr. 1856/21.10.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și neachitate până în prezent, începând cu data de 01.06.2004 și până la data plății efective; obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente sumelor datorate în baza sentinței civile nr. 909/08.05.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița începând cu data de 31.10.2013 și până la data plății efective.

În motivarea cererii s-a arătat că, prin sentințele menționate mai sus, pârâții au fost obligați la plata sumelor de bani reprezentând sporul de confidențialitate de 15 % și sporul de stres de 50 %, precum și la plata celui de al 13- lea salariu, sentințele fiind definitive și irevocabile, iar executarea silită și plata sumelor de bani ce erau datorate a fost suspendată, ulterior plata fiind eșalonată prin diverse acte normative.

Reclamantul a invocat dispozițiile OG nr. 5/2001 privind procedura somației de plată care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective, precizând că actualizarea operează în temeiul legii, de îndată ce creditorul a solicitat-o, fie instanței, fie executorului judecătoresc și a probat întârzierea executării obligației bănești independent de dovedirea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile.

De asemenea, potrivit art. 1535 din Noul cod civil „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”

În prezent, Ordonanța nr. 13/24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede în art. 1 că „Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie. Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.” Rata dobânzii legale remuneratorii se raportează la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României. Cea penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

A mai fost invocată și Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L48 din 23 februarie 2011 care își propune ca scop stabilirea prin legislația statelor membre a unor mecanisme suficient de persuasive pentru ca autoritățile publice să execute în termen cât mai scurt obligația de plată a prețului bunurilor/prestațiilor.

A fost invocată și Decizia nr. 2/17.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii statuându-se că pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

A solicitat proba cu înscrisuri și a depus la dosar hotărârile judecătorești menționate, iar în drept a invocat actele normative despre care a făcut vorbire în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Reclamantul la data de 28.11.2014 și-a completat acțiunea, în sensul chemării în judecată în calitate de pârât a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, solicitând obligarea pârâților la plata dobânzii legale aferente titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1673/22.08.2009 a Curții de Apel Ploiești neachitate până în prezent începând cu data de 01.06.2004 și până la data plății efective.

În motivarea cererii completatoare a precizat că prin sentința menționată direcția Națională Anticorupție a fost obligată la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la salariul de bază brut lunar pe perioada 09.11.2007 la zi, că plata acestor drepturi bănești a fost efectuată fără dobânda legală în baza notei de executare nr. 3086/X/15.04.2008 aprobată de procurorul șef al DNA.

S-au anexat hotărârile judecătorești despre care s-a făcut vorbire în cuprinsul cererii completatoare.

Prin întâmpinări pârâții au răspuns atât cererii principale cât și cererii completatoare.

M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat pe cale de excepție necompetența teritorială în baza art. 127 alin 1 NCPC solicitând declinarea competenței la o instanță învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară reclamantul activitatea, excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că termenul de prescripție este de 3 ani conform Decretului 167/1958, iar cu privire la fondul cauzei respingerea ca neîntemeiată a cererii întrucât sintagma „pot fi acordate” folosită în decizia nr. 2/2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligația, ci lasă la aprecierea instanțelor posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite condițiile legale privind acordarea dobânzilor.

P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a formulat întâmpinare arătând că aceasta reprezintă și punctul de vedere al pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat cu privire la sentința civilă nr 1967/04.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița pronunțată în dosarul nr._ având în vedere identitatea de părți, obiect și cauză, instanța respingând solicitarea de acordare a dobânzilor. A invocat și excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 12.09.2011 în baza art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958, iar pe fond a solicitat respingerea cererii motivat de faptul că unitățile de parchet au respectat momentul scadenței drepturilor salariale obținute potrivit dispozițiilor OUG NR. 71/2009, acordând reclamantului drepturile câștigate.

Prin completare la întâmpinare P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a PCA Ploiești și a PT Dâmbovița având în vedere că aceste instituții nu au fost părți în cauza ce a format obiectul dosarului nr._ .

Direcția Națională Anticorupție a formulat întâmpinare invocând incidența competenței facultative prev. de art. 127 NCPC, și trimiterea cauzei la un tribunal din raza de competență a unei curți de apel vecină cu cea în care reclamantul își desfășoară activitatea, la alegerea acestuia; excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la termenul de trei ani prev. de art. 171 alin 1 din Legea nr. 53/2003 cât și în art. 2517 din Noul Cod civil.

Pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată motivat de faptul că decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii cu privire la acordarea dobânzii se referă în general la un drept salarial restant cu privire la care termenul de prescripție nu a fost stins și nu se face referire la situația în care a fost acordată deja actualizarea sumelor cu rata inflației.

Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 321/3 martie 2015, a respins excepția necompetenței Tribunalului Dâmbovița, excepția autorității de lucru judecat față de sentința nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a respins cererea față de aceștia privind dobânda legală aferentă sentinței civile nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea astfel cum a fost completată pentru perioada anterioară datei de 12.09.2011 pentru dobânda legală aferentă titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._, sentința civilă nr. 17/16.01.2008 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, sentința civilă nr. 1856/21.10.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._ și sentința civilă nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ .

Prin aceeași sentință a fost admisă acțiunea astfel cum a fost completată, pentru restul perioadei, în sensul obligării pârâților M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la plata dobânzii legale aferente titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, sentința civilă nr. 17/16.01.2008 pronunțată de Tribunalul B. și sentința civilă nr. 1856/21.10.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița începând cu data de 12.09.2011 și până la data plății efective precum și la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 909/08.5.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița începând cu data de 31.10.2013 și până la data plății efective și au fost obligați pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ începând cu data de 12.09.2011și până la data plății efective.

Pentru a pronunța soluția de mai sus, tribunalul a reținut următoarele:

În ce privește excepția necompetenței tribunalului în raport de prevederile ar. 127 din NCPC a respins-o, întrucât sintagma folosită de legiuitor în art. 127 din NCPC „competența instanței la care își desfășoară activitatea” nu poate fi interpretată în sens larg de Curte de Apel sau P. de pe lângă Curtea de apel în care își desfășoară activitatea magistratul reclamant, ci are înțelesul de instanță judecătorească la care acesta funcționează efectiv.

În cauză, reclamantul este procuror în cadrul P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și prin urmare nu funcționează efectiv în cadrul Tribunalului Dâmbovița pentru a se face aplicarea dispozițiilor art. 127 NCPC și a se declina competența de soluționare a cauzei.

În ce privește excepția autorității de lucru judecat față de sentința pronunțată în dosarul nr._ tribunalul a respins-o reținând că prin sentința nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în acest dosar a fost respins capătul de cerere privind plata dobânzii legale aferente sumelor acordate cu titlul de spor de confidențialitate, însă respingerea acestui capăt de cerere nu a fost motivată în considerentele sentinței astfel încât nu sunt cunoscute argumentele pentru care această cerere a fost respinsă, iar pe de altă parte cauza prezentei cereri de chemare în judecată o reprezintă Decizia ICCJ nr. 2/17.02.2014, pronunțată în recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale, decizie pronunțată ulterior sentinței față de care se solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat.

A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, invocată prin completarea la întâmpinare având în vedere că aceste instituții nu au fost părți în dosarul nr._ al Tribunalului Prahova, în care pârât a fost Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată pentru perioada anterioară datei de 12.09.2011.

Conform art. 6 alin.4 din NCC și art. 201 din Legea nr. 71/2011 prescripțiile începute sub legea veche rămân guvernate de dispozițiile legale care le-au instituit.

În speță, în ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a constatat că aceasta este întemeiată în raport de titlurile executorii pentru care s-a solicitat acordarea dobânzii legale începând cu data de 01.06.2004, respectiv sentința civilă nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, sentința civilă nr. 17/16.01.2008 pronunțată de Tribunalul B., sentința civilă nr. 1856/21.10.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și sentința civilă nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, întrucât conform art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 (act normativ ce se aplică întrucât prescripția a început să curgă înainte de . NCC) „ odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii”, astfel că dreptul la acțiune privind dobânda legală care este un accesoriu al creanței principale, se naște odată cu dreptul la acțiune privind creanța principală.

Mai arată instanța de fond că, pe lângă principiul prescripției dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescripția dreptului la acțiune privind un drept principal, legea mai consacră și un alt principiu care guvernează efectele prescripției extinctive și anume cel în virtutea căruia se stinge printr-o prescripție distinctă dreptul la acțiune privind fiecare prestație în cazul obligațiilor cu executare succesivă (art. 12 din Decretul nr. 167/1958).

În legătură cu acest ultim principiu, jurisprudența s-a pronunțat în sensul că dobânzile de întârziere fiind prestații succesive în sensul art. 12 din decret, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită ( Decizia nr. 1366/1081 a Secției Civile a fostului Tribunal Suprem).

În speță, dreptul la acțiune privind creanța principală s-a născut la data de 01.06.2004 și prin urmare dreptul la acțiune privind dobânda legală a început să curgă de la aceeași dată, fiind prescris pentru perioada anterioară datei de 12.09.2011 pentru reclamant (data introducerii cererii de chemare în judecată fiind 12.09.2014).

Tribunalul a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost invocată și cu privire la titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 909/08.05.2013, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița pentru care s-a solicitat obligarea la plata dobânzii legale începând cu data de 31.10.2013.

Nu s-a putut considera că a operat o întrerupere a prescripției prin recunoașterea dreptului de către debitor a unor sume parțiale, în baza OUG nr. 71/2009.

Așa cum rezultă, atât din OUG nr.71/2009, cât și din redactarea Legii nr. 230/2011, prin cele doua acte normative nu a operat o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, ci s-a instituit o procedura de plata eșalonată a unor sume stabilite prin hotărâri judecătorești, ceea ce nu echivalează cu recunoașterea a însăși dreptului ce se prescrie.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalului Dâmbovița și a beneficiat prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei de un spor de confidențialitate de 15%, de un spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% lunar, și de al 13-lea salariu, actualizate cu indicele de inflație calculat până la data plății efective.

Reclamantul nu și-a satisfăcut pretențiile ce îi erau datorate, decât într-o mică măsură, situația economică dificilă impunând din partea statului o eșalonare a acestor sume începând cu anul 2010 până în anul 2016, după cum s-a precizat și în întâmpinările depuse, susținându-se că nu sunt exigibile creanțele, nefiind ajunse la scadență, prin reglementarea unor termene suspensive de executare, ceea ce înseamnă o prejudiciere a reclamantului, în condițiile în care indicele de inflație determină doar stabilitatea obligației, nu și acoperirea prejudiciului cauzat prin neexecutarea acesteia în termenul stabilit de dispozițiile speciale din Codul muncii.

Potrivit art. 1535 din Noul cod civil „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic.”Dispoziția se aplică atât celor care exploatează o întreprindere (profesioniști) cât și celorlalte subiecte de drept civil.

Ordonanța nr. 13 din 24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede în art. 1 că: „(1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești; (2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie;(3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.”

Prin alin. (3) al art. 3 din OG nr. 13/2011 se specifică faptul că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.” Profesioniștii sunt prin natura activității lor obligați să respecte cu mai multă rigoare termenele de plată asumate. Nu se precizează dacă autoritățile sau instituțiile publice care contractează bunuri și servicii sunt expuse plății de daune moratorii conform alin. 2 sau potrivit alin. 3 ale articolului de lege menționat.

Tribunalul a reținut că legislația română în materia daunelor moratorii în cazul obligațiilor bănești este la standardele Uniunii Europene. Totuși s-a arătat că în privința obligațiilor autorităților/instituțiilor publice aceste norme nu sunt eficiente. Tot mai multe contracte sunt încheiate de profesioniști români sau din state membre ale Uniunii Europene cu autorități sau instituții publice iar acestea nu-și execută la scadență plățile sau inserează în dosarele de achiziții clauze de exonerare de răspundere pentru întârziere.

Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L48 din 23 februarie 2011 își propune ca scop stabilirea prin legislația statelor membre a unor mecanisme suficient de persuasive pentru ca autoritățile publice să execute în termen cât mai scurt obligația de plată a prețului bunurilor/prestațiilor.

Mai arată instanța de fond că directiva menționată, pe care România trebuie să o transpună, stabilește în principal: un termen de plată maximal pentru autoritățile publice de 30 de zile de la data primirii facturii, de la data recepționării bunurilor/serviciilor sau de la data finalizării procedurii de verificare/acceptare a bunurilor/serviciilor; termenul poate fi prelungit, prin contract, până la maxim 60 de zile, cu condiția să fie temeinic justificat; o dobândă legală penalizatoare mai mare (rata de referință a Băncii Naționale plus 8 puncte procentuale); principiul potrivit căruia dobânda curge fără punerea în întârziere a instituției publice debitoare.

D. entitățile din domeniul sănătății pot beneficia potrivit Directivei de un termen legal derogatoriu de 60 de zile.

De asemenea, directiva impune în art. 6 statelor membre să se asigure că, atunci când dobânda pentru efectuarea cu întârziere a plăților în tranzacțiile comerciale devine exigibilă (fără a fi necesară o notificare – punere în întârziere), creditorul are dreptul de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 EUR, în calitate de despăgubire minimă.

Posibilitatea cumulării dobânzii legale cu actualizarea creanței potrivit inflației a fost recunoscută în practica judiciară, deoarece actualizarea are caracter compensatoriu. Caracterul compensatoriu al actualizării rezidă în faptul că, prin aceasta se repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobânda legală, în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu inflația urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești.

Având în vedere că natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune, (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată) iar a doua reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, (daune compensatorii), tribunalul a concluzionat că este admisibil cumulul acestora și deci nu se ajunge la o dublă reparație, ceea ce ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

În sprijinul admisibilității cumulului dobânzii legale cu actualizarea creanței s-au invocat și dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, art.1 alin.2 care prevăd în mod expres posibilitatea actualizării creanței, dobânzilor, majorărilor sau penalităților datorate la data plății efective.

In sensul considerentelor susmenționate s-a pronunțat și ÎCCJ prin Decizia nr.2/17.02.2014, prin care a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ și a reținut că în aplicarea dispozițiilor art. 1082 si 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I si art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicata, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonata a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drept uri salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

S-a reținut că este evident faptul că prin executarea eșalonata a obligației de plata creditorul a suferit un prejudiciu a cărui existenta este confirmata chiar de Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 71/2009, care, în cuprinsul art. 1 alin. (3), prevede ca sumele plătite eșalonat se actualizează cu indicele preturilor de consum comunicat de Institutul Național de S.. Or, prin instituirea obligației de actualizare a sumei cu indicele preturilor de consum, legiuitorul recunoaște implicit existenta prejudiciului cauzat prin executarea eșalonata și, în consecință, instituie o reparație parțială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens). In aceste condiții sunt incidente dispozițiile invocate ale art. 1082 si 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, care consacra principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).

Potrivit acelorași dispoziții, în cazul în care o suma de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. In cazul dat, pierderea efectiv suferita de creditor, ca prim element de reparare integrala a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preturilor de consum. Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Debitorul poate fi exonerat de obligația de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanței stabilite prin titlu executoriu dacă face dovada intervenției unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră, împrejurări care se circumscriu sintagmei „cauza straina, care nu-i poate fi imputata” în înțelesul art. 1082 din Codul civil din 1864. In ipoteza dată, însă, deși nu se contesta împrejurările care au justificat măsurile promovate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, în scopul menținerii echilibrului bugetar, măsuri care nu au afectat substanța dreptului creditorilor, acestea nu înlătură de plano aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, sub aspectul acordării daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Atât timp cât repararea integrala a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectiva (în temeiul art. 1 alin. (3) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009), iar nu și beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Cât privește existenta unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar. Fapta îmbracă forma ilicitului civil, deoarece, în analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în circumstanțele date, în sensul opiniei exprimate de specialiști recunoscuți, depusă la dosarul cauzei, nu se poate reține că Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumția relativă de culpa a debitorului în executarea obligației, întrucât acestui element îi lipsesc doua caracteristici esențiale, și anume: natura imprevizibila a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului (care nu poate fi acceptata prin raportare la conduita așteptată a debitorului care trebuia să se comporte ca un bun proprietar, cu atât mai mult cu cât debitor este chiar statul, prin instituțiile sale, iar, conform art. 44 alin. (1) din Constituție, „creanțele asupra statului sunt garantate” și faptul că măsura de eșalonare a procedurii de executare provine chiar de la debitor, iar nu de la un terț.

Față de considerentele expuse în precedent, tribunalul a respins excepția necompetenței Tribunalului Dâmbovița, constatând că nu sunt incidente prevederile art. 127 NCPC, a respins excepția autorității de lucru judecat față de sentința nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a respins cererea față de acestea privind dobânda aferentă sentinței civile nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și s-a respins acțiunea astfel cum a fost completată pentru perioada anterioară datei de 12.09.2011 pentru dobânda legală aferentă titlurilor executorii sentința civilă nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, sentința civilă nr. 17/16.01.2008 pronunțată de Tribunalul B., sentința civilă nr. 1856/21.10.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și sentința civilă nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ și s-a admis acțiunea astfel cum a fost completată, pentru restul perioadei în sensul obligării pârâților M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești la plata dobânzii legale aferente titlurilor executorii reprezentate de sentința civilă nr. 1967/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, sentința civilă nr. 17/16.01.2008 pronunțată de Tribunalul B. și sentința civilă nr. 1856/21.10.2010 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița începând cu data de 12.09.2011 și până la data plății efective precum și la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 909/08.5.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița începând cu data de 31.10.2013 și până la data plății efective.

Totodată, au fost obligați pârâții M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție la plata dobânzii legale aferente titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr._ începând cu data de 12.09.2011și până la data plății efective.

Împotriva sentinței sus-menționate au declarat apel reclamantul T. A., și pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru pârâtul P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Reclamantul T. A., prin apelul declarat a susținut că admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâți, ce a avut drept consecință respingerea acțiunii astfel cum a fost promovată și completată pentru perioada anterioară datei de 12.09.2011 este nelegală pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripție extinctivă dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lese.

Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.

Conform art.3 din același act normativ termenul de prescripție este de 3 ani.

Articolul 16 din același Decret prevede că prescripția se întrerupe: a) prin recunoaștere dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, iar articolul 17 din Decret reglementează că întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să cursă o nouă prescripție.

Conform art.6 alin.4 din Noul Cod Civil și art.201 din Legea nr.71/2011 prescripțiile începute sub legea veche rămân guvernate de dispozițiile legale care le-au instituit.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că dobânda fiind un drept accesoriu dreptului principal, urmează soarta acestuia, ori în privința dreptului principal nu a intervenit prescripția executării silite, sumele de bani ce erau datorate fiind eșalonate prin diferite acte normative până în anul 2016, ceea ce echivalează cu o recunoaștere de datorie din partea debitorului și implicit cu o întrerupere a termenului de prescripție începând cu prima eșalonare care a avut loc în anul 2010, conform OUG nr. 71/2009, privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii, după care curse un nou termen de prescripție de 3 ani, astfel că cererea introdusă la data de 12.09.2014 este în acest termen.

Chiar legiuitorul prin această Ordonanță a prevăzut la art.1 alin.3 că sumele prevăzute la alineatul 1 plătite în temeiul prezentei Ordonanțe de Urgență se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S., astfel că este justificată și acordarea dobânzii legale aferente sumelor datorate prin hotărârile judecătorești menționate în cererea de chemare în judecată.

Ca practică judiciară invocă apelantul-reclamant sentința civilă cu nr.843/17.04.2013 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul cu nr._ rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia cu nr.2979/22.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, situație similară cu cea din prezenta cauză în care reclamantului i s-a acordat dobânda legală de la data nașterii dreptului principal de plată a drepturilor bănești și nu cu 3 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Susține apelantul că, prin urmare, se află în împrejurare ca aceeași instanță să acorde unei persoane aflate în aceeași situație juridică câștig de cauză, în vreme ce lui i-a fost respinsă acțiunea pentru motive diametral opuse celor care au stat la baza hotărârii judecătorești prin care celeilalte persoane i-a fost admisă cererea de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Pentru motivele de fapt și de drept invocate, apelantul-reclamant solicită admiterea apelului așa cum a fost declarat și motivat urmând ca în baza art.480 alin.2 din Codul de procedură civilă, să se dispună obligarea intimaților la plata dobânzii legale aferente sumelor bănești datorate conform titlurilor executorii reprezentate de sentința nr. 1967/04.11.2009, pronunțata de Tribunalul Dâmbovița - Secția civila în dosar nr._, sentința civila nr.17/16.01.2008, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, sentința civila nr. 1856/21.10.2010, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr._ și sentința civilă cu nr.1329/22.06.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul cu nr.l_, începând cu data de 01.06.2004 și până la data plății efective.

Pârâta M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție consideră sentința nelegală și netemeinică, în ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale către reclamantul T. A., având în vedere următoarele aspecte:

Instanța de fond a respins în mod neîntemeiat incidența competentei facultative stabilite prin dispozițiile art. 127 Noul Cod Procedură Civilă, motivând prin aceea că reclamantul nu lucrează la Tribunalul Dâmbovița, ci la P. de pe lângă Judecătoria Moreni, jud. Dâmbovița, așa că nu are aplicabilitate articolul mai sus menționat, ceea ce este o eroare. Astfel, normele procedurale prevăd: „(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

In cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor""

Condiția de admisibilitate este, așadar, nu ca reclamantul să lucreze la instanța sesizată (cum greșit reține instanța de fond), ci ca reclamantul să fie judecător, procuror, asistent sau grefier ce își desfășoară activitatea în raza de competența a curții de apel sesizate.

Cum reclamantul are funcția de procuror, desfășurându-și activitatea în raza de competență a Curții de Apel Ploiești, apreciază apelanta că în speță e necesar ca Tribunalul Dâmbovița să își fi declinat competența de soluționare a cauzei spre un alt tribunal din raza unei curți de apel vecine cu Curtea de Apel Ploiești, la alegerea reclamantului.

Astfel, atunci când, în general, reclamantul nu se adresează instanței competente, intervine o prorogare legală a competenței teritoriale. Deoarece, în speță, reclamanții au alegerea între instanțe deopotrivă competente, este vorba despre o competență teritorială alternativă(facultativă), după cum reiese, de altfel, din denumirea prevederii legale, iar aceasta ar fi trebuit să fi fost întrebat din oficiu de către instanță către care tribunal din cele arătate la art. 127 alin 1 N.C.P.C. să se îndrepte, în mod legal, cererea sa adresată greșit Tribunalului Dâmbovița.

Rațiunea normei rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluționare părtinitoare a cauzei, din pricina calității părții (judecători, procurori, asistenți judiciari și/sau grefieri, conform art. 127alin 3 N.C.P.C.)

Astfel, în ipoteza în care judecătorul/procurorul/asistentul judiciar/grefierul are calitatea de reclamant, norma interzice sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care respectivul își desfășoară activitatea. Reclamantului îi revine, însă, alegerea între mai multe alte instanțe dintre cele indicate de legiuitor, aspect care ar fi trebuit să fie pus în discuția părților de către instanța de fond, în etapa de regularizare a cererii de chemare în judecată.

În acest sens, solicită apelanta în baza art. 127 C.P.C a se constata incidența în cauză a excepției invocate, casarea sentinței pronunțate, precum și trimiterea cauzei spre rejudecare către o instanță din raza de competență a unei curți de apel vecină cu cea în care reclamantul își desfășoară activitatea, la alegerea acestuia.

Apreciază apelanta-pârâtă că în mod neîntemeiat instanța de fond a admis parțial excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la dobânda solicitată, având în vedere faptul că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se supune termenului general de prescripție de 3 ani, aspect prevăzut și de dreptul comun în materie, respectiv art. 171 alin. 1 din Legea 53/2003 - Codul Muncii cât și în art. 2517 din Noul Cod Civil

Consideră apelanta că, în situația în care de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârilor judecătorești ce recunosc creanțele reclamanților și până la introducerea prezentei acțiuni au trecut mai mult de trei ani, fiind prescris dreptul la acțiune.

Mai mult decât atât dreptul solicitat este prescris și în raport de momentul în care a fost decisă eșalonarea plăților drepturilor salariale decurgând din hotărâri judecătorești, respectiv data publicării în Monitorul Oficial a OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar (publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din 18 iunie 2009).

Astfel, termenul cel mai apropiat de data introducerii acțiunii care poate fi interpretat ca debut al termenului de prescripție este 18 iunie 2009, data publicării în Monitorul Oficial a OUG 71/2009, dată de la care reclamanții aveau cunoștință de modalitatea de efectuare a plăților, mai exact eșalonat, în tranșe.

Or, în această ultimă interpretare, termenul e prescripție se consideră împlinit la data de 18 iunie 2012, cu mult înainte ca reclamanții de față să fi cerut în instanță dobânda aferentă drepturilor salariale respective.

Dobânda legală este un drept accesoriu dreptului principal, respectiv drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești, iar aceasta trebuia solicitată și acordată împreună cu dreptul principal prin aceleași sentințe, or, reclamanții nu au solicitat acordarea dobânzii legale odată cu acțiunea principală. D. fiind faptul că deja instanțele s-au pronunțat asupra creanțelor principale, considerăm că asupra dobânzii poate opera autoritatea de lucru judecat.

De altfel, solicitarea în anul 2013 a unor dobânzi decurgând din drepturi acordate pentru perioada 2007 - 2009 vine în distonantă cu principiul securității raporturilor juridice, care, în cazul admiterii prezentei acțiuni ar fi grav încălcat.

Apreciem că întreruperea termenului de prescripție nu este incidență în speță, întrucât operează doar asupra dreptului principal, respectiv drepturile salariale de care reclamanții au fost privați, nu și asupra drepturilor accesorii.

In concluzie, având în vedere dispozițiile art. 2503 alin 1 din Noul Cod Civil,

,,(1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. " care este, în fapt, o ilustrare a principiului accesoriune sequitur principale, știut fiind că dobânda fiind un drept accesoriu al creanței principale, solicităm ca instanța să ia act de faptul că prescripția dreptului la acțiune în realizarea creanței atrage și prescripția dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor, întrucât accesoriu este supus acelorași consecințe ca și dreptul principal.

Cu privire la fondul cauzei, menționează apelanta-pârâtă că, atât timp cât există o sentință care recunoaște actualizarea creanțelor salariale cu indicele de inflație, nu este legală și aplicarea dobânzii legale asupra aceleiași sume, aplicate acelorași drepturi salariale ce le se cuvin reclamantei pentru perioada vizată în titlul executoriu.

Consideră apelantul că nu se justifică decât aplicarea uneia dintre măsurile reparatorii recunoscute de art. 1082 Cod Civil sau art. 161. alin 4 Codul Muncii.

Ambele operațiuni reprezintă o modalitate de compensare a lipsei de folosință a sumelor respective, iar aplicarea concomitentă a dobânzii legale, precum și actualizarea cu indicele de inflație a sumelor rezultate reprezintă, în accepțiunea dreptului civil, o îmbogățire fără just temei, așa încât este practic în afara legii soluționarea acestui capăt de cerere prin folosirea celor două modalități de actualizare a sumelor de bani, instanța putând dispune doar cu privire la una dintre acestea.

De altfel, practica instanțelor a fost net majoritară în a acorda doar o formă de compensare a drepturilor salariale, fie actualizarea cu indicele de inflație, fie dobânda legală, în nici un caz ambele.

În acest context subliniază apelanta și împrejurarea că decizia luată la data de 17.02.2014 de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție (nepublicată în Monitorul Oficial) în recursul în interesul legii cu privire la acordarea dobânzii, se referă în general la un drept salarial restant cu privire la care termenul de prescripție nu a fost stins și, de asemenea, nu face referire la situația în care în speță a fost acordată deja actualizarea sumelor cu rata inflației, ci se raportează la o circumstanță ideală în care, prin titlurile executorii au fost recunoscute doar drepturi salariale, fără acordarea vreunei compensări a lipsei de folosință a sumelor respective. Or, în speță, au fost acordate actualizări cu rata inflației, ceea ce au recunoscut și reclamanții în cuprinsul acțiunii de față.

Pe cale de consecință, se solicită instanței admiterea apelului formulat de către DNA și în principal a se constata incidența în cauză a excepției competenței facultative, casarea sentinței pronunțate precum și trimiterea cauzei spre rejudecare către o instanță din raza de competență a unei curți de apel vecină cu cea în care reclamantul își desfășoară activitatea, la alegerea acestuia, iar în subsidiar, casarea sentinței civile pronunțate de instanța de fond și respingerea acțiunii formulate de reclamant în contradictoriu cu Direcția Națională Anticorupție ca fiind prescrisă, iar într-un subsidiar îndepărtat, respingerea ca neîntemeiată.

Și pârâtul P. de pe langa Curtea de Apel Ploiești, în nume propriu și pentru P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a declarat apel, considerând că sentința este netemenică și nelegală, având în vedere următoarele argumente:

In ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat raportat la sentința civila nr. 1967 / 04.10.2009 a Tribunalului Dâmbovița, arată apelantul faptul că instanța s-a pronunțat în ceea ce-l privește pe reclamant cu privire la acordarea dobânzii legale pe care o solicita raportat la obiectul acțiunii, în sensul respingerii dobânzii.

Prin Decizia nr. 445/04.03.2010 a Curții de Apel Ploiești ( dosar_ ) a fost respins recursul fiind menținută soluția dispusa la fond, pe cale de consecința sș cu privire la acordarea dobânzilor.

Conform art.430, art.431 C.p.c, nimeni nu poate fi chemat în judecată de doua ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect, ca în speța dedusa judecații, motiv pentru care excepția autorității de lucru judecat formulată în temeiul art.432 C.p.c, apreciază apelantul că este întemeiata și se impune admiterea acesteia și respingerea acțiunii și raportat la sentința civila indicată, pentru autoritate de lucru judecat.

In ceea ce privește fondul cauzei, atât prin întâmpinarea formulată, cât și prin adresa Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a demonstrat că neexecutarea obligației s-a datorat unui context legislativ pe care instituția era obligată să-1 respecte.

Mai mult decât atât, susține apelantul că sumele nu sunt exigibile prin raportare la termenele de plata impuse de OUG nr.71/2009, astfel încât admiterea pe fond a acțiunii este neîntemeiată.

Conform art. 1 alin 2 din OUG nr.71/2009 - modificată, orice executare silita se suspenda de drept, astfel încât sumele devin exigibile doar conform procedurii de executare prevăzuta la art. 1 alin.1 din actul normativ invocat.

Urmează să se observe, susține apelantul, că Decizia nr.2/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe ale cărei dispoziții își întemeiază instanța soluția, precizează că „pot fi acordate,, daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar.

Sintagma „pot fi acordate,, lasă la latitudinea instanțelor acordarea sau nu în concret a acestor drepturi, daca sunt întrunite condițiile legale privind acordarea acestor dobânzi.

Or, așa cum s-a arătat în întâmpinare, sumele datorate nu sunt exigibile. Practic, susține apelantul că este obligat să plătească daune-moratorii pentru că respectă dispozițiile legale.

Față de aspectele învederate prin raportare și la dispozițiile legale arătate, se solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate și rejudecând cauza, admiterea și a excepției autorității de lucru judecat față de sentința indicată, iar pe fond, respingerea acțiunii.

Pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, consideră hotărârea nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Solicită apelantul instanței de control judiciar să examineze soluția

instanței de fond în raport cu toate criticile aduse acesteia, cu probele

administrate și apărările formulate precum și cu dispozițiile legale incidente

pricinii, inclusiv cele ale art. 480 din C.pr.civ.

Susține apelantul ca motiv de nelegalitate, hotărârea judecătorească a instanței de fond este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii și cu

încălcarea dispozițiilor art.127 din C.pr.civ.

Potrivit acestui text de lege: "art. 127 Competența facultativă (1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se afla instanța la care își desfășoară activitatea. (2) In cazul (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor.„.

Față de situația în care P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, se află

în cadrul Curții de Apel Ploiești (în circumscripția căreia își desfășoară activitatea

intimatul reclamant), prin prezenta cale de atac se solicită aplicarea dispozițiilor

art.476 pct.(3) din C.pr.civ. potrivit cărora:(3) Prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă.,,.

În concluzie pentru respectarea dispozițiilor art.127 din C.pr.civ, în temeiul prevederilor art.476 pct. (3) din C.pr.civ, solicită anularea Sentinței civile nr.321/3.03.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă în dosar nr._ și trimiterea cauzei spre competentă soluționare a fondului către o instanță a unei curți de apel învecinate Curții de Apel Ploiești, instanță egală în grad cu Tribunalul Dâmbovița.

Apreciază că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția prescripției dreptului, în cauză făcându-se o aplicare greșită a legii.

Față de data formulării acțiunii (12.09.2014) și față de data obținerii titlului menționat supra - anii 2008-2010 - apelantul pârât M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, reiterează excepția prescripției dreptului material la acțiune al intimatului reclamant.

In speță, fiind vorba de o acțiune cu obiect patrimonial - drept de creanță-termenul de prescripție este de 3 ani conform Decretului nr. 167 din 10 aprilie 1958, privitor la prescripția extinctivă și conform Codului civil - și începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Așa cum a statuat în mod constant practica instanțelor de judecată, în cazul acțiunii în răspundere pentru acoperirea prejudiciului-cum este cazul în speță-prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

In concluzie, termenul în interiorul căruia intimatul-reclamant putea să solicite alte drepturi legate de executarea titlurilor s-a împlinit.

Potrivit prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, " Termenul prescripției este de 3 ani,iar potrivit dispozițiilor art. 8 din același act normativ: „ Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

Același termen este prevăzut și de dispozițiile art.171 din Codul muncii potrivit cărora: " (1) Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariate, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.,,

Prin urmare, dreptul intimatului reclamant la acțiune s-a născut la data obținerii titlurilor executorii astfel încât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, termenul legal de 3 ani era împlinit.

Totodată potrivit dispozițiilor art.16 din Decretul nr.167/1958 :"

Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

În raporturile dintre organizațiile socialiste, recunoașterea nu întrerupe curgerea prescripției prin introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțai încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea. Cazurile de întrerupere a prescripției. Prescripția se întrerupe: 1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția„.

Astfel, un prim caz de întrerupere a prescripției, îl constituie întreruperea printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaștere, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

Recunoașterea poate fi unilaterală sau convențională, expresă sau tacită, în acest din ultim caz însă condiționată ca faptul să rezulte fără echivoc din manifestările părții.

În speță nu se poate susține intervenția cazului de întrerupere a cursului prescripției prin plata de către apelantul-pârât unei părți din creanță, deoarece obiectul cererii pendinte (plată dobânzi legale) este diferit de obiectul titlurilor pentru care s-au efectuat plățile eșalonate (diferențe salariale).

Astfel, în cercetarea prezentei cereri, apreciază apelantul că nu se poate trece peste lipsa identității de obiect, de recunoaștere care trebuie să rezulte fără echivoc din manifestările debitorului M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Raportarea cererii pendinte la textul art.16 din Decretul nr.167/1958, face dovada certă a faptului că plățile parțiale efectuate de debitor pentru titluri care au ca obiect - diferențe salariale - nu se pot constitui în acte de recunoaștere tacită a creanțelor privind dobânzile legale, și pe cale de consecință nu se pot constitui în cazurile de întrerupere a prescripției.

Față de cele expuse, se solicită instanței de apel admiterea excepției invocate.

Învederează apelantul că, față de practica neunitară a instanțelor judecătorești în materia litigiilor având ca obiect plata dobânzilor legale aferente sumelor stabilite prin titlurile executorii care intră sub incidența OG. nr.71/2009, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - în temeiul art. 514 din codul de procedură civilă - a formulat recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii asupra tuturor cauzelor având acest obiect.

Recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a făcut obiectul dosarului nr. 21/2013 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii și a fost soluționat conform Deciziei nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul oficial nr. 411 din 3 iunie 2014.

Completul a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare (Codul civil din 2009), cu referire la acordarea daunelor-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009).

Astfel, potrivit deciziei menționate Înalta Curte de Casație și Justiție „admite recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că: în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2014."

Sintagma "pot fi acordate" exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligația, ci lasă la aprecierea instanțelor latitudinea, posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite toate condițiile legale privind acordarea dobânzilor.

"În ceea ce privește posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanței și daunele-interese moratorii, deși, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii(lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligației cu indicele de inflație (damnum emergens), în privința creanțelor ce intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanțele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor."

Totodată, se mai învederează instanței că prin Decizia nr. 838/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 631/03.07.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție.

Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".

Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele prin prisma elementelor de legalitate fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă.

În concluzie, pentru motivele de fapt și de drept expuse prin prezenta, se solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, anularea sentinței civile nr. 321/3.03.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - Secția Civilă în dosar nr._, trimiterea cauzei spre competentă soluționare a fondului către o instanță a unei curți de apel învecinate Curții de Apel Ploiești, instanță egală în grad cu Tribunalul Dâmbovița și în rejudecarea fondului se solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 30 aprilie 2015 s-a depus la dosar întâmpinare la apelul formulat de apelantul –reclamant de către M. P.- P. de pe lângă ICCJ, prin care s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata – apelantă afirmă, în ceea ce privește incidența prescripției dreptului material la acțiune că în cauză nu se poate reține, așa cum afirmă apelantul –reclamant intervenția cazului de întrerupere a cursului prescripției prin plata de către apelantul - pârât a unei părți din creanță, întrucât obiectul cererii pendinte ( plată dobânzi legale) este diferit de obiectul titlurilor pentru care s-au efectuat plățile eșalonate ( diferențe salariale).

Examinând decizia apelată prin prisma motivelor de apel, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și a textelor de lege incidente în cauză, Curtea reține că apelurile formulate sunt nefondate, pentru considerentele care urmează a se expune în continuare:

Referitor la incidența competenței facultative, stabilită prin dispozițiile art. 127 din Noul Cod de procedură civilă ( invocată ca motiv de apel de M. P. P. de pe langă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție și de M. P. P. de pe langă Înalta Curte de Casație și Justiție) Curtea apreciază că instanța de fond a realizat în mod corect o interpretare restrictivă a textului de lege. Norma potrivit căreia „dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se afla instanța la care își desfășoară activitatea ” nu-și găsește aplicarea în cauză întrucât reclamantul, în calitatea sa de procuror, nu lucrează la Tribunalul Dâmbovița ci la P. de pe lângă Judecătoria Moreni, unde are și domiciliul procesual ales.

În ceea ce privește intervenirea prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, Curtea reține în primul rând că fiind vorba de un termen de prescripție care a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, potrivit art. 6 alin. 4 din NCC și art. 201 din Legea nr. 71/2011 rămâne guvernat de dispozițiile legale care l-au instituit, respectiv Decretul – Lege 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Potrivit acestui act normativ, art. 1 corborat cu art. 3, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul general de 3 ani.

În consecință, Curtea reține că daunele-interese moratorii sub forma dobânzii legale se pot solicita doar pe ultimii trei ani, raportat la data înregistrării acțiunii la instanță, respectiv din data de 12.09.2011 și până la data achitării efective a debitelor.

Nu pot fi primite susținerile apelantului – reclamant în sensul că termenul de prescripție pentru dobânda legală, ca accesoriu al drepturilor de creanță principale, respectiv sumele de bani din titlurile executorii invocate de reclamant nu s-a implinit pentru că, prin adoptarea OUG 71/2009, ar fi operat o recunoaștere de datorie .Plățile voluntare eșalonate în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, efectuate în baza unui titlu executoriu nu sunt de natură să întrerupă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune pentru daunele interese-moratorii sub forma dobânzii penalizatoare.

OUG 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii a fost adoptată având în vedere dificultățile întâmpinate de creditori în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar și a stabilit plata eșalonată a acestora până în anul 2016 . Este un act normativ de suspendare a executării silite, care nu face vorbire de dobânda legală ci doar de actualizarea creanțelor cu indicele prețurilor de consum .

Pe de altă parte, nu sunt fondate nici criticile apelanților M. P. P. de pe langă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție și de M. P. P. de pe langă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul că termenul de prescripție s-a împlinit pentru toată suma suma solicitată prin cererea de chemare în judecată întrucât începe sa curgă de la data obținerii titlurilor executorii sau cel mult de la data intrării în vigoare a actului normativ prin care s-a dispus plata eșalonată a acestora. Dobânda solicitată nu reprezintă daună moratorie pentru neplata la scadență a sporurilor salariale pentru risc si suprasolicitare neuropshică sau pentru confidențialitate, ci pentru neplata la termen a sumelor rezultate din titlurile executorii, creanțe a căror executare a fost eșalonată prin act normativ și care nu au fost achitate în integralitate nici până în prezent .

În mod corect a reținut instanța de fond, în soluționarea excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 1967/04.10.2009 pronunțată în dosarul nr._ că, deși Tribunalul Dâmbovița a respins în mod global capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale la sporul de confidențialitate nu a motivat în niciun fel aceasta respingere și nu a efectuat nicio mențiune în considerentele hotărârii cu privire la această solicitare a reclamanților . În plus dobânda legală solicitată în prezenta cauză reprezintă daună moratorie pentru neexecutarea creanțelor rezultate din titlurile executorii invocate nu pentru neplata la scadență a sporului de confidențialitate .

Pe fondul cauzei, Curtea reține că problema ce se cere a fi tranșată în cauza dedusă judecății se referă la existența prejudiciului și la natura acestuia, în funcție de interpretarea dată asupra legii aplicabile, prin urmare, la îndreptățirea reclamantului de a obține reparație sub forma daunelor interese moratorii și dacă acestea constau doar în actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial, așa cum se susțin apelanții - pârâți, ori în dobânda legală, înțeleasă separat de actualizarea la inflație, așa cum susține reclamantul .

Prin decizia nr.2 din data de 17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.411 din 03.06.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că: În aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011.

S-a reținut în considerentele sus-menționatei decizii, că problema de drept care a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești vizează posibilitatea legală de obligare a instituțiilor publice debitoare la plata daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin modalitatea eșalonată de executare a obligației de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost reglementată prin OUG nr. 71/2009.

Raportat la normele de drept intern, s-a constatat că situația premisă care a generat practică neunitară în instanțele din țară și care a determinat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu recursul în interesul legii, a constat în faptul că prin hotărâri judecătorești pronunțate începând cu anul 2007, unii angajatorii din sectorul bugetar au fost obligați să achite diferite sume cu titlu de drepturi de natură salarială către angajați.

Fiind vorba despre hotărâri judecătorești prin care au fost soluționate litigii referitoare la drepturi salariale ce decurg din derularea raportului de muncă, s-a arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 278 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 448 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă din 2010, care statuează că hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept când au ca obiect plata salariilor sau alte drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă.

În condițiile în care, de principiu, orice executare a unei hotărâri judecătorești se aduce la împlinire de bunăvoie, la data de 18 iunie 2009, a fost publicată OUG nr. 71/2009, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416, potrivit căreia plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza în mod eșalonat.

A reținut instanța supremă că natura juridică a măsurilor dispuse prin OUG nr. 71/2009 este aceea de suspendare legală a executării silite a titlurilor executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, calificare care decurge din însuși conținutul art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, potrivit căruia, în cursul termenului în care are loc plata eșalonată, orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Prin urmare, s-a apreciat că trebuie analizat în ce măsură suspendarea legală a executării silite este de natură a împiedica dreptul persoanelor vizate de a solicita repararea integrală a prejudiciului prin acordarea de daune-interese.

A arătat instanța supremă că cererile adresate instanțelor de judecată, prin care au fost solicitate daune-interese sub formă de dobânzi au fost întemeiate pe dispozițiile art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864 ce se regăsește în cuprinsul cap. VII, intitulat “Despre efectele obligațiilor”.

Această poziționare în cuprinsul codului face ca dispozițiile legale invocate să își găsească aplicarea doar în materia răspunderii contractuale sau delictuale.

Întrucât, pentru a se angaja răspunderea civilă contractuală se impune preexistența unui contract, ori de câte ori nu sunt întrunite condițiile răspunderii contractuale, sunt aplicabile regulile privind răspunderea civilă delictuală, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile.

Cum . unui act normativ ce are ca efecte suspendarea executării silite nu poate fi analizată din punctul de vedere al răspunderii contractuale, s-a analizat în ce măsură acest fapt reprezintă un delict civil, de natură a atrage sancțiunea civilă a daunelor-interese.

Pentru argumentele expuse în considerentele deciziei date în interesul legii, s-a conchis că în cazul executării cu întârziere a obligației de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligației, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu și fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

În ceea ce privește condițiile de angajare a răspunderii civile, acelea sunt cele ale răspunderii civile delictuale, respectiv: existența unei fapte ilicite, vinovăția, existența unui prejudiciu, legătura de cauzalitate, ținându-se cont de particularitățile executării unei obligații de plată a unei sume de bani, precum și de efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, fiind analizată în continuare îndeplinirea în mod cumulativ a acestor condiții.

Referitor la prejudiciu, s-a reținut că este evident faptul că prin executarea eșalonată a obligației de plată creditorul a suferit un prejudiciu a cărui existență este confirmată chiar de OUG nr. 71/2009, care, în cuprinsul art. 1 alin. (3), prevede că sumele plătite eșalonat se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S.. Or, prin instituirea obligației de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum, legiuitorul recunoaște implicit existența prejudiciului cauzat prin executarea eșalonată și, în consecință, instituie o reparație parțială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens).

În aceste condiții, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile invocate ale art. 1082 și 1088 din Codul civil din 1864, respectiv ale art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil din 2009, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, conform căruia prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans). Potrivit acelorași dispoziții, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În cazul dat, a reținut instanța supremă, pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din OUG nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele prețurilor de consum.

S-a arătat în continuare că principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Debitorul poate fi exonerat de obligația de a repara integral prejudiciul cauzat prin executarea cu întârziere a creanței stabilite prin titlu executoriu dacă face dovada intervenției unui caz fortuit sau a unui caz de forță majoră, împrejurări care se circumscriu sintagmei “cauză străină, care nu-i poate fi imputată” în înțelesul art. 1082 din Codul civil din 1864.

În ipoteza dată, însă, s-a apreciat că deși nu se contestă împrejurările care au justificat măsurile promovate prin OUG nr. 71/2009, în scopul menținerii echilibrului bugetar, măsuri care nu au afectat substanța dreptului creditorilor, acestea nu înlătură de plano aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, sub aspectul acordării daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzii legale. Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune, cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor (damnum emergens), cât și beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), a accepta faptul că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă, iar nu și beneficiul nerealizat, echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului.

Cât privește existența unei fapte ilicite, săvârșite cu vinovăție, în sensul dispozițiilor legale ce instituie răspunderea civilă, s-a reținut că aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar.

Fapta îmbracă forma ilicitului civil, deoarece nu se poate reține că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 reprezintă un caz fortuit care să răstoarne prezumția relativă de culpă a debitorului în executarea obligației, întrucât acestui element îi lipsesc două caracteristici esențiale, și anume: natura imprevizibilă a evenimentelor care au fundamentat adoptarea actului (care nu poate fi acceptată prin raportare la conduita așteptată a debitorului care trebuia să se comporte ca un bun proprietar, cu atât mai mult cu cât debitor este chiar statul, prin instituțiile sale, iar, conform art. 44 alin. (1) din Constituție, “creanțele asupra statului sunt garantate”) și faptul că măsura de eșalonare a procedurii de executare provine chiar de la debitor, iar nu de la un terț.

Pentru toate aceste considerente, prin decizia nr.2 din data de 17.02.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.411 din 03.06.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii, în sensul celor sus-arătate, decizia respectivă fiind obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ce statuează că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În acest context, este evident că în opinia ICCJ, este legală acordarea în mod cumulativ atât a reactulizării creanței cu indicele de inflație cât și prin aplicarea dobânzii legale, fiecare din aceste două modalități de despăgubire având un rol diferit și conducând la repararea integrală a prejudiciului suferit prin neplata la scadență.

Faptul utilizării expresiei „poate” în cuprinsul dispozitivului deciziei în interesul legii nu este de natură să exprime cu necesitate caracterul facultativ al acestei dezdăunări, ci mai degrabă are legătură cu modalitatea de formulare a problemei de drept care a primit rezolvare, anterior soluționată diferit de instanțele judecătorești, respectiv posibilitatea legală de obligare a instituțiilor publice debitoare la plata daunelor-interese moratorii, sub forma dobânzilor legale, cu titlu de reparare a prejudiciului suferit prin modalitatea eșalonată de executare a obligației de plată a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, astfel cum a fost reglementată prin OUG nr. 71/2009.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 480 C.pr.civ. Curtea urmează să respingă cele patru apeluri formulate ca nefondate .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamantul T. A., cu domiciliul procesual ales la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni, din Moreni, . nr. 14, județul Dâmbovița și de pârâții M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în București, ., sector 5, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, cu sediul în Ploiești, .. 2, județul Prahova, în nume propriu și pentru pârâtul P. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, cu sediul în Târgoviște, ., județul Dâmbovița și M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, cu sediul în București, .. 79 – 81, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 321/3 martie 2015 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică azi, 8 iunie 2015.

Președinte, Judecător,

E.-S. L. V.-A. P.

Fiind în CO semnează

presedintele completului de judecată

Grefier,

N. M.

Red.SEL/tehnored.NM

7 ex./23. 06.2015

d.f._ Tribunalul Dâmbovița

j.f. N. C.

Operator de date cu caracter personal

Notificare nr.3120/2006

← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 843/2015....		Acţiune în constatare. Hotărâre din 14-01-2015, Curtea de... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Obligaţie de a face. Decizia nr. 661/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 846/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr. 847/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 843/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI